 CD896 aprobate denitsoc@gmail.com 75.57.36.95 |
CONFLICTUL DIN UCRAINA PRECIPITĂ SFÂRȘITUL DOMINAȚIEI OCIDENTALE de Thierry Meyssan În ultimii șapte ani, a fost responsabilitatea puterilor garante ale Acordului de la Minsk II (Germania, Franța, Ucraina și Rusia) să-l pună în aplicare. Ele fuseseră aprobate și legalizate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pe 17 februarie 2015. Dar niciunul dintre aceste state nu a făcut acest lucru, în ciuda retoricii despre necesitatea de a proteja cetățenii amenințați de propriile guverne. În timp ce se vorbea despre o posibilă intervenție militară a Rusiei, la 31 ianuarie 2022, secretarul Consiliului Național de Securitate și Apărare al Ucrainei, Oleksiy Danilov, a sfidat Germania, Franța, Rusia și Consiliul de Securitate al ONU declarând: „Respectarea acordurilor de la Minsk înseamnă distrugerea țării. Când au fost semnate sub amenințarea armată a rușilor – și sub ochii germanilor și francezilor – era deja clar pentru toți oamenii raționali că era imposibil să pună în aplicare aceste documente” [1] . Când, după șapte ani, numărul ucrainenilor uciși de guvernul de la Kiev s-a ridicat la peste 12.000 conform guvernului de la Kiev și peste 20.000 conform Comitetului de anchetă al Rusiei, abia atunci Moscova a lansat o „operațiune militară specială” împotriva ucraineanului. „naționaliști integrali” (după cum susțin ei), care au fost descriși drept „neonazişti”. Abia după executarea unuia dintre negociatorii ucraineni, Denis Kireev, de către serviciile de securitate ale țării sale (SBU) și suspendarea discuțiilor de către președintele Volodimir Zelenski, omologul său rus, Vladimir Putin, a anunțat că își întărește cererile. DE ACUM ÎNCOLO, FEDERAȚIA REVENDICĂ NOVORUSIA, adică tot sudul Ucrainei, istoric rusesc de la țarina Ecaterina a II-a, cu excepția a treizeci și trei de ani. Trebuie înțeles că, dacă Rusia nu a făcut nimic timp de șapte ani, nu a fost pentru că a fost insensibilă la masacrul populației de limbă rusă din Donbass, ci pentru că se pregătea să facă față răspunsului previzibil al Occidentului. Potrivit citatului clasic al ministrului de externe al țarului Alexandru al II-lea, prințul Alexandru Gortchakov: „Împăratul este hotărât să-și dedice, de preferință, solicitudinea bunăstării supușilor săi și să se concentreze, asupra dezvoltării interiorului resursele tarii, activitate care s-ar revarsa in afara abia atunci cand interesele pozitive ale Rusiei o vor cere in mod absolut.Rusiei i se reproseaza ca s-a izolat si tace in prezenta unor fapte care nu sunt in conformitate nici cu legea, nici cu echitatea.Rusia. se spune că se îmbufnează. Rusia nu se îmbufnează. Rusia face bilanțul”. Această operațiune a poliției a fost numită „agresiune” de către Occident. Un lucru duce la altul, Rusia a fost descrisă ca o „dictatură” și politica sa externă ca „imperialism”. Astăzi, serviciile secrete occidentale vin în ajutorul „naționaliștilor integrali” ucraineni („neonaziștii” în terminologia rusă) și, în loc să caute o soluție pașnică, încearcă să distrugă Rusia din interior [2]. Președintele ucrainean s-a adresat Consiliului de Securitate pentru a treia oară prin intermediul unui link video la 24 august 2022. Cu toate acestea, regulamentul de procedură al Consiliului impune vorbitorilor, cu excepția oficialilor ONU aflați în misiune, să fie prezenți fizic pentru a vorbi. Secretariatul General și majoritatea membrilor Consiliului au acceptat această neregulă, în ciuda opoziției Rusiei. Nu a făcut asta. Dimpotrivă, Secretariatul General, renunțând la rolul său și fiind de partea sistemului unipolar, tocmai a dat instrucțiuni orale tuturor înalților săi oficiali din teatrele de război să nu se întâlnească cu diplomații ruși. În orice caz, nota de la Secretariatul General care interzice oficialilor ONU să participe la reconstrucția Siriei [3] este încă în vigoare. Este nota care paralizează întoarcerea exilaților în țara lor, spre marea nemulțumire nu doar a Siriei, ci și a Libanului, Iordaniei și Turciei. În urmă cu zece ani, au folosit personalul ONU pentru a duce un război total împotriva Siriei. Astăzi, ei merg mai departe luând atitudine împotriva unui membru permanent al Consiliului de Securitate. Rusia și China sunt conștiente, la fel ca toate celelalte