RUSIA CU OCHII LUI SPENGLER
Agregat de CD

Studiul de mai jos analizează opiniile lui Spengler cu privire la Rusia ca o cultură distinctă care nu și-a îndeplinit încă destinul, în timp ce civilizația occidentală este pe cale să facă o plecăciune finală pe scena istorică mondială.
Opiniile lui Spengler despre Rusia, ca un outsider, sunt luate în consideratie în legătură cu reprezentarea sufletului rus chiar si de către rușii seminali.
Invitati alaturi de Spengler sunt Gogol, Dostoievski si Berdyaev, printre altii.

Oswald Arnold Gottfried Spengler – 29 mai 1880 – 8 mai 1936 – a fost un istoric și filozof german ale cărui interese au inclus matematica, știința, arta și relația lor cu teoria organică a istoriei. Este cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa în două volume, Declinul Occidentului (Der Untergang des Abendlandes), publicată în 1918 și 1922, care acoperă întreaga istorie a lumii.

Modelul filozofic de istorie al lui Spengler postulează că orice cultură este un superorganism cu o durată de viață limitată, ciclica și previzibilă.
Spengler a prezis că, în jurul anului 2000, civilizația occidentală va intra în perioada de urgență premergătoare morții a cărei contracarare va duce la 50-60 de ani de cezarism (omnipotența extraconstituțională a ramurii executive a guvernelor) înainte de prăbușirea finală a civilizației occidentale.

Spengler este considerat un naționalist și un anti-democrat și a fost un membru proeminent al Revoluției Conservatoare. În consecință, el a criticat nazismul din cauza rasismului excesiv. El l-a văzut pe Benito Mussolini și pe magnatul minier imperialist Cecil Rhodes, ca exemple ale iminentilor Cezari ai societatii occidentale, dupa cum reiese din criticile sale puternice la adresa aventurilor imperiale ale lui Mussolini si a dogmelor neoimperialiste – scoala lui Rhodes.

El a influențat puternic alți istorici, inclusiv Franz Borkenau și în special Arnold J. Toynbee cat și alți succesori, inclusiv Francis Parker Yockey, Carroll Quigley și Samuel P. Huntington. John Calvert notează că Spengler este popular în rândul islamiștilor, care își mobilizează critica la adresa Occidentului pe opera lui.

O recenzie din “Time” din 1928 a celui de-al doilea volum al “Declinului occidental”, a constatat influența imensă și controversa de care s-au bucurat ideile lui Spengler în anii 1920: „Când primul volum din Declinul Occidentului a apărut în Germania acum câțiva ani, mii de exemplare au fost vândute. Discursul european cultivat a devenit rapid saturat de Spengler. Spenglerismul a stors elogii nenumerate din condeiele tinerilor ucenici. Era imperios necesar să-l citești pe Spengler, să simpatizezi sau să te revolti.”
În 1931, a publicat „Omul și tehnologia”, in care avertiza împotriva pericolelor tehnologiei și industrialismului pentru cultură. El a subliniat în special tendința tehnologiei occidentale de a se răspândi la tari ostile, care ar putea folosi apoi armele împotriva Occidentului. Cartea a fost prost primită din cauza antiindustrialismului său. Această carte conține binecunoscutul citat spenglerian „Optimismul este lașitate”.

În ciuda faptului că l-a votat pe Hitler asupra lui Hindenburg în 1932, Spengler l-a găsit pe Führer vulgar. L-a cunoscut pe Hitler în 1933 și după o lungă discuție a rămas neimpresionat, spunând că Germania nu are nevoie de un „tenor eroic, ci de un adevărat erou”. El s-a certat public cu Alfred Rosenberg, iar pesimismul și remarcile sale despre Führer au dus la izolare și tăcere publică. El a respins, de asemenea, ofertele lui Joseph Goebbels de a ține discursuri publice. Cu toate acestea, Spengler a devenit membru al Academiei Germane în acel an.

“The Hour of Decision”, publicată în 1934, a fost un bestseller, dar mai târziu a fost interzisă pentru critica sa la adresa național-socialismului. Criticile lui Spengler la adresa liberalismului au fost salutate de naziști, dar Spengler nu a fost de acord cu ideologia lor biologică. În timp ce misticismul rasial a jucat un rol cheie în propria sa viziune asupra lumii, Spengler a fost întotdeauna un critic deschis al teoriilor rasiale profesate de naziști și de mulți alții în timpul său și nu a fost înclinat să-și schimbe opiniile în timpul și după ascensiunea lui Hitler la putere.

Deși era un naționalist german, Spengler îi considera pe naziști ca fiind prea puțin germani și nu suficient de occidentali pentru a conduce lupta împotriva altor popoare. Cartea a avertizat, de asemenea, cu privire la un viitor război mondial în care civilizația occidentală risca să fie distrusă și a fost distribuită pe scară largă în străinătate înainte de a fi interzisă în cele din urmă de Partidul Muncitoresc Național Socialist German din Germania.

O recenzie a lui Times a cartii „Ora deciziei” a remarcat popularitatea internațională a lui Spengler ca polemist, observând că atunci „Când Oswald Spengler vorbește, mulți dintre cei de la Western Worldling se opresc să asculte”. Recenzia a recomandat cartea pentru „cititorii care se bucură de un scris viguros”, care „vor fi bucuroși să fie scarmanați de aforismele dure ale lui Spengler” și de predicțiile sale pesimiste.

Spengler și-a petrecut ultimii ani la München, ascultându-l pe Beethoven, citind Molière și Shakespeare, cumpărând câteva mii de cărți și colecționând arme antice turcești, persane și indiene.
El a făcut excursii ocazionale in munții Harz și în Italia. În primăvara anului 1936 (cu puțin timp înainte de moartea sa), el remarca profetic într-o scrisoare adresată Reichsleiterului Hans Frank că „în zece ani, probabil că un Reich german nu va mai exista” (“ja wohl in zehn Jahren ein Deutsches Reich nicht mehr existieren wird!”)

În introducerea la “Declinul Occidentului”, Spengler îi citează pe Johann W. von Goethe și Friedrich Nietzsche ca influențe majore. Vitalismul lui Goethe și critica culturală a lui Nietzsche, în special, sunt evidențiate în lucrările sale.
“Mă simt îndemnat să-i numesc încă o dată pe cei cărora le datorez practic totul: Goethe și Nietzsche. Goethe mi-a dat metoda, Nietzsche facultatea de interogatoriu …”.

Spengler a fost, de asemenea, influențat de viziunea universală și ciclică a istoriei mondiale propusă de istoricul german Eduard Meyer. Credința în progresul civilizațiilor printr-un proces evolutiv comparabil cu ființele vii ce poate fi urmărit înca din antichitatea clasică. O asemenea teorie evolutiv istorica au avut-o la randul lor si alti ganditori ai culturii universale ca: Cato cel Bătrân, Cicero, Seneca, Florus, Ammianus Marcellinus și, mai târziu, Francis Bacon, care a comparat diferite imperii între ele cu ajutorul analogiilor biologice.

In 1919, Spengler a publicat “Prusacianismul și socialismul” – „Preußentum und Sozialismus”, un eseu bazat pe note destinate celui de-al doilea volum al Declinului Occidentului, în care susține că socialismul german este socialismul corect în contrast cu socialismul englez. În opinia sa, socialismul corect are un spirit mult mai „NAȚIONAL”.

