VATRA NOASTRĂ ROMANEASCĂ

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ

1 DECEMBRIE – ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI Sărbătoarea MARII UNIRI din anul 1918

25 OCTOMBRIE – ZIUA ARMATEI ROMÂNIEI Aniversarea eliberării, în 1944, a ultimei localităţi: oraşul Carei

28 NOIEMBRIE – ZIUA UNIRII BUCOVINEI CU ROMÂNIA Aniversarea DECLARAŢIEI DE UNIRE din 1918 a Congresului General al Bucovinei

30 NOIEMBRIE – SF. APOSTOL ANDREI Sărbătoarea Naţională Religioasă a românilor

Motto: Amor Patriae, nostra Lex!

ZIUA DE 1 DECEMBRIE

Avem din nou privilegiul de a sărbători Ziua Națională, chiar dacă suntem obligați să o facem în condiții neobișnuite. Aceasta nu ne dă cuvânt să ignorăm marea împlinire națională de la 1 Decembrie 1918. În contextul acestei mărite sărbători, mulți dintre noi se întreabă cum s-a putut face edificiul nostru…

continuarea la pag. 2

100 DE ANI DE LA SEMNAREA TRATATULUI DE LA PARIS

Epoca contemporană începe în Centrul și Sud-Estul european prin afirmarea în viața politică internațională a unor noi state ce și-au câștigat independența sau integritatea prin hotărâri naționale, fiind decise să le apere cu orice preț. În cazul României, unirea s-a realizat treptat, prin hotărâri adoptate de fiecare…

continuarea la pag. 3

DESTINUL ROMÂNILOR DIN ACTUALA REGIUNE CERNĂUŢI

În timpul sovietizării şi comunizării plaiurilor voievodale, puterea stalinistă a realizat în viaţă chemarea „Internaţionalei”: „Sfârşiţi odată cu trecutul negru!”. Sub securea dezmăţului bolşevic al primului stat socialist din lume au căzut nu numai închipuiţii „duşmani ai poporului”, dar şi nevinovatele…

continuarea la pag. 6

ALEGERI PREZIDENȚIALE ÎN R. MOLDOVA

Zi istorică, în care tânăra basarabeancă Maia Sandu – politician moldovean de prestigiu, cu studii economice universitare la Harvard și fost funcționar la Banca Mondială, militant intransigent pro-european, angajată plenar în lupta anticorupție și pentru statul de drept – a învins detașat în confruntarea cu actualul…

ACAD. NICOLAE DABIJA LA UNIVERSITATEA DIN SUCEAVA

L-am cunoscut pe Nicolae Dabija în ziua de 14 octombrie 2012 în satul meu natal, Mihăileni, din fostul județ Bălți, actualmente raionul Râșcani din Republica Moldova. În acea zi s-a dezvelit bustul lui Eugen Coșeriu – cel mai mare lingvist al secolului…

continuarea la pag. 13

CĂRȚI DONATE BIBLIOTECII DIN PĂTRĂUȚI – STOROJINEȚ

Sediul Bibliotecii din localitatea Pătruții de Jos, raionul Storojineț, reg. Cernăuți, în ziua de 21 noiembrie 2019, la orele amiezii. Reprezentanți ai asociației cultural-civice Uniunea Vatra Românească – Filiala Judeţeană Botoşani tocmai au sosit pentru a realiza o donație de carte românească, acțiune programată la…

continuarea la pag. 18

IN MEMORIAM –
PROF. UNIV. DR. MIRCEA RUSU

În august, prof. univ. dr. Mircea Rusu, fondatorul disciplinei de pedodonție și ortodonție de la UMF Iași, ar fi împlinit 100 de ani. Nu a mai apucat să se bucure de surpriza pe care i-o pregătiseră foștii studenți, colegi și colaboratori, toți cei care l-au apreciat, respectat și, mai mult decât atât, care l-au iubit….

continuarea la pag. 21

MARXISMUL CULTURAL

Marxismul cultural este o formă a revizionismului, probabil cea care a avut cel mai mare succes în secolul 20 și care a schimbat cel mai mult conținutul marxism- leninismului, El începe cu ideile și publicațiile Școlii de la Frankfurt, forul revizionist unde s-a născut neomarxismul, școală dezvoltată în anii ‘20 de grupul Carl Grunberg, Herbert Marcuse, Antonio Gramsci, …

continuarea la pag. 11

continuarea la pag. 25

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Ziua de 1 Decembrie –
Sărbătoarea Națională a României și a românilor

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

Avem din nou privilegiul de a sărbători Ziua Națională, chiar dacă suntem obligați să o facem în condiții neobișnuite. Aceasta nu ne dă cuvânt să ignorăm marea împlinire națională de la 1 Decembrie 1918. În contextul acestei mărite sărbători, mulți dintre noi se întreabă cum s-a putut face edificiul nostru național. Unii știu să dea răspunsuri corecte, apelând la izvoare și la lucrări de specialitate judicioase, alții dau răspunsuri superficiale sau răuvoitoare, cu idei scoase din context și chiar cu eliminarea românilor ca subiect al acestui act. Astăzi, la peste o sută de ani de la înfăptuirea României întregite, este bine să știm că, până să se ajungă la Marea Unire, unirea noastră s-a tot făcut, secole la rând, începând cu prima pomenire a numelui de Țară Românească (Romania,

Valachia), fapt întâmplat spre finele mileniului I al erei creștine.
Românii au intrat în istorie, ca popor neolatin gata constituit, odată cu italienii, cu francezii, cu spaniolii, cu portughezii etc., adică prin secolele al IX-lea și al X-lea, după Hristos, și de-atunci, urmând vechea tradiție moștenită din statul roman, și-au alcătuit comunități organizate. Nicolae Iorga a scris, poate, cele mai frumoase cuvinte în proză despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit

etnograficește de români”.

România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche

Prin urmare, „Țara Românească” se afla peste tot unde existau grupuri structurate de români, motiv pentru care România este o țară de țări. Astăzi, după atâta vreme de la aceste reflecții, concluziile lui Nicolae Iorga li se par unora prea sentimentale, prea avântate și chiar prea patriotice sau naționaliste, aureolate de un iz romantic și influențate de obsesia unirii noastre, pe care cei din generația de la 1900 au trăit-o aievea. Dar, dincolo de limbajul metaforic și cald, cuvintele marelui istoric relevă un mare adevăr.

Ziua de 1 Decembrie, formarea României întregite

În consecință, trebuie să știm că Ziua de 1 Decembrie nu celebrează unirea Transilvaniei cu România, ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului). De la 137.000 km pătrați, România a ajuns la 296 000 de km pătrați. Cine cu cine s-a unit? Poeții spun că România mică s-a unit cu celelalte Românii, până atunci înstrăinate, ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conștientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut acest lucru. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei aveau simțul identității lor de români și fiindcă fuseseră educați în acest sens de către elitele intelectuale, politice și religioase. Avantajul românilor de-atunci a fost acela că au avut o elită responsabilă, conștientă de rolul său, activă și viguroasă. Dar românii nu au fost singurii făuritori de stat unitar la 1918. Atunci s-au făcut mai multe patrii libere, s-au refăcut ori s-au întregit altele. Actele de voință populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, lituanian, leton, eston, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare și de către majoritatea statelor civilizate. Datorită mentalității lor de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar și austriac.

Românii și România nu au făcut nimic ilegal și nedemocratic în 1918 (la nivelul democrației de atunci). Dimpotrivă, actele de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au fost realizate de organisme alese în mod democratic și recunoscute apoi de comunitatea internațională, la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) și la alte evenimente similare de după război. Dacă faptele românilor din 1918 ar fi fost împotriva legii și împotriva firii, ele nu ar fi fost consacrate sub aspect juridic de către marile puteri. Mai mult, deși lumea a fost complet bulversată de către Al Doilea Război Mondial, majoritatea statelor formate sau întregite la finele celuilalt război, au rămas, cu anumite modificări, pe hartă. Modificările le-a vrut dictatorul Stalin, cel care a adus, pe tancurile sovietice, comunismul în Estul Europei.

România nu a luat „țările Țării” de la nimeni pe nedrept

În ciuda vicisitudinilor, România a rămas și există. Ea s-a voit de către întemeietori țara tuturor românilor, dar nu a fost să fie întocmai așa. Și, cu toate că, teoretic, locul românilor este în România, țara se sprijină astăzi și pe acei români care au Carpații, Dunărea, Oltul, Mureșul și Nistrul numai în sufletele lor și care, precum odinioară, fac din risipirea lor unire. Acești români de departe merită acum, de Ziua Națională, cinstirea noastră. Câtă vreme patria lor este limba română, nimic nu este pierdut. Mihail Kogălniceanu ne-a învățat încă de la 1843 că trebuie să numim patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește. Iar azi am ajuns să se vorbească românește aproape pe fiecare meridian, ceea ce arată – dincolo de jalea și de durerea noastră – că avem patrii peste tot.

Numai popoarele viguroase se răzlețesc prin lume ca să se adune din când în când. Pentru noi, românii, ziua Marii Uniri este un prilej de asemenea adunare, pe care se cuvine s-o facem cu demnitate. Iar dacă unii se mai îndoiesc de dreptatea istorică făcută la 1 Decembrie 1918, nu au cuvânt să o facă, din cel puțin două motive. Primul se referă la justețea deciziilor de unire, în condițiile deținerii majorității (absolute sau relative) demografice de către români în toate provinciile unite la 1918. România nu a luat „țările Țării” de la nimeni pe nedrept, nu a acaparat părți de țări străine, ci a adunat la un loc vechile țări românești de care vorbea Nicolae Iorga.Hotărârile din 1918 s-au luat în chip democratic, la nivelul democrației de atunci. Al doilea are în vedere locul Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920. Acest tratat nu a făcut unirea noastră și nici nu a răpit teritorii ale vreunui stat vecin. Harta noii Europe era trasată încă din 1918, prin voința popoarelor. De aceea, legat de Trianon, noi nu sărbătorim prin acest document din 1920 Marea Unire, ci doar consfințirea de către comunitatea internațională a unei realități implantate cu un an și jumătate înainte. Altfel, noi „locului ne ținem, cum am fost așa rămânem”, chiar dacă am ajuns să trăim în era digitală și în pandemie. Să preamărim, în consecință, Ziua Națională, fiindcă ea ne reînvie vremuri de glorie și de împlinire a voinței neamului, aducătoare de încredere și de speranță!

România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche, recunoscută și pe plan internațional, prin tratate. „Domnia a toată Țara Românească” există din secolul al XIV-lea, la sud de Carpați, iar acea Țară Românească și-a asumat misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. România nu s-a format târziu, ci doar România de pe hartă a fost lăsată să funcționeze târziu și a fost finalizată în chip juridic abia între 1848/1859-1918/1920. Mai întâi, s-au unit Țara Românească de la sud de Carpați cu Țara Românească de la Răsărit (Moldova dintre Carpați și Prut), la 1859-1862 (conform programului formulat la 1848), apoi s-a cucerit independența acestui nucleu de Românie și s-a integrat în el Dobrogea (1877-1878), iar apoi, la sfârșitul Marelui Război, s-au unit cu Țara Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie 1918), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie 1918) și Transilvania (la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918). Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul și populația României actuale. Românii au plătit această uriașă înfăptuire cu sângele lor.

Războiul s-a terminat pentru români și România abia în 1919

România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătrați) a luptat pe cale armată începând numai cu anul 1916, dar ceilalți români (mai mult de jumătate din câți erau ei atunci), trăitori mai ales în Austro-Ungaria și Rusia, au luptat între 1914 și 1918 și s-au sacrificat cu sutele de mii. Războiul s-a terminat pentru români și România abia în 1919, odată cu terminarea marii campanii militare de stăvilire a înaintării bolșevismului spre centrul și vestul Europei. Intrarea României în luptă, în 1916, a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand a fost judicioasă.

Această decizie a fost luată greu, fiindcă Românii voiau unirea lor integrală. Acest ideal părea însă imposibil de înfăptuit: dacă România ar fi decis să lupte alături de Germania și Austro-Ungaria, atunci, în caz de victorie, putea obține doar recunoașterea unirii Basarabiei, iar dacă ar fi intrat de partea Angliei, Franței și Rusiei, atunci, mizând tot pe victorie, ar fi putut spera la consfințirea unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Unirea tuturor provinciilor istorice românești părea de domeniul fantasticului. Și, totuși, această minune s-a împlinit în 1918. Evident, împrejurările interne și internaționale ne-au fost favorabile: războiul a fost câștigat de Antanta, adică de tabăra în care se afla și România; intrarea SUA în luptă, la începutul anului 1917, fusese hotărâtoare pentru

pagina 2

victorie; izbucnirea mișcărilor revoluționare din Rusia ușurase lupta de emancipare din Basarabia și unirea acesteia cu România; cele 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson, rostite la 8 ianuarie 1918 în Congres, deschiseseră calea autodeterminării popoarelor și noii arhitecturi politice a Europei; slăbiciunea și căderea imperiilor vechi (german, otoman, austro-ungar și țarist) favorizaseră speranțele de libertate ale popoarelor supuse etc. Cu toate acestea, fără subiectul colectiv numit poporul român – condus atunci de o elită responsabilă, de mari oameni de stat și nu de politicieni mărunți – unirea nu s-ar fi putut face.

Este vorba despre un imens efort de voință națională, susținut deopotrivă de românii de la Dunăre și de la Carpați și de cei din diasporă, situați de la Paris și Londra până la Washington și New York, români care s-au pus în serviciul poporului lor, care avea nevoie nu numai de o patrie culturală, ci și de una politică.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Prof. univ. dr. hab. Nicolae ENCIU, Chişinău

1918, cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri. Cu unanimitate de voturi a făcut același lucru Congresul General al Bucovinei la 15 / 28 noiembrie 1918 și la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a votat, în întregul ei, alipirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului la Vechea Țară Românească1.

Delegațiile cele mai numeroase erau cele ale marilor puteri. Punând capăt tradiției ce interzicea șefului executivului american părăsirea teritoriului țării, președintele Woodrow Wilson s-a deplasat în capitala Franței în fruntea unei delegații în care erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice, științifice și militare americane5. Același lucru se poate spune și despre delegațiile Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de lucru ale Conferinței.

Sfatul Țării din Basarabia, Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, prin modul lor de constituire, prin structură și atribuții, au fost învestite să decidă în problema Unirii, în numele națiunii române din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Hotărârile adoptate au avut adeziunea întregii mase românești din toate provinciile istorice amintite. În ceea ce privește Basarabia, ea s-a integrat statului român prin exercitarea dreptului la autodeterminare, recunoscut inclusiv de guvernul bolșevic, ca susceptibil de a merge „până la separarea și constituirea de state independente”2. Rezoluțiile din 27 martie și 27 noiembrie (prin aceasta din urmă renunțându- se la autonomia regională) ale Sfatului Țării – organ chemat să se pronunțe asupra problemei naționale – au dat o justă interpretare voinței majorității populației, care dorea integrarea în cadrul statului român. Din considerentele expuse, s-a putut afirma că, prin voturile amintite, opinia publică europeană s-a aflat „în fața unui caz de aplicare a dreptului naționalităților de a dispune de ele însele […], în fața unor voturi spontane ale unui grup național, care nu există încă sub formă etatistă și nu are astfel un caracter juridic precizat”3.

După aproape o jumătate de an de dezbateri, la 28 iunie 1919 s-a semnat Tratatul de la Versailles de către reprezentanții „Puterilor Aliate și Asociate” cu puterile învinse, Germania și Austro-Ungaria, făcute răspunzătoare pentru declanșarea războiului6. Pe baza acestui tratat considerat ca un cadru general, s-au încheiat apoi, pe rând, tratatele separate cu Austria (la Saint-Germain, în 10 septembrie 1919 / 18 decembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, în 17 noiembrie 1919), cu Ungaria (la Trianon, în 4 iunie 1920) și cu Turcia (la Sèvres, în 10 august 1920). Se mai cer amintite Tratatul semnat la Paris între România, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, din 28 octombrie 1920, pentru granița României de răsărit, și Tratatul naționalităților semnat în același cadru, al Sistemului de la Versailles, la 9 decembrie 19197.

România Întregită, creată prin forțele și sacrificiile poporului român într-un context internațional favorabil, va fi recunoscută oficial de întreaga comunitate mondială la Conferința de Pace de la Versailles- Paris, care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, în prezența reprezentanților a 32 de state, cu delegații formate din 1-5 membri, însoțite de numeroși experți. Istoria nu mai cunoscuse până la acea dată o altă conferință de pace de o asemenea amploare: la Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați – oameni politici, diplomați, consilieri, experți etc., deciși ca, punând capăt pustiitorului măcel, să instaureze justiția și armonia între toate națiunile lumii.

Puterile Aliate și Asociate semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, nu au găsit necesar și oportun, la acea dată, intrarea în tratative directe cu Rusia sovietică pe această temă, deși Cicerin, comisarul pentru afacerile străine ale Rusiei înștiința guvernul român că acceptă calea tratativelor pentru reglementarea problemei teritoriale dintre România și Rusia. Chiar și în această formă, Tratatul privind Basarabia se integra ansamblului de tratate internaționale de la Versailles-Paris din 1919-1920, care au consfințit desăvârșirea statului național unitar român prin voința liber
exprimată a întregii națiuni române8.

100 de ani de la semnarea Tratatului de la Paris privind recunoașterea suvera- nității României asupra Basarabiei

Epoca contemporană începe în Centrul și Sud-Estul european prin afirmarea în viața politică internațională a unor noi state ce și-au câștigat independența sau integritatea prin hotărâri naționale, fiind decise să le apere cu orice preț. În cazul României, unirea s-a realizat treptat, prin hotărâri adoptate de fiecare provincie istorică în parte. În numele poporului basarabean, Sfatul Țării a hotărât unirea la 27 martie / 9 aprilie

Lucrările Conferinței de Pace au fost deschise la 18 ianuarie 1919, de către președintele Franței, Raymond Poincaré. Pentru coordonarea lucrărilor Conferinței, s-a creat un „Consiliu Suprem”, format din reprezentanții celor cinci mari puteri aliate (Franța, Marea Britanie, S.U.A., Italia și Japonia), pus sub președinția autoritarului jurist francez G. Clemenceau. Consiliul a creat 58 de comisii și subcomisii pe probleme, din juriști, economiști, militari, publiciști, geografi, industriași și experți financiari. În activitatea sa Consiliul Suprem era ajutat de „Consiliul celor zece”, format din șefii de guverne și miniștrii de externe ai celor cinci mari aliați.

