Pregătiri de Paște: vopsitul ouălelor sau…
14 martie 2013|Amestecate
Vopsitul „ouălelor“ sau vopsitul „ouălor“?

În urmă cu câţiva ani buni, am primit un telefon de la un student, pe numele său Marian Munteanu, cerându-mi să-i spun care este genitivul plural de la ouă. M-am mirat de întrebarea pe care mi-o punea, dar mai întâi i-am răspuns şi abia apoi l-am întrebat ce rost are această întrebare. „Mă cert cu cineva, eu i-am spus că genitivul este ouălelor, iar el îmi spune că în Îndreptar este dată forma ouălor. Şi aşa e! Aşa scrie în Îndreptar! Dar e greşit! Dumneavoastră ce părere aveţi?“

Cred că de la acest telefon s-a pornit cartea de faţă. Atunci mi s-a atras atenţia că în Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, pe care-l cumpărasem pentru copii şi nu-l răsfoisem nici o dată măcar, sunt trecute şi forme greşite, „strâmbe“ bine. Fireşte, atunci, pe loc, nu i-am putut spune lui Marian decât că „aşa îmi vine să spun“! „Sigur că da, ouălor nu sună deloc româneşte!“ m-a completat Marian Munteanu. După aceea m-am tot întrebat de ce nu sună „româneşte“ forma ouălor. Dar mai înainte de orice am încercat să aflu dacă acelaşi diagnostic îl pune şi urechea altora. Astfel că de mai multe ori le-am cerut studenţilor la seminar, sau unor cunoscuţi cu care îmi puteam permite acest joc, să-mi răspundă cât mai prompt, fără să se gândească prea mult, care este forma de genitiv plural de la ou sau genitivul de la ouă. În marea lor majoritate, aceştia îmi răspundeau ouălelor: preţul ouălelor a crescut. Rareori, cineva care ştia răspunsul din Îndreptar, răspundea ouălor. După ce se mai gândeau puţin, unii studenţi descopereau modelul: case–caselor sau casele–caselor, deci ouă–ouăle–ouălor. Ce poate fi mai simplu?

Mai simplu este să nu te gândeşti atât de mult şi să nu faci calcule mentale care să dureze câteva minute bune, ci să vorbeşti „cum îţi vine“, adică aşa cum vorbeşti în mod obişnuit. Iar când e să vorbeşti aşa, spui ouălelor. Pentru că aşa îţi vine, aşa îţi sună mai româneşte. De ce? De ce nu „sună“ bine regulamentarul ouălor? De ce ouălelor ar suna mai pe placul nostru, al simţului limbii materne cu care suntem înzestraţi?

Să mai consemnez faptul că, practic, toţi colegii mei – profesori de liceu sau de la Universitate ori chiar inspectori ca dl Tarna Gheorghe, cu care am discutat acest genitiv buclucaş, au fost foarte categorici: se zice ouălor pentru că aşa ne obligă modelul case–caselor, burlanele–burlanelor, deci ouă–ouăle– ouălor. Argumentul meu, cum că mie îmi „sună“ mai bine ouălelor, nu a contat decât pentru domnul Lucian Pavel. Ceilalţi mi-au răspuns cam toţi la fel: „Atunci de ce nu spun şi ouălele?!“ Căci un genitiv ouălelor ar corespunde unui nominativ ouălele, după modelul stelelor–stelele, perlelor–perlele. Deci ouălelor–ouălele! Iar ouălele nu spune nimeni. Cel puţin deocamdată…

