Doctrina Orban și obsesia revanșei

3 Votes

 

 

 

 

Premierul Viktor Orban 'cere Transilvania' și publică harta ...

 

 

                            Foto: Viktor Orban  visează la Ungaria Mare

 

 

Ungaria ca un Iisus pe cruce

Între 1934-1938, ca parte a proiectului revizionist al lui Horty Miklos, a fost construit un monument uluitor, renovat prompt în 1990, care simbolizează „Calvarul Ungariei”.

E un traseu „inițiatic”, care reiterează drumul Crucii – de la casa lui Pilat din Pont pe Golgota – pe care l-ar fi parcurs Ungaria după Tratatului de la Trianon. Fiecare dintre cele 14 stații ale monumentului reprezintă un oraș important sau o regiune din „Ungaria Mare” de dinainte de Primul Război Mondial.

Nu mai există niciunde în altă țară ceva asemănător. Ungaria devine, în această alegorie, un Iisus Hristos al popoarelor, răstignit prin „procesul” de la 4 iunie 1920 de o conspirație occidentală asasină și vinovată. „Baraba” (adică românii, slovacii, sârbii etc.) a câștigat prin decizia lui „Pilat din Pont”….

Înainte de a-și livra discursul de Trianon, Vikor Orban, însoțit de soție și un grup de oficiali, a parcurs, într-o procesiune sumbră, acest traseu inițiatic.

Scenografia și gestul grandilocvent sunt parte esențială a retoricii Budapestei, scrie https://larics.ro/doctrina-orban-iii-campionii-suferintei/.

De aceea, discursul premierului începe exact cu această scenografie: „Cunoaştem staţiile. Cunoaştem şi dureroasele staţii ale Calvarului Maghiar din Sátoraljaújhely. Cu toate acestea parcurgem din nou drumul crucii. Vrem balsam, consolare, speranţă şi încurajare.

Ştim că acestea le putem obţine doar la capătul drumului crucii. Numai aşa şi numai aici putem să ne ridicăm deasupra durerilor. Trebuie să ajungem acolo sus, unde se luminează totul şi totul îşi găseşte sensul.

Trebuie să ajungem acolo, de unde putem vedea viitorul. Cu acest scop ne aflăm astăzi aici”.

Să fie limpede, o spune premierul Ungariei: „Nu există o altă naţiune în lume, care să fi răbdat un astfel de secol”.

Pace vouă, celor care vorbiți de prăbușirea URSS ca cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX sau celor care invocați Holocaustul….

Să fie clar: Ungaria este campioana absolută a suferinței!

Acesta este fundamentul „spiritual” al doctrinei Orban.

O nouă unitate de măsură istorică: „trianonii”

Obsesia merge mai departe. Istoria Ungariei, de o mie de ani, are o unitate de măsură consacrată: „trianonii”. Generațiile se măsoară după „a patra generație de după Trianon” sau „a cincea generație de după Trianon”, dar intervalul devine instrument de măsură și pentru perioada anterioară: 

„Atacurile imperiilor occidentale le-am respins pe rând. Ne-am recuperat după loviturile devastatoare ale păgânilor orientali.

Nouă ne-a reuşit ce nu le-au reuşit celorlalte popoare din stepă. Ne-am luptat pentru locul nostru în Europa, pe care l-am organizat, l-am adaptat nevoilor noastre şi ni l-am păstrat.

Timp de patru secole, de patru ori cât Trianonul, statul maghiar a fost puternic şi independent. Apoi, timp de trei secole, de trei ori cât Trianonul, am luptat împotriva Imperiului Otoman.

Pătrunşi mult în Balcani, apoi la graniţele de sud şi în final retraşi în inima Bazinului Carpatic. Şi deşi Buda a fost în mâinile turcilor timp de o sută cincizeci de ani, de noi nu au putut trece.

În final am păşit pe poarta secolului XX în calitate de co-naţiune a unui mare imperiu european, după două secole – de două ori cât Trianonul – care au fost măcinate de revolte şi lupte de eliberare înfrânte”.

Perfidul Occident: „acest lucru nu îl vom uita niciodată”

Dar cele mai grele lovituri le-au primit ungurii din partea Occidentului. Iar acest lucru, avertizează Viktor Orban, „nu îl vom uita niciodată”:

„Occidentul a violat graniţele şi istoria milenară a Europei Centrale. Pe noi ne-a înghesuit între graniţe pe care nu le puteam apăra, ne-a deposedat de comorile noastre naturale, ne-a îngrădit accesul la resursele noastre, ne-a transformat ţara în Culoarul Morţii. Au redesenat Europa Centrală fără remuşcări morale, întocmai cum au redesenat şi graniţele din Africa şi Orientul Apropiat. 

