Zarca…

(……………………………..)

Aşadar, la Zarcă, scris aşa, cu majusculă de acum înainte, s-a fost petrecut minunea. Şi daţi-vă seama, că Zarca asta de Aiud şi nenea Hărălamb ăsta de doctor Teodoru, se află la celălalt capăt, de primul capăt ţinând bine Sfîntul Apostol Ioan Gură de Aur – ar merita şi Lui să i se spună aşa, tocmai acolo, în străvechiul Efes, la început de eră, în urmă cu aproape 2000 de ani, când a scris Apocalipsa şi a ştiut doar atâta, că întreitul semn al Răului va avea vreodată un înţeles, dar nu ştia nici când, nici unde, şi nici ce înţeles anume!

Chiar Dumnezeu de i-ar fi cerut să vorbească mai desluşit, bietul om şi Sfînt Ioan, cât era el de Teologul, n-ar fi ştiut să spună nimic nici de Marx and his big bandul de şnapani, şi mai ales de Zarcă nu ştia nimic şi nici de unul Hărălamb, Hărălamb Teodoru, dar nu prea grec de neam, ci alt neam, hiperborean, de oameni cu ochi albaştri, cum îi avea şi Învăţătorul, de li s-a părut atât de străin, iudeilor noştri născuţi şi trăitori de când se ştiu cu căutătura ca antracitul şi smoala scoase din străfundurile pământului, întunericite.

Alţii însă privesc lumea prin albastrul cerului ce le-a coborît în lumina ochilor, de aceea, când îi vezi te şi duce gândul, primul gând, că sunt fiii Acestuia, ai Cerului, ai Cerului Senin, aşa au fost şi ochii Mântuitorului şi ochi ca aceia se ştia în Iudeea și-n toată Asia Mică a începutului de ev că sunt ceva obişnuit numai undeva departe, în munţii înalţi de dincolo de Istru, pe-al cărui mal sudic se termină o lume, lumea mediteraneană, trăitoare în jurul marelui lac, cu oameni oacheşi în priviri şi părul cârlionţat, aşa arăta şi Sfîntul Apostol Ioan şi toţi ceilalți din ceata de învăţăcei, numai El, Învăţătorul, cu un cap mai înalt, azur în priviri şi pletele aurii curgându-i drepte, alungindu-i şi mai mult figura şi statura. Pricepeau cu greu oamenii că învăţătorul ăsta nu era totuşi străin, cum îl arăta până şi mersul, pe toţi întâiul gând ducându-i la hiperboreii aceia din stirpea cărora, din când în când, coborau în ceată, trecând şi prin Iudeea, în drum spre Egipt, tineri preoţei, mlădii la trup şi fruntea descoperită, înseninându-le căutătura. Roiuri de copii îi însoţeau, spre mirarea părinţilor care nu înţelegeau ce se petrece cu odraslele lor de se bulucesc să privească şi să fie priviţi, atinşi cu vreo mângâiere ori vorbă neînţeleasă, dar limpede iubitoare, de niște străini!

Ştia Sfîntul Apostol Ioan de ţinuturile acelea îndepărtate, în care mulţi iudei şi alte neamuri mediteranee îşi puneau o speranţă nemărturisită şi greu de înţeles. Poate din pricina zăpezilor de care se ştia că acea ţară are fericirea să fie an de an troienită, topirea lor făcând locurile acelea an de an mai curate, mai vii. S-o fi gândit Sfîntul Apostol & Profet la acei hiperborei că unul dintre ei va dezlega înţelesul lui 666, întinzând astfel un arc peste timp şi peste Mediterană şi astfel înscriind Zarca în toponimia biblică? Şi pe acest neştiut Hărălamb făcându-l în veac de neuitat! Să fi visat doar, căci de gândit limpede, desluşit, îi va fi fost imposibil…

Dar ce este zarca? a întrebat văru’ Niţă şi numai eu am ştiut să răspund: clădirea vechii închisori de la Aiud, o dărăpănătură lugubră şi pe jumătate inundată, cu ziduri groase de un metru, prin care nu se mai putea spune ceva nici prin morse, linişte ca în mormînt în fiecare carceră, una ocupată, alta ba, liberă, pentru ca izolarea să fie absolut totală, să nu mai ştie nici de ei, cei ce erau aici aduşi drept pedeapsă pentru un comportament „necorespunzător” – acesta era termenul, cu hrană şi mai împuţinată, la jumătate din nimicul ce li se dădea zilnic bieţilor celorlalţi încarcerați. Dar mai rea decât foamea, decât înfometarea nesfârşită, era izolarea, era să rămâi singur cuc cu deznădejdea şi cu spaimele adunate în lungile nopţi de insomnii ori în şi mai lungile nopţi muncite în coşmaruri şi vedenii apocaliptice…

