Cei trei călugări care l-au convins pe Ceaușescu să salveze Athosul românesc: întâlnirea care a salvat moștenirea românească
O filă aparte din istoria monahismului românesc athonit s-a împlinit pe 28 martie 2026, când s-au împlinit exact 50 de ani de la o audiență care avea să schimbe destinul obștilor românești din Sfântul Munte Athos. În acea zi din 1976, trei călugări români, în frunte cu Arhimandritul Dometie Trihenea, au fost primiți în audiență de Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România.
Evenimentul, desfășurat în cadrul unei vizite oficiale în Grecia, a fost considerat un punct de cotitură pentru supraviețuirea și recunoașterea viețuirii românești în inima monahismului ortodox, relatează Basilica.ro, preluată de site-ul Gânduri din Ierusalim.
Protagoniștii acestei misiuni de o importanță națională și duhovnicească au fost trei reprezentanți ai principalelor așezăminte românești athonite: Arhimandritul Dometie Trihenea (†1985), starețul Chiliei „Sfântul Ipatie”; Ieromonahul Veniamin Popa (†1994), starețul Schitului Prodromu și Ierodiaconul Neofit Negară (†1999), reprezentantul Schitului Lacu. Aceștia au fost sprijiniți în demersul lor de ambasadorul României în Grecia, Ion Brad, care a mijlocit posibilitatea unei întrevederi directe cu șeful statului român.
Situația călugărilor români în Athos la acel moment era una delicată. Începând cu anul 1926, noua cartă statutară a Republicii Monahale Athonite impunea restricții severe străinilor, iar evenimentele politice internaționale și contextul intern din România complicau accesul și continuitatea vieții monahale românești. Pericolul era dublu: pe de-o parte, lipsa novicilor risca să rupă lanțul transmisiei duhovnicești; pe de altă parte, tezaurul românesc, format din icoane, manuscrise, odoare și clădiri ctitorite de voievozi români, risca să piară în uitare.
Deși problematica fusese amintită și în cadrul celebrărilor din 1963 – Mileniul Athonit –, unde Patriarhul Justinian Marina a participat la festivități, realitatea politică a României acelor ani nu permitea acțiuni concrete. Vizita președintelui Ceaușescu în Grecia a oferit o oportunitate rară, iar călugării au profitat de ea.
Întâlnirea a fost pregătită cu grijă. Călugării români au adus daruri simbolice – o icoană nouă, un potir sculptat manual, o cutie cu smirnă și tămâie – și mai ales un cuvânt rostit de Arhimandritul Dometie, cunoscut pentru măiestria sa oratorică și pentru rolul său excepțional în monahismul aghiorit, fiind singurul român care a ocupat vreodată demnitatea de stareț al unei mănăstiri dintre cele douăzeci canonice, Mănăstirea Zografu.
Mesajul său a fost unul puternic, rostit cu respect, dar și cu simț strategic, atingând atât dimensiunea patriotică, cât și cea culturală și spirituală. „Pentru a duce mai departe viața monahală, dar mai ales pentru a păstra valorile artistice și documentele istorice, care interesează nația noastră (…), avem lipsă de oameni tineri”, spunea Arhimandritul în fața lui Ceaușescu. De asemenea, i-a cerut liderului român să intervină pe lângă autoritățile elene pentru a se asigura că și novicii români pot veni liber în Athos, la fel ca grecii.
Întâlnirea, televizatǎ la acea vreme, a produs un puternic impact emoțional în țară. Mărturii ulterioare confirmă acest lucru.
Protosinghelul Caliopie Apetrei, fost stareț al Mănăstirii Sihăstria, nota în scrisoarea sa către Dometie: „Ce mult m-am bucurat de cei trei părinți care au fost la Atena (…), cred că în acest an se va hotărî mai mult ca oricând viitorul românilor de la Athos”. Iar o nepoată din Sibiu îi scria simplu și cutremurător: „Când v-am văzut la TV vorbind cu președintele nostru, toți am plâns”.
Rezultatele întâlnirii nu au întârziat. Calea spre Athos a fost deschisă pentru noi novici români, iar patrimoniul spiritual și cultural românesc a primit o recunoaștere în cadrul politicii oficiale. Această deschidere a însemnat nu doar o întărire a vieții monahale, ci și o reafirmare a rolului istoric al românilor în Athos, unde, de-a lungul secolelor, au contribuit decisiv la înflorirea și întreținerea spiritualității ortodoxe răsăritene.