In volumele „Declinul Occidentului” conceptul de filosofie istorica dezvoltat de Spengler se intemeiaza pe doua ipoteze:
• existența entităților sociale numite „Culturi” (Kulturen) și considerate ca fiind cei mai mari actori posibili din istoria omenirii, care în sine nu aveau sens metafizic,
• paralelismul dintre evolutia acestor Culturi si evolutia fiintelor vii.
Potrivit lui Spengler, „Culturile sunt organisme, iar istoria lumii este biografia lor colectivă.

„Omenirea”… nu are nici un scop, nici o idee, nici un plan, nici mai mult decât familia de fluturi sau orhidee. „Omenirea” este o expresie zoologică, sau un cuvânt gol. … Văd, în locul acelei smochine goale a unei istorii liniare care nu poate fi ținută decât prin închiderea ochilor față de multitudinea copleșitoare a faptelor, drama unui număr de culturi puternice, fiecare izvorând cu o putere primitivă din solul unei regiuni-mamă de care rămâne ferm legat pe tot parcursul ciclului său de viață; fiecare imprimându-și materialul, omenirea, după chipul său; fiecare având propria idee, propriile pasiuni, propria viață, voință și sentiment, propria moarte.”

„Declinul Occidentului” a fost unul dintre cele mai citite vreodată la acea vreme, vânzându-se in milioane de exemplare.
Marele istoric al antichității Eduard Meyer l-a apreciat foarte mult pe Spengler, deși a avut și unele critici la adresa lui. Obscuritatea, intuitivitatea și misticismul lui Spengler au fost ținte ușoare, în special pentru pozitiviști și neo-kantieni care au respins posibilitatea ca în istoria lumii să existe un sens.

Criticul și anestezitul conte Harry Kessler l-a considerat neoriginal și destul de nebun, mai ales în ceea ce privește opinia sa despre Nietzsche. Filosoful Ludwig Wittgenstein a împărtășit însă pesimismul cultural al lui Spengler. Opera lui Spengler a devenit o bază importantă pentru TEORIA CICLULUI SOCIAL.

Spengler a considerat însă inevitabilă transformarea democrațiilor de masă ultracapitaliste în regimuri dictatoriale și și-a exprimat o oarecare simpatie pentru realizarile grandioase ale lui Benito Mussolini și mișcarea fascistă italiană ca un prim simptom al acestei evoluții.

De asemenea, el a considerat iudaismul ca fiind un „element dezintegrator” (zersetzendes Element) care acționează distructiv „oriunde intervine” (wo es auch eingreift).
În opinia sa, evreii se caracterizează printr-o „inteligență cinică” (zynische Intelligenz) și „gândirea lor este numai la bani” (Gelddenken). Prin urmare, ei sunt incapabili să se adapteze la cultura occidentală și reprezenta un organism străin în Europa. De aici miscarile actuale de a deruta europenii cu aducerea de immigranti de culoare, sa se creieze confuzie, ca evreii sa nu fie identificati ca inadecvabili si sterili intr-o cultura promisa infinitului temporal faustian.

De asemenea, el clarifică în “Declinul Occidentului” că acesta este un model împărtășit în toate civilizațiile: El menționează modul în care evreul antic i-ar fi văzut pe romanii cinici și ateiști ai imperiului roman târziu la fel cum occidentalii de astăzi văd evreii. Alexander Bein susține că, prin aceste caracterizări, Spengler a contribuit semnificativ la aplicarea stereotipurilor evreiești în cercurile germane de dinainte de WW2.

Spengler îi considera pe ruși ca fiind formați de vastitatea stepei terestre, ca fiind înnăscuți antagonici pentru mașinărie, ca fiind înrădăcinați în sol, irepresibil țărănoși, religioși și „primitivi”.
Fără o înțelegere mai largă a filosofiei lui Spengler, se pare că el a fost – ca și Hitler – un slavofob. Cu toate acestea, atunci când Spengler a scris despre aceste caracteristici rusești, el se referea la ruși ca la un popor încă tânăr, în contradicție cu Occidentul déjà senil.
Prin urmare, rusul „primitiv” nu este sinonim cu „primitivitatea” așa cum se înțelege popular la acea vreme în ceea ce privește popoarele tribale „primitive”. Nici nu a fost confundat cu percepția hitleristă a „slavului primitiv” incapabil să-și construiască propriul stat.

Pentru Spengler, „țăranul primitiv” este izvorul din care o rasă își extrage cele mai sănătoase elemente în timpul epocilor sale de vigoare culturală.
Agricultura este fundamentul unei culturi înalte, care permite comunităților stabile să diversifice forța de muncă în specializare din care provine civilizația.
Cu toate acestea, potrivit lui Spengler, fiecare popor are propriul său suflet, o concepție germană derivată din idealismul german al lui Herder, Fichte si altii.

O cultură înaltă reflectă acel suflet, fie în matematica, muzica, arhitectura sa; atât în domeniul artelor, cât și al științelor fizice. Sufletul rusesc nu este același cu faustianul occidental, cum îl numea Spengler, sau „magianul” civilizației arabe sau clasicul elenilor și romanilor. Cultura occidentală care a fost impusă Rusiei de către Petru cel Mare, ceea ce Spengler numea petrinism, este doar un furnir.

Baza sufletului rusesc nu este spațiul infinit – abstract ca în imperativul fausțian al occidentului, ci este „stepa fără limită”. Sufletul rus își exprimă propriul tip de infinit, terestru si palpabil, deosebit de cel occidental care devine chiar înrobit de propria tehnică la sfârșitul ciclului său de viață. Sovietizaea poporului rus care a legat omul de masina si a educat si culturalizat poporul intr-un mod nou, novator, sub presiunea concurentei mondiale, dar nu si dupa tipicul occidental, a creat un om nou, dar cu aceleasi radacini infipte in aceeasi stepa infinita. Deci nu se poate argumenta că sovietismul este un nou petrism.

Prin urmare, potrivit lui Spengler, “arhitectura ortodoxă rusă nu reprezintă infinitatea față de spațiu care este simbolizată de turla Catedralei Gotice a înaltei culturi occidentale, nici spațiul închis al Moscheii Culturii Magice, ci impresia de a o aprecia pornind de la orizont”. Spengler considera că această arhitectură rusă „nu este încă un stil, ci doar promisiunea unui stil care se va trezi atunci când adevărata religie rusă se va trezi”.

Spengler scria despre cultura rusă ca un outsider și, după propria sa socoteală, trebuie să fi realizat limitările acestui lucru. Prin urmare, este util să comparăm gândurile sale despre Rusia cu cele ale rușilor notabili.
Nikolai Berdyaev în “Ideea rusă” afirmă ceea ce Spengler descrie: “Există ceva în sufletul rusesc care corespunde imensității, vagității, infinitudinii pământului rusesc, geografia spirituala corespunde cu cea fizică. În sufletul rus există un fel de imensitate, o vagă, o predilecție pentru infinit, așa cum este sugerată de marea stepa a Rusiei.