Urmând cadrul general al Tratatului de la Versailles, tratatele de pace de la Saint-Germain, Neuilly și Trianon – care interesau nemijlocit România – cuprindeau o suită de clauze teritoriale și politice, militare și de granițe, clauze morale, economice și financiare. Drepturile României în fața Conferinței de Pace au fost susținute de o importantă delegație condusă de Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri respectiv, mai târziu, de N. Titulescu. În componența ei se aflau N. Mișu, ambasadorul României la Londra, V. Antonescu, ambasadorul de la Paris, generalul C. Coandă, Alexandru Vaida- Voievod, C. Diamandi, fost ambasador

1. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu și Viorica-Pompilia Moisuc. Prefață: Viorica-Pompilia Moisuc, Editura Hyperion, Chișinău, 1995, p. 215-216, 335-341.
2. George Sofronie, Principiul naționalităților în Tratatele de Pace din 1919-1920. Studiu introductiv, îngrijire de ediție și note Constantin Schifirneț, Editura Albatros, București, 1999, p. 110-111.

3. Ibidem, p. 111.
4. Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii şi la consolidarea statului național. Îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993, p. 237.
5. Printre aceștia figurau patru comisionari plenipotențiari – Robert Lansing, pentru problemele responsabilității războiului; Henry White, pentru problemele porturilor și căilor de comunicație; Edward House, pentru Comisia Ligii Națiunilor și generalul Tasker Bliss, pentru Consiliul Suprem de război (C. Botoran, E. Campus, V. Moisuc, Ion Calafeteanu, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 278-279).
6. Textul integral în: Tratat de pace între Puterile Aliate şi Asociate ți Germania și Protocol, semnate la Versailles la 28 iunie 1919, Imprimeria Statului, București, 1920.
7. Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939. Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994, p. 3.
8. Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național. Îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993, p. 246.

Opera grandioasă căreia i s-a dedicat acest veritabil „Tribunal al popoarelor” era așezată pe principiile formulate de către președintele S.U.A., Woodrow Wilson, în cunoscutele sale „14 puncte”. Conform acestora, pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor […]; pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice – pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”4. Marile puteri ale vremii: Marea Britanie, Franța, S.U.A., Italia și Japonia, cu rol decisiv în luarea hotărârilor la Conferința de Pace, au insistat ca noua ordine mondială să se clădească anume pe aceste principii apte să garanteze fiecărui popor, mare sau mic, dreptul la viață națională proprie, la cooperare echitabilă în comunitatea mondială.

pagina 3

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

la Petrograd, cărora li s-au adăugat în calitate de consilieri și experți: Alexandru Lapedatu, Ion Pelivan, Vasile Stoica, Neagoe Flondor, Gh. Crișan, C. Danielopol şi Constantin Brătianu, ca secretar al delegației9.

casei noastre – în mâna altora, ea ne-ar periclita însuși căminul”16. Delegatul american a stăruit pentru introducerea în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităților. Până la urmă, comitetul a convenit să se pronunțe pentru recunoașterea provizorie a alipirii Basarabiei la România, la 5 martie, propunere acceptată de reprezentantul Italiei.

Statele învinse în război vor semna respectivele tratate cu o vădită sau aparentă resemnare, în timp ce cele învingătoare cu mari speranțe pentru viitorul lor. Harta Europei arăta acum altfel, datorită acestora și a lucrărilor consiliilor speciale constituite în cadrul Conferinței de Pace. Spiritul de dreptate a învins. Statele naționale întregite sau nou formate își arborează drapelul. De aici decurge, în chip firesc, necesitatea ca toate acțiunile duse pe plan extern să izvorască și să fie purtate în numele și spre apărarea intereselor și integrității statelor naționale. Nimic nu putea fi pus și nici nu a fost pus înaintea acestui mare deziderat. De aici decurge trăsătura cea mai importantă a politicii externe a tuturor statelor ce-și legau existența sau integritatea de anul 1918: apărarea intereselor naționale și integritatea statală10.

Proiectul a fost dat publicității la 11 martie 1919, având următoarea formulare: „Comisia, luând în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru Unirea Basarabiei cu România”. În mod straniu, însă, când recomandările comisiei au fost aduse la cunoștința Consiliului miniștrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris, la 8 mai 1919, secretarul de stat al S.U.A., Robert Lansing, a obiectat că nu se pot aduce modificări teritoriului Rusiei, fără asentimentul unui guvern legal al acestei țări, pronunțându-se, arbitrar, pentru recunoașterea regimului amiralului Kolceak, invitat să trimită un reprezentant în capitala Franței.

Indiscutabil, România nu a făcut excepție de la acest mare deziderat. A fost încadrată cu toate puterile sale în acest efort. Mai mult ca atât: a fost întotdeauna în avangardă.

Rezerva diplomatului american era neîntemeiată, deoarece problema Basarabiei nu depindea de Kolceak sau de oricare alt guvern rus, „alb” sau bolșevic, deoarece Basarabia își declarase independența încă de la 24 ianuarie / 6 februarie 1918 și se realipise României prin votul reprezentanților Sfatului Țării la 27 martie / 9 aprilie al acelui an. Din punctul de vedere al dreptului internațional, un distins jurist american, Brown Scott, aprecia că: „Precedentul pentru nașterea Republicii Basarabia era declarația de independență a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său și fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării președintelui Wilson17.

La Conferința care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, România venea ca stat național unitar, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut erau hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie și decembrie 1918, precum și convențiile încheiate în august 1916 cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unității naționale11. În ceea ce privește Basarabia, recunoașterea ei ca provincie românească nu trezea nici o îndoială României, dacă luăm în considerație atitudinea Aliaților.

Astfel, consimțământul Franței privind alipirea Basarabiei a existat încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau afirma, în ajunul deschiderii Conferinței, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ținem cont și faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat” 12. La rândul lor, SUA, care s-au prezentat la Paris cu o impunătoare delegație, au opinat în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experți: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparținut în trecut României și este predominant românească după caracterul ei etnic”13. Concluzia în cauză venea în urma cercetărilor efectuate de Inquiry Commision şi memorandumului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoșteau caracterul românesc al Basarabiei14.

Comisia pentru problemele româneşti a abordat, din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acel prilej, Jules Laroche a propus o formulă care a fost acceptată și de reprezentanții britanic, italian și american. Câteva zile mai târziu, la 11 martie, Comisia pentru problemele română și iugoslavă a adoptat un proiect în legătură cu această problemă: „Comisia, luând în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru Unirea Basarabiei cu România” 18.

Un interes deosebit îl reprezintă și studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componența Moldovei; Sfatul Țării, ca instanță aleasă în mod democratic, declarase independența și stabilise condițiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populația Basarabiei15. Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile diplomatice aliate, însă evoluția tratativelor de la Paris au arătat că acele concluzii favorabile veneau deseori în contradicție cu principiile oportunismului politic. Atitudinea contradictorie și, uneori, duplicitară în politica Marilor Aliați a generat numeroase și repetate fluctuații.

Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, au fost supuse atenției Consiliului miniștrilor de externe la 8 mai 1919, la o lună după ce experții și-au încheiat lucrările. Secretarul de stat american, R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului, obiectând la atribuirea Basarabiei, chiar în condițiile în care experții americani le aprobaseră19. Diplomatul american a insistat să nu se facă modificări teritoriului rus, fără consimțământul unui guvern rus recunoscut, și a repetat observațiile lui W. Wilson, din aceeași zi, privitoare la posibilitatea regimului „alb” al lui Kolceak, drept guvern legal pentru a reprezenta Moscova la Conferința de Pace. Kolceak, deşi era adeptul integrității teritoriale a fostului imperiu țarist, era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. R. Lansing a subliniat că forumul păcii nu putea decide asupra teritoriului care aparținea unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război20.

Pe plan diplomatic, problema Basarabiei a fost pusă pentru prima oară în discuție la Conferința de Pace de la Paris în ziua de 8 februarie 1919, în Comisia pentru drepturile românești, unde și-au expus punctele de vedere delegații britanic (Sir Eyre Crowe), francez (Jules Laroche) şi american (Clive Day). Cel dintâi a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic și a celui național, excluzându-se orice altă formulare. Laroche a subliniat, la rândul său, caracterul istoric și etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România, răpită de ruși la 1812 prin forța armelor, fiind în concordanță cu afirmația premierului Ion I.C. Brătianu: „Nu putem concepe existența neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre și Tisa, ca să ne separe de elementul slav […]. Basarabia reprezintă, pentru noi, intrarea

Problema Basarabiei s-a pus din nou, în timpul ședințelor Consiliului Suprem din 1 și 2 iulie 1919, când s-a discutat configurația frontierelor orientale ale României. Delegația Bucureștilor cuprindea pe I.I.C. Brătianu, N. Mișu, C. Diamandi și I. Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J. Balfour, H. Nicolson, A.W.A. Leeper şi H. Temperley. Reprezentantul Franței, A. Tardieu, a dat citire raportului „Comitetului pentru probleme teritoriale”, care, conform principiului autodeterminării naționale a popoarelor, recunoștea desăvârșirea statală a României și garantarea de către aceasta a drepturilor minorităților, în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Națiunilor21. Au fost audiați, separat, B. Maklakov şi I.I.C. Brătianu. Primul ministru român a subliniat că Actele de Unire din martie, noiembrie și decembrie 1918 au exprimat voința națiunii române, într-un mod asemănător cu „consiliile din Polonia, Cehoslovacia și în alte părți” 22. Prin scrisori, memorii și discuții purtate cu membri ai delegației americane care negociau pacea de la Paris, sau cu alți

9. Ibidem, p. 238.
10. Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939. Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994, p. 3
11. Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane, în „Patrimoniu”, Nr. 4, 1991, p. 150.
12. 1918 la Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. Vol. 3, București, 1986, doc. 500.
13. Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane, în „Patrimoniu”, Nr. 4, 1991, p. 147.
14. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 78.
15. Valeriu Florin Dobrinescu, România și sistemul tratatelor de la Paris, Editura Junimea, Iași, 1993, p. 78.
16. N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 51.
17. N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 51.
18. Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, București, 1940, p. 52.
19. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 80.
20. Sherman David Spector, România la Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Trad.: Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p.131-132. 21. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 81.
22. Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, București, 1940, p. 55.

pagina 4

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

la detaliile acestui tratat” urmau să fie supuse arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor, „fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum și suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi supuse discuției” (art.9)30.

Câteva elemente sunt esențiale în legătură cu acest tratat. În preajma încheierii lui, poziția României, prin D.N. Ciotori, era că la viitoarele negocieri bilaterale, aceste țări să recunoască actul de unire al Basarabiei, apreciat de Ciotori mai important decât orice tratat31. În discuțiile cu L.B. Krasin, Ciotori a simțit amenințarea rusească dublată de supărarea pe faptul că, în loc să se înțeleagă cu aceștia, se simt „deplin asigurați” prin tratatul semnat cu aliații. Este și motivul pentru care, la 28 octombrie 1920, Ciotori nu a îndrăznit să prezinte propunerea ca Rusia Sovietică să adere la acest tratat, deoarece aceasta „ar fi însemnat ruperea discuțiilor”. El scria primului ministru Averescu, sugerând începerea tratativelor cu rușii, tratative care „ar putea fi rupte oricând”. Ciotori argumenta această conduită, afirmând că în caz de atac rusesc, România nu putea primi ajutor nici de la vecinii slavi, nici de la marile puteri, în condițiile în care B. Kun și Cr. Racovski incitau Moscova la atacarea României. Acesta era contextul în care Ciotori trebuia să pareze acuzațiile lui L.B. Krasin. Acesta spunea: „Noi, comuniștii, nu punem preț pe teritorii și pe frontiere, dar cerem măcar să fim avizați când se cedează un teritoriu care a făcut parte din Rusia cu care puterile din Apus au fost aliate”. Krasin credea că tratatul din 28 octombrie 1920 făcuse României mai mult rău, stârnind ambiția rușilor care se arătau gata să recunoască unirea Basarabiei în condițiile începerii imediate a tratativelor bilaterale.

diplomați aliați, reprezentanți ai fostului imperiu țarist – Maklakov, Lvov, Sazonov, Ciaikovski, Krupenski – au căutat să pună sub semnul îndoielii caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Țării de la Chișinău, din martie 1918, eforturile lor nereușind să-i convingă, în totalitate, pe aceștia.

La 26 iulie 1919, Leland Harrison, împreună cu dr. James Brown Scott, Col. U.S. Grant, Douglas Johnson, frații John și Allen Foster Dulles, au abordat – în cadrul unei întruniri americane – problema Dobrogei și a Basarabiei. Cu acest prilej, Johnson a sugerat că drepturile României în Basarabia ar putea fi rezolvate prin „oarecari” concesii în Dobrogea. Intervenind, Harrison a considerat că ar fi utilă o consultare a lui Henry White. Delegații englezi, A.W.A. Leeper, Eyre Crowe și Harold Nicolson, nu au fost convinși de „argumentele” unor delegați americani privind un eventual compromis, prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoașterii Unirii Basarabiei cu România. În consecință, comisia americană pentru negocierea păcii a adoptat, într-un document din 14 noiembrie 1919, în legătură cu chestiunea de mai sus, o poziție similară Angliei și Franței23.

Chestiunea Basarabiei s-a aflat în centrul preocupărilor Conferinței Puterilor Aliate și Asociate de la Londra din 3 martie 1920. Participând la discuții, David Lloyd George a observat că Puterile Aliate întotdeauna au fost de acord cu „unirea Basarabiei cu România, argumentele etnice, geografice, ca și politice îndreptându-se în aceeași direcție”. Rezoluția întâlnirii consemna acceptul Puterilor Aliate și Asociate la dorința României, subliniindu-se declarația reprezentanților Sfatului Țării și făcea cunoscut faptul că recunoașterea acesteia se va face printr-un tratat, de îndată ce condițiile vor fi prielnice24.

Oricum, Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 așeza pe o nouă bază relațiile româno-sovietice, din punctul de vedere al normelor dreptului internațional. Semnarea acestui tratat a fost un indiscutabil succes al diplomației românești, deoarece a marcat consacrarea internațională a Unirii Basarabiei cu România. Ea a obținut astfel recunoașterea din partea marilor puteri a dreptului istoric asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru32. La fel de indiscutabil este și faptul că Tratatul din 28 octombrie 1920, care urma să intre în vigoare numai după ce va fi fost ratificat de toate părțile contractante – Japonia nu l-a ratificat, se știe – înlocuia anevoios lipsa semnăturii Rusiei Sovietice, cu care România nu a avut relații diplomatice până în iunie 1934. Între timp, marile puteri recunoscuseră de jure statul sovietic (Anglia și Franța în 1924 și Italia în 1927; SUA, în noiembrie 1933).

La 28 octombrie 1920, Take Ionescu a fost de acord să semneze Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoașterea granițelor comune între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia și Polonia, i-a prezentat lui Take Ionescu tratatul care menționa recunoașterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. A fost inserat un nou articol în speranța că Tratatul va fi semnat și de SUA. Acesta prevedea că Rusia va semna Tratatul, de îndată ce un guvern al acestei țări, recunoscut de Aliați, va ajunge la putere25. Tratatul a fost semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia și România, la 28 octombrie, iar peste câteva zile și de reprezentantul Japoniei26, care, în momentul acela, se afla la Bruxelles. În Tratat se recunoștea suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei27.

După 18 ani, la 2 septembrie 1938, Al. Cretzeanu va alcătui un referat asupra oportunității obținerii ratificării Tratatului din 28 octombrie 1920 de către Japonia. Conform referatului în cauză, ambasadorul Japoniei la Moscova, Shigemitsu, ar fi declarat ministrului Ciuntu (februarie 1938), cât și lui Dianu (iulie 1938) că, „dacă România ar dori, Japonia ar ratifica acum tratatul Basarabiei”33.

În preambulul tratatului din 28 octombrie 1920 între România, pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de altă parte, se arăta că unirea cu România este pe deplin justificată „din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și economic”, iar populația ținutului și-a exprimat clar „dorința de a vedea Basarabia unită cu România”28. În articolul 1, puterile semnatare recunoșteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei”, o comisie compusă din trei membri (un reprezentant al Principalelor Puteri Aliate și Asociate, un reprezentant al României și un altul desemnat de Consiliul Societății Națiunilor, în absența reprezentantului Rusiei Sovietice), urmând să stabilească pe teren linia de frontieră (art.2). Prin art.3 România se obliga „a respecta și a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei […] stipulațiunile Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919 de către Principalele Puteri Aliate și Asociate și România și anume a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religie, aceleași garanții de libertate și de dreptate, ca și celorlalți locuitori din toate ținuturile care fac parte din Regatul României”. Cetățenia română era dobândită de drept de supușii fostului Imperiu țarist, stabiliți pe teritoriul Basarabiei (art.4), iar cei ce nu doreau aceasta puteau opta pentru o alta în decurs de doi ani de la intrarea în vigoare a tratatului (art.5)29.