Mai întâi să observăm că acest cuvînt reprezintă o ano­ma­lie: formează pluralul cu -ă, fonem tipic pentru singular. Îl mai regăsim numai în două şi în nouă. În tustrele cuvintele, la origi­ne a fost intenţia de a marca pluralul, în modul cel mai legiuit cu putinţă, prin -e, ceea ce ar fi dat naştere diftongului ue: *oue, *doue, *noue, diftong inacceptabil în limba română. Aşadar, raţiuni fonetice, de eufonie, au impus această aberaţie din perspectiva morfologiei româneşti: -ă ca semn al pluralului. De unde deducem încă o dată că eufonia (fonetica) prevalează în faţa morfologiei. Cu alte cuvinte, dacă ne „sună“ mai bine ouălelor, atunci acesta este genitivul plural de la ou şi nu altul! Mai rămâne întrebarea: de ce „sună“ mai greoaie forma ouălor? Credem că răspunsul este legat de aspectul celorlalte substantive româneşti la genitiv plural: caselor, fetelor, oamenilor, timpu­rilor etc. Indiferent de genul lor, toate substantivele exprimă pluralul genitiv printr-un morfem de genitiv plural, -lor, precedat însă de un e sau i, adică de o vocală anterioară. Ca sonoritate, pentru „ureche“, genitivul plural românesc este -elor sau -ilor, aşa „sună“ româneşte.

Pentru ca genitivul plural să se termine eufonic, în -elor, nu se putea pleca de la pluralul nearticulat ouă, ci de la pluralul articulat ouăle, la care să se adauge -lor, morfemul propriu-zis de genitiv plural. Să mai remarcăm că nici genitivul de la amândouă nu respectă regula morfologică. Conform modelului ouă– ouălor, ar trebui să zicem amândouălor. Ceea ce nu se întâmplă. Dacă la amândouă acceptăm să nu se respecte regula morfologică, ci regula eufonică, de ce nu am avea aceeaşi înţelegere şi pentru (genitivul de la) ouă? (Nota bene: în analiza morfologică a genitivului articulat, fără să mai ţinem seama de formele acestuia, am simplificat lucrurile, judecându-le la nivelul accesibil calculelor analogice efectuate de vorbitori.)

Întrebarea este dacă au contat numai exigenţele eufoniei. Nu cumva pentru ouălelor avem şi un model analogic, adică alte cuvinte care să flexioneze la fel ca ou, oul, oului, ouă, ouăle, ouălelor?

Forma ouălelor pare că contrazice modelele flexionare ofe­rite de substantivele feminine şi neutre. Raportată la forma de nominativ plural ouăle, genitivul de care ne ocupăm prezintă ciudăţenia că morfemul specific -lor nu ia locul celui de nominativ -le (casele–caselor, burlanele–burlanelor, timpurile– timpurilor, soţiile–soţiilor), ci se adaugă acestuia: -lelor. Se mai petrece această aglutinare la alte substantive? Credem că da: substantivele masculine de tipul pomii–pomilor sau codrii– codrilor. Aspectul grafic să nu ne deruteze: i din pomilor este identic cu i din ultima silabă a pluralului pomii, codrii. Aşadar, ouăle–ouălelor are ca model flexionar sute şi mii de substantive masculine care, tot aşa, adaugă pe -lor la forma de nominativ plural articulat. (Fireşte, încercăm să simplificăm lucrurile cât mai mult, la acel nivel de înţelegere accesibil vorbitorilor care se încăpăţânează să spună ouălelor şi – presupunem noi, ar putea-o face după un model analogic.)