Din sufletul rusesc lipsește ego-ul/vanitatea culturii-om occidentale; persoana caută o creștere impersonală în slujire, „în lumea fratelui stepei”. Creștinismul ortodox condamnă „eu” ca „păcat”. Spengler a scris despre „socialismul prusac”, bazat pe etosul prusac al datoriei față de stat, ca fundament al unui nou etos occidental sub revenirea la credință și autoritate în timpul epocii finale a civilizației occidentale.
El a contrastat acest lucru cu „socialismul” lui Karl Marx, pe care l-a considerat un produs al economiei engleze, ca fiind diferit de economia germană a lui Friedrich List, de exemplu, descris ca „sistemul național al economiei politice”, în care națiunea este rațiunea de a fi a economiei și nu clasa sau individul.

Conceptul rusesc de „noi” mai degrabă decât de „eu”, și de serviciu impersonal la întinderea de teren implică o altă formă de socialism. Probabil că în acest sens stalinismul a mers pe linii diferite și adesea antitetice față de bolșevismul avut în vedere de Troțki et al. și a stabilit o moștenire durabilă asupra Rusiei.

Un comentariu recent al unui vizitator american în Rusia, Barbara J. Brothers, ca parte a unei delegații științifice, afirmă ceva asemănător cu observația lui Spengler:
“Rușii au un sentiment de conectare cu ei înșiși și cu alte ființe umane care pur și simplu nu fac parte din realitatea americană. Nu este faptul că competitivitatea nu există; doar că întotdeauna pare să existe mai multă considerație și respect față de ceilalți în orice situație dată.”

Despre conceptul rusesc de proprietate și de capitalism, Berdyaev[1] a scris:
“Tema socială a ocupat un loc predominant în gândirea rusă din secolul al XIX-lea. S-ar putea spune chiar că gândirea rusă în acel secol a fost într-o măsură remarcabilă colorată de idei socialiste. Dacă cuvântul socialism nu este luat în sensul său doctrinar, s-ar putea spune că socialismul este adânc înrădăcinat în natura rusă.
Există deja o expresie a acestui adevăr în faptul că poporul rus nu a recunoscut concepția romană a proprietății. S-a spus despre Rusia moscovită că era nevinovată de păcatul proprietății asupra pământului, singurul proprietar de pământ fiind țarul: nu exista libertate, dar exista un sentiment mai mare a ceea ce era drept. Acest lucru este de interes pentru lumina pe care o aruncă asupra asimării comunismului.”

Slavofilii au repudiat, de asemenea, interpretarea burgheză occidentală a proprietății private în egală măsură cu socialiștii unui mod revoluționar de gândire. Aproape toți credeau că poporul rus era chemat să dea un efect real fidelitatii sociale, dreptății și fraternității omului. Toti sperau că Rusia va scăpa de nedreptatea și răul capitalismului, că va putea trece la o ordine socială mai bună, evitând în același timp stadiul capitalist al dezvoltării economice. Și toți au considerat înapoierea Rusiei ca un mare avantaj.

A fost înțelepciunea rușilor să fie socialiști în perioada iobăgiei și autocrației. Dintre toate popoarele din lume, rușii au spiritul comunitar; în cel mai înalt grad, modul de viață rusesc și manierele rusești sunt de acest fel. Ospitalitatea rusă este un indiciu al acestui sentiment de comunitate.

Aici, din nou, vedem cum Berdyaev a constatat, ca și în cazul lui Spengler, că există un „socialism rus” bazat pe ceea ce Spengler a numit „noi” rusesc în contrast cu „eu” occidental târziu, și a sentimentului de fraternitate dramatizat de Gogol în Taras Bulba, modelat nu de fabrici și de gândirea banilor, ci de rudenia care rezultă dintr-un popor format din vastitatea stepelor și falsificate prin adversitatea de secole de invazii musulmane și mongole.

Legăturile dintre familie, națiune, naștere, unitate și patrie se reflectă în limba rusă.
род [rod]: familie, natură, sortare, gen
родина [ródina]: patrie, patrie mamă
родители [rodíteli]: părinți
родить [rodít’]: a naște
роднить [rodnít’]: a uni, a reuni
родовой [rodovói]: ancestrale, tribale
родство [rodstvó]: rudenie

Literatura națională rusă începând cu anii 1840 a început să exprime conștient sufletul rusesc. În primul rând Taras Bulba a lui Nikolai Vasilievici Gogol, care, împreună cu poezia lui Pușkin, a fondat o tradiție literară rusă; adică cu adevărat rusă și distinctă de literatura anterioară bazată pe germană, franceză și engleză. John Cournos afirmă acest lucru în introducerea sa la Taras Bulba: “Cuvântul rostit, născut din popor, a dat suflet și aripă literaturii; numai venind pe pământ, pământul natal, a fost în stare să se avânte.”

Venind din Mica Rusie, Ucraina, cu sânge cazac în vene, Gogol și-a injectat propriul virus sănătos într-un corp de efet, și-a suflat propriul spirit viril, spiritul rasei sale, în nări și a dat romanului rusesc direcția sa ce o are chiar si în ziua de azi.
Taras Bulba este o poveste despre formarea folkului cazac. În această forma populară, inamicul exterior joacă un rol crucial. Rusul s-a format în mare parte ca urmare a luptei de-a lungul secolelor cu tătari, musulmani și mongoli.

Cournos scrie despre miturile Gogol cu referire la modelarea personajului rus prin adversitate și peisaj:
Același Prinț Guedimin l-a eliberat pe Kieff de sub jugul tătar. Acest oraș a fost distrus de hoardele de aur ale lui Ghengis Khan și ascuns pentru o perioadă foarte lungă de timp de cronicarul slavon ca în spatele unei perdele impenetrabile. Un om iscusit, Guedimin a numit un principe slavon care să domnească peste oraș și a permis locuitorilor să-și practice propria credință, creștinismul grecesc.

Înainte de invazia mongolă, care a adus conflagrație și ruină, și a supus Rusia la o robie de două secole, rupand-o de Europa, a existat o stare de haos, iar triburile separate s-au luptat între ele în mod constant și din cele mai mărunte motive. Prăduirile reciproce au fost posibile din cauza absenței lanțurilor muntoase; nu au existat bariere naturale împotriva atacului brusc. Deschiderea stepei a făcut ca poporul să fie mereu in război. Dar această deschidere a făcut posibil mai târziu ca gazdele păgâne ale lui Guedimin, proaspete din pădurile de brad din ceea ce este acum Rusia Albă, să facă o mantie curată a întregii țări între Lituania și Polonia și, astfel, să dea principatelor împrăștiate o coeziune atât de necesară. În acest fel s-a format Ukrainia.

Societatea și naționalitatea lor au fost definite de religiozitate, așa cum a fost cea a Occidentului de către creștinismul gotic în timpul epocii sale glorioase. Noul venit în Setch a fost întâmpinat de șef ca un creștin și ca un războinic:
“- Bine ai venit! Crezi în Hristos?
– Cred, a răspuns noul venit.
-Și crezi în Sfânta Treime?
– Cred.
– Și te duci la biserică?
– Merg la biserica.
– Acum fati cruce.” (Gogol).

Gogol descrie disprețul în care se desfășoară comerțul, iar atunci când comerțul a intrat în rândul rușilor, în loc să se limiteze la non-rușii asociați comerțului, acesta este privit ca un simptom al decadenței:
Aici am putea vedea un socialism rusesc care este, până acum, forma materialismului dialectic oferit de Marx, misticul pe care îl simțim falsificat de vastitatea câmpiilor și de imperativul frăției deasupra economiei, impus de acel peisaj.

