Sclavia în Europa

CD

SCLAVII ALBI
Agregat de CD

IN BAZINUL MARII NERGRE
Slavos-sklavenos in greceste sclav
Populatia slava si-a luat numele de slav de la cuvantul grecesc sclav/slav, caci era populatia predominanta in randul sclavilor comercializati in bazinul Marii Negre, cu extensie in Marea Mediterana si chiar pana la Bagdad.

Descrierile Mării Negre găsite la poeții arhaici, Herodot și geografii de mai târziu au fost influențate de itinerariile comerciale vehiculate printre comercianții de sclavi greci din nord. Pe baza unui corpus epigrafic de douăzeci și trei de scrisori de negustori din regiune datând între c. 550 și 450 î.Hr., se pun în contrast călătoriile persoanelor înrobite înregistrate în documente cu descrierile stilizate găsite în relatările literare.

Sclavii au luat o varietate de rute spre – și din – sclavie și frica de înrobire era simțită pe scară largă chiar și printre greci. Instanțele de judecată ar fi putut fi la fel de importante ca si războiul „barbar” în furnizarea captivilor pentru export și chiar și comercianții de sclavi riscau să fie înrobiți alături de victimele lor.

Istoria Mării Negre ca sursă de sclavi mediteraneeni se întinde de la coloniile grecești antice până la rețelele de trafic de persoane din zilele noastre.
La apogeul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, comerțul cu sclavi la Marea Neagră nu a fost singura sursă de sclavi mediteraneeni; Negustorii genovezi, venețieni și egipteni au cumpărat prizonieri luați în conflicte din întreaga regiune, din Africa de Nord, Africa subsahariană, Balcani și Marea Egee. Cu toate acestea, comerțul cu sclavi de la Marea Neagră a oferit negustorilor profit și prestigiu; state “civilizate”cu recruți militari, venituri fiscale și influență diplomatică foloseau in gospodăriile lor serviciul femeilor, bărbaților și copiilor sclavi.

Chiar dacă Genova, Veneția și sultanatul mameluc al Egiptului și al Marii Sirii au fost cele mai importante componente din rețeaua comerțului cu sclavi la Marea Neagră, acestea au fost rareori studiate împreună. Examinând sursele latine și arabe în tandem, Hannah Barker arată că locuitorii creștini și musulmani ai Mediteranei împărtășeau un set de practici care echivalau cu o cultură comună a sclaviei. Într-adevăr, comerțul cu sclavi genovezi, venețieni și mameluci au fost complet încarcat, cu efecte de anvergură.

Perturbarea comerțului cu mameluci a genovezilor și venețienilor a dus la represalii împotriva comercianților italieni care locuiau în orașele mameluce, în timp ce participarea lor la comerț a dus la critici dureroase din partea susținătorilor mișcării cruciadei care au cerut puterilor comerciale să-și folosească pârghia pentru a slăbi forța islamului.

Citind registre notariale, dosare fiscale, legi, conturi ale comercianților, povești și scrisori ale călătorilor, predici, manuale de cumpărare de sclavi și opere literare, precum și tratate care guvernează comerțul cu sclavi și propaganda cruciadei, Barker oferă o imagine bogată a contextului în care negustorii făceau comerț și oamenii înrobiți și-au întâlnit soarta.

Marea Neagră, Rusia și Europa de Est au exportat sclavi de-a lungul perioadei medievale. Majoritatea s-au născut liberi, dar au fost înrobiți prin capturare sau ocazional prin vânzare de către rude. În secolele al VIII-lea și al X-lea, sclavii au fost comercializați din Europa de Est și Marea Baltică către gospodăriile de elită din Bizanț și lumea islamică prin intermediul sistemelor fluviale Nipru și Volga, Imperiul Carolingian și Veneția.

În secolul al XIII-lea, structura acestui comerț cu sclavi s-a schimbat ca urmare a invaziei mongole a Europei de Est, a colonizării italiene a Mării Negre, a succesului statului mameluc și a activităților de cruciade ale cavalerilor teutoni în Marea Baltică.

Oamenii înrobiți în Marea Baltică tindeau acum să fie comercializați mai degrabă spre vest decât spre est; oamenii înrobiți în Europa de Est și Caucaz aveau tendința de a trece prin Marea Neagră în mâinile italienilor, mamelucilor sau otomanilor; iar oamenii înrobiți în Balcani erau traficați în primul rând de venețieni sau otomani.

Situată la intersecția rutelor comerciale care duceau din Italia și Bizanț (mai târziu Turcia) către Polonia, Rusia și Orient, Crimeea a fost întotdeauna atractivă pentru comerțul internațional, din care comerțul cu sclavi era una dintre componentele sale cele mai importante. Cele mai vechi date despre comerțul cu sclavi din regiune datează din antichitate.

