surena
216 aprobate
surena_surena@outlook.com

Rusia pe care încerc să o uit…….
un răspuns pentru de ce mor copiii, frații și părinții noștri în Ucraina de Marat Kairullin

„Primesc în mod regulat scrisori de la mame care și-au pierdut copiii, fiecare dintre acestea conține un reproș amar:”Pentru ce a murit copilul meu?”
De obicei ei scriu despre haosul din armată, despre insensibilitatea oficialilor care nu pot sau nici măcar nu vor să găsească cadavrele unui tată, fiu sau frate ucis. Întotdeauna fac tot posibilul să explic măcar ceva, în fraze generale, acestor oameni îndurerați și întotdeauna simt că acest lucru nu este suficient, ci mai degrabă foarte puțin.
Prin urmare, astăzi vreau să încerc să explic care au fost motivele mele personale pentru a abandona viața la Moscova și de ce am venit la acest război pentru a filma și a scrie. Și apoi îl las pe fiecare să decidă singur.
Cu mulți ani în urmă, în prima jumătate a anilor 90 (atunci eram corespondent la un ziar central), am fost urmărit in jurul unui mic oraș din Urali de o bandă etnică. Am venit acolo să scriu despre cimitirul fără nume pentru pensionarii de la marginea acelui oraș.
Într-o perioadă foarte scurtă de timp (doar câțiva ani) de la instaurarea suveranității lui Elțîn în acest oraș industrial, stalinist clasic, 136 de pensionari singuratici dispăruseră, iar apartamentele lor își schimbase proprietarul.
Am fost ascuns (de oameni care au asistat ) într-o clădire administrativă uriașă a unui gigant decedat al industriei sovietice.
Stăteam în biroul părăsit al directorului, pe perete atârnă un portret luxos, în ulei al lui Lenin. Ardeam lumânări (în tot orașul nu era electricitate) și beam vodcă.
《Ei cunosc pe toți de pe listă, polițistul local este întotdeauna pe primul loc, apoi persoana dispare, după aceea se curăță imediat apartamentul, a doua zi se mută corpul persoanei care încă nu s-a răcit, dar sunt deja la conducere… O, fiule, ce înfricoșător a devenit să trăiești la țară …》mi-a spus Vladimir Mironovici, un veteran al Marelui Război Patriotic, care si-a dat cea mai mare parte din viață aceluiași gigant industrial pe al cărui cadavru beam alcool atunci.
Un ofițer de poliție locală l-a vizitat deja, și, așa cum a spus el însuși, Mironovici este încă în viață datorită sosirii unui corespondent de la Moscova.
Nu știu dacă a fost adevărat sau nu…Dar am făcut o greșeală – imediat după sosire m-sm dus la șeful poliției locale cu scrisoarea de la Mironovici– m-a salutat foarte cordial, și-a dat ochii peste cap în mod surprinzător, s-a plâns de tot felul de nebuni care scriau prostii în ziarele centrale, dar a promis că, cu siguranță, va cerceta…Apoi câteva ore mai târziu, la hotelul unde eram, au apărut acești tipi într-un Mercedes.Erau bine hrăniți,calmi și foarte vizibili. Erau niște stăpâni absoluți aici – au băut din paharul administratorului de la tejghea, au glumit cu prostituatele din holul hotelui și se făceau că nu se uită în direcția mea.
Mitonovici i-a identificat imediat ca sunt după mine, a organizat o întreagă operațiune și m-a ascuns în clădirea goală și întunecată a fabricii natale, unde, în timp ce își depana povestea, cu vodcă amară, mi-a oferit o imagine completă a găștii care funcționează în oraș, a notarului care a falsificat acte și a înregistrat apartamentele bătrânilor dispăruți (apropo, era soția șefului poliției pe care-l vizitasem înainte) care a înregistrat drepturile de proprietate la direcția imobiliară a orașului (era soția primarului orașului-vizitarea primarului era următoarea sarcină obligatorie în ancheta mea). Mironovici știa că bătrânii dispăruți au fost sugrumați si îngropați într-o pădure suburbană de aceeași criminali zâmbitori pe care i-am văzut în holul hotelului.