Înaltele părți contractante urmau să invite Rusia să adere la tratatul încheiat îndată ce aceasta ar fi avut un guvern recunoscut de ele. Toate problemele pe care eventual le-ar fi ridicat guvernul rus „cu privire

23. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p.81.
24. V.V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919 – martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 217-218.
25. Sherman David Spector, România la Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Trad.: Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 226. 26. N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 57.
27. Tratatul va fi ratificat de Marea Britanie la 19 mai 1922, de Franţa la 11 mai 1924, de România la 19 mai 1922, de Italia la 7 martie 1927 (C. Botoran, E. Campus, V. Moisuc, Ion Calafeteanu, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 40; Al. Cretzianu, La politique de paix de la Roumanie à l’égard de l’Union Soviétique, Paris, 1954, p. 5).
28. Aurel Karețki, Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Editura „Știința”, Chișinău, 1993, p. 126.
29. Ibidem, p. 127.
30. Ibidem, p. 128-129.
31. 1918…, VI, doc. 915, p. 461 și urm. (Raportul D.N. Ciotori din 30 noiembrie 1920 asupra discuțiilor sale cu L.B. Krasin, în legătură cu motivele amânărilor tratativelor de pace româno-ruse).
32. Constantin I. Stan, Alexandru Gaiță, România și regimul bolșevic din Rusia (1917-1920), în „Destin românesc”, An. VI, nr. 2 (22), 1999, p. 102.
33. I. Ciupercă, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1996, p. 39.
34. Ibidem, p. 39-40.
35. Ibidem, p. 40.
36. Nicolae Titulescu, Basarabia pământ românesc, Editura Rum – Irina, București, 1992, p. 48-64.

Este deosebit de interesantă analiza lui Cretzeanu a inconvenientelor acceptării propunerii japoneze. El aprecia inoportună primirea ofertei, sau, dacă ar fi fost acceptată, necesita introducerea clauzei păstrării ei secrete până în momentul indicat de guvernul României. „Am avea astfel asupra Uniunii Sovietice un mijloc de presiune care ar putea deveni folositor la un moment dat”.

Al. Cretzeanu credea că n-ar fi dorit să se creeze, prin primirea ofertei, posibilitatea pentru reprezentantul sovietic de a aminti României faptul că Anglia, Franța și Italia au impus-o să plătească semnătura lor prin acordarea unor despăgubiri considerabile supușilor expropriați în Basarabia34. Cretzeanu procedează în final la evaluarea Tratatului din 28 octombrie 1920, afirmând: „dacă privim chestiunea (valoarea tratatului.- n.n.) din punct de vedere strict al dreptului internațional, tratatul Basarabiei are mai mult o valoare morală”, neconținând un titlu juridic (deoarece) pentru Rusia „acest tratat constituie un res inter alies acta” 35.

Completări interesante se găsesc și în Memoriul confidențial trimis de Nicolae Titulescu regelui Carol al II-lea al României, referitor la istoricul relațiilor româno-sovietice, la începutul anului 1940 36. Nicolae

pagina 5

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Titulescu observa că „Tratatul din 1920 nu ne poate da Basarabia. El are totuși o mare valoare morală. El angajează Marea Britanie și Franța”. Esența politicii lui N. Titulescu în problema Basarabiei, după mărturisirile din acest memoriu, consta în aceea că n-a urmărit novațiunea, adică înlocuirea semnăturii Angliei și Franței cu aceea a Sovietelor. „Am urmărit cumulul. Îl obținusem în 1936. Din nefericire, nu mai cred că România îl posedă actualmente” 37.

– Negocierile lui Take Ionescu și generalul Averescu din august 1920 cu Cicerin prin radiograme care s-au finalizat prin propunerea din 31 ianuarie 1921, acceptată de ambele părți, de a se întruni o conferință la Reval;

Astfel se vedeau lucrurile din perspectiva scurgerii a 18 ani în relațiile bilaterale cu Uniunea Sovietică și în cele intraeuropene. Fragilitatea asigurării României prin Tratatul din 28 octombrie 1920 a ieșit în evidență în timpul conferinței româno-sovietice de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924). Dezbaterile în Parlamentul României în care s-au înfruntat punctul de vedere guvernamental, exprimat strălucit de I.G. Duca și I.I.C. Brătianu și cel al opoziției, rostit mai ales prin Dr. N. Lupu38, vor pune din nou în evidență dilema conturată imediat după război și rămasă valabilă pe tot parcursul perioadei interbelice: tratative directe cu sovieticii, sau sprijin occidental împotriva lor?

– Negocierile de la Cetatea Albă privitoare la limanul Nistrului;
– Tratativele ministrului Filaliti cu Karahan la Varșovia din septembrie- octombrie 1921;
– Conferința internațională din Genova (9 aprilie – 19 mai 1922) la care au participat delegații României Ionel Brătianu și C. Diamandy;
– Conferința internațională de la Haga din 15 iunie 1922, avându-l ca delegat al României pe C. Diamandy;
– Conferința de dezarmare de la Moscova între Rusia și statele limitrofe, cu prilejul căreia între București și Moscova s-au schimbat radiograme; – Negocierile lui C. Diamandy cu Gh.V. Cicerin în timpul Conferinței de la Lausanne la 19 decembrie 1922;
– Conferința româno-sovietică de la Viena din 24 martie – 2 aprilie 1924.

Negocierile României cu Rusia Sovietică în anii 1918-1924:
– Corespondența în privința Basarabiei cu guvernul ucrainean din perioada hatmanului Skoropadski, care a condus la faimoasa Notă a lui C. Arion, în care se expunea în mod magistral dovada deplină a drepturilor etnice, politice și istorice ale României asupra Basarabiei;
– Negocierea cu același guvern a unui aranjament comercial cu Ucraina lui Skoropadski, rămas caduc prin bolșevizarea Ucrainei;
– Negocierile lui Ciotori din iulie 1920 cu Litvinov la Copenhaga și începutul convorbirilor sale particulare cu Krasin la Londra;

Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, lacuna cea mai importantă a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 a constat în absența unui acord prealabil cu Rusia sovietică în această problemă. Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean și autoritatea Aliaților în problema Basarabiei39, a fost doar începutul unei politici care a marcat relațiile sovieto-române în perioada respectivă. Eforturile diplomației românești în a obține recunoașterea suveranității sale asupra Basarabiei din partea Uniunii Sovietice, cât și intransigența guvernului sovietic în această problemă confirmă într-o deplină măsură valabilitatea concluziei respective.

Petru GRIOR
Destinul românilor din actuala

Aceste însemne comemorative, ca şi multe altele încă necunoscute, erau pentru dictatura stalinistă, instaurată în ţinutul mioritic, „o mărturie a trecutului burghezo-moşieresc”. Actuala regiune Cernăuţi va fi împânzită de „chipurile dragi” ale lui Lenin şi Stalin, care vor „împodobi” meleagurile carpatine mai bine de jumătate de secol.

Pe data de 13 septembrie 1940, biroul comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a adoptat hotărârea „Despre totalurile alegerilor asesorilor populari”, în care se menţiona că „alegerile asesorilor populari au decurs într-o atmosferă de înalt avânt politico-ideologic, cu participarea activă a maselor”. Datorită „muncii de lămurire, depuse în mijlocul populaţiei, locuitorii au luat parte activă la discutarea candidaturilor şi la alegerile asesorilor populari”. În cadrul judecătoriilor sovietice din ţinut vor fi introduşi „cei mai buni reprezentanţi ai întreprinderilor şi localităţilor”. În total, în „regiune au fost aleşi 1.744 de oameni, dintre care 453 de muncitori, 983 de ţărani, 308 funcţionari”. În numărul lor au intrat „351 de femei, 908 ucraineni, 129 de ruşi, 358 de moldoveni”. Această cohortă de asesori populari, împreună cu tagma judecătorilor stalinişti, vor decide soarta miilor de deţinuţi politici din actuala regiune Cernăuţi, în primul an de dictatură sovietică. Pe conştiinţa lor rămân sentinţele pronunţate în localurile judecătoriilor bolşevice în acea perioadă tragică din istoria plaiului mioritic. Conform informaţiilor păstrate în documentele de arhivă, în vara anului 1940 (28 iunie – 31 august) au fost arestaţi, anchetaţi şi trimişi în gulagurile Siberiei peste 200 de „duşmani ai poporului” de origine română.

Îngroziţi de fărădelegile „eliberatorilor”, băştinaşii meleagurilor voievodale continuau să părăsească ţinutul „înveşmântat în vremuri grele”. În ziua de 18 septembrie, spre Patria-mamă porneşte ţăranca Margarita Chelba, născută la 1889, în localitatea Vicovu de Sus, azi judeţul Suceava al României, locuitoare a oraşului Cernăuţi, neştiutoare de carte. Dorea să se întoarcă la locul unde a văzut pentru prima dată lumina soarelui, pe moşia gliei străbune, unde ceru-i sobru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende. Dorea să scape de condiţiile grele de prigoană şi teroare permanentă. Nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici. Interogatoriile au durat 41 de luni. Pe data de 18 februarie 1944, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o condamnă la 5 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Tot în aceeaşi zi, cu acelaşi gând senin de revenire acasă şi de ieşire din „oceanul de lacrimi al durerii”, se îndreaptă către frontieră Dumitru Franciuc, născut în 1880, în oraşul Siret, fostul judeţ Rădăuţi, poseda studii primare, lemnar. În perioada

37. Ibidem.
38. „Dezbaterile Adunării Deputaților”, ședința din 19 iunie 1924, p. 2990 și urm.
39. Relațiile româno-sovietice. Documente. Vol. I (1917-1934). Redactor responsabil al ediției române Dumitru Preda, Editura Enciclopedică, București, 1999, p. 69.

pagina 6

în 1936, în memoria locuitorilor căzuţi pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial;
– bustul istoricului Dimitrie Onciul (1856-1923), instalat în municipiul Cernăuţi, la 1928, fost Preşedinte al Academiei Române în perioada anilor 1920-1923;

– Monumentul Unirii, dezvelit în ziua de 11 noiembrie 1924, în Piaţa Unirii (azi Piaţa Centrală) din oraşul Cernăuţi. În 1940, pe postamentul Monumentului Unirii a fost amplasată „Steaua Roşie”. La 1951, „Steaua Roşie” va fi înlocuită cu un obelisc sovietic, tot de culoare roşie, având o înălţime de 30 de metri, fiind împodobit cu chipul lui Stalin. Mai târziu, în locul obeliscului a apărut statuia lui Lenin, demontată la 1992.

– Placa comemorativă Mihai Eminescu, instalată pe peretele fostei şcoli greco-orientale, la 30 iunie 1939, cu inscripţia: „Omagiu geniului gândirii şi simţirii româneşti Mihai Eminescu, elev al acestei şcoale în anii 1859-1861. Învăţătorii municipiului Cernăuţi”;

– bustul cărturarului Dimitrie Cantemir, înălţat la 1935, în localitatea Cozmeni (azi Chiţmani).
– Troiţa din suburbia Roşa-Stânca a oraşului Cernăuţi, sfinţită la 19 iunie 1937, în memoria locuitorilor căzuţi în Primul Război Mondial;

– bustul poetului Ştefan Octavian Iosif (1875-1913), membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, dezvelit la 4 decembrie 1921, în oraşul Hotin. Lui îi aparţin rândurile: „Cu-al nostru sânge-am scris al nostru nume/ În cartea gloriosului trecut:/ Şi mulţi duşmani ar vrea să ne sugrume,/ Dar până când mai stau Carpaţii scut,/ Acel ce ne va şterge de pe lume/ Să ştie toţi că încă nu-i născut!”.

– Monumentul din oraşul Storojineţ, inaugurat la 3 iunie 1936, închinat memoriei locuitorilor căzuţi în Primul Război Mondial.

regiune Cernăuţi la 28 iunie 1940

În timpul sovietizării şi comunizării plaiurilor voievodale, puterea stalinistă a realizat în viaţă chemarea „Internaţionalei”: „Sfârşiţi odată cu trecutul negru!”. Sub securea dezmăţului bolşevic al primului stat socialist din lume au căzut nu numai închipuiţii „duşmani ai poporului”, dar şi nevinovatele monumente, ridicate în perioada interbelică, în oraşele şi satele din ţinut.

„Eliberatorii” vor distruge:
– monumentul din satul Boian, actualul raion Noua Suliţă, înălţat

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

interbelică s-a stabilit cu traiul în fosta capitală a Bucovinei istorice. Va fi şi el încătuşat de grănicerii din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Românului întemniţat, acuzat de „activitate de spionaj”, supus nesfârşitelor interogatorii şi torturii, i-a rămas doar „dialogul lăuntric cu inima” sa, obosită de atâta suferinţă şi nedreptate. După un an şi jumătate de chinuri, închide ochii pentru totdeauna la 24 februarie 1942, în închisoarea nr. 4 din localitatea Cistopilsk, Republica Tatarstan, Federaţia Rusă. Prin rugă şi curăţire lăuntrică s-a îmbrăcat „în veşmântul isihast al cămăşii lui Hristos”.

La 21 septembrie, spre România se îndreaptă surorile Eugenia şi Maria Grincu din Cernăuţi. Prima era născută la 1914, iar a doua, în 1904. Ele, fiicele unui neam eroic, crescute în leagănul doinelor şi legendelor străbune, cu dorul de Ţară permanent aprins în piept şi cu caracter puternic, un curaj de cremene, nu puteau trăi cu umilinţă, îndurând teroarea bolşevică.Reţinute la graniţă, vor primi, fiecare, câte 5 ani de lagăr, unde vor purta „Crucea lui Hristos”, care înseamnă „Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere”. Peste trei zile, în direcţia „ţării din zare” porneşte ţăranca Casandra Balan din Pătrăuţii de Sus, fostul judeţ Storojineţ, născută la 1907, poseda studii primare. Nimereşte în mâinile staliniştilor, fiind privată de libertate pe un termen de 3 ani. Tot trei ani primeşte şi Vasile Baziuc, locuitor al satului Broscăuţii Vechi, acelaşi judeţ, născut şi el în 1907, ţăran, neştiutor de carte, arestat la 29 septembrie. A doua zi este reţinută de grănicerii sovietici muncitoarea Victoria Curpaţca, născută la 1906, în localitatea Darşoneşti, judeţul Suceava al României, neştiutoare de carte, care dorea să se întoarcă la baştină. Întemniţată într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională, fiind prigonită şi persecutată în mod sălbatic, moare pe data de 4 ianuarie 1942.

În vara anului 1940, tânăra Elena Drehuţă, care a venit pe lume în 1920, în localitatea Baineţ, actualul judeţ Suceava, locuitoare a oraşului Cernăuţi, înaintează comisiei sovieto-române o cerere cu rugămintea ca organele sovietice de resort să-i permită să părăsească ţinutul „eliberat”, în mod legal. Rugămintea ei a rămas fără răspuns şi fata este nevoită să caute alte mijloace de a trece hotarul instalat de bolşevici. Va fi arestată în ziua de 20 septembrie şi condamnată la 3 ani de detenţie. În România o aşteptau părinţii şi fraţii mai mici, inimile cărora continuau să „plângă în lumina dimineţii sau la ceas de noapte”.

Trecerea băştinaşilor din actuala regiune Cernăuţi peste linia de demarcaţie, trasată de sovietici la finele cireşarului, în toamna anului 1940 capătă un pronunţat caracter de masă. Bunăoară, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, 17 tineri din Ţinutul Herţa au trecut în România. Acest fapt este dovedit de mărturiile lui Gheorghe Muraru din localitatea Bănceni, fostul judeţ Dorohoi, născut la 1922, cu studii primare, care s-a aflat în grupul românilor. Pe data de 13 octombrie, spre Patria istorică pornesc Gheorghe, Vasile şi Verona Avasâlchi din satul Godineşti, acelaşi judeţ. Primul era născut în 1918, al doilea – în 1921, iar ultima – la 1920. Peste cinci zile, în noaptea de 18 spre 19 octombrie, în direcţia frontierei apucă drumul 14 tineri, în componenţa cărora se aflau şase fete. Despre acest caz s-a aflat datorită relatărilor lui Dumitru Budeanu din Mogoşeşti, născut la 1916, cu studii primare. La 27 octombrie, către Ţara strămoşilor săi, pe care o iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge, se îndreaptă alt grup de tineri din localităţile herţene, alcătuit din 8 persoane. În numărul lor vor intra: Ilie Amariţei, de 21 de ani, din localitatea Ştreanga, poseda studii primare; Vasile Andronic, născut la 1921; Ion Mihai, în vârstă de 21 de ani; Toader Bilic, născut în 1920; Toader Olaru, avea 20 de ani. Toţi patru au venit pe lume în pitorescul sat Horbova şi toţi posedau studii medii incomplete. Tot în Horbova erau născuţi Ion Ilie, în vârstă de 33 de ani, neştiutor de carte, şi Mihai Sarencu, un tânăr de 20 de ani, poseda studii primare. Cel de-al optulea, Ilie Romaniuc, a văzut lumina zilei la 1921, în localitatea Cotu- Boian (Boianivka), azi raionul Noua Suliţă, absolvent al şcolii primare.

În aceeaşi toamnă cu doina codrului de aramă, un grup de locuitori din satele Ostriţa, raionul Herţa, Ostriţa-Mahala, raionul Noua Suliţă, şi din suburbia oraşului Cernăuţi – Horecea Urbană, constituind peste 2.000 de oameni, a planificat trecerea în masă a frontierei sovieto-române. Născuţi în distinse familii de răzeşi bucovineni, crescuţi într-o atmosferă de tradiţii şi morală creştină, cu marele dor de libertate permanent în inimi, vrednicii fii ai neamului străbun nu se puteau împăca, asemenea semeţelor piscuri ale Carpaţilor milenari, cu situaţia de teroare bolşevică instaurată în ţinut. Organizatorii acestei acţiuni au fost Grigore Medvidi, Ion Mihăilescu, Ştefan Ghiba, Florea Ghiba, Pavel Purici, Vasile Nicolaevici, Nistor Spindeac, Mihai Spindeac, Toader Budnic, Toader Predii, Grigore Guluţan, Dumitru Iutiş, Gheorghe Mihailiuc, Ion Toderean, Iacob Raţă, Nistor Florea, Ştefan Florea, Gheorghe Carp, Sain Guluţan, Toader Doroş, Gheorghe Ciubotaru, Ştefan Voronca, Ilie Voronca, Ion Ungureanu, Vasile Ungureanu, Ilie Constanciuc, Constantin Raţă.