Dacă raportăm genitivul ouălelor la forma de nominativ nearticulat, ouă, modelul se menţine, dar sub un aspect puţin luat în seamă de grămăticii noştri: variaţia silabică, a numărului de silabe, în cursul flexiunii. Între ouă şi ouălelor diferenţa este de două silabe. Între case şi caselor diferenţa este de numai o silabă. Iarăşi ne întrebăm: care substantive prezintă o diferenţă asemănătoare, de două silabe între forma de nominativ plural nearticulat şi cea de genitiv plural articulat? De data aceasta găsim mai multe substantive: alături de pomi–pomilor sunt şi femininele mori–morilor, soţii–soţiilor, familii–familiilor, precum şi toate neutrele care fac pluralul în -uri: timpuri–timpurilor, câmpuri–câmpurilor. În identificarea modelului poate că n-ar strica să ţinem seama şi de accent. Accentul din ouălelor, pe prima silabă, nu-l regăsim în toate formele de geni­tiv plural care numără tot patru silabe: în perechilor sau soţiilor nu, dar în strugurilor, timpurilor, câmpurilor, da. Dar nici aceste substantive nu pot fi întru totul modelul flexionar al lui ou. Bunăoară strugure are patru silabe la genitiv plural, dar la nomi­nativ singular nearticulat are trei silabe, nu una. Substantivele câmp şi timp au o singură silabă în cazul amintit, dar la nominativ plural articulat au patru silabe, nu trei ca ouăle. Parţial luând în calcul paradigma lui ou, pentru fiecare opoziţie de doi termeni în care unul din termeni este ouălelor, găsim de fiecare dată mai multe substantive care ar putea fi considerate model analogic: ou–ouălelor (timp, câmp, moft etc.), oul–ouălelelor (timp, câmp, moft), ouă–ouălelor (soţie, pom, timp, scatiu, studiu etc.), ouăle–ouălelor (pom, scatiu etc.). S-ar putea să nu existe nici o clasă flexionară care să prezinte variaţia silabică ou–oul–ouă–ouăle–ouălelor. Bunăoară timp şi celelalte neutre monosilabice care fac pluralul în -uri, dacă ar fi fost întru totul model pentru ou ar fi determinat apariţia unui ouălele, cores­punzător lui timpurile, câmpurile, gândurile etc. Bob nu are un genitiv plural model posibil pentru ouălelor, în rest se potriveşte cu toate celelalte forme flexionare. Cele mai multe sunt substantivele care prezintă aceeaşi variaţie silabică, cores­punzător opoziţiei ouă–ouălelor: toate substantivele care fac pluralul nearticulat în consoană palatalizată sau în doi i: mori–morilor, fraţi–fraţilor, timpuri–timpurilor, scatii–scatiilor, soţii–soţiilor, dropii–dropiilor, studii–studiilor. Ele sunt mai multe decât fe­mininele şi neutrele care fac pluralul în -e şi prezintă la genitiv plural o singură silabă în plus: case–caselor, burlane–burla­nelor.

Aşadar, ouă–ouălor este un model flexionar (o silabă în plus) cu o susţinere mult mai slabă decât modelul care pune în joc două silabe prin care să facă distincţia între nominativ ne­ar­ticulat şi genitiv articulat, ambele la plural: timpuri–timpu­ri­lor, dropii–dropiilor, struguri–strugurilor, ouă–ouălelor.

Precum se vede, ne gândim să dăm importanţă şi numărului de silabe în stabilirea modelelor flexionare. Silaba este o componentă fonică pe care orice vorbitor o sesizează. Toţi vorbitorii silabisesc la fel: fără greşeală. O grupare (ca să nu zic chiar clasificare) a substantivelor nu atât după numărul silabelor, cât mai ales după felul cum variază numărul silabelor în cursul flexi­unii nu ar avea de ce să ne contrarieze. Gramaticile limbii latine nu s-ar descurca fără să apeleze la acest criteriu (vezi de­clinarea a III-a). Procedând astfel n-ar însemna decât să includem şi noi variaţia numărului de silabe în componenţa a ceea ce se numeşte un model flexionar, de comportament morfologic, fiind capabil acest model, la rândul său, să declanşeze modifi­cări analogice la alte cuvinte. Pronunţia regională căşi în loc de case nu poate fi explicată fără a ţine seama şi de faptul că există o întreagă clasă de substantive româneşti care marchează pluralul (nominativ nearticulat) prin diminuarea cu o silabă a formei de singular, a corpului fonetic: floare–flori, familie– familii, munte–munţi, vacă–vaci, frate–fraţi.

În concluzie, forma ouălelor va fi apărut şi pentru ca, făcând pereche cu nominativul nearticulat ouă, să se confor­meze modelului inimi–inimilor, timpuri–timpurilor, de departe modelul cel mai productiv, mai prezent în mintea vorbitorilor. Prin această ipoteză propunem aşadar alt model decât cel avut în vedere (case–caselor) de majoritatea colegilor care nu-l acceptă pe ouălelor. Nu ştiu ce anume a contat pentru autorii Îndreptarului, dar bănuiesc că ei s-au gândit, mai corect, la modelul substantivelor neutre care fac pluralul în -e: bob, boabe, boabele, boabelor. Forma ouălor îşi are cea mai bună susţinere în existenţa acestor zeci, sute de substantive neutre, neutre ca şi ou, care fac plurarul în -e. La fel ca şi ou.