De bine, de rău, când simţi alături căldura, chiar dacă greu mirositoare, a altor nefericiţi, când te poţi privi cu ei în ochi ori să le asculţi nimicurile certurilor şi ţâfnelor zilnice, timpul e măcinat mai repede, pe nesimţite. Dar în Zarcă, de unul singur, la izolare, timpul se dilată monstruos şi nu mai vrea să se mişte, să se urnească de pe tine, strivit sub lăbărţarea lui stătută… Începe să te doară peste tot şi mai ales în creieri te doare timpul când timpul nu mai are nici un stimulent ca să se mişte, ca să mişte, ca să treacă.

Te simţi un bolovan năpădit de gânduri, dar nu poţi nimic altceva decât să fii spaţiu de depozitare a gândurilor, locul numai bun unde să zacă gânduri pe care nici nu le mai simţi că au vreo legătură cu tine, eşti în bătaia lor, fac tot ce vor cu tine, nici nu mai are înţeles să spui „eu”, eu sunt ele, gândurile şi atât.

Nici lumea lume nu mai există, nu mai contează că există, pare o idee, o ipoteză insuficient demonstrată faptul că dincolo de zidurile umede şi întunecate ar mai exista ceva!

Bieţii oameni, decât să fie duşi în Zarcă ar fi preferat să fie scoşi din nou la anchetă, adică buşiţi bine de toţi pereţii, căci nu toate loviturile dor şi nici bătaia nu ţine toată ziua, clipă de clipă, aşa cum ţine, în Zarcă, nemaisfârşindu-se, singurătatea şi burniţa ceţoasă de gânduri, de amintiri a tot ceea ce nu ţi-e dat să mai vezi, să mai asculţi, să mai pipăi, căci există un timp ireversibil, care a luat cu el tot ce a fost frumos, şi un alt timp, un malac de timp care zace cu tine în celulă şi duhoarea lui lungeşte clipa trăită până la sfârşitul sfârşitului care aici te va prinde, singur în Zarcă, singur într-un univers care nu mai eşti sigur că există!

…O fi existând el, dar în altă parte, în altă stare a materiei, universuri paralele, al tău, închis şi izolat de toate, acesta fiind, universul celulei din Zarcă, cu ziduri groase de un metru, ca să te facă să pipăi ca lumea cât eşti de singur şi fără scăpare, căci pentru tine timpul s-a oprit. N-are cum să treacă prin zidurile astea!

Dar, vere, li s-a înfundat cu năzdrăvanul ăsta de Hărălamb! Izolare totală? Mâncare ca şi când nu? Adică, vreme de patru săptămâni nu voi avea cu cine schimba măcar o vorbă?… Păi asta te obligă să te gândeşti, frăţioare, să gândeşti, altceva nu poţi face, iar dacă scapi de povara conversaţiei, a ciripitului zilnic şi interminabil, apoi te poţi gândi, vere, la lucrurile alea, cele mai importante! Care?

Care putea fi gândul, adică întrebarea, întrebarea întrebărilor, alta decât cine? Cine,  domnule, este şi ce urmăreşte? Cine?

Cine ne-a adus şi ne ţine în temniţa asta pe noi, iar pe cei de afară într-o temniţă şi mai mare, iar, dacă nu-i va opri nimeni, vor face din toată albastra şi azuria noastră planetă o temniţă, o gherlă, o zarcă, din care nu răzbate nici măcar gândul sau privirea. Încotro să răzbată? Spre înaltul cerului albastru, albastru ca privirea Mântuitorului. Nu le-a plăcut privirea Lui. Pic de ură sau de gând ascuns nu puteai citi în Ea.