state, că ONU nu își mai îndeplinește funcția. Dimpotrivă, Organizația agravează tensiunile și participă la războaie (cel puțin în Siria și Cornul Africii). Deci Moscova și Beijingul dezvoltă alte instituții. În primul rând, Rusia evidențiază acțiunile economice ale BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Nu le revendică ca realizări, ci ca eforturi comune la care participă. Treisprezece state speră să se alăture BRICS, dar nu sunt, pentru moment, deschise la aderare. Mai presus de toate, Rusia face eforturi pentru o mai mare deschidere și o transformare profundă a Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO). Până acum a fost doar o structură de contact pentru țările din Asia Centrală, din jurul Rusiei și Chinei, pentru a preveni necazurile pe care serviciile secrete anglo-saxone încercau să le fomenteze acolo. Încetul cu încetul, a permis membrilor săi să se cunoască mai bine. Și-au extins activitatea la alte probleme comune. În plus, SCO s-a extins pentru a include India și Pakistanul, iar mai târziu Iranul. În practică, acum întruchipează principiile Bandung, bazate pe suveranitatea și negocierea statului, spre deosebire de cele din Occident, bazate pe conformitatea cu ideologia anglo-saxonă. SCO reprezintă două treimi din populația lumii, adică de patru ori mai mult decât G7, inclusiv Uniunea Europeană. Acolo, și nu în altă parte, se iau deciziile internaționale care contează. Nu au îndrăznit să spună că acesta este un război pentru a-și menține autoritatea asupra lumii, așa că au aplicat „sancțiuni”, deși nu exista instanță, nici apărare, nici sentință. Desigur, acestea sunt sancțiuni ilegale pentru că au fost decise în afara Națiunilor Unite. Dar Occidentul, care se pretinde a fi apărătorul „regulilor internaționale”, nu are nici un respect pentru dreptul internațional. Desigur, dreptul de veto al celor cinci membri permanenți ai Consiliului împiedică luarea de sancțiuni împotriva unuia dintre ei, dar asta tocmai pentru că scopul ONU nu este să se conformeze ideologiei anglo-saxone, ci să păstreze pacea mondială. . Revin la punctul meu de vedere: Rusia și China merg înainte, dar într-un ritm foarte diferit față de Occident. Au trecut doi ani între angajamentul Rusiei de a interveni în Siria și dislocarea soldaților săi acolo; doi ani care au fost folosiți pentru finalizarea armelor care i-au asigurat superioritatea pe câmpul de luptă. Au trecut șapte ani între angajamentul Rusiei față de Minsk II și intervenția militară în Donbass; șapte ani care au fost folosiți pentru a pregăti eludarea sancțiunilor economice occidentale. Iată de ce aceste „sancțiuni” nu au reușit să îngenuncheze economia rusă, ci îi afectează profund pe cei care le-au emis. Guvernele german și francez anticipează probleme energetice foarte serioase care forțează deja unele dintre fabricile lor să funcționeze la ralanti și, în curând, să se închidă. În schimb, economia Rusiei este în plină expansiune. După două luni în care țara trăia din stocuri, a venit vremea abundenței. Veniturile trezoreriei ruse au crescut cu 32% în prima jumătate a anului [4]. Nu numai că respingerea Occidentului a gazului rusesc a condus la creșterea prețurilor în beneficiul principalului exportator, Rusia, dar această abatere de la discursul liberal a înspăimântat alte state, care au apelat la Moscova pentru reasigurare. În fiecare zi auzim discursurile și acuzațiile nobile occidentale împotriva Rusiei și Chinei. Dar în fiecare zi vedem și, dacă ne uităm la fapte, că realitatea este inversă. De exemplu, Occidentul ne spune fără dovezi că China este o „dictatură” și că a „închis un milion de uiguri”. Deși nu avem statistici recente, știm cu toții că în China sunt mai puțini prizonieri decât în SUA, deși SUA au de patru ori mai puțină populație. Sau ni se spune că homosexualii sunt persecutați în Rusia, în timp ce vedem discoteci gay mai mari la Moscova decât la New York. Întâlnirea președinților Emmanuel Macron și Abdelmadjid Tebboune la Palatul El Mouradia privind lupta împotriva jihadiștilor din Sahel, 26 august 2022, în prezența generalilor responsabili cu securitatea internă și externă. După războaiele din Libia, Siria și Mali, Franța nu își mai poate ascunde sprijinul pentru jihadiști. Este conștient că întârzie puțin, după