Nota redacției. Textul de mai jos, pus la dispoziție de dl Călin Kasper, conține declarația unuia dintre martorii audiați după 4 septembrie 1940, când legionarii, ajunși la guvernare, au deschis o anchetă judiciară privind crimele săvârșite de Carol și acoliții / complicii săi, persoane din structurile justiției de stat, care au tolerat crimele împotriva legionarilor din septembrie 1939 și de mai înainte.
Numai cine poartă în el un suflet de criminal, dispus la orice ticăloșie, poate să rămână nepăsător față de asemenea mărturii! Ticălos este acel rebut uman care se abține de la crimă sau alte fărădelegi numai în măsura în care se teme de pedeapsă. Altminteri, dacă ar putea ucide sau fura știind că mâna legii nu-l va atinge, nemernicul se dedă la crime fără niciun regret! Așa au făcut complicii lui Carol al II-lea, regele poltron și criminal…

Presa ne-nseala si masmedia ne minte!

Simtim cu totii ca suntem supusi unui proces continuu de dezinformare prin presa si televiziune. Acestui bombardment continuu ne putem opune cu succes, fiindca noi suntem cei care decidem ce citim si ce programe urmarim la televizor.

Eu insa, v-o spun din capul locului, ca televizorul este pentru mine ca si inexistent. Nu ma uit la nicio emisiune, sunt mai habotnic decat adventistii de ziua a saptea. Astfel ca pe mine nu ma poate manipula nicio televiziune, oricat s-ar stradui!

Referitor la presa, citesc articole online. Dar nu pe acelea care imi sar prima data in ochi, ci doar pe cele care corespund cerintelor pe care mi le-am impus. Astfel, nu citesc niciun articol scris sau care pomeneste nume aflate pe lista mea neagra. Nu citesc nici un articol despre sau scris de Adrian Nastase, Gigi Becali, Vantu si toata gasca de puscariasi care, din zeghea de infactori, au devenit indrumatorii neamului romanesc, sfatuitorii lui. Adica n-au fost in stare sa-si conduca barcuta individuala cu care fiecare dintre noi infruntam valurile vietii, fara s-o avarieze pe-a lor in ciocnirea cu legea si vor acum sa ne invete cum trebuie condusa corabia natiunii?

Daca toti oamenii de buna credinta ar proceda la fel, vazand presa ca, de exemplu, un articol online scris de Adrian Nastase a avut doar trei cititori, va trebui si redactorii acelei publicatii sa se reorienteze, ca sa capteze atentia cititorilor. Si astfel masa cititorilor vor putea forta masmedia sa scrie despre ceea ce vrem noi sa citim: articole inteligente, scrise cu inima buna, in lumina adevarului si care sa lumineze sufletul cititorului.

Nu sunt un idealist, sa cred ca exemplul meu va fi urmat de foarte multi, ca impactul asupra presei sa determine o schimbare de directie. Dar, asa cum un gospodar grijuliu isi pazeste gradina de daunatori si buruieni, eu imi grijesc gradina sufletului de influentele nocive venite din exterior. De ce sa-mi incarc memoria si sufletul cu mizeriile omenesti prezentate de televiziuni si presa (crime, furturi, escrocherii, ticalosii, minciuni) si sa nu citesc lucruri inaltatoare, exemple de oameni de mare curaj si demnitate? O sa spuneti ca asa ceva a ajuns o marfa rara. Se poate, dar cine cauta, gaseste.

Eu, de exemplu, vizitez destul de des paginile de internet

miscarea.net fgmanu.ro  si  fericiticeiprigoniti.net

unde abunda articolele cu un inalt continut educativ. Dupa parerea mea, educatia trebuie continuata cat traim. Iata ce am citit eu azi de dimineata, pe pagina http://www.miscarea.net/nu-vor…

Ultimele clipe ale comandantului legionar Victor Dragomirescu, un fragment din lucrarea „Martirii ne vegheaza din ceruri“ de Nicolae Nita:

„-Imediat dupã pãrãsirea incintei închisorii Vãcãresti, am cotit masina la dreapta, în jos, pe Calea Vãcãresti, cãtre Abator. Nu-i cunosteam pe cei doi agenti pe care-i transportam, cum nu-i cunosc nici astãzi. Atât stiu, cã fiind de serviciu în noaptea si dimineata zilei de 22 Septembrie, Dl. Prefect m’a chemat sã mã prezint la cabinetul sãu pentru instructiuni imediate. Am asteptat în anticamerã mai bine de o jumãtate de orã. Nicicând nu fusese atâta larmã si agitatie în clãdire. Stiam cã se întâmpla ceva nefiresc dupã felul cum vedeam cã se organizeazã echipele de agenti, mult prea numeroase. Erau toti agitati si nervosi. Vorbeau în soaptã mai mult, plimbându-se în sus si’n jos pe culoarul central, asteptând sã le soseascã ordinele.