Prin acest gest considerat de mulți drept „național”, cei trei monahi nu au fost nici pe departe susținători ai regimului comunist, ci au acționat cu înțelepciunea și discreția tipică celor care viețuiesc în rugăciune. Venirea lor în Athos încă din tinerețe, în anii 1922–1926, îi pune dincolo de orice suspiciune politică.
Astăzi, la aproape cinci decenii distanță, întâlnirea din 28 martie 1976 rămâne o mărturie despre curaj, demnitate și discernământ. Prin intervenția lor, călugării români au salvat o moștenire de neprețuit și au redeschis un drum ce părea definitiv închis.
Cei trei călugări care „l-au convins pe Ceaușescu să salveze Athosul românesc“
provine, ca informaţie principală din volumul 2 de memorii ale filologului comunist şi ambasador la Atena în perioada 1973-1982, Ion Brad (există două volume de Memorii ale lui Ion Brad: „Ambasador la Atena: secvențele începutului“ (2001) şi „Avatarurile democratiei. Ambasador la Atena“ (2002).
Între 1973-1982 Ion Brad – „diplomat, poet, eseist, romancier, memorialist, traducător și scriitor român, unul din exponenții realismului socialist… membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1974 până la căderea regimului comunist în 1989“ – a fost ambasador al Republicii Socialiste România la Atena.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Brad
Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu călugări români de pe Muntele Athos, la 27 martie 1976 (nu 28 martie cum e scris în articol), cu ocazia vizitei de stat efectuată în Grecia, după cum a relatat Ion Brad, fostul ambasador al României la Atena. A primit de la ei un potir, smirnă şi tămâie şi i s-ar cerut fi „sânge proaspăt“ de călugări, zice ambasador, adică să se dea drumul Patriarhiei BOR să trimită tineri călugări la Athos. Totul s-a petrecut sub controlul Departamentului Cultelor, controlat la rândul lui de Securitate.
Detalii despre „politica externă de culte promovată de statul român prin reprezentanţii cultelor recunoscute şi Departamentul cultelor găsim“ se găsesc în arhivele CNSAS în nota înaintată de Gheorghe Nenciu către generalul Dumitru Borşan, din Ministerul de Interne, datată 8 martie 1976, după ieşirea la pensie a lui Dumitru Dogaru (1975), cel care timp de aproape 20 de ani condusese Departamentul Cultelor, într-o manieră mult apreciată de factorii de conducere din partid. Potrivit unei note a Securităţii, aflăm că Emil Bodnăraş (Emelian Bodnarenko, după numele său „sovietic“, căsătorit cu o iudeo-comunistă) a acceptat cu multă greutate pensionarea lui Dogaru. După plecarea lui Dogaru, la conducerea Departamentului Cultelor a fost numit în funcţia de „conducător al Departamentului Cultelor” vicepreşedintele Gheorghe Nenciu, pentru o perioadă de interimat.
Profilul acestor şefi era securistic:
Născut în 1922 la Periş, Gheorghe Nenciu a funcţionat în perioada 1945-1952 în Serviciul Special de Informaţii (a SSI-ului şi apoi a Securităţii), în 1953 fiind încadrat în Ministerul Cultelor, pe un post de inspector principal. Într-o fişă întocmită de Securitate, se arăta: „În activitatea sa, Nenciu este apreciat ca un cadru de bază, cu bună pregătire profesională, cunoscător al politicii şi problemelor de culte, energic, principial în muncă. În funcţia ce o deţine a dat dovadă de orientare şi tact în relaţiile cu reprezentanţii cultelor din ţară… [acţionând] pentru aplicarea politicii partidului [comunist] în acest domeniu de activitate. În contactele avute cu oficialităţile cultice din străinătate a susţinut şi a reprezentat în mod corespunzător interesele statului nostru” (Arhiva CNSAS, FD/Bucureşti, dosar nr. 11206, vol. 9, ff. 198-198v, după:
https://dezvaluiri.wordpress.com/departamentul-cultelor/
Într-o notă informativă trimisă ca şef la „Culte“ de Gheorghe Nenciu în 8 martie 1976, către generalul M.I. (Securitate) Dumitru Borşan se arăta: „Relaţiile externe pe care cultele din ţara noastră [le au], se întreţin cu aprobarea Departamentului cultelor [şi] sunt cuprinse în raportul cu caracterul specific al acţiunilor…“
________________________________
Ambasadorul Ion Brad zicea memoriile sale despre vizita lui Ceauşescu în Grecia, din 1976: „…Întorşi la palatul prezidenţial, protocolul stabilit în prealabil mai suferea o abatere: Nicolae Ceauşescu primea vizita a trei călugări români de la muntele Athos. Fusese tot ideea mea şi n-a fost rea deloc. Cei trei bătrâni, trecuţi fiecare de 70 de ani, arătau încă palizi, după postul îndelungat al Paştilor care se apropiau, dar se ţineau bine pe picioare, obişnuiţi cu drumurile grele de munte… [Ceausescu] „le-a promis sprijinul cultelor din România şi ne-a dat, lui Macovescu şi mie, sarcina să ne ocupăm de toate aceste chestiuni”.
