>
> Un fel de a implini 100 ani – Text publicat pe Facebook de Luiza,
> sotia lui Mihai Sora, la implinirea de catre acesta a varstei de 100 ani
>
> Multă vreme m-am mirat că majoritatea oamenilor care îl întâlnesc

> pe Mihai Șora, care îl vizitează, îi solicită interviuri, vor să se
> fotografieze cu el (după cum, în alte vremuri,strămoșii lor se

> fotografiau cu ursul), așadar: majoritatea aceasta

> – în mod sistematic și destul de obositor – îl întreabă mereu

> despre Cioran, despre Eliade, despre Ionesco si alții.
>
> În loc să-l întrebe despre el însuși. Nu am nici astăzi
> o dezlegare perfectă a acestui mister.
>
> Desigur, Mihai Șora a străbătut un secol întreg:  a fost
> bun prieten cu Cioran și cu Eliade,  s-a zbenguit
> pe străzile Parisului cu Ionesco, a fost studentul lui
> Mircea Vulcănescu, a pus de-o mămăligă
> în atelierul lui Brâncuși, a  luat zece la cel mai teribil
> examen din timpul studenției lui bucureștene, la
> profesorul Nae Ionescu – și l-a luat fără ca profesorul

> Nae Ionescu să-i pună vreo întrebare:
> „Dați-mi carnetul!“, a fost singura propoziție rostită în ziua examinării;

> a audiat cursurile lui Paul Valéry la Collège de France, ale lui Jean Wahl,

> Étienne Gilson, Jean Laporte, Jacques Chevalier și ale  altor gânditori
> remarcabili; a trăit sub ocupația nazistă în Franța, unde se afla în
> perioada doctoratului – și unde, fără îndoială, ar fi rămas pentru tot
> restul vieții dacă nu ar fi avut ideea de a reveni acasă, în 1948,
> după zece ani de absență, într-o excursie organizată de Frontul Național
> Român (niște comuniști mai spilcuiți, cu fluturi în cap și idealuri „neîntinate“)

> – excursie în urma căreia a fost sechestrat și obligat
> să rămână în România totalitară din ordinul Anei Pauker.
>
> Mihai Șora a pus țara la cale în salonul parizian al
> Elenei Văcărescu; i-a strâns mâna lui George Enescu și l-au
> trecut fiorii amintindu-și apoi de domnișoara Moldovan,
> profesoara lui de pian care îi dădea cu rigla peste
> degete dacă greșea o notă; a stat cu sufletul la gură când, la Radio
> Londres, Generalul De Gaulle a pronunțat prima alocuțiune către

> poporul francez ocupat, în 18iunie 1940; a intrat în Rezistența franceză

> (în vreme ce Mariana Șora, prima lui soție, îl credea la bibliotecă,
> studiind cu sârg opera  lui Pascal); a publicat, în 1947,

> la editura Gallimard, cartea ‘Du dialogue intérieur. Fragment d’une
> anthropologie  métaphysique’, carte despre care cele mai
> strălucite minți ale vremii aceleia au spus și scris numai de bine
> [Étienne Gilson: „Un asemenea filosof se naște o dată la o sută de ani.“
> Gilson nu avea cum să știe, așa că voi completa eu acum:

> „Și trăiește peste o sută de ani.“]; a refuzat cetățenia franceză
> (care i-a fost propusă imediat după apariția cărții la Gallimard)

> și a refuzat-o dintr-un fel de  patriotism naiv, atașament față de
> originile lui bănățene și dor sfâșietor după Moșul lui din Feneriș,

> – bunicul patern; a făcut trei copii (în care nu se regăsește) și NU !,

> nu a avut nicio idilă cu Ana Pauker (cum spun câțiva nesăbuiți),

> nu a dat niciodata  mâna cu Ceaușescu,  a fost urmărit de  Securitate

> (din 1948 până în 1989, ceea ce face din el cel mai longeviv urmărit),

> a citit multe cărți, a scris (mai puține decât a citit), a revărsat peste lume

> „Biblioteca Pentru Toți“, când să fii editor

> – în înțelesul deplin și autentic al cuvântului – era un act de curaj:

> „Ești nebun!“, i-au spus, în anii ’60, toți prietenii.
> „Cum crezi că o să te lase ăștia sa si publici așa ceva?“, iar „ăia“
> l-au lăsat, și așa a apărut Marcel Proust în limba română în 80175
> (optzeci de mii o sută șaptezeci și cinci) de exemplare broșate,

