Desaga scriitorului (4)

Calin Kasper

Desaga scriitorului (4)

Cel mai mult m-a ajutat gândirea logică atunci când am scris romanul istoric despre Revoluţia din 1848 din Transilvania, care poartă titlul „De la animă spre ceriu”. Astfel, nu am putut fi de acord cu istoricul Silviu Dragomir, care scrie în lucrarea cu titlul „Ioan Buteanu, prefectul Zarandului” apărută în 1928, că „Stabilindu-se ca practicant la comitatul Maramureşului, el nu-şi mai ascunse sentimentele româneşti, fu arestat însă de două ori, pentru îndrăzneala de a le fi manifestat şi în urmă, desmoştenit de tatăl său, fu silit a abandona ţinutul în care s-a născut şi a-şi căuta refugiu într-o regiune românească din Ardeal. În chipul acesta ajunse Ioan Buteanu, advocat în inima Munţilor Apuseni, în Abrud, cam în 1846-1847.”

Mie nu mi-au plăcut cuvintele lui Silviu Dragomir „fu silit” şi „a-şi căuta refugiu într-o regiune românească din Ardeal”, cuvinte care nu se potrivesc deloc cu felul de a fi al lui Buteanu. Nimeni nu i-a contestat acestuia curajul şi bărbăţia în faţa primejdiei. Iar atitudinea lui în faţa morţii, când i-a aruncat lui Harvani o pungă cu galbeni la picioare, ca apoi să-i spună că se simte răzbunat de victoriile lui Iancu şi că moare cu inima împăcată, nu se potrivesc deloc cu spusele lui Dragomir. În plus, Abrudul numai o regiune românească nu era.

Studiind mai multe documente istorice, mi-am format părerea, pe care am exprimat-o şi în roman:

„Iancu împărţise deja zona munţilor în tracte şi în fiecare tract ştia pe câţi oameni se putea sprijini şi cine erau ductorii acestora. La Bucium, Mogoş, Bistra, Câmpeni, Albac, Vidra, Auraria, feciori gata de lupta apăruseră ca din pământ. Doar la Abrud i se părea că pregătirile nu erau la înălţimea celorlalte districte. Ori, importanţa Abrudului într‑o astfel de mişcăminte era atât de mare, încât ar fi putut fi socotit drept capitala revoluţiei care se pregătea. De asta, pentru Abrud trebuiau luate măsuri străbătătoare. O adunare a ductorilor Reuniunii, ce a avut loc la Roşia, avu ca temă togma situaţia de la Abrud. Atunci când a ajuns să vorbească, Iancu spuse:
– Fraţiloru, la Roşia, Simione Balint o ridicatu 300 de luptători, în satele buciumane sunt deja 600 gata de luptă, la Mogoşu alţi 120 aşteaptă semnalul cunoscut de corn. La Vidra, Câmpeni, Bistra, Albac, alte decurii stau cu arma la pitior! La Abrud însă, cei 40 de luptaci nu suntu nici destui şi parcă nice aşe de însufleţiţi ca cei de la sate. Pote şi pentru că le e teamă abrudanilor că tulbură buna coînţielegere dintre români şi maghiari? Dară noi nu ne ridicămu amu contra ungurilor, ci pentru dobândirea drepturilor nostre nedisputabile, prin care nu dorim să ne vedemu deasupra altora, ci togma egalul lor, cu aceleaşi drepturi şi datorinţe, în patria comună.”

Culmea era că la Abrud românii se înscriau în garda orăşenească maghiară, până când i-a luat popa Balint la certat, că nu au ce căuta acolo. Pentru acest fapt, dar şi pentru altele, a fost închis şi i-a fost smulsă barba fir cu fir de grănicerii secui relocaţi la Abrud.

Deci Iancu, Popa Balint, Ioanu Şuluţiu, Petre Dobra, toţi ştiau, că punctul slab al apărării munţilor era la Abrud. Pe Avram Iancu nu putea acest fapt să nu-l îngrijoreze. Şi atunci m-am întrebat dacă nu cumva Buteanu a fost adus la Abrud tocmai de Iancu, ca să compenseze acest deficit organizatoric?

Pentru asta, aveam nevoie ca să găsesc în documentele istorice mărturii că Iancu şi cu Buteanu se cunoşteau. Mi-a venit în ajutor istoricul Teodor Păcăţian, care afirmă în lucrarea sa „Luptele din Ardeal”, la pagina 250, că Buteanu şi Iancu au fost prezenţi la Oşorhei, la 25 martie 1848, când a avut loc adunarea canceliştilor, ceea ce înseamnă că Iancu şi cu Buteanu se cunoşteau. Asta însă nu este decât o jumătate de dovadă.