Dacă iau în considerare paradigma ou–ouă–ouăle–ouălelor, în care includ aşadar şi genitivul atât de contestat, vom constata că nu există nici o clasă de substantive care să prezinte exact aceeaşi structură silabică în cursul flexiunii. Făcând această constatare trebuie să precizez că ea se bazează pe ideea că o clasă începe să existe dacă avem cel puţin doi termeni, două elemente echivalente. Vorbesc aşa pentru că dacă nu avem o clasă flexio­nară la care să ataşăm integral paradigma lui ou, ouălelor, găsim totuşi un substantiv, un singur substantiv, care prezintă în flexiune aceeaşi variaţie silabică: om. Astfel om–ou, omul–oul, oameni–ouă, oamenii–ouăle, oamenilor–ouălelor.

(Să ai o clasă flexionară cu numai două elemente, dar acestea să fie cuvintele, atât de „speciale“, om şi ou, iată o propunere a morfologiei limbii române care îţi dă fiori metafizici. Ar fi fost pe gustul lui Constantin Noica să constate cele de mai sus, sunt sigur.)

Aşadar, să fi contat în mod specific modelul flexionar al lui om în apariţia genitivului ouălelor? Om este singurul substantiv care ne oferă variaţia (raportul) de silabe om–oameni– oamenii–oamenilor. Datorită genitivului ouălelor, cuvîntul om îşi află perechea şi nu mai e singur, ci devine clasă. Simplificând din nou, până la opoziţia om–oamenilor (diferenţă de trei silabe), constatăm că această variaţie este, în schimb, foarte răspândită în limba română, o întâlnim la toate substantivele cu plural în -uri: stol– stolurilor, câmp–câmpurilor, timp–timpurilor, moft–mofturilor, ou–ouălelor… Inclusiv neologismele: nivel–nive­lurilor.

Ce şanse acordăm ipotezei de mai sus?

Destul de mici, între noi, filologii, lingviştii. Eu însumi nu mă simt în stare (şi dispus) să mai spun ceva, adică să jur pe o concluzie, până când nu voi afla şi părerea altora, specialişti propriu-zis în calcule analogice. Nu grămătici sau lingvişti, ci psihologi. (Cine a spus că limbajul este un lucru mult prea important ca să-i lăsăm pe lingvişti să se ocupe numai ei de studiul limbii?) Căci explicaţia propusă mai sus angajează, odată cu apelul la analogii, procese mentale mult mai complicate ca de obicei, mai complicate şi mai îndoielnice ca-n alte ocazii când am pus o transformare pe seama analogiei (octombrie, cu m, după mo­de­lul septembrie, noiembrie, decembrie), a unor calcule inconştiente şi spontane, orientate după un model unic. Aşadar, e treaba psihologilor ca, pe baza datelor oferite de ana­liza strict lingvistică, să aprecieze dacă mintea vorbitorilor de limbă românească se putea aventura în analogii atât de complicate. După părerea mea, rolul pe care l-am dat variaţiei silabice în analogiile imaginate mai sus, strict lingvistic vorbind, nu face decât să ne atragă atenţia asupra unui detaliu prea uşor trecut cu vederea: morfologia numelui românesc nu a moştenit din latină numai morfemele bine cunoscute, ci şi această variaţie silabică, fenomen fără de care e de neînţeles ce poate fi sunetul limbii române, felul cum răsună ea în subconştientul nostru.