ce aliații săi (Italia și Germania) și-au făcut cumpărăturile. Pe de altă parte, a încercat să creadă greșit că principala problemă franco-algeriană era colonizarea. El nu realizează că încrederea este imposibilă, deoarece Franța îi sprijină pe cei mai mari dușmani ai Algeriei, jihadiștii din Siria și Sahel. Nu face legătura între lipsa relațiilor sale diplomatice cu Siria, evacuarea sa din Mali [5] și răceala cu care este primit la Alger. Este adevărat că francezii nu știu ce sunt jihadiștii. Tocmai au judecat, în cel mai mare proces al secolului, atacurile de la Saint-Denis, terasele Parisului și Bataclan (13 noiembrie 2015), fără a putea pune problema sprijinului statului pentru jihadiști. Procedând astfel, departe de a-și arăta simțul dreptății, ei și-au arătat lașitatea. Ei s-au dovedit terorizați de o mână de oameni, în timp ce Algeria a experimentat zeci de mii în timpul războiului său civil și încă mai are în Sahel. În timp ce Rusia și China avansează, Occidentul nu stă pe loc, ci se retrage. Va continua să scadă atâta timp cât nu își va clarifica politica, atâta timp cât nu va pune capăt dublelor standarde de judecată morală și atâta timp cât nu va opri dubla sa tranzacție. [1] „Șeful securității din Ucraina: acordul de pace de la Minsk poate crea haos”, Yuras Karmanau, Associated Press, 31 ianuarie 2022. De ultima ora: RUSIA CERE MUTAREA SEDIULUI ONU ÎNTR-O ALTĂ ȚARĂ Sursa: https://www.voltairenet.org/article217850.html Traducerea CD |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
OARE CÂT VOR MAI PUTEA SĂ SUFERE?
De Dan Diaconu
Vă puteţi da seama despre cât de oribile sunt restricţiile introduse de europeni uitându-vă la televizor unde până şi propagandiştii precum Chireac s-au apucat să critice. De fapt, respectivele critici sunt tot un soi de servilism deoarece au ca scop transmiterea către populaţie a unui mesaj de liniştire de genul „la noi nu va fi aşa”. Zău?
Dar s-o luăm treptat. Voi începe cu Grecia, unde situaţia mi se pare extrem de gravă şi unde cred că e nevoie de o actualizare pentru publicul de aici. V-am povestit în vară despre scandalul ascultărilor telefonice şi despre cum s-a instaurat nulitatea de Mitsotakis în funcţia de dictator de facto. Cu toate că scandalul respectiv a îngrozit clasa politică, iată că Mitsotakis e în continuare pe poziţie. Spre deosebire de noi, unde UE punea batista pe ţambal în cazul ticăloşiilor securistice ale regimului băsescu, la greci europenii au reacţionat chiar violent, trâgându-l în repetate rânduri de urechi pe Mitsotakis. Aiurea, pe ticălos nu-l doare nicăieri! În prezent întreaga clasă politică a Greciei, inclusiv aliaţii săi sunt împotriva sa, dar Mitsotakis nu cade. Spectaculos, nu-i aşa?
Cei care au citit articolele mele anterioare ar putea rămâne cu impresia că, odată prins cu mâţa-n sac, Mitsotakis s-a cam dat la fund. Aiurea. E mai viu ca oricând. Iar legislaţia pe care a pus-o la punct e în continuare nemişcată, dar, aşa cum veţi vedea, ea „evoluează”. E noul stil democratico-european de a conduce: punând teroarea şi mai mare ca strategie de vindecare pentru teroarea descoperită.
Prima chestie care a surprins pe toată lumea a fost continuarea achiziţiei de către guvernul Mitsotakis a vaccinurilor pentru … tulpinile vechi de COVID. Adică nu doar că făceau rău, acum vaccinurile din noua tranşă achiziţionată sunt pe faţă inutile, având aceleaşi efecte dubioase asupra oamenilor. Ciudat, nu-i aşa? Staţi puţin că nu e totul!
În Grecia, în urma vaccinării forţate, mortalitatea a crescut oficial cu 25%! Cu toate acestea există în continuare Comitetul Naţional de Imunizare(CNI) care recomandă vaccinarea. Recomandă e un fel de-a o spune deoarece treaba are iz de obligativitate. Şi nu doar aşa, ci cu toată teroarea de rigoare. Ieri Mitsoytakis a dat spre consultare publică o lege prin care reintroduce teroarea COVID. Practic revine certificatul de vaccinare, restricţiile îşi reiau locul în societate cu toată nebunia aferentă. Tot, absolut tot, în condiţiile în care nicăieri în lume – cu excepţia Chinei şi a câtorva dictaturi asumate – nu mai există vreo restricţie. Iar ca să fie treaba treabă, se recomandă atât vaccinarea pentru tulpinile vechi, dar şi înţeparea cu actualizarea pentru Omicron, cea testată pe opt şoareci. Cum vi se pare?