Zarca? Numele de spaimă, cel mai, din spăimosul Aiud. Se pare că aveau o normă, să fie mereu ocupată Zarca, să nu fie sub 95% gradul de ocupare al Zărcii. Mai ceva ca la Athenée Palace! S-a reuşit, ani în şir, sută la sută. Dar exact spus, de aici li s-a tras, din locul hărăzit de ei să-i depărteze cel mai mult pe oameni de lumina şi dulceaţa Binelui, din locul unde se simţeau ei ăia cei mai tari, cei mai călare pe fiinţa, trupul, sufletul, mintea şi tot ce mai aveau, ca amintire şi simţire, nefericiţii ce mai îndrăzneau la Aiud, tocmai la Aiud, auzi, dumneata!, să mişte în front! La Zarcă cu ei!, pentru definitiva emasculare!

Dar au greşit, s-au păcălit singuri, căci printre cei vârîţi la Zarcă până la urmă s-a nimerit să se nimerească şi omul cel mai blând din tot Aiudul, blând şi îndatoritor cu toată lumea, inclusiv cu amărîţii de anchetatori sau temniceri. Îl vor băga la izolare totală vreme de-o lună?

Deci va fi mai ceva ca la mănăstire, unde singurătate e, e şi reculegere, dar nu atâta câtă i se oferă lui în aceste patru săptămâni de Zarcă! Şi de la primii paşi între păreţii umezi şi jilavi cum nici la Jilava însăşi nu erau de jilavi, domnul doctor Haralambie Teodoru se simţi în sihăstria unei peşteri retras, sus, în creierul munţilor, de unde se vede cel mai bine în văile îndepărtate unde lumea pătimeşte în zbucium şi păcat.

Ce linişte, ce pace!… se miră năzdrăvanul de doctor! Cui să-i mulţumească pentru minunatele zile ce vor urma? Şi cum să le mulţumească mai potrivit decât dăruindu-se în tot acest răstimp încercării mai vechi, dar mereu neîmplinite, de a afla, de a pricepe cine sunt cei cărora ar trebui să le mulţumească pentru aceste de neuitat patru săptămâni de Zarcă!

Doar n-o să se oprească la Marin ţiganul, temnicerul nostru cel de toate zilele, şi tovarăşii săi! Nici măcar domnul director Crăciun ori şeful său de la Bucureşti şi pe toată ţara, domnul colonel Coler! Nici măcar pe procurorul de care a fost anchetat, clăpăug şi pistruiat, ori pe judecătorul cu nume schimbat, dar vorbind la fel de prost româneşte, nu se gândeşte să dea vina!…

Nişte amărîţi, sărmani şi aproape nevinovaţi argaţi ai întreitului şase! Ai întreitei cozi îmbârligate! Spre cine arată semnul ioanit? Spre ce înţeles? Care-i direcţia arătată? La cine să luăm aminte, izbăvitor? Cine este marele adversar? Cine a stârnit în om disperarea că viaţa e prea scurtă pentru cât ai vrea tu să apuci, să înhaţi, să înfuleci, să doseşti, să pângăreşti, să mozoleşti, să spurci cu mădularele-ţi coapte de bube şi puroiuri otrăvitoare şi atât de puturoase! Eh, da, este domnul Satanail, desigur, dar cum să aflu prin cine îşi face aşa de bine lucrarea izmenită?

Pe mâna cui merge Fiara, încredinţându-şi ultima carte, asul din mânecă, măsluita carte cu care să zăpăcească minţile oamenilor, să le surpe sufletele, să le…

Şi s-a apucat domnul doctor să caute de unul singur răspunsul propriu-zis, să-l desluşească, acel răspuns pe care cărţile prea Sfinte ni l-au dat de mult, dar cine să-l poată pricepe? Pentru asta îţi trebuie tihnă, vreme ne-măsurată de nevoi şi obligaţii, şi mai e nevoie de hrană puţină, ca mintea să-ţi meargă pe deasupra celor trupeşti, uşoară şi limpezită. Şi pricepând Cine a avut grijă de el de-a ajuns la Zarcă, domnul doctor Teodoru Haralambie îşi făcu o cruce mare, mulţumind lui Dumnezeu pentru minunatul loc în care fusese adus.

Altminteri şi altundeva, şi mai ales în libertate dacă ar fi rămas, n-ar fi putut, din pricina timpului, a timpului liber insuficient şi a fojgăielii din jur, n-ar fi avut tihna şi uitarea de sine şi de toate pentru acele calcule ciudate de pe urma cărora să dea de înţelesul a vreme de două mii de ani neînţelesului număr 6 6 6!…

Da, acum poate să vină Măria Sa Vodă şi să-i ceară socoteală bătrânului sihastru, cu ce câştig de înţelepciune s-a ales din cei cincisprezece ani de pustnicie prin temniţele supraaglomerate cu duşmanii de clasă, de neam şi de speţă umană! A pus mâna pe numele Fiarei apocaliptice şi zilele Fiarei sunt de acum înainte numărate!