La finele primei luni de toamnă sovietică, Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Cu privire la stabilirea normelor de folosire a terenurilor agricole de către gospodăriile ţărăneşti din regiunile Akerman şi Cernăuţi”, conform căreia în „judeţele Akerman şi Ismail” fiecare gospodărie ţărănească avea dreptul să aibă în folosinţă proprie până la „20 hectare de pământ, în „ judeţele Cernăuţi şi Storojineţ” – până la 10 hectare, iar în „judeţul Hotin” – până la 7 hectare de pământ. În continuare, în hotărârea adoptată se menţiona că surplusurile de pământ care vor depăşi normele indicate, vor trece în posesia unui fond special, „pentru împroprietărirea ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin”. În aşa mod, puterea sovietică a decis să traducă în viaţă lozinca orânduirii bolşevice de ajutorare a „celor obidiţi”. Mai bine zis, împroprietărirea cu pământ a ţăranilor se făcea pe contul ţăranilor.

Pe data de 12 octombrie 1940, secţia de agricultură a comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a emis informaţia despre finalizarea muncii de împroprietărire a ţăranilor nevoiaşi, în care se sublinia că în cele 16 raioane existente la acea vreme (Chiţmani, Briceni, Zastavna, Noua Suliţă, Sadagura, Hotin, Hliboca, Cosmin, Storojineţ, Secureni, Lipcani, Vaşcăuţi, Chelmenţi, Vijniţa, Herţa, Putila), unde activau 378 de consilii săteşti, se aflau 1.503 de gospodării ţărăneşti, care nu aveau pământ, 20.031 – cu pământ puţin, cărora li s-a dat în folosinţă 15.354 hectare de terenuri arabile, 716 hectare de pădure. E necesar de a menţiona faptul că în cele 26 de consilii săteşti, constituite în raionul Herţa, puterea sovietică a descoperit numai o singură gospodărie ţărănească, care nu avea pământ. Aceasta înseamnă că în materialul „Timp al marilor primeniri” din 1987, consacrat jubileului de 550 de ani de la prima atestare documentară a orăşelului Herţa, nu s-a reflectat adevărul. Reiese că în fostul Ţinut al Herţei nu erau „obidiţi”. Academicianul Iuri N. Afanasiev sublinia: „Falsificând trecutul, deformând conştiinţa şi consolidând o serie de mituri, istoria, ca şi organele de represiune, a distrus şi a constrâns; ea nu numai a avut de suferit, ci şi a contribuit direct la impunerea suferinţei”.

Odată cu primirea în folosinţă a terenurilor agricole, gospodăriile ţărăneşti din actuala regiune Cernăuţi vor fi supuse sistemului de cote obligatorii de livrare a cerealelor către stat. Acest sistem a fost transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu, datorită măsurilor drastice aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Astfel, la şedinţa comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei din 22 octombrie 1940 s-a semnalat faptul că satele Culiceni, Ţânteni, Molniţa, Beceşti, Lucoviţa, Slobozia şi Buda Mică nu îndeplinesc planurile de predare către stat a cotelor obligatorii de cereale. Conducerea organizaţiei raionale de partid i-a însărcinat pe

Conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, se poate menţiona că în toamna anului 1940, cu aceleaşi gânduri senine de a trece în România şi de a scăpa de „marea fericire” adusă de la Kremlin, trăiau şi numeroşi ucraineni. Drept argument serveşte raportul din 30 octombrie 1940 al organizaţiei raionale de partid din Herţa, adresat comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în care se relata: „În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii şi alte culturi târzii. Chiar strângerea roadei în mod colectiv întâmpină mari greutăţi. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul ţăranilor satului Tureatca, folosiţi la adunarea porumbului, au ieşit trei oameni şi au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul, fiind rănit, a reuşit să treacă şi a nimerit în braţele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reţinută. Ţăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”.

preşedinţii consiliilor săteşti să mobilizeze activul amintitelor localităţi la luptă „cu acţiunile antistatale ale chiaburilor pentru a îndeplini planul de livrare a cerealelor până la data de 26 octombrie 1940”. Conform indicaţiilor primite, activiştii de partid şi comsomoliştii au tăbărât în casele locuitorilor, scoţând din poduri ultimul grăunte.

Batjocura şi samavolniciile „eliberatorilor” au născut proteste în rândurile românilor din Ţinutul Herţa. Ţăranii din satul Culiceni, fostul judeţ Dorohoi, Nicolae Chiţan, Constantin Chiţan şi Pintilei Andrieş „au protestat împotriva ridicării ultimului grăunte de către reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat, motivând că au copii, care vor muri de foame fără de bucăţica de mămăliguţă ce li se ia cu forţa de la gură”. Toţi vor fi arestaţi de către organele sovietice de represalii în luna octombrie 1940, fiind acuzaţi de „agitaţie antisovietică”. Lui Nicolae Chiţan, în vârstă de 43 de ani, i-a rămas acasă soţia cu trei copilaşi. Pintilei Andrieş, la cei 37 de ani ai săi, a lăsat în pragul casei soţia cu trei copii minori. Constantin Chiţan, care avea numai 35 de ani, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la soţie şi de la fiică, fiindcă a rămas să-şi doarmă somnul veşnic în pământurile străine ale Uralului.

Locuitorii satului Tureatca sunt ucraineni. Totodată, în seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din actuala regiune Cernăuţi, constituind peste 80 de oameni, majoritatea fiind de origine ucraineană, au trecut frontiera lângă localitatea Proboteşti din raionul Herţa. Ajungând pe teritoriul României, au desfăşurat Tricolorul, apucând drumul în direcţia oraşului Dorohoi. În componenţa acestui grup de oameni de diferite naţionalităţi, dornici de libertate, s-a aflat şi ţăranul cu studii primare, Gheorghe Ostafe, născut în 1909, în satul Godineşti, fostul Ţinut al Herţei.

pagina 7

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

În ultima lună de toamnă, sovieticii au intensificat acţiunile lor în direcţia consolidării puterii staliniste pe meleagurile carpatine, pline de dor şi suferinţe. Astfel, pe data de 12 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene a adoptat Decretul „Cu privire la lichidarea judeţelor şi constituirea raioanelor în regiunea Cernăuţi”, în baza căruia în ţinutul „eliberat” îşi vor înceta existenţa fostele judeţe ale României şi în locul lor vor apărea 14 raioane: Vaşcăuţi, Vijniţa, Herţa, Hliboca, Zastavna, Chelmenţi, Chiţmani, Noua Suliţă, Putila, Sadagura, Secureni, Storojineţ, Hotin şi Cernăuţi. Totodată, conform acestui Decret, oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Hotin vor căpăta statut de oraşe de subordonare regională. Trebuie indicat faptul că raionul Cernăuţi apare în unele documente sovietice locale şi cu denumirea „raionul Cosmin”.

căruia trăiau numeroase vieţuitoare ale pământului. La mijlocul străzii se găsea un mare rezervor natural de apă rece şi cristalină, la care veneau să-şi potolească setea maiestoșii cerbi şi graţioasele căprioare. De aceea, prima denumire a ei a fost „strada care duce spre pădure”.

Tot în aceeaşi zi a fost emis Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene „Despre alegerile deputaţilor în Sovietul Suprem al R.S.S.U. din partea regiunilor Cernăuţi şi Akerman”, în care se menţiona că alegerile deputaţilor în Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene vor avea loc pe data de 12 ianuarie 1941, iar campania electorală pentru viitoarele alegeri începe la 12 noiembrie 1940.

În 1898, la începutul străzii a fost înălţat un impunător edificiu, în care şi-a avut sediul în trecut „Clubul amatorilor de cafea”, unde elita cernăuţeană se aduna şi punea în discuţie diverse teme, ce ţineau de viaţa politică, economică, socială şi culturală a fostei capitale a Bucovinei istorice. Există versiunea că oaspete al acestui Club a fost şi cunoscuta scriitoare ucraineană, Lesea Ucrainka, în timpul vizitelor sale la Cernăuţi, fiind invitată de Olga Kobyleanska. Mai târziu, această clădire, o parte a căreia este situată în Piaţa Centrală, împodobită cu diverse sculpturi şi cu un turn înalt, a devenit sediul direcţiei regionale Cernăuţi a Băncii Naţionale din Ucraina.

Pe data de 14 noiembrie, secţia Consiliului orăşenesc Cernăuţi de plasare a oamenilor în câmpul muncii va informa că dintre cei 5.658 de şomeri, înregistraţi în listele secţiei amintite, au fost angajaţi în diverse ramuri ale economiei oraşului 5.086 de cernăuţeni. În numărul lor au intrat „muncitori calificaţi, precum şi reprezentanţi ai intelectualităţii truditoare”.

În clădirea unde se află astăzi salonul de rochii de mireasă „Viorica”, construită la 1887, în perioada interbelică se găsea librăria „Eminescu”, iar alături, faimosul magazin de vinuri „Moş Ghiţă”, cu cele mai bune vinuri din Moldova, adunate în carafe pântecoase.

În ziua de 15 noiembrie, conform hotărârii biroului comitetului regional Cernăuţi al Comsomolului Leninist, în şcolile din regiune iau fiinţă organizaţiile pioniereşti. În ţinut începe procesul de primire al elevilor în rândurile pionierilor.

La mijlocul străzii se află Muzeul Etnografic Regional. El este deschis la 1863, fiind unul dintre cele mai vechi muzee din Ucraina. În fondurile lui se păstrează peste 90 mii de diverseexponate, având o însemnătate colosală pentru istoria ţinutului mioritic. Muzeul şi-a găsit adăpost în fosta clădire a Fondului Religios al Bucovinei, care, până la 28 iunie 1940, dispunea de 26 de fabrici şi uzine, posedând 274 mii hectare de pădure. În timpul Primului Război Mondial, în această clădire s-a instalat ştabul generalului rus, Brusilov. Sovieticii au transformat edificiul în sediu al N.K.V.D.-ului stalinist, unde au fost supuşi îngrozitoarelor metode bolşevice de tortură sute de băştinaşi de origine română. La finele anului 1944, aici s-a cuibărit comitetul raional Stalin al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei. În 1955, Muzeul îşi va face apariţia din nou în această clădire monumentală.

La 17 noiembrie, ziarul „Radianska Bucovyna”, al cărui prim număr a apărut în ziua de 30 iunie 1940, devenind organul comitetelor regional şi orăşenesc Cernăuţi ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi al comitetului executiv regional Cernăuţi, relata în paginile sale că, dintre cele 32 de şcoli deschise în raionul Putila, 16 vor funcţiona în localităţile de munte, „unde în trecut n-a existat nicio şcoală”. Gazeta sublinia că „în aceste şcoli vor studia 2.610 copii, ce constituie un număr de elevi de două ori mai mare decât a fost în timpul boierilor”.

În documentele de statistică elaborate de organele locale ale puterii staliniste, se sublinia că „au avut loc prefaceri simţitoare în domeniul ocrotirii sănătăţii”. Dictatura bolşevică, chipurile, a înregistrat importante succese în această direcţie, accentuându-se că, la data de 25 noiembrie 1940, în regiunea Cernăuţi funcţionau 250 de diferite aşezăminte medicale, iar în perioada interbelică „numai 225 de spitale”.

Lângă Muzeul Etnografic dăinuie, pentru sufletele pline de evlavie ale cernăuţenilor, Catedrala Sfântului Duh, construcţia căreia a început în iulie 1844, sub supravegherea inginerului Marin şi a arhitectului vienez, Roplea. La 1860, Catedrala a căpătat înfăţişarea ei de astăzi datorită proiectului lui Iosef Glavka. Catedrala a fost construită timp de 20 de ani, iar în iulie 1864 mitropolitul Eugen Hacman a sfinţit-o. Lucrările interioare au continuat până la finele secolului XIX, fiindcă în anii 1892-1896, pictorii din Viena înfrumuseţau pereţii din lăcaşul sfânt. Catedrala este construită în stilul renaşterii italiene. Turnurile ei au o înălţime de 46 de metri.

Pe data de 28 noiembrie 1940 au fost organizate în regiune „şcolile agricole”, care aveau menirea de a pregăti specialişti în domeniul muncii la sate. De exemplu, în „şcoala agricolă” din localitatea Petriceanca, azi raionul Hliboca, vor căpăta cunoştinţe viitorii contabili, zootehnicieni şi medici veterinari. În cea din satul Stăuceni, raionul Hotin, vor studia viitorii tractorişti.

Tot în luna noiembrie a început înaintarea candidaţilor în deputaţi pentru alegerile în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S. Ucrainene. În timpul întâlnirilor cu alegătorii din localităţile ţinutului, erau înaintaţi pentru forurile legislative superioare ale fostului imperiu sovietic „cei mai buni fii ai poporului”. Bunăoară, ţăranii satului Zadobreni (Zadubrivka) din fostul raion Sadagura l-au înaintat în calitate de candidat în deputaţi pentru Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene pe fostul ilegalist, Mykola Pavliuk, iar locuitorii din Cuciurul Mare – pe Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei.

Alături de sediul actualului comisariat militar regional, fostele case ale contelui Vasylko, se înalţă Casa Naţională a Polonezilor, construită în 1902, în care şi-au desfăşurat activitatea toate societăţile poloneze, existente până la 28 iunie 1940.

Conform unor date oficiale, la data de 25 noiembrie 1940, în cele 14 raioane din actuala regiune Cernăuţi a Ucrainei locuiau 712.138 de oameni. În fostul raion Sadagura se aflau 57.684 de locuitori, în raionul Zastavna – 52.173, în raionul Cosmin – 45.789, în raionul Putila – 21.832, în fostul raion Vaşcăuţi – 45.961, în raionul Storojineţ – 49.431, în raionul Chiţmani – 55.652, în raionul Vijniţa – 43.612, în raionul Hliboca – 53.765, în raionul Herţa – 35.492, în raionul Hotin – 65.874, în raionul Noua Suliţă – 51.451, în raionul Chelmenţi – 66.758 şi în raionul Secureni – 66.664 de locuitori. E necesar de a sublinia că după jumătate de secol de dominaţie bolşevică, populaţia raionului românesc Herţa a scăzut cu 5.881 locuitori, având la 1 ianuarie 1992 un număr total de 29.611 oameni. Această reducere e rezultatul politicii de teroare comunistă, promovată pe istoricul plai mioritic.

La finele străzii se află Casa Naţională Germană, înălţată la 1910, după proiectul lui Gustav Frici. Clădirea este ridicată în stilul romantismului, cu accente din arhitectura populară germană. Până la perioada de instaurare a puterii staliniste în ţinut, aici se găsea o cafenea şi un restaurant, iar în sala spaţioasă a Casei germane se desfăşurau diverse manifestări cu caracter cultural.

Prima stradă cu nume românesc din oraşul Cernăuţi, a cărei denumire a fost schimbată în toamna anului 1940, a fost strada Iancu Flondor. Această stradă pietonală porneşte de la Piaţa Centrală (fosta Piaţa Unirii) şi se întinde, paralel cu strada Principală (fostă strada Transilvaniei), până la strada Şevcenko. Istoria ei s-a născut la 1786, când cernăuţeanul Ştefan Hanvac a construit prima casă la începutul străzii. Cu timpul, au apărut alte clădiri, pentru ridicarea cărora proprietarii erau nevoiţi să depună mari eforturi în direcţia valorificării terenului, împresurat cu fagi şi stejari seculari. Astăzi, contemplând minunata privelişte a străzii, ne vine greu să dăm crezare faptului că, în urmă cu două veacuri şi jumătate, pe întinderea ei se înălţa către mândrul soare un falnic codru, sub poalele

În ziua de 4 iulie 1940, Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, vizitând oraşul Cernăuţi, a măsurat cu pasul fosta stradă Domnească, fiind însoţit de noua conducere a ţinutului „eliberat”, precum şi de unii reprezentanţi ai foştilor ilegalişti. Conducătorul Ucrainei Sovietice, rămânând surprins de frumuseţea acestei străzi, i-a rugat pe ilegalişti să-i dea informaţii suplimentare referitoare la strada în cauză. Acei, care trăiau în inimi cu „venin şi mărăcine”, i-au spus „scumpului conducător” că în perioada interbelică, strada Iancu Flondor a devenit centrul vieţii culturale şi comerciale al istoricului oraş de pe malul bătrânului Prut şi în aceste edificii, împodobite cu diferite sculpturi ale personajelor din mitologia antică, locuiau boierii români. Strada era spălată cu apă şi săpun de două ori pe zi şi ţăranii, dacă doreau să calce pe caldarâmul ei, trebuiau să- şi schimbe încălţămintea plină de noroi. Groaznicul secretar a început să tune şi să arunce fulgere prin nări, ordonându-le „eliberatorilor” să „distrugă cartierele vechi ale oraşului, fiindcă ele erau o mărturie a trecutului burghezo-moşieresc”.

pagina 8

La finele secolului XIX, casele mici din lemn au fost înlocuite cu clădiri noi, ridicate din cărămidă, cu două sau trei etaje. Atunci a început pietruirea străzii şi apariţia trotuarelor. Au pornit lucrările de canalizare. În 1896, strada va fi electrificată. Construcţia străzii s-a finalizat în perioada habsburgică a oraşului Cernăuţi şi ea a primit denumirea „Herrengasse”. În traducere, înseamnă „strada Domnească”. În perioada interbelică, strada a purtat numele acestui reprezentant de vază al românilor din Bucovina, Iancu Flondor.

Pe data de 27 noiembrie 1940, conform hotărârii comitetului executiv regional Cernăuţi, denumirea străzii Iancu Flondor a fost schimbată în Olga Kobyleanska. Iarna a ieşit din legendă ca o pasăre măiastră. Fulgii cădeau peste multimilenara glie străbună, acoperind cu albul diafan al cerului mult obositul pământ creştin, văruind acoperişurile caselor din ţinutul de la poale de Carpaţi, accentuând argintul cupolelor lăcaşurilor sfinte din Ţara codrilor de fagi. Gerul a brodat geamurile. Băştinaşii au

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

aprins focul în sobele care oftau după zilele calde ce au trecut. A sosit data de întâi decembrie. În această zi de început de iarnă, ziarul regional „Radianska Bukovyna” menţiona că în pitoreasca localitate Vyjenka, raionul Vijniţa, situată „în inima munţilor Carpaţi”, va fi deschis „primul sanatoriu din Bucovina”, unde vor fi trataţi bolnavii care suferă de tuberculoză. Gazeta relata că pentru funcţionarea sanatoriului, „statul a alocat 175 mii de ruble”. Primii pacienţi, în număr de „75 de oameni”, vor „sosi la 20 decembrie”.