Până la sfârșitul Evului Mediu, această afacere era desfășurată în principal de italieni si evrei, tătarii fiind cei mai importanți furnizori de „mărfuri vii”. Numeroase surse publicate și de arhivă (conturi ale călătorilor europeni și otomani, corespondență diplomatică, scrisori și memorii ale captivilor, (registre), cronici ruse și otomane etc.) arată că rolul cel mai important în comerțul cu sclavi și prizonierii de război a fost preluat de orașele maritime din Crimeea, precum Caffa cu porturile dependente Taman, Azak, Kerș și Gözleve.

Importanța comerțului cu sclavi la Marea Neagră a început să crească în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, la scurt timp după înființarea coloniei genoveze Caffa, cunoscută și sub numele de Kaffa sau Capha; numele turcesc era Kefe, în timp ce în rusă modernă este Theodosia, pe malul estic al peninsulei Crimeea în anii 1260.4 Caffa a devenit cea mai mare și cea mai importantă

Pe vremea Hanatului Crimeei, tatarii s-au angajat în raiduri frecvente în principatele dunărene, Polonia-Lituania și Moscovia. Pentru fiecare captiv, khanul a primit o cotă fixă (savğa) de 10 la sută sau 20 la sută. Campaniile forțelor din Crimeea se clasifică în seferi, operațiuni militare declarate conduse de hanii înșiși și çapuls, raiduri întreprinse de grupuri de nobili, uneori ilegal, pentru că au încălcat tratatele încheiate de hani cu conducătorii vecini.

Multă vreme, până la începutul secolului al XVIII-lea, hanatul a menținut un comerț masiv de sclavi cu Imperiul Otoman și Orientul Mijlociu. Caffa a fost unul dintre cele mai cunoscute și semnificative porturi comerciale și piețe de sclavi. Hoardele de tătari din Crimeea au înrobit între 1 și 2 milioane de sclavi din Rusia și Polonia-Lituania în perioada 1500-1700.

Caffa a fost unul dintre cele mai cunoscute și semnificative porturi comerciale și piețe de sclavi. În 1769, un ultim raid major tătarilor a dus la capturarea a 20.000 de sclavi ruși și ruteni.

Piețele de sclavi au înflorit pe Coasta Barbară a Africii de Nord, în ceea ce este modernul Maroc, Algeria, Tunisia și vestul Libiei, între secolul al XV-lea și mijlocul secolului al XIX-lea.
Aceste piețe au prosperat în timp ce statele erau nominal sub suzeranitate otomană, deși, în realitate, erau în mare parte autonome.

Piețele de sclavi din Africa de Nord făceau comerț cu sclavi europeni, care erau achiziționați de pirații barbari în raiduri de sclavi pe nave și prin raiduri în orașele de coastă din Italia până în Spania, Portugalia, Franța, Anglia, Țările de Jos și până la răpirile turcilor din Islanda.

Bărbații, femeile și copiii au fost capturați într-o măsură atât de devastatoare încât un număr mare de orașe de pe coasta mării au fost abandonate.

Potrivit lui Robert Davis, între 1 milion și 1,25 milioane de europeni au fost capturați de pirații barbari și vânduți ca sclavi în Africa de Nord și Imperiul Otoman între secolele al XV-lea și al XIX-lea. Cu toate acestea, pentru a-și extrapola cifrele, Davis presupune că numărul de sclavi europeni capturați de pirații barbari a fost constant pentru o perioadă de 250 de ani.

IN LUMEA NOUA
În anii 1650, mai mult de 100.000 de copii irlandezi, cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani, au fost luați de la părinții lor și vânduti ca sclavi în Lumea Nouă. Aceasta a fost doar o parte a vastului plan de deportare a populației irlandeze, conceput de regii englezi.

Ajungând în coloniile Lumii Noi, aceste „animale de povară vorbitoare” au fost subiectul altor tratamente și mai josnice de proprietarii lor, inclusiv încercările de a
îmbunătăți rasa sclavilor irlandezi prin încrucișări rasiale.
Această perioadă dureroasă pentru Irlanda a fost atât genocid (în sensul eliminării unei populații), cât și înrobirea supraviețuitorilor.

Regii James I și Carol I și-au propus să înrobească poporul irlandez, iar apoi Oliver Cromwell a continuat această practică de dezumanizare a vecinilor săi. Comerțul a început când James I a vândut 30.000 de prizonieri irlandezi ca sclavi în Lumea Nouă. Proclamația sa, din 1625, le-a ordonat să fie deportați în străinătate și vânduți coloniștilor englezi din „Indiile de Vest”.

Până la mijlocul secolului al XVII-lea, irlandezii reprezentau cel mai mare contingent de sclavi vânduți în Antigua și Montserrat. La acea vreme, 70% din populația Montserrat-ului era sclavă irlandeză. Irlanda a devenit cel mai mare rezervor de oameni pentru comercianții englezi. Majoritatea acestor sclavi timpurii din Lumea Nouă erau, de fapt, albi si nu negri.