“Sentimentul Rusiei de misiune mondială are propria sa formă de mesianism, exprimată fie prin ortodoxia creștină, fie prin forma non-marxistă de „revoluție mondială” sub Stalin, sau ambele în combinație, după cum sugerează raportul ulterior dintre stalinism și Biserică din 1943 cu crearea Sinodului pentru Afaceri ale Bisericii Ortodoxe Ruse.” a scris americanca Tatiana Chumachenko in cartea “Church and State in Soviet Rusia, 2002, pag 190.

În ambele sensuri, și chiar în formele embrionare care au loc sub Putin, Rusia este conștientă de o misiune mondială, exprimată astăzi ca rolul Rusiei în forjarea unei lumi multipolare, Rusia fiind pivot în rezistența la unipolarism.
Comerțul este preocuparea străinilor, iar intruziunile aduc cu ei corupția sufletului și culturii rusești în general: în vorbire, interacțiune socială, servilitate, subminarea „frăției” rusești, sentimentul rusesc „noi” descris de Spengler.
Ca un exemplu trebuie sa remarcam faptul ca in timpul sovietelor serviciile publice erau gratis sau la preturi minime, transpotul public, energia electrica si telefonul.

Gogol afirmă, de asemenea, că această degradare materialistă va fi în cele din urmă curățată chiar și din sufletul celui mai nebun rus.
Și toți Setchii s-au rugat într-o singură biserică și au fost dispuși să-l apere până la ultima lor picătură de sânge, deși nu au vrut să audă de post sau abstinență. Evreii, armenii și tătarii, dominati de avariția puternică, au luat libertatea de a trăi și de a face comerț în suburbii; căci Zaporojiii nu s-au îngrijit niciodată de negocieri și au plătit orice bani pe care mâna lor i-a prins în buzunar.

Mai mult decât atât, mulțimea acestor comercianți iubitori de câștiguri a fost în extremă, căci atunci când Zaporojitii nu aveau bani, acești aventurieri îndrăzneți le-au dărâmat colibele și le-au luat totul

Descrierea acestor oameni arată că ei nu s-ar apleca la tocmeală; ei au decis ce ar trebui să primească un negustor. Tocmeala este repugnanta pentru ei.
Frăția cazacilor este portretizată de Gogol ca fiind procesul formativ în construirea poporului rus. Acest proces nu este, în mod semnificativ, unul de biologie, ci de spirit, chiar transcendând legătura de familie.
Spengler a tratat problema rasei ca fiind cea a sufletului, mai degrabă decât a zoologiei. Pentru Spengler peisajul a fost crucial în determinarea a ceea ce devine „rasă”, iar durata familiilor grupate într-un anumit peisaj – inclusiv nomazii care au o gamă definită de rătăcire – formează „un caracter al duratei”, care a fost definiția lui Spengler a „rasei”.

Gogol descrie si el acest proces de formare a „rasei” în rândul rușilor. Atât de departe de a fi un naționalism rasial agresiv, este o fraternitate mistică în expansiune sub credinta in Dumnezeu:
“Tatăl își iubește copiii, mama își iubește copiii, copiii își iubesc tatăl și mama; dar acest lucru nu este așa, fraților. Fiara sălbatică își iubește și ea copiii. Dar un om poate fi înrudit numai prin asemănarea minții și nu a sângelui. Au existat frății în alte țări, dar niciodată fraternitate ca pe teritoriul nostru rusesc. Multora dintre voi v-ați întâmplat să fiți pe meleaguri străine. … Nu, fraților, a iubi așa cum iubește sufletul rusesc, înseamnă a iubi nu cu mintea sau cu orice altceva, ci cu tot ceea ce Dumnezeu a dat, tot ceea ce este în voi.”

Sufletul rusesc se naște în suferință. Rusul acceptă soarta vieții în slujba lui Dumnezeu și a Patriei Sale. Rusia și Credința sunt inseparabile. Când războinicul în vârstă Bovdug este lovit mortal de un glonț turcesc, ultimele sale cuvinte sunt îndemnuri la noblețea suferinței, după care spiritul său se înalță pentru a se alătura strămoșilor săi: „Mă întristez că mă despart de lume. Dumnezeu să dea fiecărui om un astfel de sfârșit! Fie ca țara rusă să fie glorioasă pentru totdeauna!. Iar duhul lui Bovdug a zburat deasupra, ca să le spună bătrânilor care trecuseră cu mult înainte că oamenii încă mai știau să lupte pe pământ rusesc și, mai bine, că știau să moară pentru ea și pentru sfânta credință.”

Profunzimea și durata acestui cult al martirilor atașați Sfintei Maici Rusia a fost reînviat sub Stalin în timpul Marelui Război Patriotic. Acest lucru este si astăzi la fel de viguros ca niciodată, după cum indică celebrarea Zilei Victoriei la 9 mai 2015, și absența reprezentanților occidentali care indică cursul divergent pe care Rusia îl ia din nou de Occident.

Mistica morții și a suferinței pentru Patria Mamă este descrisă în moartea lui Taras Bulba când este capturat și executat, ultimele sale cuvinte fiind cele ale învierii:
„Stai, va veni vremea când vei afla care este credința rusească ortodoxă! Deja oamenii o parfumează departe și aproape.
Un țar se va ridica din pământ rusesc și nu va fi o putere în lume care să nu se supună lui!.
Dar focul se ridicase déjà, i-a zăvorit picioarele, iar flacăra s-a extins la copac…. Dar poate fi găsit vreun foc, flăcări sau putere pe pământ care să fie capabile să copleșească puterea Rusiei?”

Caracteristicile sufletului rusesc care trece prin Taras Bulba sunt cele ale credinței, sorții, luptei, suferinței, puterii, fraternității și învierii. Taras Bulba a stabilit literatura națională rusă care a articulat sufletul rusesc.

Viziunea lui Spengler este din nou în acord cu ceea ce vorbesc rușii despre Rusia. Nikolai Berdyaev a scris în termeni similari cu cei ai lui Spengler:
”Inconsecvența și complexitatea sufletului rus se poate datora faptului că în Rusia două fluxuri ale istoriei lumii Estul și Vestul se împodobesc și se influențează reciproc. Poporul rus nu este pur european și nu este pur asiatic. Rusia este o secțiune completă a lumii un colosal Est-Vest. Ea unește două lumi și în sufletul rus două principii sunt mereu implicate în ceartă – estul și vestul”.

Spengler a scris că odată cu orientarea politicii ruse către Occident, Vechea Rusie a fost “forțată într-o istorie falsă și artificială”. Rusia a devenit dominată de cultura occidentală încă din epoca ei „târzie”:
“Au fost introduse arte și științe ale perioadei târzii, iluminismul, etica socială, materialismul orașelor-lumina, deși în acest timp pre-cultural religia era singura limbă în care omul se înțelegea pe sine și lumea. În țara fără oraș, cu țărănimea ei primitivă, orașele de tip extraterestru s-au fixat ca niște ulcere – false, nefirești, neconvingătoare. „Petersburg”, spune Dostoievski, „este cel mai abstract și mai artificial oraș din lume”.