Pe data de 14 decembrie, comitetul regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a înaintat Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei informaţia „Despre pregătirile în regiune pentru viitoarele alegeri ale deputaţilor în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S.U.”. În ea se sublinia faptul că „în toate raioanele au avut loc consfătuiri ale agitatorilor”, în cadrul cărora a fost pusă în discuţie „munca de agitaţie în rândurile maselor, orientată la pregătirea pentru desfăşurarea viitoarelor alegeri”. Se aducea la cunoştinţa Kievului că această „muncă se desfăşoară sub conducerea comuniştilor, comsomoliştilor şi activiştilor din localităţile ţinutului”. Un rol însemnat în „activitatea menţionată aparţine femeilor”. În regiune au fost „organizate 626 de colective de agitatori”, în componenţa cărora „sunt antrenaţi 14.266 de agitatori, în numărul cărora se află 1.250 de comunişti, 950 de comsomolişti şi 1.652 de femei”. Pentru „studierea Constituţiei Sovietice şi legislaţiei referitoare la alegeri, în localităţile din ţinut au fost create 13.264 de cercuri. Ele întrunesc 420 mii de alegători din numărul total al acestora, care este de 491.161 de oameni”. Pentru conducătorii „colectivelor de agitatori, membrii grupului de lectori din structura comitetului regional de partid, au citit 955 de lecţii”.

Unele lecţii se refereau la tema „Caracteristica partidelor burghezo- naţionaliste care au existat în Bucovina de Nord”. Totodată, se menţiona faptul că „o piedică însemnată în procesul de desfăşurare a muncii de agitaţie în raioanele cu populaţie moldovenească a constituit-o lipsa literaturii în limba moldovenească, inclusiv a textelor Constituţiilor Uniunii Republicilor Sovietice Socialste şi Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precum şi a literaturii referitoare la alegeri”. Pentru lichidarea acestor neajunsuri, „gazeta raională din Herţa „Steagul roşu”, care apare în limba moldovenească, a tipărit textele Costituţiilor U.R.S.S. şi R.S.S.U. şi a documentelor referitoare la alegeri, în număr de 20 mii de exemplare”. În aceste raioane „toată documentaţia referitoare la alegeri se publică în limba moldovenească. În ele activează 10 brigăzi, în fiecare câte 4 oameni din rândurile activului regional, care cunosc limba moldovenească. Brigăzile lucrează sub conducerea comitetului regional de partid”.

Pe data de 7 iulie 2010, comisia de experţi a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, apreciind semnificaţia zilei de 28 iunie 1940, a dat publicităţii următoarele: „28 iunie 1940 este începutul unor drame şi tragerii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist, instalat prin forţa baionetelor sovietice, a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate”. Pe parcursul celor şase luni (28 iunie – 31 decembrie) ale anului 1940, în actuala regiune Cernăuţi, organele represive ale dictaturii bolşevice au arestat 1.499 de oameni de diferite naţionalităţi, vârste şi profesii. În numărul lor au intrat 552 de români, 492 de ucraineni, 228 de evrei, 139 de ruşi, 62 de polonezi, 10 nemţi, 6 unguri, 3 slovaci, 2 armeni, 2 cehi, un bielorus, un bulgar, un lituanian. Osândiţii au fost supuşi la ani mulţi de privare a libertăţii.Formulele de acuzare ale „duşmanilor poporului” erau: „trecerea ilegală a frontierei de stat”, „elemente care prezintă un pericol social”, „tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat”, „activitate de spionaj”, „complicitate la trecerea ilegală a frontierei de stat”, „activitate subversivă”, „luptă activă împotriva mişcării revoluţionare”, „trădarea patriei”, „actiuni teroriste”, „agitaţie antisovietică”, „apartenenţă la partidele contrarevoluţionare”, „tentativă de trădare a patriei”, „nedenunţare”. Martirii au apucat drumul Gulagului stalinist, care avea „dimensiuni astronomice”, unde „sclavia este prezentată ca o şcoală a educaţiei” şi domnea „masacrarea, exterminarea omului de către om”.

Conform informaţiei amintite, în regiunea Cernăuţi, la acea vreme, locuiau 804.245 de persoane, iar numărul alegătorilor era de 491.161 de oameni. În componenţa alegătorilor se aflau 251.818 femei şi 108.124 de tineri cu vârsta între 18 şi 26 de ani. În ţinut au fost create 13 circumscripţii electorale – 9 circumscripţii erau menite pentru alegerile de deputaţi în Sovietul Suprem al Ucrainei, iar 4, pentru alegerile în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. În rândurile membrilor comisiilor de circumscripţie au intrat „143 de oameni, dintre care 42 de femei, 123 de ucraineni, 8 ruşi, 7 evrei, 2 români şi 3 moldoveni, 60 de muncitori, 30 de funcţionari, 53 de ţărani, 26 de comunişti, 14 comsomolişti”. În regiune vor fi organizate 541 de sectoare de votare. În componenţa comisiilor de sector au fost incluşi „4.668 de oameni, în numărul cărora se găseau 1.541 de femei, 3.508 ucraineni, 212 ruşi, 392 moldoveni, 156 români, 400 evrei, 437 comunişti, 272 comsomolişti, 508 muncitori, 1.074 funcţionari, 3.059 ţărani, 27 meşteşugari şi 966 tineri de la 18 până la 26 de ani”.

În oraşul Cernăuţi, fosta capitală a Bucovinei istorice, au fost supuşi persecuţiilor bolşevice 611 de „vinovaţi fără de vină”, în lista cărora se aflau incluşi 193 români, 149 ucraineni, 147 evrei, 61 ruşi, 41 polonezi, 8 nemţi, 4 unguri, 3 slovaci, 2 armeni, un bulgar, un ceh, un lituanian.

Concomitent, în regiune au fost numite 3.080 de persoane de încredere ale candidaţilor în deputaţi pentru alegerile în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S.U. În numărul lor au intrat 538 de femei, 2.344 ucraineni, 146 ruşi, 408 români şi moldoveni, 250 evrei, 32 persoane de alte naţionalităţi, 402 comunişti, 179 comsomolişti, 201 muncitori, 2.057 ţărani, 822 funcţionari şi 636 tineri până la vârsta de 26 ani. 179 de oameni posedau studii superioare, 469 – studii medii şi 2.462 de persoane erau absolvente ale şcolilor primare.

În raionul Noua Suliţă au căzut în mâinile călăilor bolşevici 75 de băştinaşi (49 oameni de origine română, 18 ucraineni, 6 ruşi, 2 evrei).

La 18 decembrie, Consiliul Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene şi Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Despre organizarea sovhozurilor în regiunile Cernăuţi şi Ismail”, conform căreia în regiunea Cernăuţi s-a planificat fondarea a 9 sovhozuri. Câte un sovhoz trebuia să apară în raioanele Zastavna, Herţa, Vijniţa, Hliboca, Putila, Vaşcăuţi şi Storojineţ, iar două – în raionul Chiţmani. În raionul Herţa, „pe terenurile foştilor moşieri Verona, Cerna, Perlojan şi Puiu” (15.973 hectare de pământ), va fi organizat sovhozul pentru cultura sfeclei de zahăr; în raionul Storojineţ, sovhozul va funcţiona pe fosta „moşie a lui Flondor” (19.133 hectare),

În raionul Storojineţ, fărădelegilor orânduirii socialiste sunt supuse 150 de persoane (86 români, 44 ucraineni, 8 polonezi, 6 evrei, 3 ruşi, 2 nemţi, un bielorus).

iar în raionul Hliboca, sovhozul va cuprinde „pământurile foştilor moşieri din satele Prosecăreni şi Carapciu” (23.238 hectare de pământ arabil).

În aceeaşi zi a apărut hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei „Despre organizarea staţiilor de maşini şi tractoare în regiunile Cernăuţi şi Ismail”. În cadrul acestor staţii va fi concentrat întregul inventar agricol şi arsenal tehnic, rămas de la „foştii boieri români” şi de la proprietarii de origine germană, care au părăsit ţinutul „eliberat”. Staţiile de maşini şi tractoare vor funcţiona în raioanele Herţa, Sadagura, Hliboca, Vijniţa, Vaşcăuţi, Storojineţ, Chiţmani, Zastavna, Noua Suliţă, Chelmenţi, Secureni, Cernăuţi şi Hotin şi vor prelucra terenurile, incluse în componenţa viitoarelor sovhozuri. Refugiaţii au lăsat în urma lor 357.123 hectare de pământ arabil, care a devenit proprietatea statului sovietic.

În raionul Vijniţa, sub securea dezmăţului stalinist al primului stat socialist din lume au căzut 63 de băştinaşi (53 de ucraineni, 4 evrei, 3 polonezi, 2 români şi un rus).

În raionul Herţa, „eliberatorii” au arestat şi condamnat la ani grei de temniţă 113 martiri (106 români, 4 evrei, 2 ucraineni, un rus).

În raionul Hliboca, victime ale terorii roşii au devenit 136 de localnici (84 de români, 34 de ucraineni, 8 ruşi, 6 polonezi, 2 evrei şi 2 unguri).

În raionul Zastavna vor fi nimicite 67 de persoane (35 ucraineni, 16 evrei, 13 români, 2 polonezi, un rus).

În raionul Chelmenţi sunt descoperite 23 de „elemente reacţionare” (14 ucraineni, 4 evrei, 4 ruşi, un polonez).

În raionul Chiţmani existau 27 de „duşmani ai poporului” (21 de ucraineni, 4 evrei, 2 români).

În raionul Putila sunt lipsiţi de libertate 51 de locuitori (41 de ucraineni, 5 evrei, 4 români şi un rus).

În raionul Secureni, organele represive comuniste vor scoate la lumina zilei 34 de „elemente care prezintă un pericol social” (16 ucraineni, 10 ruşi, 6 evrei, 2 români).

În raionul Hotin vor fi sacrificaţi de către puterea sovietică 149 de oameni (65 de ucraineni, 43 de ruşi, 28 de evrei, 11 băştinaşi de origine română, un ceh şi un polonez).

Prin crimele comise în a doua jumătate a anului 1940, dictatura stalinistă a început să scrie cea mai sângeroasă pagină din istoria multiseculară a meleagurilor voievodale. În ţinutul mioritic a apărut imaginea omului sovietic, care avea menirea să-l distrugă pe omul băştinaş.

Preluare ART EMIS

pagina 9

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

General de divizie (r) Ion COSTAŞ, Chişinău Republica Moldova este un stat artificial

Platforma electorală

viitorul nostru ori va fi românesc, ori nu va fi deloc!

Să nu uităm că Pactul Molotov-
Ribbentrop a fost condamnat şi
declarat nul ab initio de întreaga
comunitate internaţională, inclusiv
de către cele două părţi semnatare
– U.R.S.S. (Rusia) şi Germania!
Iar în Actul Final de la Helsinki
(1975), Carta de la Paris (1990),
alte Acte Internaționale este stipulat
că frontierele dintre state pot fi
modificate pe cale pașnică, cu
acordul părţilor! Iar în Declarația de
Independenţă a Republicii Moldova
este stipulat că Republica Moldova
este liberă să-şi hotărască prezentul
şi viitorul în spaţiul istoric şi etnic
al devenirii sale naţionale, or acest
spaţiu nu este altceva decât România
în frontierele sale de până la ocupaţia sovietică din 1940; Ținând cont și de Declarația Parlamentului României din 27 martie 2018, Rezoluția Senatului S.U.A. din 28 iunie 1991, Rezoluția Parlamentului European nr. P9-TA(2019)0021 din 19 septembrie 2019.

Concluzii:

Situația în care se află Republica Moldova:

– Din punct de vedere istoric, Republica Moldova este un stat artificial, o consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop;

– Experimentul de 29 de ani de „independenţă” a Republicii Moldova a eşuat definitiv şi ireversibil: Republica Moldova este cel mai sărac stat, cu cel mai mic PIB/cap. loc. din Europa şi, în consecinţă, cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa! Din această cauză au emigrat deja circa 1,5 milioane de conaţionali şi exodul continuă! Bătrânii, şi nu doar, mor pe capete, iar copii nu se mai nasc… Ni se stinge Neamul văzând cu ochii… Nu e departe ziua când ponderea celor veniţi cu tancurile peste noi şi progeniturile acestora vor prevala asupra elementului autohton, iar de aici până la stingerea completă a fiinţei naţionale, în teritoriile româneşti înstrăinate de la est de Prut, rămâne doar un pas.

– Decalajul dintre nivelurile de trai din România şi Republica Moldova e în continuă creştere. Dacă prin 1990 nivelul de trai era acelaşi, astăzi în România se trăieşte de 3,5-4 ori mai bine, iar România, de ani buni, are una din cele mai mari creşteri economice din Europa, astfel că decalajul va creşte şi mai mult!

– Toate sloganurile despre integrarea Republicii Moldova în U.E. ca „stat independent” sunt minciuni sfruntate! Un stat care nu-şi controlează întregul său teritoriu şi frontierele se numeşte stat eşuat! Un asemenea stat n-are nici o şansă să devină vreodată parte a U.E., nemaivorbind de obligativitatea apartenenței la NATO, ca o precondiție pentru a putea accede în U.E. – lucru de domeniul fantasticului, atâta timp cât Rusia își menține trupele de ocupație și armamentul pe o bună parte a teritoriul Republicii Moldova și nici gând n-are să şi le retragă, cu toate implicarea U.E. și S.U.A. în formatul de negocieri 5+2;

– La ora actuală nu există factori externi, care ar împiedica (Re) Unirea Republicii Moldova cu Patria-mamă România și că totul depinde de voința politică a guvernanților de la Chișinău;

– Republica Moldova nu are nici un fel de securitate politico- militară! Rusia, prin marionetele sale de la Tiraspol şi trupele de ocupaţie din stânga Nistrului, pot în orice moment ocupa întreaga republică, după modelul Crimeii.

– Pentru a înfăptui (Re)Unirea cu Patria-mamă România, este absolut necesar ca în fruntea Republicii Moldova să fie ales un Președinte Unionist, iar în Parlament forțele unioniste să dețină majoritatea!

– Republica Moldova este un stat capturat, unde toate instituţiile statului, inclusiv justiţia, sunt acaparate de o mână de oligarhi și mafioți; – Sunt minciuni sfruntate sloganurile unor politicieni precum că, dacă ajung ei la putere, vor eradica corupția, mafia, hoția, crima organizată și vor face dreptate în societate. Toate acestea se pot întâmpla doar cu o justiție cu adevărat independentă și profesionistă. Iar în Republica Moldova însăși justiția, procuratura, sistemul judecătoresc sunt cele mai corupte structuri! Majoritatea procurorilor și judecătorilor au castele de milioane, conturi în bănci, averi nemăsurate, în condițiile când, până în

O temă aparte – Transnistria!

2014, aveau salarii în jur de 5.000 lei, ceea ce vorbește de la sine. Cineva crede că dacă va ajunge la putere, va face ordine în justiție, o va curăța de persoanele compromise și corupte. Imposibil! Corupția, nepotismul, cumătrismul, solidaritatea de clan s-au înrădăcinat atât de adânc în sistemul judecătoresc – pe deasupra, concrescut cu mafia și structurile criminale – încât acesta nu poate fi reformat! Singura soluție e ca tot sistemul judecătoresc să fie desființat, în genere, iar în locul acestuia, D.N.A., Procuratura Română, întreg sistemul judecătoresc din

Unii „patrioți” susțin că Transnistria e o piatră de moară atârnată de gâtul Republicii Moldova, și de aceea Unirea trebuie să se facă fără Transnistria, că altfel nu e posibil. Unirea fără Transnistria, aşa cum propun unele capete înfierbântate, e posibilă doar dacă Republica Moldova se dezice oficial de Transnistria, declară că nu-i mai aparține, altfel spus, îi recunoaşte independenţa! Ce-ar urma după asta? Rusia imediat îi va recunoaşte independenţa, iar Transnistria, în aceiaşi zi, va decide unirea cu Rusia! Astfel, Transnistria devine parte integrantă a Rusiei, încă o enclavă rusească în coastele Europei, cu toate consecințele ce decurg de aici!

România, să treacă Prutul!

Soluţia!

Eu, generalul Ion Costaș, am o cu totul altă abordare în problema transnistreană!Transnistria nu există ca stat pe Harta Politică a Lumii – de jure ea face parte din Republica Moldova! Dacă Parlamentul de la Chişinău va vota Unirea cu România, asta înseamnă că Republica Moldova se uneşte cu Transnistria cu tot, aşa cum există ea pe Harta Politică a Lumii! Devenind parte integrantă a Statului Român, Republica Moldova (cu tot cu Transnistria) devine automat parte a U.E. şi N.A.T.O. în frunte cu S.U.A.! Acestea sunt unicele forţe de pe glob, capabile să-i forţeze pe ruşi să-şi retragă trupele de ocupație şi armamentul din stânga Nistrului! Iar după retragerea acestora, România, reîntregită parţial, va iniţia negocieri cu Ucraina în problema unui schimb de teritorii, astfel, ca să se revină la frontierele de până la ocupaţia sovietică din 1940! Ucraina va fi nevoită să accepte, dacă se vrea în U.E., căci fără acceptul tuturor statelor membre U.E., inclusiv al României, nu are nici o şansă. Iată de ce este o crimă să pledezi pentru (Re)Unire cu Patria-mamă fără Transnistria!

Pentru toate problemele cu care se confruntă Republica Moldova, pentru a deveni parte a N.A.T.O. și U.E., există o singură soluţie: (Re) Unirea cu Patria-mamă România! Reunindu-ne cu Ţara, Republica Moldova devine automat parte şi a N.A.T.O. şi a U.E.! Din acest moment, problema „Transnistriei” se transferă pe agenda de preocupări a U.E. şi N.A.T.O., în frunte cu S.U.A! Acestea sunt unicele forţe de pe glob în stare să-i forţeze pe ruşi să-şi retragă (fără nici o împuşcătură) trupele de ocupaţie şi armamentul de pe teritoriul, deja, UE şi N.A.T.O.!