Toate aceste nebunii apar în condiţiile în care Grecia e penalizată energetic extrem de dur de către ruşi prin tăierea accesului la gaze. În conflictul ruso-ucrainean Grecia şi-a pierdut practic integritatea militară prin cedarea absolut aiuristică de arme către Ucraina. E ceea ce ruşii au resimţit ca pe un cuţit înfipt în spate, dând drumul restricţionării gazului, restricţie pe care turcii o execută cu voioşie.
Şi pentru că am amintit de turci, vă spun că e pe cale să avem un nou „accident” de tip Cipru. Turcii pot profita acum de înapoierea militară a Greciei pentru a le mai lua nişte insule. Iar vinovat pentru toate acestea este Mitsotakis. Dar să nu divagăm de la criza energetică. Vă întrebaţi cum va fi pus la punct diktatul european în ceea ce priveşte aşa-zisa economisire? Vă spun eu: prin teroare.
Deja s-au anunţat restricţii puternice în ceea ce priveşte încălzirea cu gaz. Practic grecii nu mai au gaz, astfel încât proprietarii de centrale trebuie să schimbe arzătoarele, înlocuindu-le cu unele pe petrol. OK, e o chestie deosebit de costisitoare. Când adjunctul ministrului de Interne – Selios Petsa – a fost întrebat ce vor face oamenii care nu au bani să-şi schimbe arzătoarele, a răspuns ferm: vor muri!
Asta nu etotulîntrucât vor fi şi restricţionări puternice ale energiei electrice. Trei sau patru ore pe zi, în perioadele de vârf, Grecia se va cufunda în întuneric. Nu-i vorba doar de iluminatul stradal care va fi tăiat oricum, ci de populaţie, alături de întreaga economie. Mai ţineţi minte cum sufeream pe vremea lui nae Nicu? Ei bine, pe-atunci se oprea doar câte o oră. Aveţi habar ce înseamnă patru ore zilnic fără curent?
Dar nebunia nu se opreşte aici. Măsurile poliţieneşti vor fi duse la extrem. Guvernul Mitsotakis a demarat instalarea de contoare inteligente care efectiv vor monitoriza populaţia. Imaginaţi-vă că un asemenea contor va transmite în timp real ce anume echipament consumă în casă şi cât. De ce se pun asemenea aparate de supraveghere? Simplu: pentru a se crea bazele amendării celor care nu respectă „sfânta” lege europeană a economisirii. Ai uitat lumina aprinsă? Contorul ştie, transmite şi te trezeşti amendat!
Şi pentru că am ajuns la acest capitol, să recapitulăm puţin ce propuneri există în restul ţărilor. Probabil deja toată lumea ştie povestea cu Elveţia, unde te paşte puşcăria dacă-ţi faci mai cald în casă. Mulţi spuneau că legislaţia e inaplicabilă. Naivi! Ţi se poate măsura temperatura din afara casei, cu ajutorul camerelor de termoviziune. Şi ca să fie treaba treabă, înţeleg că sunt firme care deja pun la punct camere de supraveghere care detectează automat „infractorii căldurii”pentru ca apoi să să alerteze poliţia. Dar vă veţi întreba dacă poate poliţia să-ţi intre în casă? Iată un nou amănunt pe care nu-l cunoaşteţi: poliţia elveţiană are codurile cheilor de intrare de la toate imobilele! Dacă vreţi să aveţi o experienţă interesantă, încercaţi să faceţi copia unei chei la o firmă specializată. În afară de faptul că vă va costa între 50 şi 100 de franci, n-o veţi putea face decât dacă locuiţi în Elveţia şi … prezentaţi actele de închiriere sau proprietate. Nu-i frumoasă democraţia?
La fraţii nemţi deja nu mai e nevoie de chestii sofisticate întrucât căldura ţi-o dă un Nicuşor Dan local. Dacă ţi-a fixat 19 grade, poţi fi sigur că acea temperatură nu va fi sub nicio formă depăşită. Iar în ceea ce priveşte consumul de energie electrică, din nou, se rezolvă prin chestii clasice: dacă ai depăşit plafonul recomandat, luna viitoare vei consuma mai puţin, altfel ţi se taie curentul. Înţeleg că încă nu a intrat reglementarea, dar cu siguranţă că aşa va fi.
Demenţa duşului în doi e şi ea în aceeaşi cheie. Poate cineva să monitorizeze dacă se fac duşuri single? Evident că da. Se ştiu consumurile istorice de apă, astfel încât se va „recomanda” o scădere cu 25%. Şi iată cum transformă totul în plăcere! Frumos, nu?
Măsurile demente propuse de Bruxelles şi de statele membre n-au limită. Şi nici n-au vreo perspectivă a unei ieşiri. Ceauşescu ne punea să economisim promiţându-ne că atunci când vom avea capacităţile de producţie necesare, totul va fi la discreţie; iar economia o făcea pentru a nu importa. Acum europenii vin cu o legislaţie şi mai nebună, dar fără nicio speranţă de ieşire din situaţia actuală!