Acest lucru nu îl vom uita niciodată. Şi când am crezut că nici orgolioasele imperii franceză şi engleză, şi nici ipocritul imperiu american nu pot să decadă mai mult, s-a dovedit că au putut.

După cel de Al Doilea Război Mondial ne-au aruncat fără milă pradă comuniştilor. Polonezii, cehii şi slovacii au primit drept recompensă ce ni s-a sortit nouă drept pedeapsă. Să fie acest lucru învăţătură veşnică pentru popoarele Europei Centrale!”

Ungaria este indestructibilă: „noi vom fi aici la înmormântarea celor care ne-au dorit îngropaţi”

„Mulţi s-au arătat dispuşi să înhumeze Ungaria” – continuă, mustrător și disprețuitor premierul.

„Aceştia s-au aliat pentru ca noi să dispărem de pe suprafaţa pământului. Dar noi suntem a naţie încăpăţânată, niciodată n-am vrut să participăm la propria noastră înmormântare.

Nici străbunii noştri n-au cedat. Nu au îngenuncheat şi nu au cerut clemenţă. Am rămas în picioare şi am rezistat. Am rezistat oraşelor vagon, lagărelor naziste, gulagului sovietic, deportărilor, Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi lui Ceauşescu. Astăzi nu mai există nici Cehoslovacia, nici Iugoslavia şi nici Uniunea Sovietică. Nu mai există nici imperiu britanic şi nici imperiu francez. Şi ce-a rămas din ele, tocmai se zbate în strânsoarea multiculturală a coloniilor care se răzbună. Nici cei mari nu pot evita dreptatea pe care o face istoria. Şi întocmai cum este adevărat, că cine se aseamănă, se adună, este adevărat şi faptul că ce nu se aseamănă, se destramă. Adevăr s-a grăit acum o sută de ani: noi vom fi aici la înmormântarea celor care ne-au dorit îngropaţi”.

„Bazinul Carpatic” devine sinonimul pentru „Ungaria Mare”

O chestiune trebuie să fie sesizată obligatoriu, inclusiv de cei care folosesc fără discernământ ideea de „Bazin Carpatic”: sintagma este, de fapt, în toate discursurile sau chiar documentele oficiale – vezi celebrul document Kos Karoly – sinonim pentru „Ungaria Mare”.

Aceasta este funcția (geo)politică a sintagmei. Ceea ce nu poate fi pronunțat explicit, se spune implicit, prin substitute, de altminteri, străvezii:

„Noi maghiarii rămânem pe loc, din orice direcţie ar bate vântul. Rămânem pentru că suntem acasă.

Suntem acasă şi de aceea supravieţuim. Maghiarimea, precum inima omului, ba se contractă, ba se dilată, dar în esenţă, de o mie de ani trăieşte în locul marcat de marii noştri întemeietori de stat. 

Apărăm cu demnitate Bazinul Carpatic, acest lucru fiindu-ne menirea. Fiecare nou-născut maghiar este în acelaşi timp un nou post de pază. Noi nu fărâmiţăm, nu chinuim, nu vindem Bazinul Carpatic, ci îl păstrăm”. Trebuie să trăim cu încrederea şi atitudinea unui popor care ştie că a dat mai mult lumii, decât a primit de la ea”.

Dar discursul lui Viktor Orban nu este doar despre trecut. Este despre prezent și, mai ales, despre viitor.

La 100 de ani de la Trianon, Viktor Orban, liderul generației „a patra după Trianon”, desenează un proiect pentru generația de mâine, „a cincea după Trianon” (după obiceiul deja consacrat al premierului de la Budapesta de a fixa Trianonul ca bornă cronologică și a măsura Istoria în „trianoni”).

Generația a patra pregătește, ne spune liderul ei, terenul și ofensiva. Generația a cincea va învinge și va împlini munca acesteia. Nu ne spune explicit în ce constă împlinirea, dar nici nu se străduiește prea mult să ascundă.

Înțelegem însă că revanșa Ungariei mai așteaptă un pic. Calul alb al lui Horty Miklos abia s-a născut, acum i se pune farfuria cu jăratic în față.

Dar va veni și vremea lui…

Ungaria – lider și ferment regional

În discursul din 6 iunie consacrat Centenarului Trianon-ului, premierul Viktor Orban nici măcar nu rostește numele România. Singurul vecin din „Bazinul Carpatic” nemenționat.

În tot discursul său, vecinul a cărei zi națională o ignoră prin decizie politică, este doar un sunet secund.