Pe multi nu-i cunosteam. Stiam cã nu lucrau la Prefecturã si cred cã erau toti acolo cu acelasi scop, adusi din orasele de provincie: echipe masive de împresurare si arestare. Cum stiam cã Armand Cãlinescu fusese împuscat cu o zi înainte, bãnuielile mele erau cã se va porni la arestarea în bloc a elementelor legionare. Dl. Prefect m’a primit în cabinetul sãu, fãcându-mi semn sã mã asez pe scaunul din fata biroului.

– Domnule Nicolescu – mi-a spus el – dumneata stii ce s’a întâmplat ieri dupã amiazã cu Dl. Prim-Ministru Cãlinescu la Podul Elefterie… Iti dai seama pentru ce am adus cu urgentã toti oamenii acestia în clãdire. Avem ordin de sus sã procedãm la arestarea tuturor capetelor legionare…

Dumneata esti mai vechi angajat aici si întelegi cele ce se întâmplã în jur… Vreau sã-ti atrag atentia cã cele ce-ti spun sunt de strictã confidentã si nu trebuiesc discutate ori divulgate nimãnui.

Dumneata esti însãrcinat într’o misiune de arestare si vei sta la dispozitia însotitorilor dumitale care, ambii, sunt ofiteri superiori în grad pe care i-am ales în mod special pentru aceastã treabã. As vrea sã ti-i prezint pe cei doi oameni care te vor însoti. Sunt pe hol si asteaptã… Misiunea va fi a lor…

S’a ridicat dela birou, si-a aprins o tigare Camel si a deschis usa invitându-i pe cei doi înãuntru:

– Domnul Barbu – sã zicem asa-, mi-a fãcut el semn cu ochiul arãtând spre unul din agenti ceva mai inalt, si Dl. Stoicu… Dânsul va fi soferul Dvs., Dl…
Popovici.

M’am prezentat si eu cu numele dat de Dl. Prefect si, audienta pentru mine fiind încheiatã, am coborît pe scãri în curtea interioarã care se umpluse de-acum cu masini în asteptarea ordinelor. Curând, au venit si cei doi…

Imbarcati în masinã, cel ce-mi fusese prezentat cu numele de „Barbu” mi-a indicat cã vom merge la Inchisoarea Vãcãresti de unde trebuia sã ridicam un legionar. Am ajuns la Vãcãresti pe la orele sase si jumãtate dimineata. Am pãtruns în incintã si am parcat masina în fata corpului de gardã al închisorii, iar „Barbu”, purtând un mic dosar sub brat, s’a dat jos…

Era asteptat cãci, din incinta clãdirii i-a venit imediat în întâmpinare un domn în civil. Au discutat circa un minut, apoi „Barbu” ne-a fãcut semn sã ne dãm jos si sã-l urmãm. Ne-am îndreptat pe o cãrãruie spre clãdirea spitalului, flancati de privirile sentinelelor înarmate ce patrulau pe lângã zidurile împrejmuitoare ale închisorii. Am intrat pe un culoar si dupã zece cincisprezece metri ne-am oprit în fata unei usi pãzite care ducea într’un salon. Ni s’a deschis imediat si „Barbu” a pãsit înãuntru. A identificat persoana ce trebuia s’o ridicãm, iar noi am primit ordin sã o transportãm la masinã.

Abia acum am aflat cã numele celui pe care noi l-am ridicat era Victor Dragomirescu, unul din sefii Dvs. Era slab si nu prea ne-am chinuit sã-l transportãm… L-am dus la masinã mai mult pe sus, eu si cu „Stoicu”
… „Barbu” ne-a deschis usa si l-am împins la mijloc pe bancheta din spate. Rãsufla din greu…

– Domnilor, unde mã duceti? Ce vreti sã faceti cu mine? Spuneti-mi, vã rog… Mijlocul mi-e rupt, nu pot sta asa, în sezut…

– Taci si nu te mai vãicãri, bestie ce esti! -s’a rãstit la el „Barbu”. Stim noi unde te ducem…

Eu m’am urcat la volanul masinii:

-Gata, dã-i drumul! -mi-a comandat „Barbu” dupã ce s’a asezat în stânga omului Dvs., avându-l pe „Stoicu” în partea cealaltã. M’a surprins cãci la venire „Barbu” ocupase locul din fatã, iar acum, cu toatã imobilitatea persoanei ridicate, preferase sã se aseze în spate. Ni s’a deschis poarta închisorii si am apucat în jos, pe Calea Vãcãresti. Ajunsi pe cheiul Dâmbovitei, „Barbu” mi-a facut semn sã cotesc la stânga:

– Sã opresti la Oitelor! -a mai adãugat el.