Dacă-i aşa cum zice Nené, adică neică Hărălamb ăsta cum zice dacă – şi eu îl cred, dar zic dacă pentru cei care nu sunt obligaţi să vină după mine, dacă-i aşa, dacă ăsta este înţelesul, atunci înseamnă că la data aceea, când Sfîntul Evanghelist Ioan Gură de Aur şi El, ţine-L-ar Dumnezeu în toată cinstirea meritată, a dibuit semnul lui Belzebut, la data aceea pentru vizionarul apostol profet semnul era nedezlegat, nu avea nici pe departe vreun înţeles, cine anume va fi să împlinească numărul şi numele Spurcăciunii. Era chiar cu neputință la data aceea să aibă vreun înţeles. Era prea devreme! Veacul împlinirii era încă departe!

Rămânea de neînţeles textul Sfintelor Scripturi în locul cel mai fierbinte, mai dureros şi mai cercetat dacă nu ne înduram noi, românii, să existăm!…

Exact cu aceste cuvinte ar putea, ba chiar ar trebui, planeta toată să ni se adreseze: băi, românilor, nespălaţi şi împuţiţi şi cum mai sunteţi!… Vă mulţumim cu toţii că existaţi!… Pricepând ei adică norocul ce le-a dat bunul Dumnezeu de-a se fi născut pe lumea asta şi neamul nostru românesc! Să ne naştem şi să existăm! Şi să funcţionăm la marele fix! Şi să modificăm alfabetul cel de pe vremea evangheliştilor şi să dăm la iveală, cu completări numai pe româneşte valabile, alfabetul cel revelator de înţelesuri altminteri, prin alt grai decât cel românesc, imposibil de lămurit.

– Eu nu am nici un merit, a dat să se apere la un moment dat Nené.

– Ba, domnule profesor, dumneata ai descoperit a doua oară America, abia aşa se dovedeşte că America există! E ca-n legea Boyle-Mariot, aţi descoperit-o aproape simultan, aproape independent unul de altul! Plus testul ce l-ai făcut cu Oane al nostru, ajungând din mai multe părţi la acelaşi rezultat: 666 nu are înţeles decât din perspectivă românească!

– Numai că înţelesul, atât de captivant şi de interesant pentru toată lumea de pe această planetă, nu are nimic românesc!

– Nu înţelesul este cel mai important!… Mă rog, pentru restul lumii, da!, aşa e, dar pentru noi, românii, mult mai important este faptul practic că abia prin noi, prin români, s-a putut dezlega enigma cea mai înfiorătoare din câte i s-au propus omenirii! Ghicitoarea cea mai îmbârligată, şarada cea mai provocatoare! Aşadar, când sfîntul apostol Ioan Gură de Aur îl anunţa pe 666, noi, românii, nu prea eram! Nu eram gata! Încă! Încă ne mai coceam… Nici pârguiți nu eram!

Dar Dumnezeu, Marele, ştia de noi! Ne programase până la detaliile numite ş şi ţ. Prin ş şi ţ alfabetul latin devenind românesc, adică a-toate-revelator.

– Ceea ce ne obligă să-i atribuim întregii perspective româneşti – şi asta înseamnă istorie românească şi viitor românesc – să-i atribuim un rol aparte în configurarea lumii de mâine! Ne obligă să ne revizuim ideile despre destinul nostru românesc!

– Să şi le revizuiască cine n-a avut credinţa în acest destin, cine n-a simţit că acest destin se pregăteşte să irumpă la vedere, în vitrina istoriei, spulberând netrebnicia în care se trăieşte pe această planetă, tot mai înstrăinată de propria-i menire! La o parte, gugumanilor şi fariseilor! Luaţi aminte la disperarea noastră, românească, disperarea că oamenii chiar sunt capabili să-l omoare la nesfârşit pe cel mai bun dintre ei! Ajungă-vă de câte ori aţi împroşcat cu sânge acest colţ de rai care ar trebui să fie planeta noastră cea învineţită, săraca, de câţi pumni peste ochi a luat, câte şuturi în gură, câţi au scuipat-o în faţă ori au borît de-a dreptul în capul ei! Ne-am săturat!