Redevenind parte integrantă a Statului Român, devenim cu toţii, automat, şi cetăţeni ai României, dar cu teritorii cu tot, nu aşa cum își doresc unii „patrioţi” de pe malul Bâcului (doar cetăţenia). Imediat ni se vor egala pensiile şi salariile, vor veni investiţii masive, se vor deschide sute de mii de locuri de muncă bine plătite, astfel, ca cei plecaţi să poată reveni acasă! Numai prin lichidarea Preşedinţiei, Parlamentului, Guvernului, ministerelor, ambasadelor, raioanelor, vămilor, armatei şi altor structuri parazitare vom economisi circa 1,5 mld Euro, bani cu care se vor tripla salariile şi pensiile păturilor social-vulnerabile!

De ce candidează generalul Ion Costaș!

Reieșind din starea de spirit a unui număr considerabil de unioniști, adevărații Patrioți ai Neamului, care, pe de o parte sunt hotărâți să nu voteze sub nici o formă în fruntea statului un statalist (separatist, urmaș al lui Stalin și Hitler), iar pe de altă parte nu-i acceptă din varii motive pe Octavian Țîcu și Dorin Chirtoacă, care și-au anunțat deja candidaturile și care n-au dorit să-și unească forțele și să desemneze un candidat comun, așa cum dorește toată lumea bună și că, dacă nu va apărea un candidat independent din afara partidelor, un unionist valoros și veritabil, onest, incoruptibil, cu verticalitate și multă determinare, ei, în genere nu se vor prezenta la vot, la îndemnul mai multor camarazi de arme dar și a multor cetățeni din întreaga societate, pentru a motiva o bună parte de Unioniști să iasă la vot, dar și pentru a folosi campania electorală în scopul conștientizării populației, mai ales celei de la țară, de necesitatea imperioasă a (Re)Unirii cu Patria-mamă și beneficiile acesteia, m-am decis să candidez și sper să nu dezamăgesc!

(Re)Unirea cu Patria-mamă România este și unica soluţie pentru salvgardarea ființei naționale în teritoriile românești înstrăinate din stânga Prutului; doar în componența României și, implicit, a U.E. și N.A.T.O., ne putem asigura securitatea militaro-politică, economică, energetică și societală, un trai decent și civilizat, cu respectarea drepturilor și libertăților omului. În acelaşi timp, justiţia românească, Procuratura, D.N.A. vor trece Prutul! Doar aşa vom putea eradica corupția, mafia, hoția, banditismul și crima organizată. În concluzie:

pagina 10

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

În calitate de preşedinte:

– Voi efectua o primă vizită oficială la București, unde, împreună cu autoritățile României, vom pune la punct un Plan de Acțiuni în vederea lichidării grabnice a consecințelor odiosului Pact Molotov-Ribbentrop;

C.C. la 5 decembrie 2013!
– Voi face demersurile necesare ca N.A.T.O. și România să ia sub

– Voi face tot posibilul ca să dizolv actualul Parlament și să declanșez alegeri parlamentare anticipate!

protecția sa militară Republica Moldova!
– Voi face tot posibilul ca să conectăm, cât mai curând, rețelele de

În paralel, voi folosi toate pârghiile legale ca să unific într-o singură formațiune toate forțele unioniste, astfel, ca alegerile parlamentare să fie câștigate de acestea!

gaze din Republica Moldova la gazoductul Iași-Chișinău și trecerea la aprovizionarea cu gaze din România și U.E..

– Voi întreprinde măsurile necesare ca să fie inaugurate emisiuni speciale de conștientizare a populației asupra necesitații imperioase a (Re)Unirii cu Patria-mamă România și beneficiile acesteia, la toate posturile de televiziune și radio, cu participarea unor istorici de prestigiu și a unor experți din diferite domenii;

– Voi face tot ce depinde de un Președinte pentru a interconecta, cât mai repede, rețelele electrice din Republica Moldova cu cele din România și aprovizionarea cu energie electrică exclusiv din România și U.E.!

– Voi iniția modificarea Legii Cetățeniei, astfel, ca cei veniți cu tancurile peste noi în 1940/1944 și urmașii lor, care, pe parcursul a 29 de ani de Independență a Republicii Moldova, n-au dorit să învețe Limba oficială a Republicii Moldova, să fie lipsiți de cetățenia Republicii Moldova!

– Voi face tot ce depinde de mine ca ecartamentul căilor ferate din Republica Moldova să fie trecut la standardele României și U.E., cu trecerea la tracțiunea electrică!

– Voi face o sesizare la C.C. cu privire la constituționalitatea participării locuitorilor din Transnistria, teritoriu, care nu este controlat de autoritățile Republicii Moldova și locuitorii acesteia nu plătesc nici un fel de contribuții la statul Republica Moldova și nici măcar nu figurează în listele alegătorilor;

– Voi veni cu o inițiativă legislativă pentru unificarea sistemelor de învățământ, de toate nivelurile, din Republica Moldova cu cele din România;

– Voi veni cu o inițiativă legislativă pentru introducerea în Codul Electoral a votului electronic și prin corespondență, asigurându- le, astfel, posibilitatea de a participa la vot și cetățenilor Republicii Moldova plecați de nevoie în lumea largă;

– Voi face tot posibilul ca autoritățile „Transnistriei” să nu mai poată zbura prin Aeroportul Internațional de la Chișinău;

– Voi iniția modificarea articolelor 11 și 13 din Constituție, astfel ca Republica Moldova să aibă dreptul să adere la N.A.T.O., iar glotonimul „limba moldovenească” să fie înlocuit cu limba română, așa cum a decis

– Voi insista ca Parlamentul de la Chișinău să adopte cât mai curând posibil Declarația de (Re)Unire cu Patria-mamă România!

Alegeri prezidențiale în R. Moldova TRICOLOR și trei cuvinte:

MAIA SANDU – PREȘEDINTE!

– Voi încuraja, pe toate căile, pătrunderea capitalului românesc în domeniile economic și bancar;

– Voi lua toate măsurile ca să fie stopată aprovizionarea cu cele necesare a trupelor de ocupație ale Rusiei prin teritoriul Republicii Moldova;

– Voi iniția modificarea Constituției, astfel ca Unirea cu Patria- mamă România să se poată înfăptui, atât prin referendum, cât și cu votul a 2/3 din deputați;

(Preluare ART EMIS)

Această scandare era pe buzele tuturor tinerilor români basarabeni pro-unioniști, în seara zilei de 15 noiembrie 2020, la Chișinău, în momentul când victoria zdrobitoare în alegerile prezidențiale din R. Moldova era evidentă și acceptată de cvasitotalitatea mass-media.

a acestui petic de pământ (rupt de la sânul patriei-mame prin tratatul Molotov-Ribbentrop) în spațiul geopolitic estic.

Zi istorică, în care tânăra basarabeancă Maia Sandu – politician moldovean de prestigiu, cu studii economice universitare la Harvard și fost funcționar la Banca Mondială, militant intransigent pro-european, angajată plenar în lupta anticorupție și pentru statul de drept – a învins detașat în confruntarea cu actualul președinte al R. Moldova, Igor Dodon – simbol al reminiscențelor neo-sovietice, adept slugarnic al curentului politic pro-putinst, personaj politic care persevera în menținerea societății moldovenești într-o „zonă gri”, cu vădite intenții de integrare

În ipostaza unei veritabile Jeanne D’Arc, chemând populația de dincolo de Prut la eliberarea „gliei străbune a Basarabilor”, Maia Sandu a reușit să polarizeze în sprijinul candidaturii domniei sale toate fracțiunile politice moldovenești pro-europene, atât pe unioniști cât și pe „stataliști”.

pagina 11

Publicăm în continuare un reportaj privind aceste importante alegeri prezidențiale moldovenești, rezultatul cărora putând constitui un veritabil punct de inflexiune al evoluțiilor politice actuale din Basarabia. (Redacția)

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Din Basarabia:
Rezultatul votului la alegerile prezidenţiale 2020

Votul la alegerile prezidenţiale 2020 din mult rătăcita, mult pătimita, mult puerila Basarabie comunică lumii întregi că s-a început procesul de maturizare a populaţiei din acest spaţiu, precum şi a descendenţilor acesteia, emigraţi în statele Uniunii Europene.

instituiri de funcţii, acordarea de distincţii ș.a. – să obţină simpatia cetăţenilor, dar maturitatea electoratului a demascat caracterul odios al acestuia. Tocmai această maturizare politică a electoratului basarabean a fost un factor determinant în alegerile prezidenţiale din toamna anului 2020, influențând puternic votul anti-oligarhie, anti-Plahotniuc, anti- Dodon, anti-corupţie.

Alegerea făcută de basarabeni, indiferent de etnie, relevă revolta acestora împotriva regimurilor oligarhice, instituite de conjuncturiştii de sorginte sovietică, care, etapă cu etapă – prin delapidări, corupţie și scheme financiare frauduloase –, aduceau tot mai aproape izolarea politică şi economică a statului Republica Moldova, cu consecința falimentului, colapsului economic, dezastrului social al acestui stat. Politicieni reuniţi în clanuri oligarhice, cu legături la vedere sau în sfere oculte, au determinat adâncirea, fără precedent, a sărăcirii acestui stat.

De data aceasta, basarabenii plecați la lucru peste hotare – diaspora –, precum și lumea de bună credinţă din sudul şi centrul Republicii Moldova au acordat un vot responsabil, pentru o perspectivă proeuropeană, democrată a statului – excepţie făcând doar zona de nord, cu reminiscențe neo-sovietice, precum şi a zonei găgăuze, marcată de șovinismul întreținut sistematic din est.

Lumea deznădăjduită nu mai dă crezare nici unei doctrine sociale, naţionale sau geopolitice, punându-și toate speranţele într-un lider puternic, care, în viziunea alegătorilor, ar putea combate eficient corupția pe această palmă de pământ.

Dacă e să facem o retrospectivă şi să remarcăm formula electorală a prezidenţialelor 2020, se poate afirma că strategiile celor doi candidaţi – Maia Sandu şi Igor Dodon – au fost absolut antitetice: mesajul doamnei a fost constructiv, diplomatic, proeuropean, progresist, coerent, iar al celui de al doilea candidat a fost umilitor, pro-moscovit, scandalos, mincinos, sentenţios, sfidător şi absolut incoerent .

Starea aceasta de nesiguranţă a zilei de mâine, de incertitudine asupra viitorului – care a acaparat, tot mai deplin, sufletul basarabenilor – a fost întreținută de succesiunea la vârful actualei clase politice moldovenești a unor lideri care au determinat delapidarea averii statului. Apogeul, în această privință, a fost atins prin instalarea la conducerea statului a clanului Plahotniuc, iar ulterior a clanului Dodon, clanuri politico-mafiote care s-au dedat la răfuieli oligarhice şi hoţii în proporţii de miliarde, cote ale jafului, de neînchipuit pentru omul de rând.

Maia Sandu, în opţiunile electorale, a pledat pentru: desfiinţarea schemelor frauduloase din sistemul judecătoresc; transparenţă în luarea deciziilor administrative; majorarea pensiilor, a salariilor categoriilor vulnerabile de concetăţeni – cu indicarea sursei de acoperire a acestor proiecte –; ieşirea din izolarea politică și economică a statului; instituirea unor relaţii bune cu statele vecine; valorificarea oportunităţilor de cooperare cu UE, în timp ce Igor Dodon, în mare parte, a încercat să convingă lumea aflată la necaz, lăudându-se că a făcut multe pentru propăşirea Republicii Moldova şi a populaţiei – care populație are un nivel de trai inferior aceluia de acum patru ani, situație demonstrată și de statistica adusă în campania electorală chiar de el, iar faptul acesta arată, implicit, hoţiile la care s-a dedat împreună cu ortacii săi.

Reprezentanţii puterii s-au înconjurat de bodyguarzi, au aservit instrumentele de forță ale statului – poliţiști, jandarmi, armată şi justiţie – care, prin corupția generalizată, au aderat la sistemul oligarhic instituit.

Aflat în colaps politic și economico-social, statul R. Moldova a ajuns în pragul falimentului. În aceeași măsură, însă, s-a consolidat forța de reacție a părții sănătoase a societății, militantismul politico-civic al unor pături tot mai largi ale societății moldovenești.

Însă, camarila președintelui pro-moscovit n-a ezitat să sară, în campania electorală, pentru sprijinirea „binefăcătorului” lor, trâmbiţând, din adâncul rărunchilor, cât de bun conducător au ei. Un exemplu elocvent este Ion Ceban, primarul capitalei Chișinău, care a abandonat urbea în sezonul de pregătire a oraşului pentru iarnă, pentru a face campanie electorală pentru şeful său – iar aglomerația urbană chișinăuiană include zeci de grădiniţe, şcoli și alte așezăminte, iar acestea înseamnă mii de copii, bătrâni din aziluri, bătrâni neajutoraţi, drumuri nereparate şi alte și alte probleme acute ale municipiului –; unde mai pui, că acest abandon s-a consumat în timp de pandemie, când necesitatea asistenţei primăriei atinge cotele maxime.

Primul semnal al dezrădăcinării sistemului oligarhic corupt a fost fuga lui Plahotniuc din Moldova basarabeană, atunci când Maia Sandu, devenind Prim-ministru, s-a ridicat ferm în apărarea valorilor democratice ale statului, optând pentru o justiţie apolitică şi corectă.

Această opțiune, coroborată cu perseverența luptei anticorupție, demonstrate de liderul politic Maia Sandu, a alertat clanurile corupte din justiţie, poliţie, sistemul medical, comerţ, afaceri imobiliare etc. Acest fapt a servit uzurpatorilor din partidul democrat, cât şi acelora din clanul dodonist, drept pretext pentru a demite Guvernul Maia Sandu. Pasul făcut de camarila domocrat-socialistă – în detrimentul procesului de întărire a ordinii publice, a bunăstării populaţiei, a unei justiţii incoruptibile, a asistenţei social-medicale efective – a trezit indignarea populaţiei basarabene, cu atât mai mult cu cât s-ar fi impus măsuri excepționale pentru protecția populației în vreme de pandemie și pentru stoparea căderii economice.

Se evidențiază astfel concluzia că votul lumii deznădăjduite a fost, de fapt, un protest la adresa clanului oligarhic şi a sateliţilor acestuia, oamenii cugetând cu un elementar bun simț politic. Datorită votului diasporei – care s-a mobilizat ca niciodată, pentru salvarea perspectivei statului său de origine (262.103 votanți, n.r.) – populaţia dintre Prut şi Nistru a obţinut o nouă speranţă în posibilitatea ieșirii din captivitatea în care se ajunsese prin indiferența cauzată de imaturitatea civică.

Dodon a încercat prin toate mijloacele – măsuri administrative, folosirea mass-media obediente, promisiuni mincinoase, mituiri,

pagina 12

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Alegeri prezidențiale, anul 2020, în R. Moldova: La intrarea în orașul Căușeni, grupul de militanți proeuropeni par a sugera deviza: „Pe aici nu se trece!” – aluzie la cohortele de „votanți” aduși din stânga Nistrului pentru asigurarea unor opțiuni electorale pro-moscovite.

La întâlnirile cu Maia Sandu, lumea, fără sfială, declara că doamna este ultima lor speranţă. Aceasta demonstrează că, în conştiinţa unor basarabeni, deznădăjduirea atinsese limite apocaliptice. Hărţuielile la care au fost supuşi cetățenii basarabeni de conducerile politice ale țării, una mai perversă ca alta, au acumulat, an de an, indignarea şi revolta mulţimii şi, spre binele acesteia, la aceste alegeri, oligarhiei corupte i s-a opus un candidat pe potrivă – Maia Sandu.

Dar dacă alegerile erau fraudate, aşa cum s-a mai întâmplat în 2016, când foarte puţini s-au ridicat în apărarea corectitudinii votării, atunci?… De această dată, însă, situația era mult prea evidentă (o diferență de peste 15 procente) și nu s-a mai putut aplica principiul stalinist, după care, factorul determinant în rezultatul votării este acel care numără voturile!…

Prof. Valeriu Ostaș, Directorul Centrului cultural și de asistență didactică Casa Limbii Române Căușeni

Alegeri prezidențiale, anul 2020, în R. Moldova: grup de activiști susținători ai candidatului Maia Sandu. În acțiune, un militant neobosit pentru unionism – prof. Valeriu Ostaș, Directorul Casei Limbii Române Căușeni. Pe afișul electoral se poate citi: „E vremea oamenilor buni – Votăm Maia Sandu Președinte”.

În aceste trei cuvinte doresc să concentrez relatarea mea despre vizita pe care am organizat-o pentru domnul academician Nicolae Dabija la Suceava, din zilele de 21 și 22 ianuarie anul curent.

atingerea idealurilor de eliberare națională, dar și de democrație, demult așteptată și dorită în Basarabia.

L-am cunoscut pe Nicolae Dabija în ziua de 14 octombrie 2012 în satul meu natal, Mihăileni, din fostul județ Bălți, actualmente raionul Râșcani din Republica Moldova. În acea zi s-a dezvelit bustul lui Eugen Coșeriu – cel mai mare lingvist al secolului XX, cea mai mare personalitate cu care am avut norocul să fiu consătean. Nicolae Dabija a rostit atunci un înflăcărat discurs și a adresat un apel autorităților să păstreze așa cum se cuvine amintirea acestui mare român, care a făcut cunoscut Mihăileniul nostru în întreaga lume.

A fost deputat în Parlamentul U.R.S.S., unde i s-a adresat lui Mihail Gorbaciov, spunându-i că Basarabia este o parte a României! A fost deputat și în Parlamentul Republicii Moldova unde, alături de Valentin Mândâcanu și de ceilalți fruntași ai luptei pentru limba română și pentru alfabetul latin, a reușit să determine chiar înscrierea acestor deziderate ale basarabenilor în Constituția Republicii Moldova.