Apoi avem, în aceeaşi temă, mâncatul de greieri, furnici, lăcuste şi alte nebunii. Cică sunt bune pentru sănătate. Mai mult, în diverse ţări s-au apucat să le dea copiilor la şcoală, pe şest, mâncare din gândaci. Cică pentru a se obişnui întrucât ăştia bătrâni nu pot fi convinşi. Sunt mai multe studii care arată caracterul toxic al consumului de insecte. În special chitina – componenta cheie a exoscheletului insectelor – care-i dovedită ca fiind cancerigenă. Ca să nu mai vorbim despre numeroşii paraziţi transportaţi de insecte. Dar la ce credeţi că lucrează acum „ştiinţa”? Aţi ghicit: se publică pe bandă „studii” conform cărora chitina ar avea proprietăţi … anticancerigene. Frumos, nu? Doar ne amintim cum în SUA anilor 60 „doctorii recomandau fumatul”.
De fapt, toate chestiile pe care le vedem, toate abuzurile inimaginabile – din punctul nostru de vedere – sunt cât se poate de normale acolo şi sunt acceptate cu capul plecat. Cei care au avut o viziune strâmbă asupra aşa-zisei democraţii occidentale am fost noi. Ne-am lăsat vrăjiţi de faptul că ai liberatatea de exprimare în condiţiile în care nu te ascultă nici naiba, dar am uitat să privim cu atenţie la modul în care arată cu adevărat treburile acolo.
Nu trebuie să vă speriaţi. Trebuie însă să conştientizaţi că suferinţa occidentalilor e abia la început, iar ceea ce se pune acum pe tapet este o dicatură crâncenă. Că-i va spune comunism sau nu, puţin contează. Şi, dacă vreţi punctul meu de vedere, vă voi spune că Occidentul o merită pe deplin! Nu-mi fac probleme că vor suferi, la fel cum nici ei nu şi-au făcut probleme că noi eram realmente deformaţi de o idelogie aberantă. Şi, după ce ne-am eliberat de acel coşmar, în loc să-şi facă datoria de a ne ajuta, ne-au jefuit într-un mod barbar.
N-am nicio milă pentru Occident. Să moară, să se zabtă în cele mai groaznice chinuri pentru că îşi merită purgatoriul.
Singura mea teamă este aceea de a nu ne lăsa duşi în prăpastie odată cu ei.
Să-i lăsăm să se prăbuşească. O merită! Noi am trecut prin asta, să treacă şi ei!
Sursa: https://trenduri.blogspot.com/2022/09/oare-cat-vor-mai-putea-sa-sufere.html
OPERAȚIUNI MILITARE ÎN NAGORNO-KARABAKH ȘI POSIBILE EVOLUȚII VIITOARE
de Valentin Vasilescu
1. CARE ESTE PLANUL MILITAR AL AZERBAIDJANULUI ?
Operația armatei Azerbaidjanului vizează ocuparea prin luptă a întregii regiuni Nagorno-Karabah. Configurația terenului prefigurează doar 3 defilee în zona montană, de-a lungul cărora se pot duce acțiuni ofensive : una în nord și două mai largi în sud. De aceea dispozitivul de luptă al armatei azere este compus din două grupări de forțe, Corpul 1 Armată. format din 6 brigăzi mecanizate, este întărit cu unități din Corpul 5 Armată ( 2 batalioane de tancuri, lansatoare reactive și artilerie, unități de aviație, cu precădere drone de cercetare și atac ). Misiunea Corpului 1 Armată este aceea de a ocupa jumătatea de nord a enclavei. Corpul 2 Armată. format din 5 brigăzi mecanizate,întărite cu unități din Corpul 5 Armată ( batalioane mecanizate, de artilerie și companii de drone ), are ca misiune ocuparea sudului enclavei. În rezervă se află Corpul 2 Armată.