Incepuse sã fie nervos si privea cu agitatie pe fereastrã, în jur… Am ajuns la strada pe care mi-a indicat-o:

– Intrã si trage pe dreapta, sub pomii ãia din fatã! -mi-a ordonat el. M’am executat si am oprit motorul masinii. Nu era nici tipenie de om in jur:

– Ia spune -a început „Barbu” interogatoriul-, ce contacte ai mentinut în ultimul timp cu teroristii de-afarã?

– Care teroristi domnule, cã nu înteleg?!

– Care teroristi, ai!? Teroristii care l-au pus în groapã pe Dl. Cãlinescu… Sau te prefaci cã nu stii!…

– Nu stiu si vã spun adevãrul…, iar dacã a murit, si-a spãlat pãcatele… El a poruncit si moartea Cãpitanului, Decemvirilor si Nicadorilor si tot dela el s’au tras si asasinatele care-au urmat. Toti bãietii nostri ucisi ca’n codru…

Brusc, cu fata congestionatã, „Barbu” l-a lovit peste gurã cu putere:

– Tu nu-mi tii mie prelegeri, banditule…

Am vrut sã intervin… Momentul era penibil. Un muribund cãruia i se grãbea sfârsitul în mod violent, asa dupã cum nu mã asteptam:

– Tu sã-ti vezi de volanul pe care-l ai în mânã -m’a atentionat „Barbu”-, dacã vrei sã nu-ti pierzi slujba. Cu banditi ca ãsta, am mai avut eu de-a face… Imi ciripeste el mie la ureche,… Obiectivul dumitale e strada. Priveste si cerceteazã…

M’am întors si am privit înainte. Am uitat sã vã spun cã pânã atunci eu fãceam parte din brigada „Moravuri”. Am cãrat multi proxeneti, femei usoare si altele de-astea, la arest, dar niciodatã n’au fost loviti în masina mea… Acum, cu brusca însãrcinare de moment sã transport politicii Dvs., totul era schimbat cu 360 grade fatã de ceea ce fãceam înainte…

Am tãcut si am privit înainte, trãgând cu coada ochiului în oglinda retrovizoare. Interogatoriul violent continua. „Stoicu” sãrise si el asupra nenorocitului… Il lovise scurt, în ficat, si îl tinea strâns cu o mânã de ceafã, apãsându-l în jos. Gemea omul, dar „Barbu” – n’am sa-i uit privirea dementã cât voi mai trãi -, îi trase un pumn în fatã, repetând întrebarea:

– Ce contacte ai mentinut, mã? Vorbeste…

– Am fost închis, imobilizat la pat… N’am avut nici un fel de contacte… Acum…

– Asa… Vorbeste tare sã te-aud! – a zbierat „Barbu” la el. Ciripeste…

– …acum, cã mã credeti ori nu, acesta este adevarul, puteti cerceta… Terminati cu mascarada asta, nu ãsta vã este scopul… Omorîti-mã!… Dumnezeu mã va primi la El… Stiu cã asta vreti sã faceti. Nu chinuiti oamenii pentru vini imaginare!… Aveti experientã. Nu sunt eu primul…

„Barbu” a rãmas ca paralizat. Nu se astepta la un asa rãspuns. Isi reveni,
lovindu-l cu sete încãodatã:

– Pânã te omorîm, te perpelim putin în focul Iadului, dacã esti asa de sigur cã o s’ajungi în Rai la Dumnezeu. Sã vezi cum e si în Iad…

Omul scânci la loviturã si se fãcu si mai mic între cei doi. Pe fatã îi curgea o suvitã de sânge care se îngrosa tot mai mult, fãcându-l livid. In susul strãzii, la intersectie cu Radu Vodã, apãruse silueta unui preot în sutanã, în drumul lui cãtre Biserica Radu Vodã de pe deal; spre Seminar, Dumnezeu stie…