– Măi, vere Ioane! şi văru’ Niţă rămase cu ochii aţintiţi asupră-mi. Ceva nu-i plăcea.

– Ce e?

– Ori eu nu mai ştiu româneşte, de când am plecat din ţară, ori tu ai inventat un alt fel de a vorbi româneşte! Deloc nu te pot urmări în ultima vreme, parcă ţi-a luat minţile povestea asta cu 6, 6, 6!

– Ce nu-ţi convine?

– În primul rând entuziasmul tău nu-mi convine! Ai zice că a dat peste noi fericirea cea mai mare!

– Şi ce e rău în toată „povestea asta”?

– Aproape totul e rău şi nu-mi convine! Hai, nu discut dacă e sau nu e de luat în serios ipoteza acelui doctor!… Eu sunt mai pozitivist, dar nu fac caz de mine, te iau, vă iau în serios şi nu pun la îndoială nimic din ce spuneţi! Da, Şase sute şaizeci şi şase are înţeles numai prin limba română, prin români, prin noi!… Păi asta, fratele meu, ne bagă automat în prima linie a frontului! Mai mult chiar, ne pune în situaţia de a îndeplini o misiune de sacrificiu!… Un fel de kamikadze, iar tu eşti fericit că asta vom fi! Că suntem deja! Jertfe, adică victime, sigure!

Ia te uită! De când am venit în America, niciodată n-a vorbit văru’ Niţă aşa de mult şi cu aşa avânt! Pare surprins şi nenea Dumitru, iar eu, ce să mai zic?! Mă salvează drăguţul de Nene, că eu, parcă îmi dăduse două palme prăpăditul acesta de Niţă.

– Cum adică „suntem deja”?

Tace văru’ Niţă, aşa cum îi este de obicei obiceiul! Ne priveşte pe rând, mai şi oftează, depăşit parcă de spectacolul prostiei noastre. A mele în orice caz! Numai nenea Dumitru pare să înţeleagă ceva şi nu se mai miră de nimic, îşi face de lucru cu un alt trabuc.

– Suntem, oftează văru’ Niţă, suntem, domnule profesor, şi nici măcar nu ne dăm seama.

– Ce suntem? mă oţărăsc eu.

– În linia întâi!

– Adică?

– Adică se trage în noi, domnule Oane, căpitane! Şi noi habar n-avem! Ne dăm mari, bătând toba cât suntem noi de daţi în mama dracului! Am fost, poate vreodată! Acum însă ne-au pus la zid şi nici măcar nu ne dăm seama!

Seamănă cu mă-sa văru’ Niţă ăsta al meu, cu tuşica Vetuţa, e la fel de scundac şi nu cred că-i pică bine asta, când tată ţi-e un munte de om ca nenea Dumitru. Eu, că i-s nepot, şi-i semăn mai mult decât fecior-su! Câte complexe au ăştia mici la stat!… Iată-le, răbufnind acum atât de nestăpânite, împotriva mea! Ce vinovat sunt eu că am crescut „chiele lungă” ca toţi şeitanii autentici? Scund şi rotofei, văru’ Niţă numai văr n-ar zice cineva că-mi este! Nu mă prea înghite, abia acum îmi dau seama.

Schimb o privire cu Nené. Este şi el surprins, aşteaptă să continue atacul cine l-a început.

– Acum, dacă ai aruncat o vorbă, du-o până la capăt! Îl îndeamnă părinteşte nenea Dumitru, părând a cunoaşte ce ar mai avea de spus Niţă, ca să fie mai desluşit.

– Mi se pare evident că ceilalţi, din… din structurile de comandă ale lui 666, lucrează de mult ca şi când ar şti de înţelesul întreitului şase!… Sunt zeci de ani, poate mai mult, de când noi suntem ţinta lor, a atacurilor lor! Nu vă daţi seama de asta?!