Dar dacă crezi că toate acestea m-au șocat,în ciuda faptului că eram doar un copil, atunci te înșeli. Am primit zeci, dacă nu sute de scrisori cu strigăte emoționale asemănătoare– mii și mii de oameni, în acei ani, disperați să afle adevărul de la autoritățile le-au scris jurnaliștilor. Prin urmare, nu m-a îngrozit ceea ce se întâmplă, eram deja obișnuit.
Cruzimea bandei locale descrisă în scrisoarea lui Mironovici– a fost principalul meu interes ca reporter. Bătrâni singuri care aminteau de Marele Război Patriotic (Al Doilea Război Mondial) au fost evacuați din apartamentele lor în toată Rusia. Am scris atât de mult material despre asta încât redacțiile în care lucram, pur și simplu, au încetat să accepte aceste „povești” de la mine– au devenit ceva banal, oricât de înfiorător ar una. Asta s-a întâmplat peste tot: Moscova, Balashikha, Sankt Petresburg, Ufa, Kazan, Vladivostok…Dar, în orașele mari, bătrânii au fost cruțați, nevoiți să atribuie aceste nenorocite de apartamente unor noi proprietari și apoi evacuați pentru a locui în niște sate părăsite. În orașele mici, bătrânii erau pur și simplu tăiați.
Dimineața devreme, Mironovici i-a cerut prietenului său să mă scoată din oraș în portbagajul mașinii sale.
《Știi, n-am plâns niciodată în timpul Războiului, dar aici am plâns de neputintă》și-a fluturat mână și m-a îmbrățișat:《Mulțumesc, fiule, și la revedere…Scrie despre toate astea acolo…》
Au trecut atâția ani, dar chipul lui Mironovici cu lacrimi și deznădejdea în ochi stă clar în fața mea, luându-și la revedere. Acest om puternic era sigur că era condamnat. Și era pregătit pentru asta, bătrânul soldat din prima linie se pregătea să moară mândru, fără să se plângă. Și singurul lucru pe care l-a cerut lui Dumnezeu a fost ca povestea lui să fie auzită în sfârșit…Aceasta nu poate fi confundată cu nimic altceva.
Această poveste nu s-a terminat deloc bine. Nici măcar nu am scris articolul…Redactorul meu de departament si-a fluturat obosit mâna: ‘Uite, nu poți dovedi nimic, nu există documente, te vor da în judecată…’
Mai târziu, jurnalistul american Paul Khlebnikov, un bun prieten de-al meu, a susținut în cartea sa că Boris Elțîn ar trebui personal tras la răspundere pentru sute de mii de oensionari uciși.
Ne-am întâlnit de mai multe ori și am avut multe discuții pe această temă. I-am dat o parte din arhiva mea, și fiind un pic de amețit i-am spus în glumă: ‘Ai grijă s-ar putea să te omoare pentru asta…’Pașa a zâmbit … Și după ce cartea a fost lansată a fost ucis…
Dintr-un motiv oarecare m-am gândit imediat ca tocmai din cauza cuvintelor nu-l va ierta niciodată pe Boris Elțîn pentru moartea acestor sute de mii de bătrâni abandonați la mila destinului….
Așa că dragii mei: mame, tați, surori și frați, rudele voastre nu au pierit doar pentru a se asigura ca bătrânii noștri singuri nu vor mai fi uciși cu miile de dragul apartamentelor lor mizerabile. Nu, dragii mei, dacă ucrainienii și Occidentul din spatele lor câștigă și se întorc în țară noastră, ne vor ucide, pe voi și pe mine, nu numai pe bătrâni….
Crede-mă,tocmai acea groază, pe care noi, cufundați în confort, am îndrăznit să o uităm, se va întoarce….
Mai era ceva despre groază….Să ne amintim….