Sprengler constata ca: “după aceasta, tot ceea ce a apărut în jurul lui a fost simțit de adevăratul Russdom ca minciună și otravă. O ură cu adevărat apocaliptică era îndreptată asupra Europei, iar „Europa” era tot ceea ce nu era Rusia…
„Prima condiție de emancipare a sufletului rus”, scria Aksakov[2] în 1863 lui Dostoievski, „este să urască Petersburgul cu toată această putere și tot sufletul ei’. Moscova este sfântă, Petersburg Satanic. O legendă populară larg răspândită îl prezintă pe Petru cel Mare drept Antihrist.”

Berdyaev discută și despre introducerea doctrinelor iluministe din Franța în Rusia: “Cultura occidentală a Rusiei în secolul al XVIII-lea a fost un împrumut și o imitație aristocratică superficială. Gândirea independentă nu se trezise încă. La început, influențele franceze au predominat printre noi și a fost asimilată o filozofie superficială a iluminismului. Aristocrații ruși ai secolului al XVIII-lea au absorbit cultura occidentală sub forma unei mizerabile reluări a lui Voltaire.”

Sprengler ajunge la concluzii similare: “Ura „Occidentului” și a „Europei” este ura pentru o civilizație care ajunsese deja într-o stare avansată de decădere în materialism și a căutat să-și impună primatul prin subversie culturală, mai degrabă decât prin luptă, cu orașul și banii ei. – perspectivă bazată pe „otrăvirea culturii nenăscute în pântecele pământului”.

Rusia era încă o țară în care nu exista nici o burghezie și nici un adevărat sistem de clasă, ci doar domn și țăran, o viziune confirmată de Berdyaev, care a scris:
“Diferitele linii de demarcare socială nu au existat în Rusia; nu existau clase pronuntate. Rusia nu a fost niciodată o țară aristocratică în sensul occidental și, în egală măsură, nu a existat nicio burghezie.”

Sprengler continua obsrvatiile sale: “Orașele care au apărut au aruncat în sus o intelectualitate, care copia inteligența occidentală târzie, „aplecată să descopere probleme și conflicte, iar mai jos, o țărănime dezrădăcinată, cu toată întunecarea metafizică, anxietatea și mizeria propriului lor Dostoievski, perpetuu dor de casă pentru pământ deschis și urând cu amărăciune lumea cenușie și pietroasă în care îi ispitise Antihrist. Moscova nu avea un suflet potrivit”.

Berdyaev afirmă că, în timp ce petrinismul a introdus o epocă de dinamism cultural, a pus, de asemenea, o povară grea Rusiei și o dezbinare a spiritului. Cu toate acestea, Rusia are propriul ei simț religios al Misiunii, care este la fel de universal ca și al Vaticanului.
Spengler îl citează pe Dostoievski ce scriia în 1878: „toți oamenii trebuie să devină ruși, în primul rând ruși. Dacă umanitatea generală are idealul rusesc, atunci toată lumea trebuie să devină mai întâi rusă”.

Ideea mesianică rusă și-a găsit o expresie puternică în “Posedatii” lui Dostoievski, unde, într-o conversație cu Stavrogin, Shatov afirmă: :Să-L reduc pe Dumnezeu la atributul naționalității?…Dimpotrivă, eu înalț națiunea la Dumnezeu…Poporul este trupul lui Dumnezeu. Fiecare națiune este o națiune numai atâta timp cât are propriul său Dumnezeu particular, excluzând toți ceilalți zei de pe pământ fără nicio reconciliere posibilă, atâta timp cât crede că prin propriul Dumnezeu îi va cuceri și va alunga pe toți ceilalți zei de pe fața Pământ. Cel puțin asta au crezut toate națiunile mari de la începutul timpurilor, toate cele remarcabile în orice fel, cele care stau în avangarda umanității… Evreii trăiau numai în așteptarea adevăratului Dumnezeu și l-au lăsat pe acest Dumnezeu adevărat. lumea…
O NAȚIUNE CARE ÎȘI PIERDE CREDINȚA NU MAI ESTE O NAȚIUNE.
Dar există un singur adevăr; în consecință, o singură națiune îl poate poseda pe adevăratul Dumnezeu… Singura națiune „purtătoare de Dumnezeu” este națiunea rusă…”.

Odată ce Rusia și-a răsturnat intruziunile extraetnice, ar putea privi lumea cu o altă perspectivă și să reconsidere Europa nu cu ură și răzbunare, ci în rudenie. Spengler a scris că, “în timp ce Tolstoi, petrinistul, a cărui doctrină a fost precursorul bolșevismului, era fosta Rusie, Dostoievski insa era Rusia viitoare. Dostoievski, ca reprezentant al Rusiei viitoare, nu cunoaște ura Rusiei față de Occident.”

Dostoievski și vechea Rusie sunt transcendente. „Puterea lui pasională de a trăi este suficient de cuprinzătoare pentru a cuprinde și toate lucrurile occidentale”. Spengler îl citează pe Dostoievski: „Am două patrii, Rusia și Europa”. Dostoievski, în calitate de vestitor al unei înalte culturi rusești, „a depășit atât petrinismul, cât și revoluția, iar din viitorul său el privește înapoi ca de departe. Sufletul lui este apocaliptic, dornic, disperat, dar de acest viitor este sigur”.

Spengler citează Frații Karamazov a lui Dostoievski, unde Ivan Karamazov îi spune mamei sale: “Vreau să călătoresc în Europa… Știu destul de bine că voi merge doar la o curte a bisericii, dar știu și că acea curte a bisericii îmi este dragă, foarte dragă. Iubiții morți zac îngropați acolo, fiecare piatră deasupra lor povestește despre o viață trăită cu atâta ardoare, despre o credință atât de pasională în propriile sale realizări, propriul său adevăr, propria sa bătălie, propria sa cunoaștere, încât știu – chiar și acum știu – voi cădea jos și sărută aceste pietre și plânge peste ele”.

Pentru „slavofili”, dintre care Dostoievski a fost unul, Europa este prețioasă. Slavophilul apreciază bogăția înaltei culturi europene în timp ce își dă seama că Europa este într-o stare de decădere.
Berdyaev a discutat despre ceea ce el a considerat o inconsecvență în Dostoievski și slavofili față de Europa, totuși una care este de înțeles când luăm în considerare diferențierea crucială a lui Spengler între cultură și civilizație:
“Dostoievski se numește slavofil. El a crezut, la fel ca și un număr mare de gânditori pe tema Rusiei și a Europei, că știa că se instalează decăderea, dar că în ea există un mare trecut și că ea a adus contribuții de mare valoare la istoria omenirii.”

Este de remarcat faptul că, în timp ce această diferențiere între Kultur și Zivilisation este atribuită unei tradiții filozofice deosebit de germane, Berdyaev comentează că ea a fost prezentă printre ruși „cu mult înainte de Spengler”, deși derivă din surse germane: “Este de remarcat că cu mult înainte de Spengler, rușii au făcut distincția între „cultură” și „civilizație”, că au atacat „civilizația” chiar și atunci când au rămas susținători ai „culturii”. Această distincție în fapt, deși exprimată într-o frazeologie diferită, a fost găsită la slavofili.
Tolstoi, care a căutat să depășească problemele civilizației printr-o „întoarcere la natură” în maniera filozofului iluminist occidental JJ Rousseau, pe de altă parte, este produsul Occidentului târziu, „iluminat și cu minte socială”, și vede doar o problemă, „în timp ce Dostoievski „nici măcar nu știe ce este o problemă”.

