Brâncuși – alungat din România de academicienii staliniști
Scris de Vasile Surcel

 

“Curentul”, luni, 15 aprilie 2013
Incapabili să rezolve probleme cu adevărat importante, veșnic aflați în pană de soluții reale, marii noștri politicieni fac apel la sentimentele patriotice ale mulțimii, anesteziate prin intermediul unor restituiri, chipurile, spirituale. O asemenea găselniță, de-a dreptul sinistră, a devenit repatrierea osemintelor unor mari români care-și dorm somnul de veci în cimitire din lumea largă. La o primă vedere, pare a fi un gest frumos, poate chiar înălțător. Dar, dincolo de un anume festivism idilic, în această formă laică de cult al „sfintelor moaște” zace tot o miză politică: dacă nu sunt în stare să le dea oamenilor mult dorita pâine, le oferă circul unor ceremonii aproape mistice. Pe de o altă parte, asemenea evenimente, pretins culturale, reprezintă și o formă perversă de recunoștință, similară pompoaselor tinichele numite „ordine” și „medalii”, pe care politicienii le oferă unor personalități, de obicei culturale, de care-și amintesc doar după ce trec la cele veșnice.
Porniți în acest ciudat „hagialâc”, politrucii noștri par a se fi concentrat, de un timp încoace asupra „moaștelor” lui Brâncuși, genialul român care a revoluționat arta lumii. În primăvara anului trecut, actorul-senator Mircea Diaconu, vremelnic și penibil ministru al Culturii s-a lăudat că se va da peste cap ca să repatrieze osemintele titanului de la Hobița. Un gest ritual de pe urma căruia deja veștejita guvernare de azi speră să câștige un dram de capital politic. Ceea ce nici nu-i prea greu. Iar asta pentru că, atunci când aude numele vreunei personalități culturale, baza electoratului, așadar omul din stradă, se preschimbă, brusc, într-o oaie bolândă care behăie prelung: „daaa, siguuur Brâncuuuuși”. După care se întoarce la micii și berea lui de fiecare zi. Dar, de bună seamă, același român obișnuit, la fel ca majoritatea politicienilor de azi, habar n-are că, în urmă cu șase decenii, Brâncuși, cu tot cu opera lui, a fost trimis în exil definitiv de câteva personaje pe cât de penibile pe atât de sinistre, la care ne închinăm, și azi, ca la niște vârfuri și mari repere ale culturii naționale.Domnișoara Pogany