S-a întâmplat că mi-am petrecut toată viața în călătorii nesfârșite în jurul țării cândva grozavă în care Elțîn și democrația câștigaseră. Și am amintiri nesfârșite despre coșmarul la care am asistat, trăit și simțit cu toată plenitudinea simțurilor mele. De exemplu, despre faptul că în anii 90, in Rusia mai mult de 1 milion de oameni au murit din cauza alcoolismului și a cauzelor legate direct de alcool. Majoritatea bărbaților au fost victimele și au fost și fiii, tații și frații cuiva. Ca și faptul că între 30 și 50 de mii au fost uciși în accidente rutiere iar șoferii ucigași nici măcar nu fuseseră supuși răspunderii penale sau judecați.
Și, din câte îmi amintesc, începând cu anul 1997, ONU a emis un raport special privind tortura în poliție (miliția la acea vreme), aceasta, desigur, a fost o mișcare neprietenoasă a SUA, totuși, s-a vorbit dedpre starea sistemului de aplicare a legii din țară. În același timp peste 1000 de oameni mureau anual din cauza gloanțelor ucigașilor pe străzile capitalei țării mele torturate.
Și chiar în anul în care Putin a devenit prim ministru (1999), a fost lansat un alt studiu teribil care afirma că a treia fată din Rusia sub 18 ani a avut experiența „sexului comercial”. Așa se face că cercetătorii occidentali au găsit un termen tolerant pentru a eticheta prostituția în țară noastră. În plus, la sfârșitul secolului, piața neagră a transplanturilor din țară noastră era estimată la o cifră monstruoasă pentru acele vremuri- 1 miliard de dolari pe an. Aproximativ 20000 de ruși erau anual ” demontați pentru piese de schimb”. Totul era folosit, chiar și lichidul limfatic. Giganții occidentali de parfumuri obișnuiau să-l cumpere cu entuziasm…Și din nou aceeași formulă monstruos de politicoasă: ” fără acordul donatorilor”.
Și mai există o piață de sclavi în Rusia (~15000 de ruși erau vânduți anual fără acordul lor) și o piață specială pentru sclavia sexuală – conform diferitelor estimări, până la o jumătate de milion dintre fetele noastre erau ținute „împotriva voinței lor” în bordeluri străine….
Și a msi fost și războiul cecen, despre care și eu pot scrie la nesfârșit …. Și așa nai departe, și așa mai departe….
Și,dragii mei cititori, pentru voi acestea sunt foar cifre, dar în toți acești ani am călătorit în Țara Mare și sm scris articole despre aceste destine infirme. M-am uitat în ochii acestor numere, le-am zâmbit, am băut cu ele, uneori chiar am avut aventuri și am scris și scris….
Și știi, dintr-un motiv oarecare, eram o persoană foarte insensibilă atunci, aproape niciodată nu am plâns…Îmi amintesc doar un astfel de caz….
Era un fel de oraș uitat de Dumnezeu, un etern „polustanok” (punct de trecere) într-una din periferiile nesfârșite ale Rusiei.
Misha geologul a fost, știi, unul dintre acei idealiști ruși strălucitori și tăcuți care cumva apar spontan în toate colțurile țării noastre sfinte-oameni ca aceștia sunt cei mai conștiincioși oameni care mi-au scris atunci, nu mi-au cerut nimic pentru ei, dar îi durea sufletul pentru vecini. Acesta este genul de persoană care mi-a scris o scrisoare și am sosit și ne-am dus la „Aniskin” -ul local (Fyodor Ivanovici Aniskin ofiter de poliție districtual, polițist la sat personaj fictiv al scriitorului Vil Lipatov), un polițist districtual, mai în vârstă, pe nume Kuzmich. M-a ascultat, m-a ascultat multă vreme și m-a privit în față. În cele din urmă, a zâmbit ironic:”deci vrei să arunci o privire, corespondent, ei bine, hai să ne uităm!”