Planul de operații al armatei Azerbadjanului a fost împărțit în două etape. În etapa 1, scopul propus este acela de a străpunge liniile de apărare ale armatei armene, în mai multe zone și pe mai multe direcții. Prin culoarele realizate în apărarea armeană, Azerbaidjanul introduce forțele și mijloacele necesare învăluirii elementelor de dispozitiv inamice ale eșalonului 1 (regimente mecanizate, de infanterie moto, batalioane de artilerie și forțe pentru operațiuni speciale ), cu scopul încercuirii lor. Etapa 1 se consideră finalizată odată cu controlul singurelei rețele de comunicații nord-sud, situată paralel cu linia frontului, de către armata azeră. În terminologia militară, această rută de transport este foarte importantă. Ea se numește drum de rocadă și permite transferul de forțe și mijloace dintr-o zonă stabilizată, către un sector unde apărarea a fost străpunsă de inamic. Transferul de trupe pe drumul de rocadă are ca scop declanșarea de contra-atacuri, cu ajutorul acestor forțe suplimentare, urmate de restabilirea pozițiilor pierdute inițial
2. RITMUL INIȚIAL AL OFENSIVEI AZERE
Datorită configurației terenului, această etapă 1, se dovedește dificilă, întrucît la linia de contact, ambele armate și-au creat obstacole anti-blindate și buncăre betonate, în jurul cărora, subunitățile pot susține o apărare de durată. Cum inițiativa aparține armatei Azere și ritmul de ofensivă a acesteia este limitat, cu scopul reducerii pierderilor. Etapa 1 ar fi putut fi atinsă deja dacă armata Azerbaidjanului ar fi fost grăbită de un factor extern, precum deteriorarea contextului internațional inițial, favorabil. În această situație, armata azeră ar fi fost obligată să utilizeze masiv trupele aeropurtate, printr-o manevră amplă, pe verticală, cu scopul blocării, de la început, a drumului de rocadă al armenilor. Raportul elicopterelor de transport aeropurtat este de peste 5/1 ( 65/12 ) în favoarea Azerbaidjanului. Elicopterele Mi-8/17 azere ar putea transporta în primul val cam 2 batalioane de infanterie și în decurs de 8-12 ore, 2 brigăzi complet echipate.
Totuși, Statul Major al armatei azere știe că o operație aeropurtată, dusă în absența mijloacelor de bruiaj sofisticate, destinate neutralizării apărării anti-aeriene armene, ar fi condus la pierderi însemnate. Mai ales că, din punct de vedere cantitativ, apărarea anti-aeriană armeană este sensibil egală cu cea a Azerbaidjanului. Chiar dacă acestea sunt mai vechi, mijloace sunt eficiente și sunt deservite de militari armeni bine pregătiți.
3. DRONELE DE ATAC, ASIGURĂ SUCCESUL AZERILOR ÎN PRIMA ETAPĂ A OPERAȚIEI
De aceea, clipurile postate pe rețelele de socializare, arată că de la începutul conflictului din Nagorno-Karabah, prioritatea Statului Major al armatei azere a fost utilizarea dronelor de cercetare și atac. Dronele au dimensiuni reduse și un înveliș din materiale compozite, cu o amprentă radar redusă, distanța de descoperire fiind de cîteva ori mai mică decît în cazul avioanelor multirol. Atunci cînd sunt detectate pe radar sau vizual/infraroșu, dronele sunt ușor de doborît, întrucît nu sunt foarte manevriere și au o viteză maximă de 220 km/h.
Datorită sprijinului primit din Israel și Turcia, Azerbaidjanul este net superior Armeniei, motiv pentru care, dronele au înlocuit în etapa 1, avioanele pilotate. Peste 30 % din misiunile dronelor azere a însemnat localizarea și lovirea radarelor de descoperire și dirijare, a sistemelor de rachete și artilerie antiaeriene mobile armene, situate în apropierea liniei de contact, pe teritoriul enclavei și chiar din Armenia.
Azerbaidjanul urmează să crească semnificativ numărul de misiuni, chiar dacă acest lucru înseamnă epuizarea stocului de drone sinucigașe. Concomitent cu neutralizarea apărării anti-aeriene armene și crearea cîtorva culoare aeriene sigure, treptat avioanele multirol vor lua locul dronelor azere. Avioanele multirol pot lua o încărcătură mai mare de luptă la bord decît dronele și pot ataca obiective mult mai diverse, terestre sau aeriene, aflate la distanțe mult mai mari. Tot atunci și o masivă operație aeropurtată azeră ar putea fi declanșată în enclavă.
Așa cum am văzut din clipurile de pe rețelele de socializare chiar și blindatele sau piesele de artilerie autopropulsate sunt vulnerabile la munițiile cumulative de precizie, lansate de la bordul vehiculelor aeriene. De aceea, 50 % din misiunile dronelor azere au vizat descoperirea și lovirea blindatelor și a artileriei clasice și reactive armene, din primul eșalon. Estimez că Armenia a pierdut pînă în prezent, prin luptă sau capturate, circa 80 de tancuri T-72, 70 de transportoare blindate sau MLI, 50 de piese de artilerie, obuziere propulsate și lansatoare de proiectile reactive, 20 de radare de descoperire și sisteme anti-aeriene, ceea ce înseamnă 25-30 % din mijloacele din înzestrare.
