Ceauşescu şi Coja

Ion Coja, marele nostru patriot contemporan, într-un foarte recent articol, publicat pe site-ul personal, dezvăluie, în fine, eroismul lui Ceauşescu, eroism care a mutat monumentul ostaşului sovietic eliberator din Piaţa Victoriei undeva, dar tot pe-acolo, însă mai hacana, într-un scuar din apropiere, de pe şoseaua Kiseleff.
Ce mare victorie în Piaţa Victoriei, eliberată de sub ostaşul sovietic eliberator! Dar şi câtă nerecunoştinţă! mă gândesc eu.
Fără ostaşul sovietic eliberator, n-ar mai fi ajuns semi-analfabetul ăsta nici general, nici ministru, nici şef de partid (unic şi total!), nici preşedinte de republică. Şi nici criminal la alegerile trucate din 1946, la colectivizare şi la revoluţia de la 1989, când a dat ordin să se tragă în carne vie. Şi s-a tras. Şi din asta i s-a şi tras, că s-a tras în el ca în bietele sălbăticiuni, pe care le ucidea cu atâta plăcere.
Plus că a distrus Bucureştii, a început să distrugă şi satele şi a murdărit toată ţara cu mutrele lui sfidătoare şi sinistre, ale lui şi ale abominabilei sale consoarte, care, totuşi, păcat de ea, că era o mare savantă, cu recunoaştere internaţională, recunoaştere plătită cu bani grei, de o ţară înfometată, batjocorită şi silită să-i sărute cu evlavie urmele împuţite.
Patriotism? Care patriotism? El ţinea la ţara asta ca la o proprietate achiziţionată, dar nu cu bani, ci cu sângele bieţilor soldaţi, sovietici şi români, ba chiar şi germani, prin trădările faţă de aliaţii şi tovarăşii de drum, faţă chiar de fraţii de crez comunist.
Ţinea la poporul ăsta ca ţăranul la vitele lui de muncă. Eram Ai Lui. Iar ţara era A Lui.
Şi-acum îi înalţă osanale Coja, un fost scriitor de talent, un fost om cu mult umor, care acum îi ţese banditului un monument, alcătuit din confuzii de istorie şi infuzii de securism patriotard.
Distrugând destine, îngheţând inteligenţe şi pustiind valorile, Ceauşescu n-a fost decât un kitsch funebru, coborât peste România. Iar faptul că după 1989, ţara tot nu s-a dezbărat conmplet de fantoma comunistă, s-a datorat nu altui fapt decât aceluia că nu s-a organizat un proces al comunismului, aşa cum, după ultimul război mondial, în Germania s-a trecut la denazificare. Comunismul şi varianta lui cea mai murdară, adică ceauşismul, a continuat discret şi pe căi subtile, dar foarte eficiente.
Şi a dus la boli asociate, manifestate prin politicieni retardaţi de tipul lui Ion Coja.

P.S. La una din vizitele lui de lucru prin ţară, unde Ceauşescu mergea însoţit de corul de lingăi de profesie, la un moment dat, ţinându-se discursuri, a cerut şi bardul agresiv ca leopardul Adrian Păunescu să vorbească ceva. Şi i s-a dat cuvântul.
Şi-a spus poetul că tatăl nostru, al tuturor, este Decebal, dar Ceauşescu i-a luat microfonul şi i-a pus capac, cu sfătoşenia lui atotcuprinzătoare:
— Nu, tova’ăşi! Pă’intele nost’u, al tutulora, este Pa’tidul, tova’ăşi!
Aşa, să ştie domnu’ Coja, că precum Trahanache al lui Caragiale, idolul lui făcea scara invers decât îngăduia morala, adică mai presus decât Ţara, fiind Partidul şi mai presus decât Partidul, El, personal!
Şi ai fost, mă, Ioane, atâţia ani profesor universitar… şi ai deschis/închis ochii atâtor generaţii… ce-or fi-nvăţat ei de la tine?
Basne din astea?
Şi astfel se-ncheie zicerea despre Idolul şi Ion Anapoda, nu, însă, cel al lui George Mihail Zamfirescu, ce se tot juca sau poate se mai şi joacă…
.
Puşi Dinulescu
.
.
Nota redacției: Titlul corect ar fi fost „Coja și Ceaușescu”! Altminteri, după titlul „Ceaușescu și Coja”, s-ar înțelege că Ceaușescu ar avea ceva de spus despre Coja!… Aș vrea eu!