– Gata, am terminat cu tine… Nu-ti mai facem nimic. Te ducem înapoi. Te-a salvat popa din Iad… Ha-ha… Dã-i batista sã se steargã cã ne umple si pã noi dã sânge… Ha-ha, hi-hi… Te-a scãpat popa… -si a râs iarã, fortat, ca de-o glumã bunã…

Am pornit masina – la comanda lui „Barbu”- si, dupã un moment de gândire, mi-a indicat sã ies pe Calea Serban Vodã, cãtre Sos. Giurgiului…

– Il ducem la Jilava… E doar un transfer, o formalitate…

Am iesit pe strada Radu Vodã si am apucat pe Serban Vodã. Se
vedeau de-acum oameni pe stradã. Am trecut de Biserica Sfântul Spiridon. Era Vineri si oamenii, cu lumânãri aprinse, intrau sã se roage, pentru cei morti si pentru cei vii… Mi-a venit în gând cã poate si pentru nenorocitul din spate, cineva se ruga undeva la o bisericã. L-am vãzut când si-a fãcut semnul crucii, îngânând:

– Vinerea Neagrã… Fie voia Ta, Doamne!…

„Barbu” l-a privit mustrãtor, dar n’a zis nimic. Traversasem de-acum B-dul Mãrãsesti (fost Neatârnãrii), trecusem de liceul „George Cosbuc” si continuam -în sus- pe Calea Serban Vodã. Pe stânga era groapa si terenul viran care o împrejmuieste, iar în dreapta noastrã începuse sã se desluseascã verdeata din „Parcul Carol I”, în partea Crematoriului. „Barbu” îsi aprinsese o tigare si privea tot mai agitat, cu ochii la soseaua din fatã. „Stoicu” tãcea, nu spunea nimic… Avea numai o privire…, o privire întunecatã si clipea nervos miscându-si maxilarele proeminente, când într’o parte, când în alta… Nu mai scosese nimeni un cuvânt încã de pe când trecusem de Biserica Sf. Spiridon:

– Fã la stânga pe G-ral Cerchez…, asa…, acum mergi spre groapã înainte…
– mi-a ordonat „Barbu”.

Am mers înainte ocolind mormanele de gunoi, prin bãlãrii, circa 4-500 de metri. Nu se vedea nici tipenie de om..

– Opreste-aici! -mi-a strigat „Barbu”.

Am oprit. S’a dat jos si dupã el, si „Stoicu”. S’au dus asa în spatele masinii, la circa zece-cincisprezece metri distantã. Si-au aprins fiecare câte o tigare si s’au usurat, discutând nervos. N’am înteles ce-si spuneau… Fata suferindã a lui Dragomirescu, cu sângele închegat pe ea, cãpãtase o înfãtisare jalnicã. Imi era milã de sãracul om:

– Nu vã mai ascundeti… Stiu cã vreti sã mã ucideti. Fãceti-o cât mai degrabã si luati-mi chinul din corp… Impuscati-mã, dacã asa vã sunt ordinele. Terminati cu mine odatã… Stiu ca sã mor…

Usa din spate a masinii s’a deschis si „Stoicu” s’a asezat lângã muribund. Avea fata rosie. Era enervat… Se certase cu „Barbu”. Nu se’ntelegeau. „Mortul” trebuia demult sa fie mort-mort. Curând, cu pasi repezi, hotãrîti, a venit si „Barbu”:

– Dã-i drumul… Gata! Mai ai un minut de viatã si te curãtãm dacã nu spui adevãrul. Spune! -s’a rãstit el la Dragomirescu.

Astepta o negare de la Dragomirescu, un cuvânt numai sã se repeadã
asupra lui, dar acesta rãmãsese mut, cu privirile în jos, fãrã a spune nimic. „Barbu” s’a enervat si l-a lovit cu pumnul peste cap:

– Spune ‘tu-ti pastili mã-tii dacã vrei sã trãiesti…

„Stoicu” îl lovi si el peste fatã cu putere si sângele îi nãvãli iarã din nãri, abundent.

– N’auzi mã, spune!?