4. DRONA DE ATAC, ARMĂ IMBATABILĂ ?
Armenia plătește acum prețul pentru frauda electorală din 2018, cînd revoluția ”colorată” a impus cu forța la putere guvernul pro-occidental condus de Nikol Pashinyan. Acesta s-a orientat către accederea la NATO și renunțarea la achiziții militare din Rusia. Dacă Armenia ar fi cumpărat sistemul rusesc de contra-măsuri pasive SHTORA, blindatele sale erau mai puțin vulnerabile la loviturile dronelor azere. La bază, echipamentul este unul de protecție împotriva rachetelor anti-tanc dar subsistemul de avertizare, împreună cu emițătorul de bruiaj în infraroșu și în frecvențe laser sunt eficiente împotriva senzorului electrono-optic ( FLIR ) al dronelor siucigașe Harop, utilizate de Azerbaidjan. Spre deosebire de alte drone, Harop nu lansează muniții ci percuteză ținta, avînd în fuselaj un focos de 20 kg. Bayraktar TB2, cel de-l doilea tip de dronă de atac utilizată de azeri este fabricată în Turcia și folosește tot un dispozitiv electrono-optic de cercetare și descoperire a țintelor. Drona are 4 puncte de acroșaj și a fost înarmată cu muniții MAM-L, ghidate pe fascicul laser. Fiecare muniție dispune de un focos cumulativ de 7 kg. Simultan cu bruiajul, sistemul SHTORA lansează grenade cu aerosoli, generînd în cîteva secunde o perdea opacă de fum, cu o rază de 50-70 m, impenetrabilă pentru senzorul electrono-optic al dronelor și pentru fascicolul laser de marcare a țintei.
5. ETAPA A 2-A A OPERAȚIEI OFENSIVE AZERE
Pînă la data de 19 octombrie, etapa 1 a ofensivei azere nu a fost încheiată dar multe obiective au fost îndeplinite. Așa cum s-a planificat, au fost realizate două străpungeri : una mai mică în nord și alta mai mare în sud, hașurate pe hartă. Corpul 1 Armată și Corpul 3 Armată avansează convergent pe drumul de rocadă, pentru a face joncțiunea. Nu e nici un secret că dispozitivele de apărare de pe linia de contact sunt formate din cele mai bine antrenate și înzestrate unități ale armatei. Odată străpunsă zona de apărare, constituită din timp de Armenia, înaintarea devine mai ușor de realizat. Numărul mare și mobilitatea blindatelor azere începe să devină decisivă, întrucît în depresiunile intramontane, spațiul de manevră corespunde cu ritmul de ofensivă sporit al acestora.
Practic de aici deja începe etapa a 2-a a ofensivei armene, prin urmărirea militarilor armeni care se retrag, așa cum a făcut armata rusă în Georgia, în 2008. Deși armata armeană poate asigura cîteva aliniamente de conta-lovitură, din adîncime din vestul enclavei, îi va fi greu să oprească haosul creat de căderea principalului dispozitiv de apărare. În plus, ea va trebui să-și organizeze și dislocarea rezervelor din Armenia, sub loviturile aeriene ale azerilor. Aceste unități militare armene proaspete, transportate în teatrul acțiunilor militare, au o experiență de luptă redusă, o pregătire și o dotare inferioară celor din eșalonul 1.În acest caz, șansele de a opri armata azeră să avanseze în continuare și chiar să treacă granița în Armenia sunt minime.
6. CARE AR PUTEA FI FINALUL ACȚIUNII ?
La nivel strategic, prin războiul din Nagorno-Karabah, Turcia dorește o schimbare a raportului de forțe în favoarea sa, în Caucazul de sud. În detrimentul Rusiei și NATO. De aceea, marile puteri sunt interesate să urmărească prin mijloacele de cercetare aeriană, derularea acțiunilor militare din Nagorno-Karabah. De exemplu, avionul de cercetare radioelectronică Bombardier Challenger 650 ARTEMIS aparținând Forțelor Aeriene ale SUA, cu baza la Mihail Kogălniceanu, în România. Acesta a efectuat zboruri zilnice operînd din spațiul aerian al Georgiei, la 100 km nord de zona de conflict Nagorno Karabah.
De celaltă parte, conform site ”bulgarianmilitary.com” pe 7 octombrie, în primele zile de după declanșarea războiului, în localitatea Agul din Deghestan, de la granița ruso-azeră, au fost descoperite rămășițele ale unei rachete 48N6E2, lansate de bateria S-300PMU-2 azeră de la nord de Baku. Ținta acestei rachete ar fi fost un avion rusesc de cercetare electronică care a evitat impactul. Există două posibile explicații : fie operatorii azeri ai sistemului S-300PMU2 au comandat în ultima clipă dezactivarea focosului de proximitate al rachetei, fie sistemul S-300PMU2 vîndut Azerbaidjanului de Rusia, are încorporat un cip secret care blochează explozia, în cazul avioanelor militare care se identifică cu codul Federației Ruse.