Aparent minor, nesemnificativ, dar, în realitate, o prezență de care Ungaria e iritată și căreia îi trimite, voalat, chemări la ordine și disciplină, scrie https://larics.ro/doctrina-orban-iv-obsesia-revansei/

Într-un discurs anterior, Viktor Orban spunea, sentențios, că singura capitală din regiune menită să deservească mai mult decât o țară este Budapesta.

De data asta, pare mai cuviincios, și îndeamnă la un destin comun al popoarelor din regiune:

„În loc de Cehoslovacia şi Iugoslavia am primit slovaci, sloveni, croaţi şi sârbi. Suntem bucuroşi să construim împreună cu Slovacia, Serbia, Croaţia şi Slovenia, mândri de existenţa lor naţională, un viitor comun. Istoria ne-a oferit şansa, poate pentru ultima dată, ca popoarele central-europene să păşească într-o nouă eră în care să se apere împotriva pericolelor care îi ameninţă din Vest şi Est, şi să se ridice împreună”.

Frumos, nu? Să nu ne grăbim. Căci tot despre Ungaria „über alles” este vorba, până la urmă. Ungurii sunt catalizatorul, ei sunt liantul spre bine și frumos, fără ei nimic nu se poate, în lipsa lor destinul tuturor e strâmb, mediocru, irelevant.

Și oricum vecinii nu au de ales, căci Budapesta își asumă plenar întreaga „națiune maghiară”:

„În ultimii zece ani am dovedit vecinilor noştri că dacă forţa de viaţă a componentelor naţiunii maghiare se adună, este bine şi pentru ei, nu numai pentru noi. Doar statul are frontiere, naţiunea nu. Aceasta este legea”.

„Aceasta este legea”, zice Viktor Orban. Și unde e lege, nu-i tocmeală. Iar în următorul pasaj se înțelege de ce România și românii nu au fost menționați până acum, explicit.

Căci următorul paragraf le este hărăzit:

„Aceasta e legea. Unii au înţeles-o, alţii nu. Cei ce n-au înţeles legea, ar trebui să se grăbească pentru că li se scurge timpul”.

Ați înțeles? Românii ar fi cei care „nu au înțeles” și Viktor Orban îi somează „să se grăbească”, pentru că „li se scurge timpul”.

E vremea Ungariei…

Și de ce asta? Căci Ungaria clocotește, crește, dospește și… nu mai are răbdare. Ungaria este la apogeu și are planuri mari.

„Cine priveşte lumea ungureşte, vede prin ochii Sfântului Ştefan. Şi să vezi secolul XXI prin ochii Sfântului Ştefan înseamnă că noi vrem să muncim împreună cu popoarele care trăiesc alături de noi pentru măreţia Bazinului Carpatic”.

Adică inclusiv măreția Transilvaniei… Așa cum „trianonii” sunt unitate de măsură cronologică, „Bazinul Carpatic” – adică „Ungaria Mare” – devine, pentru Viktor Orban, singura unitate geografică acceptată și utilizată.

Și încă: „Astăzi din nou suntem cea mai populată ţară din Bazinul Carpatic. De o sută de ani nu am mai fost atât de puternici. Construim poduri şi căi ferate – până jos, la Belgrad, şi autostrăzi – până sus, la Katovice. Forţa noastră gravitaţională pe plan politic, spiritual, economic şi cultural creşte pe zi ce trece. Au început să se reîntoarcă maghiarii. Suntem o insulă de pace și siguranță faţă de Europa de Vest…”.

Ungaria nu este doar lider regional, este, deci, și lider european. Dar a crescut așa de mare și frumoasă nu doar pentru că aspiră la locul întâi pe regiune. Ci pentru că joacă un joc, e într-o competiție, crește și face mușchi pentru finala care încă nu a venit.

Dar, crede fostul fotbalist Viktor Orban, va veni neapărat: „pentru noi fiecare meci durează până când îl câştigăm. De aceea nu s-a sfârşit istoria maghiarilor nici la Mohács, nici la Şiria şi nici la Trianon, şi de aceea va străluci fiecare piatră a coroanei lui Sfântul Ştefan”.

Care meci se joacă încă, nu ne spune. Și nici cum ar vrea el să se sfârșească.

Mânăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i?

… dar „Ungaria Mare” se va petrece mâine

Ce este interesant și fascinat – și delirant, de bună seamă – este obsesia revanșei lui Viktor Orban.

Deși Ungaria este acum la apogeu, după cum ne spunea, asta nu îl mulțumește. Nu am ajuns încă la capăt, meciul final nu se joacă acum, azi. Discursul lui Viktor Orban este aparent despre prezent (100 de ani de la Trianon), căci, în realitate, este despre viitor.

