În maldărul de cărți ce-mi stau înainte răs-răsfoite să mă lumineze cât privește dacoromânitatea și migrațiile tribale dinspre est, nordest, nord, vest și sudvest ideile pe care le voi scrie mai jos nu le-am găsit. Așa că trebui să procedez empiric, speculativ și inteligent, bineînțeles, pe putința mea, străduindu-mă să nu sar casa, ca iada.
      Mai întâi, îmi iau minimal o precauție: înafară de în cărțile de specialitate care mă obligă, nu sunt în stare să desfășor un discurs serios, sobru, more geometrico, deși mă străduiesc și, de aceea, dacă o iau pe miriște, deh, ăsta-i omul, ăsta-i năravul din fire fără lecuire; dar abaterile de la rigori, totuși, ascund un dram de consistență – efect inevitabil al calității mele recunoscute și chiar peste hat de savant de vază. De vază, ca de pildă sobrul Paul Lendvai.
      S-o iau pe îndelete.
       În cartea lui Jacques Le Goff  ”Omul medieval” se scrie negru pe alb că europenii – reduși la cei occidentali – căutau și aveau nevoie de două produse alimentare sine qua non: pâine și vin. În rest, adică brânza, carnea, legumele, fructele, mda, mai mult sau mai puțin, depindea de zonă, de anotimp, de avuții, dar fără pâinea și vinul de toate zilele ordinea politico-juridică era tulburată, ba chiar nici războiele nu se purtau ca lumea. Și nu numai; incursiunile de jaf, expedițiile fioroase vizau, pe lângă distrugeri și ucideri și capturare de prizonieri, pâinea și vinul. Sedentarii, pricopsiți cu năvălitori, știau asta din experiența îndelungată transmisă lor de generațiile anterioare și-și piteau în pământul baștinei grânele și vasele cu vin, căci turmele, cirezile, femeile, copiii și bătrânii erau grabnic înfundate în codri și cotloane de stânci, unde migratorii nu prea aveau curaj să răzbată.
         Prin urmare: pâine și vin! Tot coborând ei, migratorii, din meleagurile lor euroasiatice, descoperiră bunătatea pâinii și dulceața vinului, ambele potrivindu-se strașnic cu fripturile, cu frigăruile, cu pârpâlitele hartane de carne de cal, de oaie, de vânat, pe drept cuvânt și indubitabil. Căci, a contrario, de ce s-ar fi îngrijit abitir băștinașii sedentari să le ascundă? Or, pâinea – de orz, de mei, de grâu – presupune agricultură sistematică pe sol potrivit de orz, de mei, de grâu, presupune arat, semănat, plivit, secerat, îmblătuit, adunat în vase, măcinat, paiele clădite în stoguri, ca rezerve pentru iarnă. Pentru aceste opt operații repetate an de an era nevoie de anume unelte din lemn, din lemn și fier, din fier, pe care nu aveau cum să le procure negustorește de la migratorii pe deplin neștiutori și nepricepuți în materie; într-adevăr, de unde preocupare pentru ele la avari, huni, gepizi, oiguri, slavi de câteși felurile, unguri, kazari, longobarzi, ostro și vizigoți câtă vreme bărbații hălăduiau călări pe câmpii, iar femeile lor nu pridideau să mulgă iepele, să facă iaurt și, eventual, brânză, să prelucreze pieile animalelor sacrificate, pentru a le folosi casnic la îmbrăcăminte și înălțare de iurte? Iar agricultura nu se învață de azi pe mâine, nici măcar într-o generație; mai întâi nomadul o descoperă, dar o privește cu dispreț, ca pe o muncă demnă de tot disprețul lor, pe agricultor – ca pe o cvasivită, ca pe ceva ce seamănă cu omul. De aceea, nomadul se consideră nobil, iar șefii lui se socotesc plus que nobili acordându-și tot felul de titluri – duci, principi, regi, spre deosebire de țărani, agricultori va să zică, o apă și-un pământ; nimeni duce, principe, rege! Nomadul nu descalecă decât de nevoie – în căutare de pâine și vin. Când le găsesc fie le cară în peregrinările lor, fie se așează pe pământurile agricultorilor și proclamă ”Aceste terenuri sunt ale noastre!”, dar Doamne-ferește să se apuce de arat și semănat. Unde ajung normazii din prima generație pentru ea câmpiile, dealurile, văile, luncile, munții sunt vide, goale-goale deoarece n-au întâlnit nomazi asemeni lor; cine nu e nomad-călăreț nu există. Se caută pâine și vinul, nu pe producătorii acestora. Generația următoare din nomazii așezați (”descălecați”) – nici ei neștiind pentru câtă vreme – încă nu se apucă de agricultură, dar o privesc cu oarece interes, desigur datorită utilității pâinii și vinului. A treia generație pune mâna pe sapă între două năvăliri, între două expediții de jaf și distrugere. A patra generație încearcă agricultura în dorul lelii. A cincea generație se împarte în chiar agricultori și stăpâni de agricultori. Abia în a șasea generație apar inși care pot fi numiți unii negustori, alții meseriași. Succesiunea acestor șase generații poate fi întreruptă în fel și chip, sunt prea multe de spus despre ea, câți or mai fi rămas.