Cu ce voce îndurerată a țipat la noi!…

– Şi nu atacuri de hărţuială! Ci de distrugere, de desfiinţare, cum nu se mai duce împotriva nimănui, a nici unui alt popor! Iar voi sunteţi fericiţi că ne-au ales pe noi să ne facă praf! Că suntem un popor ales! Un popor ales spre a fi… a fi… aneantizat, cum cred că ai spune tu, coane Ioane! Şi cu preţul ăsta, al dispariţiei noastre, se va mântui omenirea, căci nici 666 ăsta nu va fi să iasă de pe scenă fără a face victime, fără a i se aduce jertfa cuvenită! La asta nu v-aţi gândit! Că avem o misiune teribilă, fantastică în ordinea universală a lucrurilor, avem misiunea de a ne jertfi, de a pieri!…

Se oprește văru’ Niță, parcă invitându-ne să-l contrazicem. Tăcem cu toții!

– Mă rog, dacă aşa a hotărît Cel de Sus, facă-se voia Lui. Dar măcar să nu fim atât de inconştienţi şi să exultăm de bucurie că vom pieri, vom dispărea. Şi nici măcar nu sunt sigur că ceilalţi ne vor pomeni cu recunoştinţă!… Că vor pricepe! Aaaah! urlă, literalmente urlă văru’ Niţă, spre hazul lui taică-său şi spaima noastră. Aaaah! M-am săturat de literatură!

Mă simt şi mai neajutorat, poate din pricina lui nenea Dumitru, amuzat mai departe de vorbele lui Niţă. De „poziţia” acestuia. Nené? Nici el nu pare jignit de răbufnirea lui văr Niţă! Nici măcar impresionat!… Pe mine însă…

– Uite că nu m-aş fi gândit şi greşeam foarte tare!, acceptă Nené. Noi descoperim acum sensul lui 666 şi identificăm Fiara. Dar Fiara oare n-a ştiut până acum ce rol ni se atribuie nouă, românilor, în marele spectacol al acestui sfârşit de mileniu şi, foarte probabil, sfârşit de ev?

– Fii mai deslușit, vere Piter!

– Adică, tot ceea ce tu, vere Ioane, numești antiromânism, nu cumva sunt loviturile cu care ne agresează cei ce ştiu deja că prin noi se va lucra cel mai mult împotriva lor? Căci, sunt sigur, proiectul divin nu este bătut în cuie. N-ar fi… n-ar fi fair play din partea… Dumnezeu mizează pe noi, pe români, îi dă sens enigmaticului 666 numai prin limba română, ne-a ales deci pentru o misiune, dar asta nu înseamnă că sigur vom reuşi s-o ducem până la capăt!… Meciul e deschis oricărui rezultat, e pe bune! E meci adevărat, nu aranjat! În măsura în care El ne-a ales, ne-a şi expus loviturilor adversarului Său. Iar aceste lovituri, ca să se declanşeze, nu a trebuit să-l aştepte pe doctorul Hărălamb. Loviturile astea se abat asupra noastră de când, de când credeţi că ne-au luat în vizor, domnule Niţă? De când ştiu ăia de noi?

– Nu ştiu, domnule Culianu, atâta istorie ca să mă pronunţ. Asta voi doi trebuie să ştiţi, făcu văru’ Niţă spre mine şi Nené, cu o umbră de dispreţ, parcă. Eu, ce vă pot spune eu e că maşinăria asta, amabil numită antiromânism, funcţionează al dracului de bine!

– Semn că funcţionează de multă vreme!

– Cam aşa cred şi eu, vere Ioane!

– Dar tu, feciorul tatii, n-ai spus tot ce aveai de spus! Hai, deşartă-ţi tot amarul! Nu-i destul să țipi, mai trebuie şi explicat de ce!

Se vede că nenea Dumitru îşi cunoştea bine marfa. Iar Niţă abia acum păru încurcat şi indecis. Oftă bătrâneşte, se apropia binișor de cincizeci de ani, la urma urmelor i se şi potrivea. Şi zise:

– Poate că exagerez şi eu!… Dar am… am văzut un raport tare ciudat despre România.

– Al cui? tună vocea paternă.

– Al CFR-ului!…

Eu fac o mutră, mutra cuvenită, de unde şi până unde CFR-ul la New-York? Nené prinde mirarea mea şi-mi explică, adică „Council for Foreign Relations”, prescurtat CFR, aşa-i zic românii din America, puţinii români care au auzit de CFR-ul ăsta mapamondial. Ce-i ăsta? Locul de unde se hotărăşte cam tot ce e mai important pentru America: începând cu alegerea preşedintelui şi terminând cu… cu…

– Ce fel de raport?

– Cam ciudat!… Despre situaţia bolnavilor de sida din România. Date statistice şi analiza lor.