Cât de bine a păstrat limba română această variaţie silabică? Cât de bine au păstrat-o celelalte limbi romanice? Iată primele întrebări cu care ne trezim pe foaia de hârtie în urma celor constatate. Ne tentează o observaţie: în limba latină, variaţia sila­bică făcea ca în paradigma aceluiaşi substantiv să avem forme cu un număr variabil de silabe. Diferenţa cea mai mare putea fi de do­uă silabe: mons–montibus–montium, iecur–iecinoris, tempus–temporibus ş.a. În limba română a crescut spectaculos nu­mărul substantivelor care prezintă această diferenţă de două sila­be. Multe substantive latineşti care cunoşteau numai variaţia de o silabă, prin apariţia consoanelor palatalizate finale (porţi, cozi, lupi etc.) îşi reduc corpul fonetic la nominativ plural cu o silabă, iar asta face să crească la două silabe distanţa, diferenţa faţă de genitivul plural: porţilor, cozilor, lupilor etc. Ceea ce ar însemna că acest fenomen, dispărut din multe limbi romanice, în limba română s-a extins, a devenit mai „productiv“ chiar şi decât în latină. În acest sens poate fi interpretată şi semnificaţia ouă­le­lor care, ridicând la trei numărul silabelor care diferenţiază forma standard (nominativ singular nearticulat) ou în raport cu genitivul plural ouălelor, devine perechea lui om, intră în aceeaşi clasă cu acesta.

Parţial, prin ouălelor paradigma lui ou se apropie de substantivele neutre cu pluralul în -uri. Dacă, aşa cum am auzit totuşi de câteva ori, va apărea şi forma ouălele, atunci ou va ajunge să flexioneze identic cu timp, câmp, scop etc. Dar n-aş zice că s-ar semnala în limba română vreo şansă pentru ouălele…

Ar mai fi de stabilit care din cele două forme, ouălelor şi ouălor este mai veche. Bănuiesc că atestări prea numeroase ale acestor genitive nu avem. Dacă aplicăm (atât cât se poate) principiul filologic numit lectio difficile, dintre cele două variante se pare că ouălor este cea refăcută, în mod cvasi-conştient, cu intenţia de a se potrivi mai bine unor modele. Aş crede aşadar că ouălelor este forma mai veche. În Dicţionarul Academiei (tomul VII, partea a II-a, litera O, p. 389) este dată expresia a nu fi nici de zeama ouălor (sau oului ) ˇ a nu fi bun de nimic, dar nu pare a fi preluată aidoma, ci „prelucrată“ în redacţie, de au­torii Dicţionarului, în conformitate cu limba literară(!).

Nu e lipsit de interes să ne facem o idee şi despre frecvenţa cu care apare în calea noastră nevoia de a pune cuvîntul ou la genitiv plural. Eu unul cred că l-am folosit, în ultimii ani, destul de frecvent. Dar numai în… metalimbaj. Aproape că mi s-a aplecat, nu de ouă, ci de ouălelor…

Nu e de neglijat nici soluţia propusă de o persoană mai hâtră, mereu pusă pe şotii şi blondă, cu ochi albaştri: să apelăm la forma diminutivată, după mo­delul listei de bucate, unde ciorba este neapărat de văcuţă, iar friptura de purcel. Şi să zicem aşadar ouşoarelor sau ouţelor. Din păcate, aceste diminutive ilustrează perfect zicala despre vorba românească, cea cu mereu două sau mai multe înţelesuri!

Cât despre cei care consideră că nu sună bine repetiţia, le-lo(r) din ouălelor, pronunţie ridiculizată de aceştia prin imaginarul ouăle-le-lor, provenit din pluralul ironic ouălelele, e de menţionat că un asemenea genitiv chiar şi există (lalelelor, lulelelor) şi nu supără pe nimeni. Iar dacă ne aducem aminte şi de cuvîntul celelalte (provenit, foarte probabil, din cele + alte, cu un fel de l de legătură, deducem că succesiunea de silabe formate din consoana l urmată de o vocală (a, e, i, o sau u) nu displace de fel urechii vorbitorilor ideali (reprezentativi) ai limbii române. Să-i lăsăm pe ei să decidă, în timp.

(din volumul Îndreptarea Îndreptarului Ortografic, Editura Junimea, 2003)

Ion Coja

Notă: Ca să nu se uite că meseria mea este să comentez cuvinte, frumusețea limbii române, iar nu nemernicia celor ce o schimonosesc în Parlament și alte „locații” ale decăderii noastre…