În toamna anului 2000, pe vremea în care neputincioasa guvernare CDR-istă preda ștafeta politică, opinia publică și lumea iubitorilor de artă din România au aflat, cu stupoare, că una dintre ultimele capodopere brâncușiene aflate încă în țară a dispărut fără urmă, chiar de sub nasul autorităților. Este vorba despre „Domnișoara Pogany” iar atunci, în ultimele zile în care Ion Caramitru se afla încă în fruntea Ministerului Culturii, s-a vorbit despre un furt ordinar din patrimoniul național. Au fost doar vorbe goale, căci nici până în ziua de azi nu s-a aflat cum a dispărut superba sculptură.  A fost o afacere încâlcită, dar tot atunci s-a aflat că statul român ar fi putut cumpăra capodopera cu doar un  milion de dolari. Părea o sumă imensă, iar Caramitru a refuzat tranzacția pe motiv că acești bani ar fi lipsit din visterie. Proastă alegere. Acum câțiva ani s-a aflat că „Domnișoara Pogany” a fost vândută, la o celebră casă de licitații, pentru 27 de milioane de euro. Și, în mod ciudat, nimeni n-a mișcat nici măcar un deget ca să recupereze capodopera despre care, cu un deceniu în urmă, se afirmase că a fost furată. De fapt, acesta a fost doar ultimul episod al unei indolențe dusă mult dincolo de limita nesimțirii, de care autoritățile române au dat dovadă în raport cu Brâncuși. Prima și cu adevărat marea mârlănie a fost comisă în urmă cu peste șase decenii, în primii ani ai regimului comunist. Iar atunci, cei care au girat-o au fost câțiva cărturari, despre care abia după răzmerița din decembrie 1989 am aflat că au fost unii dintre cei mai odioși pupincuriști ai regimului bolșevic.
Tezaurul Brâncuși
Prin 1950, autoritățile comuniste și-au pus problema înființării unui Muzeu Național de Artă. Asta ar fi trebuit să fie o chestiune cu adevărat remarcabilă, care ar fi demonstrat că „dictatura proletară” nu este exercitată doar de brute analfabete. De fapt, situația era mai complexă: Rusia sovietică din vremea lui Stalin, pricepuse că arta și cultura pot fi niște arme propagandistice extrem de eficiente. A fost o „modă” politică preluată și de regimul de la București. Motiv pentru care exponatele care urmau să fie expuse în noul muzeu trebuiau alese cu foarte mare atenție. Deja celebru în Occident, Brâncuși nu putea fi trecut cu vederea. Din păcate, introducerea operelor lui în viitorul muzeu a fost pretextul uneia dintre cele mai jegoase lupte propagandistice. De fapt, Constantin Brâncuși fusese deja contestat de intelectualii „colaboraționiști”. În această privință, specialiștii în istorie recentă menționează data de 28 iunie 1949, când biologul și botanistul Traian Săvulescu a prezentat în Prezidiul Academiei RPR expunerea „Pentru o justă orientare a activității științifice în RPR”. Un discurs în care a vorbit nu despre științele naturii ci, culmea, despre artă. Și nu orice fel de artă, ci exact despre sculptură, domeniu în care Săvulescu a susținut, nitam-nisam, că „Marea sculptoriță sovietică Vera I. Muhina, după ce a cunoscut pe toți artiștii noștri, pictori și sculptori, cărora le recunoștea talentul, le-a pus o întrebare cu un subtil și real tâlc și anume: pentru ce vreți neapărat să fiți mici francezi și nu aspirați să fiți voi înșivă? Ca și Muhina, elev al lui Bourdelle a fost și compatriotul nostru Brâncuși, pe care ea îl cunoștea foarte bine, fiindcă au fost colegi. Dar câtă deosebire, între unul și celălalt! Pe când Muhina a dăruit poporului țării sale și artei mondiale lucrări de mare valoare, inspirate din realizările, năzuințele și luptele poporului sovietic, Brâncuși a căzut în păcatul așa-zisei arte pentru artă, pe care, fără îndoială, nici el nu o poate înțelege, al artei sublimate până la absurd și paradox, al artei prețuite în dolari de miliardarii de peste ocean, nu mai are nimic comun cu specificul țării sale. De aceea arta Muhinei crește, se înalță și se impune prin vitalitatea ei lumii întregi, iar arta lui Brâncuși agonizează și se destramă în distincțiunea câtorva snobi”. Iar acela a fost doar un prim și penibil pas, făcut de câțiva dintre marii noștri intelectuali care s-au dovedit a fi, doar niște penibili „pupincuriști de cursă lungă”. Iar de la Muhina încolo, românașii noștri l-au tratat pe Brâncuși, timp de câțiva ani, ca pe un veritabil „dușman de clasă”. La un moment dat, un primar cretin de la Târgu Jiu, a încercat să doboare „Coloana infinitului” și să o trimită la topit. În cartea „Dosarul Brâncuși” dedicată titanului de la Hobița, fostul demnitar Pavel Țugui menționează foiletonul „Amara retrospectivă 1948-1949” în care Barbu Brezianu celebrul exeget al operei brâncușiene menționează că, între autoritățile de la București și Constantin Brâncuși ar fi existat o corespondență derulată între 1949 și primele luni ale anului 1951, corespondență privitoare la includerea operelor artistului în viitorul muzeu Național. De fapt, în spatele acestor discuții s-a aflat o ofertă fabuloasă: Brâncuși a dorit să ofere statului român toate lucrările pe care le mai avea, încă, în posesiune, precum și tot atelierul său, relicve de suflet care fac, acum, mândria Parisului. Era vorba despre 230 sculpturi cu tot cu soclurile lor, 41 desene, 1600 fotografii și clișee, plus uneltele și mobilierul aflate în atelierul lui Brâncuși din Impasse Ronssin nr. 11. Ei bine, în loc să accepte această ofertă generoasă, autoritățile de la București au târât-o în mlaștina puturoasă unor discuții politice în care rolul de „vioara întâi” a fost interpretat zelos, de cei mai nemernici dintre marii noștri cărturari. Iar asta nu s-a  întâmplat undeva, pe stradă ori în vreo mahala, ci la Academia Română. Cercetătorul Petre Popescu Gogan a publicat, în 1995,  procesul verbal al rușinoasei ședințe care a avut loc, pe 28 februarie 1951, la Academia RPR, în cadrul Secțiunii de Știința limbii, Literatură și Artă. Ședința respectivă a avut loc la scurt timp după ce, regimul comunist de la București a trimis la Paris câțiva activiști semianalfabeți care au discutat cu Brâncuși despre oferta lui. Supărat de modul în care a fost abordat, artistul i-a dat afară spunând doar că „Statul român ar trebui să trimită niște oameni competenți“. Reveniți acasă, politrucii i-au raportat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej că: „Operele lui Brâncuși sunt niște opere pe care le-ar putea face orice țăran neinstruit.“. Dej i-a pus să scrie un referat. Un referat pe care s-a și pus rezoluția „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!“.