Anterior am afirmat că Azerbaidjanul nu s-a grăbit în derularea operației, datorită contextului internațional favorabil. Numai că nimeni nu poate previziona, cît va mai dura acest context favorabil pentru Azerbaidjan. Dacă pe plan extern nu se întîmplă nimic, odată cu prima victorie decisivă a armatei azere din etapa a 2-a, armata armeană care pînă acum a luptat cu curaj și calm, ar intra în haos. Guvernul de la Erevan e disperat de inactivitatea Occidentului spre care s-a orientat strategic, în detrimentul Rusiei, pentru că nu știe dacă armata azeră se va opri în Nagorno Karabak sau va continua ofensiva și în Armenia.
La rîndul său, Azerbaidjanul și-a făcut calculele, considerînd că nici Occidentul, nici Rusia nu va interveni în favoarea Armeniei pentru a nu risca un conflict cu Erdogan, cel care l-a împins de la spate pe liderul de la Baku în această aventură militară. Poate că interesul Rusiei este acela de a le da o lecție armenilor, pe mâna azerilor, arătîndu-le că aceasta este consecința orientării lor spre NATO. Dar poate că Rusia țintește dincolo de conștientizarea opiniei publice de la Erevan, de consecințele erorii grave, comisă de armeni, prin acceptarea fraudei electorale din 2018. Și dorește mai întîi de toate, ca poporul armean să-și să îndrepte eroarea.
Guvernul pro-occidental condus de Nikol Pashinian se încăpățînează să nu recunoască regiunea Nagorno-Karabah ca fiind armeană deși armata Armeniei luptă acolo cu azerii. De ce n-o face ? Pentru că atunci Rusia ar fi obligată conform Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) să intervină de partea Armeniei. Să fie pierderea regiunii Nagorno-Karabah, condiția acceptată de Pashinian pentru ca Armenia să fie admisă în NATO ? De cealaltă parte, Baku găzduiește o diviziune a serviciilor israeliene, destinată spionării Iranului și utilizează în teatrul de acțiune diverse unități terestre și aeriene ale armatei Turciei. Dacă Azerbaidjanul ocupă Nagorno-Karabah și acolo se instalează trupe ale Turciei ( trupe NATO ), acastă poziție devine extrem de interesantă pentru NATO, o adevărată fortăreață în Caucaz, cu acces liber la marea Caspică și marea Neagră. Dacă nu intervine, și din direcția Armeniei și din direcția Azerbaidjanului, Rusia are numai de pierdut de pe urma războiului din Nagorno-Karabah.
Cred că Rusia este conștientă de consecințele și riscurile inactivității ei și va intra în joc prin acțiuni fulger, de partea Armeniei, după ce forțele politice ale opoziției armene vor obliga guvernul pro-occidental de la Erevan să-și asume eșecul campaniei militare, demisionînd. Din acel moment, problema Nagorno Karabah se rezolvă exclusiv de Rusia, fie de unde a rămas, adică tot pe cale militară sau, mai puțin probabil, prin negocieri în formatul dictat de Moscova.
Cu tot sprijinul substanțial acordat de Turcia pînă acum,eu cred că Azerbaidjanul nu se va culca pe laurii victoriei, pentru că Rusia odată intrată în joc, va bloca orice încercare de dislocare a forțelor turcești spre Nagorno-Karabah. Azerbaidjanul fiind obligat să execute ”ad-litteram” ordinele Moscovei, char dacă aceastea ar însemna retragerea parțială sau totală din Nagorno-Karabah. Deoarece armata azeră ( prin Corpul 1,2,3 Armată și parțial 5 Armată ) este dispusă în vestul țării, fiind angrenată în războiul din Nagorno Karabak. Corpul 4 Armată este izolat în enclava Nakhicevan, situată la vest de Nagorno-Karabah. Acum, Baku, oraș situat pe litoralul mării Caspice, este cea mai slab apărată capitală din lume. Azerbaidjanul are graniță la nord est cu Rusia, Baku fiind la 100 km sud de graniță, distanță pe care brigăzile de blindatele rusești o pot parcurge în cîteva ore. Marina azeră este ca și inexistentă, în timp ce flota rusă a mării Caspice este puternică. Ea desfășoară acum exerciții cu lansări de rachete de croazieră, la vest de Baku și are capacitatea să susțină o operație de desant maritim pe litoralul azer, în apropierea capitalei. Așa cum deja rușii au demonstrat-o, bateriile de rachete antiaeriene S-300PMU2 azere sunt ineficiente împotriva avioanelor rusești. Iar S-400 vîndut Turciei, se numește S-300PMU3, fiind doar o variantă ușor modernizată.
Sursa: https://www.voltairenet.org/article211291.html
in romaneste