Spengler afirmă că: “natura problematică a vieții este o întrebare care apare în Civilizațiile târzii și este un simptom al unei epoci în care viața însăși a devenit discutabilă. Este un simptom al Occidentului târziu transplantat ca buruiană pe solul Rusiei, reprezentat de Tolstoi care, se află la jumătatea distanței dintre Petru și bolșevism, și nici el, nici ei nu au reușit să intre în vizorul pământului rusesc… Genul lor de opoziție nu este apocaliptică, ci intelectuală. Ura lui Tolstoi față de proprietate este a unui economist, ura lui față de societate a unui reformator social, ura lui față de stat este a unui teoretician politic. De aici efectul său imens asupra Occidentului – el aparține, într-o privință, ca și în alta, trupei lui Marx, Ibsen și Zola.”

Dostoievski, dimpotrivă, era indiferent față de Occidentul târziu, privind dincolo de fizic, dincolo de chestiunile de reformă socială și economie și de metafizic: „Dostoievski, ca orice rus primitiv, este fundamental inconștient” de lumea fizică și de „vieți” într-o a doua lume. Realitatea vie este una religioasă, pe care Spengler o compară cel mai îndeaproape cu „creștinismul primitiv”. Dostoievski este un „sfânt”, Tolstoi, „numai un revoluționar”, reprezentantul petrinismului, ca precursor al bolșevismului, „ultima dezonoare a metafizicului de către social”, și o nouă formă de pseudomorfoză.

Spengler constata: “Bolșevicii și alți asemenea revoluționari erau „cel mai de jos strat in societatea petrină”. Îmbunătăți de idei din Occidentul târziu, marxiştii au căutat să înlocuiască o clasă conducătoare petrină cu alta. Nici unul nu a reprezentat sufletul Rusiei. Adevăratul rus este discipolul lui Dostoievski, deși s-ar putea să nu fi citit pe Dostoievski, sau pe altcineva, ba, poate pentru că nu poate citi, el însuși este Dostoievski în fond”. Inteligența urăște, țăranul nu. El avea să răstoarne în cele din urmă bolșevismul și orice altă formă de petrinism.

Aici îl vedem pe Spengler afirmând fără echivoc că: “civilizația post-occidentală va fi rusă.
Căci ceea ce tânjește acest popor fără oraș este propria sa formă de viață, propria sa religie, propria sa istorie. Creștinismul lui Tolstoi a fost o neînțelegere. El vorbea despre Hristos și se referea la Marx. Dar creștinismului lui Dostoievski vor aparține următoarea mie de ani.”

Spengler il invita pe Dostoievski sa continue si personajul Shatov explica:
“Nici o singură națiune nu a fost întemeiată vreodată pe principii ale științei sau rațiunii. Nu a existat niciodată un exemplu în acest sens, cu excepția unui scurt moment, prin prostie. Socialismul este din însăși natura sa obligat să fie ateism, dat fiind că a proclamat încă de la început că este o organizare atee a societății și că intenționează să se stabilească exclusiv pe elementele științei și rațiunii.

Știința și rațiunea au jucat, de la începutul timpurilor, un rol secundar și subordonat în viața națiunilor; așa va fi până la sfârșitul timpurilor. Națiunile sunt construite și mișcate de o altă forță care le influențează și le domină, a cărei origine este necunoscută și inexplicabilă: acea forță este forța unei dorințe nesățioase de a merge mai departe, deși în același timp neagă acel sfârșit. Este forța afirmării persistente a propriei existențe și o negare a morții.

Este spiritul vieții, așa cum îl numesc Scripturile, „râul apei vii”, a cărui uscare este amenințată în Apocalipsă. Este principiul estetic, așa cum îl numesc filozofii, principiul etic cu care ei îl identifică, „căutarea lui Dumnezeu”, așa cum îl numesc eu mai simplu. Obiectul fiecărei mișcări naționale, în fiecare popor și în fiecare perioadă a existenței sale este doar căutarea zeului său, care trebuie să fie propriul dumnezeu, și credința în El ca singurul adevărat. Dumnezeu este personalitatea sintetică a întregului popor, luată de la început până la sfârșit.

Nu s-a întâmplat niciodată ca toate, sau chiar multe, popoarele să aibă un singur zeu comun, dar fiecare și-a avut întotdeauna pe al său. Este un semn al decăderii națiunilor când încep să aibă zei în comun. Când zeii încep să fie comuni pentru mai multe națiuni, zeii mor și credința în ei, împreună cu națiunile înseși.

Cu cât un popor este mai puternic, cu atât Dumnezeul său este mai individual. Nu a existat niciodată o națiune fără religie, adică fără idee despre bine și rău. Fiecare popor are propria sa concepție despre bine și rău, și propriul său bine și rău. Când aceleași concepții despre bine și rău devin predominante în mai multe națiuni, atunci aceste națiuni mor și atunci însăși distincția dintre bine și rău începe să dispară. Rațiunea nu a avut niciodată puterea de a defini binele și răul, sau chiar de a distinge între bine și rău, nici măcar aproximativ; dimpotrivă, le-a amestecat întotdeauna într-un mod rușinos și jalnic; știința a dat chiar soluția cu pumnul.
Acest lucru este deosebit de caracteristic semințelor științei, cel mai teribil flagel al umanității, necunoscut până în acest secol și mai rău decât ciuma, foametea sau războiul.”
Dostoievski a dat curs cu success invitatiei.

Spengler afirmă că “în epoca târzie – „de iarnă” – a unei civilizații în care domină gândirea banilor, se ajunge la un punct în care există o reacție: o „a doua religiozitate” care readuce o civilizație în declin la fundamentele sale spirituale. Urmează o revoltă împotriva oligarhiei și o revenire la autoritate, sau ceea ce Spengler numea „cezarismul”, și de acolo împlinirea unui destin înainte de a fi eclipsat de o nouă cultură înaltă.”

Spengler mai afirmă “A doua religiozitate este omologul necesar al cezarismului, care este constituția politică finală a unei civilizații târzii… În ambele fenomene lipsește puterea tânără creatoare a culturii timpurii. Dar ambele au totuși măreția lor. Cea a doua religiozitate constă într-o evlavie profundă care umple conștiința de veghe… „viața interioară profund mistică se simte „gândirea în bani” ca un păcat”. Gândirea banilor impusă Rusiei ca comunism a fost „occidentală” în măsura în care marxismul reflectă gândirea economică a civilizației occidentale în epoca sa târzie.”

Spengler remarca ca: “O lume superioară, extraterestră și civilizată a pătruns din Occident (bolșevismul primilor ani, total occidental și nerus, este drojdia acestui import), și o viață de troc fără oraș, care se desfășoară adânc, necalculată. iar schimbul numai pentru nevoi imediate. Trebuie să ne gândim la cuvintele de suprafață ca la o voce, în care rusul, simplu și ocupat în întregime cu sufletul său, poartă resemnat voia lui Dumnezeu. Marxismul printre ruși se bazează pe o neînțelegere interioară. Ei au suportat viața economică superioară a petrinismului, dar nici nu l-au creat și nici nu l-au recunoscut. Rusul nu se luptă cu Capitalul, dar nici nuvrea a-l înțelege. Oricine îl înțelege pe Dostoievski va simți în acești oameni o umanitate tânără pentru care încă nu există bani, ci doar bunuri în raport cu o viață al cărei centru de greutate nu se află pe latura economică.”