Am primit atunci în dar romanul „Temă pentru acasă”, pe care autorul îl consideră, foarte modest fiind, „un roman de dragoste în condiții de deportare”. Este o carte impresionantă, tradusă în toate limbile de

A făcut parte din grupul de inițiativă pentru crearea Frontului Popular, care a editat publicația săptămânală „Literatura și Arta”. A fost de la început, şi este și astăzi, redactorul șef. Tirajul important al acestei reviste a ajuns în anul 1990 la 260.000 de exemplare! Atunci a fost un moment de vârf al întregii mișcări de eliberare națională a românilor basarabeni.

circulație universală și într-un tiraj fără egal pentru opera unui scriitor român contemporan. Mi-a plăcut deosebit de mult dedicația acordată, care mi-a reamintit de refugiul din Basarabia din martie 1944, de peregrinările familiei noastre prin țară, dar și de lupta fără încetare pe care intelectualii basarabeni au dus-o și o mai duc, încă, pentru realizarea idealurilor naționale, pentru unire cu patria mamă România. O păstrez alături de carnetele de membri ai Asociației „Pro Basarabia și Bucovina”, ale părinților mei și ale mele și soției mele, precum și de câteva chitanțe care îmi amintesc de abonamentul pe care îl făceam pentru părinți, încă dinainte de 1989, la revista „Literatura și Arta”.

Născut în 15 iulie 1948, Nicolae Dabija a învățat la școală și a absolvit apoi Facultatea de Filologie la Universitatea de Stat din Moldova, în 1972. A intrat de tânăr în rândurile intelectualilor curajoși care au luptat pentru

Nicole Dabija: Grafia latină era considerată fascistă! În perioada sovietică, dacă scriai o frază cu grafie latină, mai înainte erai deportat în Siberia, acum doar erai dat afară din universitate.

UN VIS ÎMPLINIT

pagina 13

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

În anul În anul 1987 a văzut pentru prima dată România. Ne-a povestit, la întâlnirea de la Universitatea „Ștefan cel Mare”, cum grănicerii sovietici l-au întrebat la cine merge în România? El le-a răspuns: „La rude”. Dialogul a continuat: „Ce rude aveți peste Prut?”; Le-a răspuns: „Pe Mihai Eminescu, pe Vasile Alecsandri, pe Ion Creangă, pe Alexandru Ioan Cuza, pe Lucian Blaga, pe Octavian Goga.” Când, mai târziu, trecea vama, un grănicer, care de acum îl cunoștea, le spunea colegilor: ăsta e cel cu multe rude!… Simțea că aici, dincoace de Prut, sunt românii lui, că România este țara lui, ca și Basarabia.

Așa cum era și normal, la Biblioteca Județeană s-a făcut cel mai amplu schimb de cărți pe care l-am văzut în această instituție. Domnul Nicolae Dabija a oferit, cu dedicație, celor prezenți cartea dumnealui „Temă pentru acasă”. Directorul bibliotecii județene i-a oferit domnului academician cartea intitulată „Enciclopedia Bucovinei”, în trei volume. Cu acordul autorului, i-am oferit și eu dumnealui cartea „Descătușarea”, scrisă de profesorul Mihai Iacobescu, marele nostru istoric.

Când a început revoluția din decembrie 1989 în România, Nicolae Dabija credea că unirea cu patria mamă, România, mai are câteva ore până la înfăptuire.

Discuția cu domnul academician s-a transformat apoi într-un dialog pe teme actuale, referitoare la situația din Republica Moldova. Din discuții, a reieșit că drumul pe care trebuie să-l urmeze Basarabia cuprinde: aderarea la Uniunea Europeană, continuarea, deci, a angajamentelor pe care guvernul republicii și le-a asumat odată cu semnarea documentelor de asociere la Uniunea Europeană. A reieșit, de asemenea, necesitatea ca România să acorde un ajutor mai substanțial Republicii Moldova, atât în domeniul infrastructurii cât și pentru colaborare în domeniul cultural, pentru creșterea numărului de studenți, pentru schimbul de experiență și înfrățiri între comune și orașe, de pe ambele maluri ale Prutului.

În ianuarie 1990 a făcut o vizită la București, împreună cu alți fruntași basarabeni. A ajuns să discute cu președintele Ion Iliescu, căruia i-a propus să accepte că este perioada cea mai potrivită pentru unire, dar, din păcate, și președintele României ca și fostul președinte Gorbaciov au avut alți sfetnici, pe care i-au ascultat.

În sala bibliotecii Universității „Ștefan cel Mare” a fost o întâlnire de neuitat. Nicolae Dabija a vrut să vadă ce cărți, cu autori din Republica Moldova, se găsesc în biblioteca universității și, de asemenea, ce cărți din bibliotecă ar trebui preluate în Republica Moldova. De organizarea acestei întâlniri s-a ocupat d-na prof. universitar Sanda Ardeleanu. Au participat profesori, dar și mulți studenți, dintre care i-am remarcat pe studenții basarabeni. Nu știam că din cei 9.000 de studenți ai universității „Ștefan cel Mare”, 1.100 erau din Basarabia. Văzându-l pe Nicolae Dabija la Suceava, studenții i-au pus întrebări și au dialogat cu el – unii dintre studenți fiind chiar originari din Chișinău, dar care nu îl văzuseră și nu îl auziseră niciodată în direct.

O surpriză deosebită i-am pregătit domnului acad. Nicolae Dabija pentru dimineața zilei de 22 ianuarie. Îi promisesem domnului Eugen Dimitriu că voi veni, împreună cu domnul academician Dabija, la locuința lui pentru a se cunoaște. Domnul Eugen Dimitriu dorea foarte mult ca acest fapt să se întâmple. A fost emoționant! Născut în 1923, Eugen Dimitriu, basarabean și el, autor al multor cărți despre orașul Fălticeni și oamenii lui de seamă, avea primite titluri de membru al Uniunii Scriitorilor din România, de cetățean de onoare al orașului Fălticeni și multe medalii și diplome de onoare. Cea mai mare dorință a lui era să devină membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Am găsit de cuviință că este potrivit să îl invit la această întâlnire de la bibliotecă pe bunul meu coleg de breaslă și prieten inginerul Paul Mircea Iordache, cel care editează la Botoșani revista „Vatra Noastră Românească”, periodic în care este reflectată, număr de număr, lupta ce se duce în Republica Moldova pentru demnitate națională, pentru unire cu România. În calitatea de redactor șef al acestei reviste, domnul Iordache a oferit oaspetelui nostru, dar și bibliotecii universității, câteva exemplare din revistă, editate în anul 2018 cu ocazia Centenarului Marii Uniri, ultimele numere din anul 2019 și, de asemenea, câteva din cărțile pe care dumnealui le-a scris.

Academicianul Dabija l-a felicitat pentru cărțile pe care le-a scris, l-a ascultat pe Eugen Dimitriu cu interes și i-a promis că va face toate demersurile la Chișinău pentru ca dânsul să obțină titlul de membru al scriitorilor originari din Basarabia, care locuiesc în alte țări acum, deoarece titlul pe care Eugen Dimitriu și-l dorea poate fi acordat numai celor care au și cetățenia Republicii Moldova.

I s-a comunicat rezolvarea problemei. I-am produs o mare bucurie. Din păcate, Eugen Dimitriu nu a mai trăit decât 5 luni și chiar zilele acestea, când scriu aceste rânduri, Eugen Dimitriu a încetat din viață. În octombrie, anul curent, ar fi împlinit 97 de ani.

Nu se putea ca academicianul Nicolae Dabija să părăsească Suceava fără a face o scurtă vizită la Muzeul de Istorie al Bucovinei și la Cetatea de Scaun a lui Ștefan cel Mare. L-a însoțit domnul profesor doctor Mugur Andronic – o mai veche cunoștință a dumnealui, care locuiește la Suceava.

În fotografie, de la stânga la dreapta: ing. Paul Mircea Iordache, prof. univ. Mihai Iacobescu, acad. Nicolae Dabija, subsemnatul, prof. univ. Radu Pentiuc, medic Ioan Iețcu și prof. univ. Sanda Ardeleanu.

Am și acum convingerea că a fost un vis împlinit! Am rămas un admirator al acad. Nicolae Dabija. Îl admir pentru curajul și perseverența de care dă dovadă.

Întâlnirea cu cadrele didactice ale universității (desfășurată într-un amfiteatru) a avut-o ca moderator pe d-na conferențiar Mariana Boca, care împreună cu d-l prorector Ștefan Purici au asigurat o atmosferă de înaltă ținută întregii acțiuni. A fost un fructuos schimb de păreri, cu întrebări pertinente și răspunsuri clare, pe probleme care preocupă corpul profesoral – și de la noi din România dar și pe colegii lor de dincolo de Prut.

Dacă ne-am imagina în viitor o Olimpiadă, la care să participe toate țările care își vor fi realizat visul unirii cetățenilor lor, care în prezent se mai află încă în afara granițelor, eu îl văd pe Nicolae Dabija purtătorul de drapel al delegației României la această olimpiadă… Fie cât mai apropiată împlinirea acestui vis al tuturor românilor!

Întâlnirea de la Biblioteca Județeană a avut ca temă Limba română. Domnul academician ne-a prezentat cum au evoluat lucrurile în legătură cu această problemă în fostul imperiu țarist și apoi, după 1917, în U.R.S.S. Din circa 200 de limbi pe care le vorbeau cei din țările cotropite de ruși, rămăseseră, în anul 1920, să vorbească înlimba lor, doar 112 – 80 de limbi dispăruseră total! Lupta pentru apărarea limbii române a fost foarte grea și în Basarabia, începând chiar cu anul 1812, când Basarabia noastră a fost și ea trecută, la masa tratativelor dintre marile imperii care ne-au înconjurat țara, în „proprietatea” Rusiei. Domnul academician a reluat importanța și rolul pe care l-a avut, în acest domeniu al păstrării limbii române, săptămânalul „Literatura și Arta”. Ne-a adus aminte că, de a lungul anilor, la marile adunări din piața centrală a Chișinăului, lozincile pe care moldovenii le strigau, cu ardoare, erau preluate chiar din ziarul pe care dumnealui îl edita.

Nota redacției:

Dr. ing. Ovidiu MUSTAȚĂ: un veritabil Pater familias corporis energeticiensium Moldaviae septentrionalis, a fost mulți ani (peste două decenii) directorul Întreprinderii de Rețele Electrice Suceava, cu jurisdicție în județele Suceava și Botoșani, apoi a îndeplinit funcții la nivelul suprastructurii naționale a sistemului de manageriat al activității din sfera energiei electrice – printre care și cea de vicepreședinte RENEL. Născut la 24 aprilie 1937 în Mihăileni, jud. Bălți din Basarabia (astăzi în rn. Râșcani, R.M. – familia Mustață refugiindu-se în anul 1944 în România), Ovidiu Mustață a absolvit Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, apoi Facultatea de Electrotehnică a politehnicii ieșene. Reprezentant al generației care a construit Sistemul Energetic Național (SEN), a fost promotor al interconectării sistemelor energetice ale României și R. Moldova (prin LEA 110 kV Stânca-Costești, în anul 1984), precum

pagina 14

Cred că în 48 de ore, cât timp a trecut de la sosirea lui Nicolae Dabija la Suceava și până la plecare, rar se mai pot aduna mai multe evenimente. Am fost deosebit de satisfăcuți, soția mea și cu mine, membri fondatori ai asociației cultural-științifice „Crai Nou” România, pentru înfăptuirea programului vizitei domnului academician la Suceava. Mă mândresc că asociația noastră s-a aflat printre organizatorii vizitei la Suceava alături de Universitate, Biblioteca Județeană, Societatea Scriitorilor Bucovineni și Consiliul Județean Suceava.

Pentru contribuția deosebită pe care au adus-o la reușita întregii acțiuni, mulțumesc, în mod deosebit, domnului profesor doctor inginer Valentin Popa, rector al Universității „Ștefan cel Mare”; domnului Gheorghe Gabriel, directorul Bibliotecii Județene „I.C. Sbierea”; domnului Alexandru Ovidiu Vintilă, președintele Societății scriitorilor bucovineni, precum și domnului profesor doctor inginer Radu Pentiuc, director al Departamentului de electrotehnică al universității sucevene – care a fost și reprezentant al Consiliului județean Suceava.

dr. ing. Ovidiu MUSTAȚĂ

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

și al inserării în rețeaua inelară națională 110 kV (racoradarea către Transilvania), apoi al creșterii nivelului tensiunii în magistralele de transpot energetic (LEA 220 kV Iași-Suceava, în 1975; LEA 400 kV Bacău-Suceava, în 1980); de asemenea a acționat pentru interconectarea cu rețeaua de transport energetic a Europei continentale (UCPTE). În întreaga sa activitate a militat pentru modernizarea continuă a Sistemului Energetic Național, prin informatizare, teleconducere și integrare prin telecomunicații. În prezent, dr. ing. Ovidiu Mustață este directorul unei firme de consultanță, prin care sprijină și transferul de tehnologie de profil din SUA și Canada. Este membru al mai multor asociații profesionale, fiind și președintele asociației „Seniorii Electricității”, ce are ca statut cultivarea relațiilor interumane între foștii și actualii energeticieni și a stimulării coeziunii acestei bresle profesionale.

Între noi și noi, dragi prieteni au avut loc Podul de flori, podul de cântec, podul de rugăciune, podul de teatru, dar cel mai rezistent pod este podul de carte. Și vă mulțumim că ajung la Chișinău cărțile românești, inclusiv studenții, când revin, aduc și cărți și asta e bine.»

În completarea relatării trimise de Dl Ovidiu Mustață, la rându-ne, transcriem pasaje din înregistrarea audio realizată în timpul intervențiilor personalităților participante la întâlnirea de la universitatea suceveană:

acad. Nicolae Dabija: «Dragi prieteni, eu sunt președintele mișcării unioniste Sfatul Țării II. Scopul nostru este Unirea Basarabiei cu România. Noi am găsit soluții. Soluții sunt, vă rog să mă credeți. Dacă s-ar vrea unirea, noi am face-o în 24 de ore!… Dar nu se vrea, nici la Chișinău și nici la București. Problema Basarabiei nu mai este un litigiu între România și Uniunea Sovietică, este o problemă a noastră, între noi. Și noi, dacă vrem să fim, vom fi împreună. Mereu ni se fac trimiteri la Helsinki, cu schimbarea de frontieră, dar Tratatul de la Helsinki spune clar că modificarea de frontieră poate fi făcută cu acordul ambelor părți. Dacă Chișinăul și Bucureștiul vor spune că scoatem granița dintre „noi și noi”, acest lucru nu va putea fi condamnat de nimeni. Ni se mai spune că statutul României este azi altul, că este membru al Uniunii Europene. Dragi prieteni, precedente mai sunt. În 1990 RDG s-a unit cu RFG, RFG fiind membru al Uniunii Europene, iar RDG, nu. Apoi, Belgia a intrat în Uniunea Europeană cu Antilele olandeze, din Marea Caraibilor. Franța a intrat în Uniunea Europeană cu Algeria, care este pe continentul african! Noi, cel puțin, suntem de pe același continent.

prof. univ. Sanda Ardeleanu, gazda manifestarii, deschizând dezbaterile, menționează: „Iată-l pe Nicolae Dabija la Universitatea din Suceava. Marele nostru prieten. Scriitor, eseist, poet, istoric literar, om politic, Nicolae Dabija este un simbol al renașterii românești. Astăzi a venit să se întâlnească cu cititorii lui. Romanul lui Nicolae Dabija Temă pentru acasă este tradus deja în 11 limbi, cu tiraje impresionante. O carte care a fost lansată și în cadrul campaniei „România citește o carte”.

A urmat intervenții ale studenților și alocuțiunea acad. Nicolae Dabija

acad. Nicolae Dabija: «Dragi prieteni, în primul rând aș vrea să vă salut. Nichita Stănescu, în 1976, când a fost la Chișinău, a spus „Am făcut cel mai lung drum din viața mea ca să ajung de acasă… acasă”. Dragi prieteni, bine v-am găsit aici, acasă la mine, acasă la noi, în România, țara noastră. Am trecut frontiera, ieri, la Prut, și un grănicer mă întreabă: „Spuneți, vă rog, aveți arme?”… Eu am scos din buzunar pixul si am răspuns: „Am!”. Dar vă rog să mă credeți, pentru cei care păzesc frontiera dintre noi și noi, pixul este o armă de care ei se tem.

Soluția noastră, absolut legală, confirmată de experți internaționali, este crearea statului comun România/Republica Moldova – cu doi președinți, cu două guverne, cu două parlamente – asta, pentru o perioadă de tranziție. Apoi, din cele două parlamente facem unul singur, prin niște alegeri comune; din cele două guverne facem unul, unificăm legislația și, în felul acesta, facem Unirea! Dar, pentru asta, trebuie voință politică și la București.

Am ajuns la Suceava și prietenii mei, domnul Mustață și domnul Pentiuc și doamna Ardeleanu mă îndeamnă să mă simt ca acasă. Dar vreau să vă spun, dragi prieteni, că nu mă simt deloc „ca acasă” la Suceava. La Suceava eu sunt acasă!… Sunt acasă la Ștefan cel Mare și dacă ar fi să aleg astăzi să fiu student, eu aș alege din toate universitățile – nu ale țării, ale lumii – aș alege să fiu student la Suceava, pentru că eu mă simt aici în istoria noastră.

Nu știu dacă ați aflat, săptămâna trecută (înainte de 20 ianuarie 2020, n.r.) s-a discutat la Consiliul Europei pactul Ribbentrop-Molotov. Acolo s-a spus că Basarabia este problema României și nu a Republicii Moldova. Dar România nu ridică această problemă. Președintele Johannis spune că: „dacă voi cereți unirea, noi o acceptăm imediat!”. Dar de ce rușii din Moldova și găgăuzii, sau ucrainenii, colonizați după 1940, ar trebui să voteze și să decidă dacă trebuie să se unească românii cu românii sau nu?… României i s-a rupt o parte din teritoriu, deci, ea trebuie să pună această problemă pe plan internațional.