          Între timp, agricultorii – băștinașii sedentari – au rămas agricultori, adică au produs pâinea și vinul din care ”nobilii” călări au pretins o parte ”ce li se cuvinea” deoarece erau ”nobili”. Aplicând cele zise la dacoromâni, strămoșii acestora, triburile de daci din veacul II î.e.n. lucrau pământul, deja se împământeniră, se îmbăștinară, se țărăniră în țărâna ogoarelor cultivând mei, orz, grâu; pentru aceasta aveau nevoie de vite de muncă și povară – boi, cai – ba creșteau și oi și vaci și porci și păsări de ogradă, pentru nevoile gospodăriei. Boabele de mei, de orz și grâu hrăneau animalele și pe oameni. Astfel că dacii consumau pâinea încă de pe când migratorii încă nu se urniră încoace din stepele lor. Aceiași daci descoperiră dulceața vinului și se apucară de viticultură și dulceața mierii de albine și se apucară de stupărit cu mult înainte ca migratorii să le zdruncine așezările începând cu secolul II e.n. Viticultură? Ușor de zis, greu de făcut. Întreținerea viei, culesul și prelucrarea strugurilor nu-s activități de ici de colo. Dar merita, căci vinul ispitește și pe zei. Atâta de tare se dedară strămoșii noștri la vin (e de presupus că aveau producții respectabile) încât Buerebista, în sec. I î.e.n. tăie viile în speranța că supușii săi o vor lăsa mai moale cu bețiile. Numai că dacii nu doar nu renunțară la viticultură, dar o lăsară moștenire generațiilor viitoare, din veac în veac. Mai mult, descoperindu-i virtuțile romanii i-au ocupat prin două războaie-fulger, bețivându-se laolaltă cu ocupații, cărora – cu această ocazie – le-au luat la ei acasă grânele pentru pâine, mierea și vitele. După 170 de ani de ocupație cohortele romane s-au retras în sud de Dunăre, măsură înțeleaptă a imperatorilor ca să dezintoxice trupele. Dar dacii, cum să renunțe ei la orzul,meiul, grăul, struguriii și mierea baștinei și să treacă fluviul? Ar fi fost deplin irațional. N-au trecut.
           Triburile migratoare auziseră de pâinea și vinul dacic și se năpustiră să se înfrupte și ele. Căci alta, de ce veniră? Ce-ar fi căutat avarii, gepizii, ungurii, pecenegii, cumanii ș.a., decât pâinea pe care n-o produceau, vinul, pe care nu-l produceau? Iar dacoromânii ce apărau de năvălitori, secole de-a-rândul? Depozitele de grâne și cele de vin, căci pe celelalte le duceau lesne în adâncimile întunecate ale codrilor și munților. Când auziră ungurii că în țările lui Gelu și Menumerut sunt bogății de grâne și vin, pentru ei era descoperirea Eldorado-ului visat. S-au năpustit. Aflară de grânele și viile dintre Crișuri, dintre Târnave, de pe Mureș și s-au năpustit: până s-au înstăpânit. Încercară ungurii și vinurile lombarde și cele france și cele balcanice și cele tiroleze, da, dar ca acelea din Transilvania, ba. Se străduiră și cu vinul dinspre Balaton și cu pita din pustă, dar gustul, domnule, dar dulceața celor transilvane nu au egal. Cum să nu plângi nu doar după aurul din Apuseni, după mierea Făgărașilor, după holdele mureșene, după viile din cuprinsul acestui Eldorado numit Transilvania? G.M.
Nota redacței: Bunul simț contează mai mult decât documentele pe care jură „specialiștii”. Mai presus de orice, asta dovedește încercarea dlui profesor Gheorghe MIHAI.