> pe când bolșevici semi-analfabeți erau la putere și cenzurau tot ce
> se  publica; a fost, după  Revoluție, primul și singurul demnitar

> care și-a dat demisia la Mineriade, primul și singurul demnitar care
> s-a ridicat, în iunie 1990, din fotoliul generos pe care-l ocupa în

> Ministerul Învățământului, și a coborât până jos, până jos de tot,

> la nivelul solului, în Piața Universității, ca să vadă cu ochii
> lui ce se întâmplă  cu studenții, de ce și de cine sunt bătuți
> și tratați inuman; a fost singurul demnitar care, în zilele
> acelea tulburi din iunie 1990, s-a retras definitiv din
> politică: pentru că nu putea sta la aceeași masă cu politicienii
> vremii, nici nu putea fi cumpărat de unii sau de alții.
> Mihai Șora a fost bărbatul care, la 98 de ani, a avut tăria,

> în fața lumii întregi (neauzitor de vorbe nedrepte),

> s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită, iar ea a spus „da“

> (de fapt, ea a spus „DAAAAA“).
>
> Mihai Șora a iubit, a iubit, a iubit. Mihai Șora iubește. Și nu a
> urât niciodată pe nimeni. Nu urăște. Nici chiar pe cei care
> i-au schimbat cursul vieții, l-au persecutat, l-au batjocorit, l-au furat,
> l-au călcat în picioare, i-au scufundat corăbiile și i-au spulberat proiectele.
>
> Da, Mihai Șora a trecut prin toate acestea și prin multe altele,
> în cei o sută de ani ai săi; a cunoscut mii de oameni – unii mai
> interesanți, mai geniali, mai grozavi decât alții. Sau mai puțin grozavi,
> mai puțin geniali, mai urâți, mai urâței.
>
> Dar Mihai Șora nu este „doar“ atât.
>
> Mihai Șora este omul care primește pe oricine în casa lui, cu
> brațele deschise – când nu sunt sparte țevile de la baie sau de la
> bucătărie  și nu este inundat tot apartamentul 19 de la etajul 3

> al blocului ponosit din strada Jules Michelet, numărul 15-17, în
> care locuiește din anii ’50.
>
>  Mihai Șora deschide ușa oricui, îi face oaspetelui o cafea la ibric,

> îl poftește în salon, pe canapeaua înfundată de atâtea așezări;

> apoi stă și ascultă, ascultă, ascultă…, ascultă tot ceea ce oaspetele

> are să-i spună despre el, despre sărăcia și nevoile și neamul lui.

> Și mulți s-au perindat, de-a lungul timpului: mai vorbăreți sau mai timizi,

> mai insolenți ori neșlefuiți, în căutarea unui maestru, a unui prieten,

> a unui sfat, a unei vorbe bune; mulți l-au iubit, unii l-au părăsit,

> alții l-au trădat.
>
> Mihai Șora este omul care visează să ajungă sub cascada Niagara și

> „să-i cadă apa-n cap.“ (Și unde nu a ajuns până acum, pentru că

> nu are nici viză pentru Americi, nici dolari pentru avion).
>
> Mihai Șora este omul care îi cântă iubitei cântecelul cu ♫ lighida
> li domba logoda li hendri ♫, cum niciun om de pe Pământ nu i-a cântat

>  vreodată unei iubite.
>
> Mihai Șora este fiul preotului ortodox Melentie și copilul care a visat

> să ajungă în Țara Sfântă; iar bunul Dumnezeu i-a îndeplinit  visul:

> la 97 de ani.
>
> Mihai Șora este omul care poartă cămăși roșii pentru că roșul
> este culoarea vieții și pentru  Roșia Montană.
>
> Mihai Șora este cetățeanul care, la 98 de ani, sărea în Piața Universității

> și striga: „Cine nu sare nu vrea schimbare“. Iar, la 99, suferea profund
> și în tăcere din cauza tragediei de la Colectiv. Mihai Șora este
> omul care, atunci când primește o decorație la Palatul Cotroceni,
> rămâne așezat în timp ce se cântă imnul național: din solidaritate cu
> Domnul Neagu Djuvara, coetaneul său.
>
> Mihai Șora „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu știe de
> pizmă, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință,
> nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul“.
>
> Mihai Șora „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“.
>
> Mihai Șora este o cumințenie a Pământului.
>
> O cumințenie în carne și oase, pe care niciun Guvern din lume

nu ar putea vreodată pune un preț, căci Mihai Șora este de neprețuit.
>
> Mihai Șora este iubitul meu și este soțul meu.

*

NR Text recomandat de dl George Vasile