Am mers într-o noapte senină și foarte rece între două șine de cele ferată pe unde stăteau trenurile de marfă. Și deodată Kuzmich s-a repezit undeva în lateral, între vagoane și l-am ajuns în urmă abia când trăgea dintr-o gaură un bulgăre. „Nu te ating drăcușorule, știi că nu-ți fac nimic”, gemu Kuzmich scoțând la lumină un puști murdar de vreo 8-10 ani.
„Hai să mergem!” Kuzmich l-a împins ușor în spate uar el l-a urmat ascultător. Intr-un subsol „kaptryoka” (magazie). Kuzmich a vorbit la fel de sever:”Este Aska.Scoate-ți jacheta!” Ne-a avertizat: Aveți grijă la păduchi!”A scos cârnați și pâine, i-a tăiați i-a mormăit:” Mănâncă!”S-a așezat pe un scaun, și-a aprins o țigară și mi-a spus:” Adta nu e tot…” Băiatul a început să mănânce în liniște, noi trei am fumat în tăcere și ne uitam la el.Apoi ușa s-a deschis ușor și o fată de vreo 6 ani s-a strecurat prin crăpătură și s-a așezat lângă Aska și l-a luat de mână. „Fă cunoștință cu Sima!” A zâmbit Kuzmich:” Am vreo 30 ca ei care aleargă prin gară aici, dar aceștia sunt îndrăgostiți …Dragoste adevărată, se țin unul de celălalt – ea lucrează în vagoane cu lucrătorii în schimburi iar acesta o păzește. Cât și făcut astăzi? Hai să mănânci!” Sima si-a plecat capul și a început să zâmbească pe podea în liniște. Chiar și atunci am observat ce zâmbet frumos de copil avea…
„Așa e aici vorespondente, cel mai apropiat orfelinat e la 500 km departare. Dar, ei scapă de acolo…unde să-i pună….nimănui nu-i pasă de ei…”
Am avut o conversație serioasă cu Kuzmich, copiii au mâncat, au băut ceai și s-au dus imefiat la culcare chiar pe scaune…
Și toți am fumat, am vorbit și am stat până dimineața. Și apoi am plecat….După câteva luni am primit o scrisoare de la Misha. Sima în timp ce se afla în vagoane, a fost îmbrâncită de lucrători, Aska s-a repezit cu un briceguț săbo apere. Copii au gust aruncați din tren în timp ce acesta mergea. Corpurile copiilor au fost găsite la 30 km de stația de oprire. Nu a fost deschis dosar de urmărire penală iar Kuzmich a fost dat afară din poliție pentru scandal și ebrietate.
Atunci am început să plâng…Singura scrisoare care m-a făcut să plâng, cred…
Dar, nu despre asta vorbesc….
Dragii mei, toți care îmi scriu și nu îmi scriu scrisori cu reproș amar că copiii, frații, tații lor au murit într-un război care le-a fost străin.Nu, dragii mei, au murit ca să fie cât mai puține numere ca cele descrise mai înainte în țară noastră….Pentru că dacă ucrainienii preiau conducerea, atunci aceasta blestemată de democrație se întoarce. Și atunci Mitonovici, Aska, Sima cu siguranța nu ne vor ierta
Și așa, în timp ce încă luptăm, există șansă ca Dumnezeu și milioanele de nevinovați uciși de regimul inuman al lui Elțîn să ne ierte pe toți. Deși, să fiu sincer, nu știu sigur acest lucru, doar cred în el.
Așa, mi-am părăsit viața la Moscova, și acum locuiesc aici, în război, și visez să uit de Rusia tinereții mele, prin care am rătăcit, parcă până la genunchi într-o durere omenească nesfârșită….
Personal lupt aici cât pot de bine tocmai din acest motiv și îi las pe ceilalți să decidă singuri…”

Marat Kairullin este un jurnalist și corespondent de război rus ce a fost prezent în Cecenia, Irak, Siria, Afganistan și acum în Dombas.