Spengler afirmă mai sus că “rușii nu luptă cu capitalul, cu toate acestea, sufletul lor tânăr îi aduce în conflict cu banii, deoarece atât oligarhia din interior, cât și plutocrația din exterior se luptă cu sufletul rus pentru supremație. A fost ceva observat atât de Gogol, cât și de Dostoievski. Anticapitalismul și „revoluția mondială” a stalinismului au căpătat trăsături care au fost extrase mai mult din mesianismul rus decât din marxism, reflectate în lupta dintre Troțki și Stalin.

Reînvierea icoanelor, martirilor și eroilor țaristi și ortodocsi și a culturii populare ruse, împreună cu o campanie împotriva „cosmopolitismului fără rădăcini”, a reflectat apariția sufletului rusesc primordial în mijlocul marxismului petrin.
Astăzi, conflictul dintre două viziuni asupra lumii poate fi văzut în conflictele dintre Putin și anumiți „oligarhi” și neliniștea pe care Putin o provoacă în Occident.

Conflictul care apare este metafizic, dar oligarhia și plutocrația pot înțelege doar fizicul. Prin urmare, „obținerea de bani prin intermediul banilor este o impietate și din punctul de vedere al viitoarei religii ruse un păcat”. „Obținerea de bani prin intermediul banilor” se manifestă prin speculații și cămătărie. Este baza pe care se întemeiază economia Occidentului târziu și care se clatina puternic acum. Faptul că acesta nu a fost cazul în epoca gotică a „înaltei culturi” a Occidentului este indicat de condamnarea stridentă de către Biserică a cămătăriei ca „păcat”.

Spengler a prezis că, ca răspuns la ethos-ul banilor, va apărea un „al treilea fel de creștinism”, bazat pe „Evanghelia lui Ioan”, „privind spre Ierusalim cu presimțiri des viitoarele cruciade”.
Spengler a mai spus că “Rusia va adapta tehnicile occidentale pentru uzul propriu, ca armă.”

Din nou, observațiile lui Spengler despre sufletul rus sunt confirmate de această anecdotă: adevăratul rus – chiar și savantul și matematicianul – nu înțelege totul ca pe o „problemă” în sensul occidental târziu. Deciziile lui nu sunt luate de raționalismul occidental, ci de metafizică și instinct.
Este o deosebire interesantă să ne amintim că sub URSS, presupusa bazată pe materialismul dialectic, metafizicul și psihicul au fost subiecte de investigații serioase într-o măsură care ar fi luată în derâdere de oamenii de știință occidentali.

În momentul în care Spengler a publicat “Ora deciziei” în 1934, a afirmat că Rusia a răsturnat petrinismul și capcanele Occidentului târziu și, în timp ce a numit noua orientare a Rusiei „asiatică”, el a spus că este „o idee nouă”. , și o idee și cu viitor’.

În timpul său, Spengler a văzut în Rusia că: “Rasa, limba, obiceiurile populare, religia, în forma lor actuală… toate sau oricare dintre ele pot și vor fi fundamental transformate. Ceea ce vedem astăzi este pur și simplu noul tip de viață pe care o vastă țară l-a conceput și pe care o va aduce în prezent. Nu este definibil în cuvinte și nici purtătorul său nu este conștient de asta. Cei care încearcă să definească, să stabilească, să stabilească un program, confundă viața cu o frază, la fel ca și bolșevismul conducător, care nu este suficient de conștient de propria sa origine vest-europeană, raționalistă și cosmopolită.”

Despre Rusia în 1934, Spengler a văzut deja că „din marxismul autentic există foarte puțin în afară de nume și programe”. El s-a îndoit că programul comunist este „încă luat în serios”. El a văzut posibilitatea ca vestigiile bolșevismului petrin să fie răsturnate, să fie înlocuite cu un tip est „naționalist” care să atingă „proporții gigantice necontrolate”.

Spengler s-a referit, de asemenea, la Rusia drept țara „cel mai puțin tulburată de bolșevism” și „fața Marxistă a fost purtată numai pentru lumea exterioara”.
La un deceniu după moartea lui Spengler, conducerea Rusiei sub Stalin urmărise definiții mai clare, iar bolșevismul petrin fusese transformat în modul în care Spengler a prevazut.

Ca și pe vremea lui Spengler și cu secole înainte, în Rusia continuă să existe două tendințe: rusă veche și petrină. Nici unul, nici celălalt spirit nu este în prezent dominant, deși sub Putin, Rusia Veche se luptă pentru renaștere.

Bolșevismul a distrus o formă de petrinism cu o altă formă, deschizând calea „pentru o nouă cultură care va apărea într-o zi între „Europa” și Asia de Est. Este mai mult un început decât un sfârșit”. Țărănimea „va deveni într-o zi conștientă de propria ei voință, care arată într-o direcție cu totul diferită”. „Țărănimea este adevăratul popor rus al viitorului. Nu își va permite să fie pervertit sau sufocat”.

„Marele Război Patriotic” i-a oferit lui Stalin ocazia de a readuce Rusia la rădăcini. Fundațiile ortodoxe ale Rusiei au fost returnate pe baza unui mit, a unui misticism arhetipic rusesc.
Mitul spune că în 1941 Fecioara i s-a arătat mitropolitului Ilya al Bisericii Antiohiene, care s-a rugat din toată inima pentru Rusia. Ea l-a instruit să le spună rușilor că ar trebui să poarte Icoana Fecioare de la Kazan într-o procesiune religioasă în jurul orașului asediat Leningrad (Sankt Petersburg). Apoi, a spus Fecioara, ar trebui să se slujească un molieben [3] înaintea icoanei din Moscova. Fecioara a spus că Icoana Fecioarei de la Kazan ar trebui să rămână cu trupele ruse la Stalingrad, iar mai târziu să se mute cu ei la granița cu Rusia. Leningradul nu s-a predat. În mod miraculos, Moscova a fost salvată. În timpul bătăliei de la Stalingrad, icoana a fost cu armata rusă pe malul drept al Volgăi, iar trupele naziste nu au putut trece râul. Bătălia de la Stalingrad a început cu un molieben înaintea Icoanei Fecioarei de la Kazan.

Abia când a fost terminate slujba, trupele au primit ordinul de a ataca. Icoana Kazan se afla în cele mai importante sectoare ale frontului și în locurile în care trupele se pregăteau pentru o ofensivă. Era ca în vremurile de demult, când, ca răspuns la rugăciunile stăruitoare, Fecioara a insuflat teamă în dușmani și i-a alungat. Chiar și ateii au spus povești despre ajutorul Fecioarei trupelor ruse. În timpul atacului asupra Königsberg-ului din 1945, trupele sovietice se aflau într-o situație critică. Deodată, soldații l-au văzut pe comandantul lor sosind cu preoți și o icoană. Mulți au făcut glume: „Așteaptă, asta ne va ajuta!” Comandantul i-a adus pe glumeți la tăcere. Le-a ordonat tuturor să se alinieze și să-și scoată șapca. Când preoții au terminat moliebenul, s-au mutat în prima linie purtând icoana. Soldații uimiți i-au văzut mergând drept înainte, sub focul intens nazist. Deodată, naziștii au încetat să mai tragă. Apoi, trupele ruse au primit ordin să atace la sol și dinspre mare. Naziști au murit cu miile. Prizonierii naziști le-au spus rușilor că au văzut-o pe Fecioara pe cer înainte ca rușii să înceapă să atace, întreaga armată nazistă a văzut-o și armele lor nu trăgeau.”