Între 1641-1652, peste 500.000 de irlandezi au fost uciși de englezi și 300.000 dintre ei au fost vânduți ca sclavi. Populația irlandeză a scăzut de la 1.500.000 la 600.000 în zece ani. Familiile au fost distruse, deoarece britanicii le-au interzis taților irlandezi să-și ducă soțiile și copiii peste Atlantic. Acest lucru a dus la apariția unei populații însingurate de femei și copii, iar soluția britanică a fost să îi vândă și pe aceștia.

În anii 1650, mai mult de 100.000 de copii irlandezi, cu vârste cuprinse între 10-14 ani, au fost luați de la părinții lor și vânduți ca sclavi în Antilele (Indiile de Vest), Virginia și Noua Anglie (New England). În acest deceniu, 52.000 de irlandezi (majoritatea femei și copii) au fost vânduți în Barbados și Virginia.

În 1656, Cromwell a ordonat ca 2000 de copii irlandezi să fie trimiși în Jamaica și vânduți coloniștilor englezi. [se pare că aceasta este originea termenului „kid-napper”, „un hoț de copil”, hoț de ființe umane, în special copii, destinați inițial exportului către plantațiile de bumbac, din America de Nord. Mulți evită astăzi
termenul jenant de „sclavie” pentru a descrie acest episod teribil din istoria poporului irlandez. Ei folosesc termenul juridic de „indentured servant”
– „servitor sub contract”, dar în cele mai multe cazuri acești sărmani
„servitori” nu erau cu nimic mai mult decât pe post de bovine umane.

Comerțul cu sclavi negri a început în acest moment. Multe date și mărturii arată că sclavii africani erau mai scumpi și au fost tratați mai bine decât omologii lor irlandezi.
La sfârșitul secolului al XVII-lea, un sclav african costa până la 50 lire sterline, în vreme ce achiziționarea unui sclav irlandez nu costa mai mult de 5 lire sterline.

Dacă un plantator biciuia sau bătea până la moarte un sclav irlandez, aceasta nu era considerată o crimă, iar moartea lui din punct de vedere financiar, era o pierdere
economica inferioara față de cea a unui sclav african, mai scump. Proprietarii englezi au decis, în curând, să ia si femeile irlandeze deopotrivă și pentru distracția lor personală și pentru un mai mare profit al lor, deoarececopiii sclavilor erau ei înșiși sclavi, ceea ce creștea volumul de brațe de muncă libere.

Deoarece copiii rezultați rămâneau sclavi, în ciuda posibilei emancipări a mamelor lor, la un moment dat, englezii s-au gândit să le încrucișeze pe sclavele lor albe (adesea fete de la vârsta de 12 ani) cu africani pentru a produce sclavi de
o valoare deosebită. Aceste „mulatri”, vânduti pentru o valoare mai mare decât sclavii irlandezi albi, reprezentau o economie de bani, deoarece englezii nu mai erau nevoiți să cumpere negri de pe piață.

Această practică de încrucișare a femeilor irlandeze și africane a continuat timp de câteva decenii și a fost atât de răspândită încât în 1681 a fost adoptată o lege care „interzicea împerecherea sclavilor irlandezi cu sclavi africani în scopuri comerciale”.

Pe scurt, a fost o chestiune de a nu dăuna profiturilor marilor companii evreiesti de
transport de sclavi. Anglia a continuat să transporte zeci de mii de sclavi irlandezi mai mult de un secol. Documentele dovedesc că după rebeliunea irlandeză, din 1798, mii de sclavi irlandezi au fost vânduți în America și Australia.

Abuzurile comise împotriva prizonierilor africani și irlandezi au fost terifiante. S-a întâmplat, de pilda, ca o navă britanică să arunce 1302 sclavi irlandezi în Atlantic, pentru ca echipajul să se poată hrăni mai bine. Este incontestabil faptul că irlandezii au trăit prin ororile sclaviei la fel de mult (dacă nu chiar mai mult în secolul al XVII-lea) decât africanii.
Este probabil ca fețele închise ale multor antilezi, vorbitori de limba engleză, să
provină din combinația de strămoși africani și irlandezi.

În 1839, Marea Britanie a decis să oprească participarea sa la „autostrada maritima spre iad” și a încetat să mai transporte sclavi. Dar această decizie nu i-a dezangajat pe pirații care au continuat această activitate.
Nici una dintre victimele irlandeze nu s-a putut întoarce în patria sa pentru a descrie acest calvar.

Sunt sclavi pierduți, cei pe care timpul și cărțile de istorie i-au uitat şi îi omit cu ușurință. Vorbim până la saturare de soarta sclavilor africani prinși în comerțul triunghiular dintre Europa, Africa şi America, dar uităm întotdeauna realitatea istorica a sclavilor albi irlandezi, dar şi a altor sclavi albi creștini, vânduți deopotrivă de turci şi arabi în zonele lor.

Negrii sclavi trebuie să ocupe primii şi singuri podiumul, în timp ce, istoric, primii sclavi cu adevărat n