Singura justificare și rațiune a zilei de azi este de a pregăti și construi victoriile de mâine: „Următorul deceniu nu va fi deceniul decăderii şi nici al pierderilor, ci deceniul sporirii şi a construirii ţării”.

Să folosim oportunitățile, le spune Viktor Orban ungurilor:

„Lumea este în mişcare… E pe cale să se nască o nouă ordine. Şi în lumea noastră, în vieţile noastre bat la poartă mari schimbări. Secole de-a rândul am considerat pierderile ţării noastre nişte lovituri ale sorţii ce nu puteau fi parate. Inclusiv în ultimul secol. În lipsă de forţă proprie am aşteptat ca din neantul legendelor să sosească armata miraculoasă, salvatoare, care să întoarcă destinul maghiarilor”.

Dar slăbiciunile și visele s-au sfârșit. Nu mai trebuie să visăm, pentru că visul a devenit realitate. Cei pe care îi așteptam, au venit:

„Priviţi istoria din ultimul secol. Trebuie să înţelegem profunzimea schimbărilor din ultimii zece ani. Să nu ne speriem de ceea ce vedem: noi suntem cei pe care îi aşteptam. Da, noi suntem cei care vom răsturna destinul Ungariei. Sperăm ca generaţia noastră, cea de-a patra generaţie a Trianonului, să-şi îndeplinească menirea şi să ducă Ungaria până la porţile victoriei. Dar lupta decisivă trebuie dusă de generaţia următoare, cea de-a cincea de la Trianon. Aceasta trebuie să facă ultimii paşi. Cum este scris: «Adunaţi-vă puterile. Înainte de toate. Apucaţi-vă de cea mai simplă treabă. Înmulţiţi-vă, ca sporindu-vă să vă puteţi apropia şi de Dumnezeul cel infinit». Nu va fi uşor şi nici simplu, dar va merita. Vă aşteaptă vremuri mari. Pregătiţi-vă, pregătiţi-vă în fiecare zi. Ungaria înainte de toate, Dumnezeu deasupra noastră a tuturora”.

Un liber cugetător credincios?

Discursul devine, la acest punct, un veritabil delir. Viktor Orban speră, pătimește, plănuiește. Visează un vis imposibil. Basculează, haotic, între fantasme și realitate, croind planuri de azi pentru un mâine pe care îl vrea apoteotic, mântuitor.

Și acum apare întrebarea fundamentală: crede Viktor Orban cu adevărat în acest vis, hipnotizat de (auto)amăgirea ungurească născută la Trianon pe 4 iunie 1920? Sau vrea doar să creadă? E un personaj pe care îl caracterizează patetismul și tragismul?

Sau ridicolul absolut?

 

 

 

 

 

Eforturi pentru a aduce pacea în Ucraina. Dan Dungaciu ...

 

 

Dan Gheorghe Dungaciu (n. 3 octombrie 1968, Târgu Mureș) este un sociolog și geopolitician român, profesor universitar la Catedra de Sociologie a Universitatii din Bucuresti, coordonatorul Masteratului de Studii de Securitate al aceleiași universitati, director al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române „Ion I.C.Bratianu” si președintele Fundației Universitare a Mării Negre din România.

Este autorul a zeci de studii de specialitate și lucrări de profil, printre cele mai recente numindu-se: Basarabia e România? (2011) și Elemente pentru o teorie a națiunii și naționalismului (2012).

  A studiat sau a lucrat ca cercetător asociat în diverse instituţii occidentale: Fernand Braudel Institute (Binghamton, SUA), Max Weber Centre for Advanced Cultural and Social Study (Erfurt, Germania), Department of Political Science and Public Administration – Law, Economics and Political Sciences’ School of Athens (Atena, Grecia), Central European University (Budapesta, Ungaria), Department of Social Sciences – Anglia Polytechnic University (Cambridge, Marea Britanie), Institut für die Wissenschaften vom Menschen (Vi­ena, Austria), Max Planck Institute for Social Anthropology (Halle, Germania), Triangle Research Centre (North Carolina, USA) etc.

Este laureat al premiului Dimitrie Gusti pentru sociologie al Academiei Române (1995) și al Premiului Internaţional pentru Sociologie al Universităţii din Istanbul (2001).

 În anul 2010 a deţinut funcţia de consilier prezidenţial pentru integrare europeană al președintelui R. Moldova.

A fost Secretar de Stat în MAE de la București și consilier pentru integrare europeana la Presedintia Republicii Moldova. La Chisinau a fost distins cu Premiul de Stat „Ordinul de Onoare”; (2009).