– Bolnavi de sida în România? mă mir eu, avizat asupra subiectului, deci neîncrezător. Cred că suntem pe ultimul loc din lume! Eu n-am auzit de nici un caz, deşi am mulţi prieteni doctori! Başca rude! Şi mai fac o precizare: suntem şi ţara cu cei mai puţini homosexuali! De unde şi până unde bolnavi de sida în România?!

– Care-i situaţia? şi nenea Dumitru în mod limpede, aşa cum pune întrebarea, se înţelege că n-a dat nici o para chioară pe siguranţa mea de sine! Îl ia mult mai în serios pe fecior-su.  E normal! N-am de ce să mă supăr.

– Statistica se referea la copii. Copiii bolnavi de sida din România! Sunt neaşteptat de mulţi! Adulţii sunt puţini, e foarte adevărat! mă confirmă văru’ Niţă. Dar copiii, săracii, teribil de mulţi!

– Eh, cât de mulţi?

– Destul ca în România să fie cam jumătate din câţi copii bolnavi de sida se numără în toată Europa!

– Jumătate?

– Poate chiar mai mulţi!

– Jumătate din Europa?!

– Este raportul Pentagonului!

– Ce are Pentagonul cu copiii din România? mă mir eu, profesionist.

– Are, căci e vorba tot de arme! Arma biologică! Atac biologic! Asta e concluzia lor. Genocid declanșat! Ge-no-cid!

– Din partea cui atacul ăsta?

– Asta nu se mai ştie!

– Vorbiţi serios?

– Nu pot să cred!… Sida în România?! Poate doar în ultima lună, de când am plecat eu!

– Sunt date confirmate şi de autorităţile de la Bucureşti, dar nu vor să le facă publice până nu identifică toate cauzele! I-au rugat şi pe cei de la CIA să fie discreţi. Mai au şi nu ştiu ce congres comunist şi nu vor să facă din asta un subiect de propagandă anti. Antiromânească şi anticomunistă!…

– Dar este cumplit! Ar fi cumplit!… Nu pot să cred!

Caut în privirile lui nenea Dumitru un semn de încurajare.

Aşa ceva nu e de crezut! Dar faţa bătrânului şeitan e de-acum o mască întunecată.

Aşadar, acum a aflat şi el, odată cu noi, teribila informaţie adusă de Niţă. De unde a adus-o? Unde îşi face veacul văru’ Niţă ăsta al nostru?… Nenea Dumitru ştie şi tocmai de aceea îl ia în serios până la spaima îngrijorată care i s-a aşternut pe chip, împietrindu-l. Nici o speranţă că s-ar îndoi. Dar e cumplit! Nici Nené nu pare dispus la vreun comentariu. În mintea lui se produce o rapidă reaşezare a gândurilor. Nu se aştepta la o asemenea veste. Dă impresia unei persoane încolţite. Pare afectat în mod personal de cele aflate. Mă agăţ, disperat, de văru’ Niţă. Am fost nedrept cu el.

– Vere, dar este… este cumplit!

– Am întrebat un specialist!… Îmbolnăvirea de sida nu e ca o molimă, nu e contagioasă decât prin contact sexual sau prin injectare. La copii, numai prin injectare! Vă daţi seama ce înseamnă asta?

– Spune tu, noi de unde să ne dăm seama?!

– Înseamnă că îmbolnăvirea copiilor s-a făcut cu ajutorul unor complici, nu puţini, care au injectat copil cu copil, nu la întâmplare, cum ar face unul care ar turna otravă în bazinul de apă al oraşului!…

– Dar poate fi vorba şi de neglijenţa celor care sterilizează seringile! Ce-i în spitalele noastre!…

– Neglijenţa românească nu e mai mare decât cea belgiană, turcească sau ucraineană!… Dacă era vorba de neglijenţă, puteam fi mai departe pe locul întâi din Europa, dar urmaţi îndeaproape de alţii!… Statistic vorbind, prin legea numerelor mari, ai auzit de ea?, când în Europa mai mult de jumătate din copiii bolnavi de sida se află într-o singură ţară, oricare ar fi acea ţară, România sau Anglia, situaţia nu se poate explica prin jocul hazardului, ci prin gestul conştient, efectuat cu adresă pentru a se ajunge la acest rezultat! Prin mâna cuiva!

– A cui?

(…………………………………………………..)

 

Fragment din ȘEITANII, vol.I