Apoi, „Barbu” l-a apucat cu mâinile de beregatã, strângandu-l tot mai tare, cu putere… L-a împins pe spate cu fata în sus, pe gennunchii lui „Stoicu”, apãsându-l cu toatã forta, decis sã-si îndeplineascã ordinul primit, iar „Stoicu” i-a acoperit gura cu mâinile, luându-i toatã rãsuflarea. Fata lui Dragomirescu s’a fãcut vinetie, ochii îi iesiserã parcã din orbite în lupta neputincioasã pentru aer, si dupã un timp, -nu pot sã apreciez- slãbit din strânsoare, capul i s’a dat inert într’o parte…

– Gata!… Ai vãzut cã nu e greu! -a strigat „Barbu” la „Stoicu”. Mare daravelã…

S’a lipit de fereastrã trãgându-si rãsuflarea dupã efortul fãcut, scotându-si nervos o tigare si aprinzând-o lacom, cu mâinile tremurânde:

– La Crematoriu cu el…

– N’ai vãzut, n’ai auzit nimic! -mi-a tipat „Barbu”. Il ducem la Crematoriu. Totul este aranjat… Intinde-l la podea! -i s’a adresat el lui „Stoicu”, întorcând mortul pe partea cealaltã…

Am ajuns la Crematoriu pe la opt si jumãtate… Am intrat prin spate. L-am scos din masinã asa cum era, cu fata în jos, si l-am bãgat într’un
sac de rafie cu care îl invelise „Stoicu” încã de pe groapã. Apoi, eu si cu „Stoicu” l-am transportat în interiorul clãdirii…

L-am pus într’un cosciug din scânduri nerânduite, încropit în grabã peste noapte din ordinul Dlui. Prefect. Medici legisti care sã consemneze decesul, n’au fost. Hârtiile de incinerare, am aflat mai apoi, s’au fãcut dupa aceea. Când i s’a bãtut capacul cosciugului în cuie, mi s’a pãrut cã aud un scâncet venit dinãuntru. Am crezut cã nu mai aud bine… M’am înfricosat… I-am spus lui „Barbu” si el, în zeflemea, mi-a rãspuns tãios:

– Mortii de la groapã nu se’ntorc niciodatã, nu stiai? Visezi…

Nu se mai auzea nimic. Se fãcuse liniste… Sã mi se fi pãrut? Am halucinatii! – mi-am zis. L-am urcat în gura cuptorului, gata sã-l împingem înãuntru când, aud vocea neputincioasã a lui Dragomirescu:

– Mãi oameni buni, mã ardeti de viu mãi?!…

Era cât pe-aci sã scap cosciugul din mâini. Am început instinctiv
sã tremur.

– E viu…, l-ati auzit?! E viu!… Hai sã-l scoatem d’aici…

Mecanicul cuptoarelor, um om gras si mãruntel, auzise si el. Se depãrtase câtiva pasi înapoi si izbucni dând din cap:

– Eu aici nu mã bag domn-agent… Omu’ ãsta e viu… L-am auzit si eu. Nu mã bag… Sunteti nebuni?!

– Impinge-l înãuntru! -s’a rãstit „Barbu” la „Stoicu”. Sã terminãm odatã…

– Ce faceti fratilor!? Doamne…, fratilor, mãi oameni, mã auziti?

„Stoicu” a împins cosciugul cu putere înãuntru, iar „Barbu” a închis usa, punându-i siguranta cu mâinile tremurânde:

– Ati înebunit? Nu mai auziti bine! A murit de mult… Vi s’a pãrut!… – a cãutat sã ne mai convingã odatã „Barbu”.

„Stoicu” l-a privit în ochi, dând si el din cap, în semn de aprobare:

– A murit… Eu n’am auzit nimic!…

N’am putut sã mai îndur – a continuat soferul declaratia sa – si am iesit afarã… Dupã un sfert de orã, au venit si cei doi si ne-am îndreptat cãtre Prefecturã unde trebuia sã raportãm în persoanã executarea ordinului.

Am raportat, iar la plecare, Dl. Prefect ne-a felicitat, întinzându-ne fiecãruia câte un plic. Era pretul pentru omorîrea lui Dragomirescu: 7 zile de concediu si 5.000 de lei de persoanã… Nu m’am atins de ei nici pânã astãzi. Ii am în acelasi plic rosu care mi-a fost dat, la fundul cufãrului de haine…

Nu-i stiu cum se numesc nici astazi cu numele adevãrate… De atunci, nu i-am mai vãzut niciodatã… Doar de aveti ceva fotografii, atunci îi pot recunoaste dintr’un milion. Eu am pe constiintã viata unui om, si-mi astept
pedeapsa, indiferent care este…”

Asa si-a încheiat declaratiile sale soferul masinii: Victor Dragomirescu a fost ars de viu, iar cenusa i-a fost aruncatã pe locul viran dela Groapã, acolo unde cãlãii au crezut cã i-au curmat viata, între bãlãrii si gunoaie…