Dar, fără să ştie ministru de externe Macovescu şi Ion Brad – a fost de fapt ocazia pentru Securitate să-şi extindă operaţiunile, mai întâi prin infiltrarea delegaţiei BOR trimisă în mai 1976 la muntele Athos, ocazie cu care „monahii români din acele locuri au fost cercetaţi duhovniceşte şi s-a constatat starea în care se află aşezămintele pe care le locuiesc; invitarea în ţară a monahilor Veniamin Popa de la schitul Prodromul, Dometie Trihenea de la chilia Sf. Ipatie şi Neofit Negară de la schitul Lacu, pentru a cunoaşte viaţa monahală din BOR”, scrie Adrian Nicolae Petcu în „Activitatea departamentului cultelor în atenţia Securităţii (1970-1989)“, articol apărut în Caietele CNSAS.
În acest număr din Caietele CNSAS. (Caiete CNSAS anul II, nr. 2(4)/2009 – link jos), la pagina 69 (pag.71 în doc PDF) de văzut amplul studiu al cercetătorului Adrian Nicolae Petcu: „Activitatea Departamentului Cultelor în atenţia Securităţii (1970-1989)“, În care este relatat din perspectiva arhivelor şi istorică şi relaţia Athos deschisă în perioada 1975-1976 de ambasadorul Ion Brad:
http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_4_2009.pdf
cu precădere capitolele „Departamentul cultelor – obiectiv al Securităţii“ şi „Relaţia dintre Departamentul cultelor şi Securitate“.
După venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, cadrul legislativ de funcţionare şi control al cultelor a fost pus în discuţie, analizându-se posibilitatea adaptării acestuia la noile „realităţi socialiste”, prin modificarea legii de organizare a Departamentului Cultelor. La 13 iulie 1970, Consiliul de Stat al RSR adopta Decretul nr. 334 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului cultelor. Art. 1 stipula că acesta este un „organ central al administraţiei de stat, care înfăptuieşte politica statului cu privire la organizarea şi activitatea cultelor”. La capitolul II (art. 5, lit. a) se sublinia atribuţia principală de „supraveghere şi control” a cultelor/
Prin Decretul nr. 313/31 august 1977, semnat de Nicolae Ceauşescu, legea de
organizare a Departamentului Cultelor era modificată din nou, cu atribuţii mai clar exprimate: potrivit art. 25 modificat, modul de lucru al direcţiilor Departamentu;ui „cu organele de stat se va stabili de către Departamentul Cultelor, de acord cu organele centrale
competente”. „Organele centrale competente” nu puteau fi decât cele din Ministerul de
Interne, recte Securitatea, care trebuia să vizeze activitatea ce urmau să o desfăşoare
responsabilii din Departament. Iar Securitatea avea şi atribuţia de a infiltra cu agenţi ai săi toată activitatea internă şi externă.
Totul era supravegheat şi controlat de Securitate. Ca exemplu, potrivit unei note, datată 11 iunie 1976 şi semnată de colonelul Ioan Banciu, şeful Serviciului culte din centrala Securităţii, aflăm astfel şi de unele „implicaţii negative“ ale unor salariaţi din nucleul de conducere al Departamentului, care „se pretează la compromisuri cu reprezentanţii cultelor, în scopul satisfacerii unor interese personale“ (cadouri).