Mesajul către Mitropolitul Ilya de la Theotokos privitor la Rusia a fost următorul:
„Catedralele, mănăstirile, seminariile teologice și academiile trebuie să fie deschise în toată țara. Preoții trebuie trimiși înapoi de pe front și eliberați din închisoare. Trebuie să înceapă să servească din nou… Când războiul se va termina, mitropolitul Ilie trebuie să vină în Rusia și să fie martor la modul în care a fost salvată”.

Mitropolitul a contactat atât reprezentanți ai bisericii ruse, cât și oficiali guvernamentali sovietici. Stalin a promis apoi că va face tot ce i-a indicat Dumnezeu.
În timpul „Marele Război Patriotic” au fost deschise 20.000 de biserici. În 1942, guvernul sovietic a permis sărbătorile de Paște. La 4 septembrie 1943, Stalin ia invitat pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse la Kremlin pentru a discuta despre necesitatea reînvierii vieții religioase în URSS și despre alegerea promptă a unui Patriarh.
Acesta este tipul de mit care formează o națiune. Există ca o posibilitate constantă în Rusia.

Spengler a declarat în prelegerea sa adresată oamenilor de afaceri germani din 1922 că: “Nu poate exista nicio îndoială ca un nou popor rus este în curs de a deveni. Scuturat și amenințat chiar si in sufletul lui de un destin înspăimântător, va deveni în timp ferm și va înflori. Este pasional religios într-un mod în care noi, europenii de vest nu am fost, într-adevăr nu am fi putut fi, de secole. De îndată ce acest impuls religios este îndreptat către un scop, el posedă un imens potențial expansiv. Spre deosebire de noi, un astfel de popor nu numără victimele care mor pentru o idee, căci este un popor tânăr, viguros și fertil.”

Antimarxistul arhi-conservator, Spengler, în concordanță cu tradiția germană a realpolitikului, a luat în considerare posibilitatea unei alianțe ruso-germane în discursul său din 1922, Tratatul de la Rapallo fiind o reflectare a acestei tradiții. „Un nou tip de lider” ar fi ajuns în adversitate, la „noi cruciade și cuceriri legendare”. Restul lumii, plin de dor religios, dar căzut pe un teren infertil, este „suficient de rupt și de obosit pentru a-i permite să capete brusc un nou caracter în circumstanțele potrivite”. Spengler a sugerat că „poate că bolșevismul însuși se va schimba în acest fel sub noi lideri”. „Dar Rusia tăcută, mai adâncă”, și-ar îndrepta atenția către Asia apropiată și de Est, ca un popor cu „mari întinderi interioare”.

Berdyaev, discutând despre perspectiva slavofilă, a scris: “Reflecțiile rusești asupra subiectului filozofiei istoriei au condus la conștiința că calea Rusiei este una specială. Rusia este marele Est-Vest; este o lume întreagă imensă și în oamenii ei puteri vaste sunt limitate. Poporul rus este un popor al viitorului; vor decide întrebări pe care Occidentul nu are încă puterea să le decidă, pe care nici măcar nu le pune în toată profunzimea lor.”

Ceea ce Spengler a prevăzut pentru posibilitățile Rusiei, încă de a-și îndeplini misiunea istorică, mesianică și de anvergură mondială, s-ar putea desfășura acum dacă Rusia evită presiunile din interior și din exterior. Din acest proces face parte revigorarea Ortodoxiei, la fel ca și stilul de conducere al lui Putin, diferit de un Elțin, de exemplu.

Oricum ar fi numită Rusia în exterior, există o Rusia interioară – eternă – care dăinuie și își așteaptă timpul pe scena istorică mondială. O vedem stralucind acum cu reapariția eurasianismului, carte pe care numai Rusia stie sa o joace si asta tocmai vastitatii sufletesti ruse si a intelegerii metafizice ce o are fata de problemele lumii.

NOTE:
1.Nikolai Alexandrovici Berdyaev (n. 18 martie 1874 – d. 24 martie 1948) a fost un filozof, teolog și existențialist creștin rus, care a subliniat semnificația spirituală existențială a libertății umane și a persoanei umane.
Aleksandr Soljenițîn în cartea sa Arhipelagul Gulag relatează incidentul arestarii si interogarii lui Berdiaev după cum urmează: “Berdyaev a fost arestat de două ori; a fost luat în 1922 pentru un interogatoriu la miezul nopții cu Dzerjinski; Kamenev a fost, de asemenea, acolo …. Dar Berdyaev nu s-a smerit, nu a cerșit, a mărturisit ferm principiile morale și religioase în virtutea cărora nu a aderat la partidul aflat la putere; și nu numai că au judecat că nu are rost să-l judece, dar el a fost eliberat. Acum stim ca a existat un om care a avut un „punct de vedere”!”
Autoritățile sovietice l-au expulzat în cele din urmă pe Berdyaev din Rusia, în septembrie 1922. El a devenit unul dintr-un grup de scriitori, savanți și intelectuali proeminenți care au fost trimiși în exil forțat pe așa-numitele „nave filosofice”.
La început, Berdyaev și alți emigranți s-au stabilit la Berlin, unde el a fondat o academie de filosofie și religie, dar condițiile economice și politice din Republica de la Weimar l-au determinat pe el și pe soția sa să se mute la Paris în 1923. Și-a transferat academia acolo și a predat, a ținut prelegeri și a scris, lucrând pentru un schimb de idei cu comunitatea intelectuală franceză și europeană și a participat la o serie de conferințe internaționale.
În timpul ocupației germane a Franței în timpul celui de-al doilea război mondial, Berdyaev a continuat să scrie cărți care au fost publicate după război, unele dintre ele după moartea sa. În anii pe care i-a petrecut în Franța, Berdyaev a scris 15 cărți, inclusiv majoritatea celor mai importante lucrări ale sale. A murit la biroul său de scris din casa sa din Clamart, lângă Paris, în 1948.
Berdyaev a afirmat mântuirea universală, la fel ca mulți teologi ortodocși importanți ai secolului 20. Împreună cu Serghei Bulgakov, el a avut un rol esențial în a readuce atenția asupra doctrinei ortodoxe a apokatastasisului(doctrina restaurării finale a tuturor ființelor păcătoase in fata lui Dumnezeu și primirea binecuvântarii), care a fost în mare parte neglijată de când a fost expusă de Maximus Mărturisitorul în secolul al VII-lea, deși a respins articularea de către Origen Adamantius a acestei doctrine.
2. Ivan Sergieevici Aksakov (1823-1886), un lider pan-slav, a înființat grupul „slavofil” la Moscova pentru a restabili Rusia la cultura ei pre-petrină.
3. Slujba ortodoxă pentru oameni in nevoie si bolnavi.