Susnumitul proces verbal menționează că la acea ședință a Academiei RPR, prezidată de poetul proletcultist Al. Toma, au participat George Oprescu, Victor Eftimiu, George Călinescu, Camil Petrescu, Krikor Zambaccian, Alexandru Graur, Geo Bogza, George Murnu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Gala Galaction, Ion Jalea, toți nume sonore ale culturii românești. Prim vorbitor  Al. Toma, l-a descris pe Brâncuși drept un „reacționar și dușman al regimului“. La rândul său, prof. G. Oprescu l-a acuzat de „lipsa de sinceritate”, motivată prin faptul că nu ar fi făcut nimic altceva decât să speculeze „prin mijloace bizare, gusturile morbide ale societății burgheze”. La rândul său prof. Alexandru Graur s-a exprimat, și el, împotriva acceptării operelor lui Brâncuși în Muzeul de Artă al RPR deoarece în jurul sculptorului „se grupează antidemocrații în artă”. Uitat acum, acel vorbitor era filologul despre care, cândva se spunea cu tâlc: „Ne învață Graur românește, când i-o crește bucățica ce-i lipsește”. Dar poate că cel mai penibil dintre toși a fost George Călinescu, care, bine „orientat” în raport cu cerințele politice ale momentului, a afirmat că Brâncuși „nu poate fi considerat un creator în sculptură pentru că el nu se exprimă cu mijloacele proprii acestei arte”. De fapt, în acei ani, Călinescu a fost pupincuristul perfect. Tot cam pe atunci, el și-a pus cenușă în cap, jeluindu-se în fața noilor stăpâni: „Acești ani am trăit sub adânca înrâurire a idealismului burghez și, deși suntem democrați de bună-credință, nu avem încă toata acuitatea de a judeca prin unghiul de vedere al proletariatului. (…) I.V.Stalin, prin articolele sale asupra lingvisticei, ne-a dat o frumoasă lecție, ajutând secția noastră tocmai pe pragul de a face niște erori și a explica totul prin lupta de clasă.” Oare unde s-o fi ascuns atunci „Divinul critic”, autor al „Istoriei Literaturii Române” care, cu un deceniu în urmă, afirma: „Criticul serios se ferește să introducă în judecăți criteriul idealului politic, fiindcă poate să ajungă în fața unor producții a căror tendință națională îi este proprie, dar care nu au existență artistică.”  Dar poate că, vârful ticăloșiei a fost atins de suficiența obeză a lui Mihail Sadoveanu, cel care atunci când i s-a prezentat oferta lui Brâncuși și-a pus în mișcare osânza din spatele căreia a exclamat plin de dispreț: „…vă țineți de fleacuri? Doar suntem la Academie! Luați rușinea aiasta și aruncați-o la coș!“. Și la coș a și rămas, vreme de câțiva ani. Sadoveanu și Călinescu au mai trăit până în 1961 respectiv 1965, ani în care gloria lui Brâncuși fusese acceptată  chiar și de comuniștii români.

Scârbit de atitudinea regimului de la București, Brâncuși a renunțat la cetățenia română și a solicitat-o pe cea franceză, pe care a și obținut-o pe 15 iunie 1952. Ulterior a făcut un nou testament prin care și-a lăsat toată averea lui statului francez, care a și primit-o cu tot respectul cuvenit. Brâncuși a murit pe 16 martie 1957 și a părăsit această lume ca  francez. Este înhumat la cimitirul Montparnasse, alături de alți mari români care au trăit și murit în Franța. Acum, politrucii noștri vor să-l scoată pe Brâncuși din glorioasa necropolă pariziană și să-l mute în părăginitul cimitir din Hobița. Unde va zace, uitat de toată lumea, și băgat în seamă doar de maidanezii care-i vor uda piatra tombală, indiferenți la gloria lui mondială.

Vasile Surcel

Nota Redacției  După știința noastră, decizia de a respinge oferta făcută de Brâncuși s-a luat în ședința Comitetului Executiv al CC al Partidului Muncitoresc Român. Discuția de la Academie nu mai putea să schimbe decizia deja luată de „conducrea politică”! Iar la ședința CEPEX-ului de atunci, cel mai pornit împotriva lui Brâncuși s-a arătat a fi Leonte Răutu, ideologul Partidului. Ar fi interesant de (re)publicat în întregime documentul găsit de dl Popescu Gogan, măcar pe acest site. Cineva ar tyrebui să adune toate documentele legate de acest caz. Măcar pentru a ști ce este folclor și ce este lucru cu certitudine petrecut. Intră aici și povestea cu Caramitru și Domnișoara Pogany… Vom reveni asupra acestui subiect. ion coja