Şi ca întotdeauna la mine, beneficiind de norocul lui Nătăfleaţă, îmi cade tocmai para măliaţă drept în gură. Astfel că din zecile de mii de lucrări pe care un istoric serios ar trebui să le citească, eu pun mâna pe câteva şi gata romanul. Astfel că merg la biblioteca „Lucian Blaga” de la Cluj şi trag la xerox Lucrarea Comisiei Cozma tradusă din maghiară în anul 1998 de Fundaţia Culturală. Această comisie a fost trimisă de gubernatorele Josef Teleki în martie 1848 la Abrud, ca să cerceteze tulburările din munţi. Această comisie a luat de la aproape 300 de martori testimonii, despre faptele şi autorii care au provocat tulburări în zona Abrud şi împrejurimi. Iată ce declara comisiei martorul 23, Avocatul judiciar Farkas Tamas:

„Aici la Abrud, avocaţii sunt în număr aşa de mare, încât toţi lalolaltă, nu cumulează un venit care să ajungă măcar pentru doi. Totuşi, românii şi-au adus în anul precedent pentru ei un advocat. Acestuia i-au promis un salariu anual, prin colectă, de 60 de florini de aur. Ca celibatar, a fost găzduit la popa Amos. Numele lui este Ioan Buteanu. După ce s-a stabilit aici, preoţii au anunţat în fiecare biserică ca românii cu procese, să se adreseze lui.”

Pentru mine a fost clar că Buteanu n-a venit de capul lui la Abrud, ci a fost adus de cineva care-l cunoştea, şi care avea influenţă asupra românilor abrudani. Acesta nu putea fi decât Avram Iancu, care i-a asigurat „cortel” la Popa Amos şi retribuţie, ca să nu moară de foame. Iată cum am transformat în literatură această informaţie, în romanul „De la animă spre ceriu”, punându-l pe Avram Iancu să se adreseze Frăţiei din Abrud:

„— Frăţieşte mai rogu pe Fraţii abrudani să mă sprijine, ca să aducem la Abrudu un cunoscut de-al meu, pe care îl şcie bine şi Josifu Şiuluţiu şi care va lucra cu mare sârguinţia şi va fi capace să ridice activitatea din Abrudu la nivelul trebuitoriu. Omul acesta este dedicatu cu tot sufletul seu renaşcerii naciunale, ceea ce i-o adus deja două arestări pentru posiţiunea lui românească. Am defiptu şi un plan cum să-l aducem la Abrudu, fără ca să bănuiască neprietenii nemica.
— Iancule, dacă-i vorba de bani, om da! spuse Ioanu Şiuluţiu, privind spre ceilalţi Fraţi.
— O să vorbimu şi de bani, dară mai întâi debe să-l agiutămu să-şi găsască o gazdă, ca să prindă rădacini în Abrudu. El este advocatu de profesiune şi se află amu în Ţeara Chioarului, în mare primejdie de a-şi perde viaţa.
Am vorbitu deja cu el şi e gata să vie la Abrudu, unde-şi va deschide pracsă de advocat. Desigur că nu i-am spus nemica despre revolta ce se pregăteşce, fiindcă el nu ne este încă Frate. Dară vă veţi încredinţia în curând, nedubiosu, ce feliu de om iaste. Rogu-vă, doră, să daţi faimă printre români, ca litigenţii cu pricini de judecată să-l caute, că e român de-al nost’ şi-i va apăra cu totă energhia. El şi-ar potea dobândi singur traiul cu apărarea muntenilor în procesele lor cu fişcul, cu erariul, cu nemeşii şi cu cine-o mai fi şi s-o mai ivi. Dară am socotitu că mai apriatu ar fi ca el să nu ia de la românii noştri nice o plată, ci va primi 60 de galbeni pe an din lada Frăţiei din Abrudu, ca să aibă cu ce să-şi ţâie zilele. Neluând niciun ban, va câştiga repede încrederea moţilor şi va potea să lucre ca un om de nădejde pentru propusurile nostre. Numele lui este Ioanu Buteanu.”

Astfel reuşeşte Buteanu, ca după doar un an de locuit printre moţi, să ajungă unul dintre cei mai importanţi „ductori”(conducători) ai moţilor.

Din cauza acestor ficţiuni, am numit cartea roman. Dar toate aceste „ieşiri” nu sunt gratuite, ci sunt deducţii logice, rezultate din interpretarea unor documente. Totuşi, lucrările ştiinţifice serioase nu permit astfel de extensii. Dacă domnul Coja va îngădui şi în continuare, o să vedeţi cum a păcălit Avram Iancu comisia Cozma ţinând două exerciţii de mobilizare interzise şi cum un moţ de-al Iancului şi-a bătut joc cu neruşinare de aceeaşi comisie, aducându-l pe consilierul gubernial Cozma Pal în absurde.