Amintesc că în 1966 eram student la ziaristică, la Universitatea din Chișinău și am fost dat afară din universitate, împreună cu câțiva colegi – Aurelian Silvestru, actualul scriitor, cu Ion Vicol și cu Vasile Romanciuc. Pentru ce?… Pentru naționalism și pentru antisovietism. Știți în ce consta să fii antisovietic în perioada aceea?… Să-ți faci conspectele cu grafie latină! Grafia latină era considerată fascistă! Dacă scriai o frază cu grafie latină, erai sancționat. Înainte ne trimiteau în Siberia, dar acum numai afară din universitate ne-au dat. Ba, mai mult, în Transnistria, în perioada interbelică, toți scriitorii și toți lingviștii au fost împușcați!… Și știți pentru ce? Citez din sentință: „pentru că au îngunuioșat limba moldovenească cu cuvinte românești”. Care erau acele cuvinte?… zăpadă, în loc de omăt; stradă, în loc de uliță; chibrituri, în loc de sârnice; Danemarca, în loc de Dania și este o listă întreagă… Ori, astea sunt sinonime ale aceleiași limbi. A împărți limba după sinonime este o crimă! Și acea crimă continuă.

Soluția propusă de noi a fost publicată și trimisă la președințiile, guvernele și parlamentele celor două țări, precum și la organismele internaționale ONU, Consiliul Europei etc. De la București ni s-a răspuns că „scrisoarea dumneavoastră a fost înregistrată cu numărul….”, iar de la Chișinău, nici atât. Când am insistat să primesc un răspuns, am fost invitat la guvern. Mă primește un prim-vice-prim-ministru, mă servește cu o cafea, apoi cu încă o cafea și încă una, după care îmi spune: „Știți, domnule Dabija, am o indicație strictă să nu vă răspund la scrisoare”. Asta e lașitate crasă! Pentru că e vorba de problemele noastre și ale copiilor noștri. Uite că Dodon vrea (voia, pentru că, în fine, a pierdut fotoliul prezidențial, n. red.) să ne ducă în Uniunea Eur-asiatică. Asta înseamnă Siberia, pentru că uniunea Eur-asiatică înseamnă vameși comuni, armată comună și conducere comună, de la Moscova – adică, gulaguri comune! Iată ce pericol îi paște pe copiii noștri! De asta eu am spus că locul nostru nu este în uniunea Eur-asiatică, ci în Uniunea Europeană. Locul nostru este acolo unde este România!»

În 1940, când cei de la răsărit s-au lățit peste Basarabia, la lecții dacă scriai „Ce faci, copile? Bine?” era greșit! Corect era „Ci faci, copchile? Ghini?”, pentru că, la baza limbii moldovenești se pusese graiul transnistrean. Dacă noi am supraviețuit, dincolo de Prut, a fost numai datorită limbii române.

Un alt student basarabean Valeriu (din Pitușca, rn. Călărași) intervine: „Cred că în sală se află o generație a Unirii; suntem tineri, suntem unioniști. Cum procentul pro-unioniștilor crește încurajator în Republica Moldova (cu două procente, anual), eu am un pronostic: în cca. 5 ani, unirea va putea fi făcută prin referendum”.

În 1922, când a fost constituită Uniunea Sovietică, în interiorul acesteia au fost atestate 200 de popoare și limbi. La recensământul din 1989, din acestea mai rămăseseră 82. În mai puțin de 70 de ani, 118 dintre ele dispăruseră. Una dintre cele care au rezistat a fost limba română, vorbită în Basarabia. Este o minune! Ea ne-a ajutat să supraviețuim chiar când am fost trimiși în Siberia, chiar când intelectualii au fost împușcați. Am supraviețuit pentru că am vorbit limba noastră, mai ales la țară. Când am venit prima dată în România, eram cu Grigore Vieru la București, ne-am întâlnit cu mai mulți basarabeni stabiliți în România. Ne-au așteptat la un restaurant. Când vorbeam, toți plângeau și nu înțelegeam de ce. M-au întrebat: „ Cum de cunoașteți atât de bine limba română… ați făcut studiile în România?” „Nu, am răspuns eu. Cunosc limba de la tatăl și de la mama mea”. Deci, părinții au fost cei care ne-au predat nouă limba română.

acad. N. D.:«Eu sunt și mai optimist. Unirea se poate face în 24 de ore, dar ea nu mai depinde, parcă, de basarabeni. Basarabenii sunt foarte derutați la ora actuală. Dar vă rog să înțelegeți că – la fel ca în 1940, când au fost deportați în Siberia, sau au fost împușcați cei mai buni dintre intelectualii acestei țări –, în subconștientul lor s-a strecurat frica. Omul de rând gândea: „Stăi mă, că românii sunt dincolo de graniță, dar rușii sunt lângă noi și ne pot deporta în orice clipă”. Această frică a mai rămas. Eu cred că totul depinde de voi, generația unirii. Trebuie sa fiți un pic mai activi. Eu susțin generația tânără. Sfatul Țării II l-am făcut împreună cu tinerii. Nu cred că fără unire vom dispărea ca neam, dar niciodată nu ne vom redresa economicește fără contribuția României. Eu mereu fac o trimitere la enciclopedia României din 1939. Atunci România, în componența căreia se afla și Basarabia, împărțea cu Danemarca locul 6 și 7 după venitul național (în Europa n.r.). Danemarca are azi salariul mediu de 5.000 de euro; România, 400 de euro; Basarabia, 40 de euro. Și asta din cauza celor doi criminali ai istoriei: Stalin și Hitler. Dacă nu ar fi fost aceștia, imaginați-vă că astăzi am fi fost împreună cu țara, una dintre țările cele mai prospere din lume, lângă Danemarca. Nu s-ar fi

Așadar, ne-au exclus de la universitate pentru că citeam carte românească. Eu nici nu știam că există securitate. Pentru că recitam versuri de Eminescu (cum sunt La arme sau Doina, erau versuri pe care le găsisem în bibliotecile părințlor mei, sau ale bunicilor), mi-au pus în cârcă și versurile lui, cu acuzația că sunt scrise de mine. Simplul fapt că citeam „literatură subversivă” era o crimă. Trebuia să citim numai ce era în programa școlară, cu Marx și Engels sau Lenin. Așa a fost perioada noastră de studenție. Eu o consider, totuși, o perioadă fastă, pentru că atunci am descoperit marea literatură românească.

Daniela Cudalb (studentă basarabeancă la univerisitatea suceveană): „Eu vin de la Cubolta, unde s-a născut marele Pantelimon Halippa, care a înfăptuit Unirea Basarabiei în 1918. În 2016 s-a constituit Sfatul Țării II. Vreau să vă întreb dacă credeți că ar fi posibil ca ceea ce a făcut cândva Pantelimon Halippa să fie repetat? Pentru că multă lume vă asociază pe dumneavoastră cu Pantelimon Halippa și ați dat o mare speranță multora, prin faptul că faceți parte din acest Sfat al Țării II”.

pagina 15

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

dus concetățenii noștri să măture străzile în toată Europa, să facă munci umilitoare. Noi am fi fost bogați la noi acasă. Pentru că în 1939 România era grânarul Europei, strugurii și vinurile noastre erau căutate în toată Europa. Din păcate au venit ăștia peste noi și acum noi încercăm să corectăm niște greșeli ale istoriei, care nici nu ne aparțin. Dar eu cred că vom găsi împreună forțe ca să depășim și aceste greutăți.»

doar la această idee: cu cât se va împlini mai repede Unirea, cu atât va fi mai bine, pentru că decalajul economic dintre Republica Moldova și România este continuu în creștere. Dacă în anii ’90, cele două PIB- uri, pe cap de locuitor, erau sensibil egale, acum, cel al României este de cinci ori mai mare. Ca să nu mă mai lungesc: am adus, ca să dăruiesc bibliotecii (am dăruit și domnului academician), un set din recentele mele volume de publicistică – în care se regăsește și domnia sa într-un reportaj-interviu –, precum și câteva exemplare din ultimele șase numere ale revistei „Vatra Noastră Românească”, periodic ce apare, trimestrial, la Botoșani. Pentru studențimea suceveană am adus 50 de exemplare din cel mai recent număr al revistei noastre.

prof. univ. Mihai Iacobescu: «Despre cartea, pe care am recitit-o pe nerăsuflate, „Temă pentru acasă” adaug, pentru studenți, câteva reflecțiuni. Am fost cu totul și cu totul uluit, cucerit, copleșit de abundența informațiilor din această carte, care depășesc orice formulă literară propriu-zisă. Este actul cel mai acuzator posibil la adresa unui mare imperiu, care s-a format prin zmulgerea unor teritorii alăturate. Pe la o mie patru sute și ceva, plătind cazacii ca să invadeze acest teritoriu, rușii și-au anexat Siberia… Mi-am amintit că Edward Catelli, unul dintre consilierii lui Iosip Broz Tito, omul politic care l-a înfruntat și pe Hitler și, deopotrivă, pe Stalin, spunea că Stalin a deportat în Siberia nu numai pe cei care îi erau dușmani politici, înființând vestitele închisori, gulagurile, ci și pe invalizii de război. Intenția declarată era „de a organiza o viață cum merită ei” dar, de fapt, de a-i extermina încet-încet.

Suceava, cu Cetatea de Scaun a lui Ștefan cel Mare și Botoșanii, cu Ipoteștii lui Eminescu, sunt înfrățite sub semnul unionismului, formând un fel de unitate dialectică din punct de vedere al spiritului național.

A fost o lume extrem de diversă, așa cum spuneți dumneavoastră în acest roman, care m-a înspăimântat.

Să dea Dumnezeu să ne reîntregim țara cât mai curând, iar Prutul să nu mai fie o barieră, o sârmă ghimpată între noi!».

Mă bucur că vă putem auzi… Așa cum spunea Petru Rareș, când boierii au dat drumul turcilor să intre în Cetatea de Scaun, iar el fugea, travestit în haine de cioban, în Transilvania, la Cetatea Ciceului: „Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!” Ce ne trebuie?… Unire! Dar și consecvență, înțelegere, toleranță.

Daniela Cudalb interpretează un cântec de neam – „Știe neamul” – cu versuri ce îndeamnă la Unire. Reținem versurile: Știe codrul, știe neamul, / Ce-a îndurat bietul basarabean, / Că-n vremi de urgie, putu să fie / Păstrând cântul ca pe o stemă de neam. // Hai să ne-adunăm, să ne-adunăm/ la vatra părintească, / Amintiri să depănăm, să depănăm, / precum era cândva.

Citeam relatările unui istoric străin care spunea: „Cred că cel mai viteaz popor din lume sunt românii care, după retragerea aureliană din Dacia, au dispărut vreo șase secole și dintr-o dată au reapărut, organizați și mai puternici.” Și, recent, o carte a unui american pune întrebarea: „Ce a dat românilor această extraordinară vitalitate, de a rezista între cele trei imperii, dintre care a rămas încă cel mai feroce, un căpcăun cu 150 de capete”. Am găsit scris la istorici europeni afirmația că „dacă Federația Rusă vrea, în 48 de ore ajunge la Canalul Mânecii”, fiindcă există ceea ce vedem în Franța, există o lipsă de unitate, există un mare egoism… Germania se leagă de Federația Rusă prin tratate bilaterale reciproc avantajoase. Federația Rusă este gata să se alieze cu țările producătoare de petrol, ca să-și apere cele 8 republici musulmane, dar care, într-o zi, vor înghiți această lume slavă, deocamdată în decădere din punct de vedere biologic… nu intru în detalii.

medicul Ioan Iețcu: «Din punct de vedere psihologic, ăștia suntem: n-a trebuit decât o mică scânteie, ca să ne adunăm. Și acea scânteie a fost oaspetele nostru de zile mari, domnul Dabija, pe care-l simt ca pe un frate și prieten, care a venit aici să ne amintească de suferințele îndurate de basarabeni – pentru că unora trebuie să le fie reamintit.

Faceți în așa fel încât în fiecare zi să puteți răspunde la întrebarea „Ce fac eu pentru ca, într-o zi, cele două teritorii românești să se poată uni?”» ing. Paul-Mircea Iordache: «Țin să menționez că pe Daniela Cudalb (studenta basarabeancă a cărei intervenție anterioară urma să continuie cu interpretarea unui cântec pe temă patriotică, n.r.) am cunoscut-o, cu ani în urmă, aici, la Suceava, într-o scurtă întrevedere pe care am avut-o în calitate de redactor-șef al revistei „Vatra Noastră

Eram la Madrid, cu Ministrul culturii din 1992, cred, Soletura, pe care, printre altele, l-am întrebat: „De ce păstrați în Spania cale ferată lărgită, ca și cum ați pregăti drumul la calea ferată, la fel de largă, din Rusia?”. El a răspuns, zâmbind: „Asta e construită așa, din timpul războiului civil.” – ca și cum s-ar aștepta ceea ce rușii, nu o dată, au spus că „în scurtă vreme noi ajungem și la București”, dar nu s-au sfiit s-o spună, „și la Atlantic.” Desigur, ei profită de ce zâzanii se petrec în Europa și au dovedit-o că, într-adevăr, sunt în stare s-o facă!.

Românească”. Este o militantă unionistă.
Domnul acad. Nicolae Dabija ne-a făcut onoarea de a fi prezent și la

Este foarte important că aici sunt tinerii, care vor vorbi și prietenilor lor și acasă despre aceea că, totuși, România Mare există, că românismul există. Zic unii că este „în adormire”, dar n-au dreptate deloc. Iar oaspetele nostru ne dovedește că „dincolo” este „dincoace” și nu există nici o limită între „dincolo” și „dincoace”. Îi dorim sănătate!»

Botoșani, într-o împrejurare similară. Poezia domniei sale este militantă și bine-cunoscută și, nu numai atât, este binecunoscut militantismul lui de gazetar și om politic.

Am participat, la Chișinău, la înființarea Sfatului Țării II, cu speranța că această inițiativă va reuși să reediteze ceea ce a făcut Sfatul Țării din 1918. Sunt foarte multe de spus în problema Unirii, dar mă voi rezuma

Consemnare: Paul-Mircea IORDACHE Transcriere din fișier audio: Iulian MOLDOVANU

Eu plec chiar mâine în Basarabia, ca să depun o coroană de flori la monumentul lui Alexandru Ioan Cuza din Chișinău, pe 24 ianuarie, și de asemenea la Căușeni, un nucleu de românitate din sudul Basarabiei, binecunosut.

Eu n-am uitat că de la Orhei procurorul șef, un unchi de-al mamei, a fost deportat șapte ani în Siberia – eram școlar, prin clasa a treia sau a patra, când ne povestea despre Siberia. Un frate al lui a fost trei ani deținut la canal – tot pentru românism. Și-mi amintesc și de un basarabean, Vasile Nedelciuc, care la Consiliul Europei a vorbit foarte frumos despre românism și despre Basarabia, iar ziarul „Jurnalul de Alsacia”, pe jumătate de pagină, i-a reprodus cuvântul său sub titlul: „La Moldavie c`est la Roumanie”, creând o opinie pro-românească.

Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava – întâlnire cu acad. Nicolae Dabija, sala bibliotecii.

Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava – întâlnire cu acad. Nicolae Dabija, sala bibliotecii.

Prof. univ. Sanda Ardeleanu, gazda manifestarii, deschizând dezbaterile.

Acad. Nicolae Dabija: „Dragi prieteni, bine v-am găsit aici, acasă la mine, acasă la noi, în România, țara noastră!”

pagina 16

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava – întâlnire cu acad. Nicolae Dabija, sala bibliotecii.

Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava – întâlnire cu acad. Nicolae Dabija, sala bibliotecii.

Prof. univ. Mihai Iacobescu: „Faceți în așa fel încât în fiecare zi să puteți răspunde la întrebarea Ce fac eu pentru ca, într-o zi, cele două teritorii românești să se poată uni?”

Nicolae Sultan: „Nicolae Dabija este unul dintre spiritele cele mai pline de românism, de o atitudine pur românească și de un curaj ieșit din comun”.

Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava – întâlnire cu acad. Nicolae Dabija, sala bibliotecii: studenta din Basarabia, Daniela Cudalb interpretând un cântec de neam – „Știe neamul” – cu versuri ce îndeamnă la Unire.

Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava – întâlnire cu acad. Nicolae Dabija, sala bibliotecii. Medicul Ioan Iețcu: „ Este foarte important că aici sunt tineri, care vor vorbi și prietenilor lor și acasă despre aceea că, totuși, România Mare există, că românismul există”.

Donație de carte
LA BIBLIOTECA DIN PĂTRĂUȚII DE JOS, STOROJINEȚ

Sediul Bibliotecii din localitatea Pătruții de Jos, raionul Storojineț, reg. Cernăuți, în ziua de 21 noiembrie 2019, la orele amiezii. Reprezentanți ai asociației cultural-civice Uniunea Vatra Românească – Filiala Judeţeană Botoşani tocmai au sosit pentru a realiza o donație de carte românească, acțiune programată la sugestia prof. univ. dr. Ilie Popescu, fost component al Catedrei de Lingvistică a Universității din Cernăuți. Motivația acestei opțiuni era una de suflet: domnia sa s-a născut și a copilărit (pâna la șapte ani deoarece, la acea vârstă, familia sa – mama și toți frații săi – a fost deportată într-un gulag din Kazahstan; tatăl său fiind deja arestat de NKVD, încă de la 1 aprilie 1941, ca participant la tentativa de trecere peste noua graniță, împreună cu un numeros grup de români nord-bucovineni care au căzut victime ale atrocităților comise la Fântâna Albă de către trupele grănicerești sovietice) în localitatea nord-bucovineană Pătrăuții de Jos. Pătrăuții de Sus ființează în România (jud. Suceava), fiind separat de cel „de jos” prin granița stalinistă trasată la 28 iunie 1940.

coleg de breaslă cu donatorul și un bun amic al acestuia, fiind și cel care a intermediat această donație.

Ca de obicei, deplasarea la frații noștri nord-bucovineni a fost prilejuită de o activitate culturală menită să vină în sprijinul conservării conștiinței lor identitare. De această dată, eram mesagerii unui intelectual botoșănean, medicul veterinar Eugen Aramă, care dorise să ofere în dar unei biblioteci cernăuțene colecția sa din opera scriitorului francez Jules Verne (40 volume, coperte cartonate, înfoliate în plastic, de editură), Editura „Adevărul”; În această împrejurare, ca membru al delegației noastre a participat și „vatristul” botoșănean Dragoș Teișanu,

Dar cum „călătorului îi stă bine cu drumul”, ne îmbarcăm cu toții în „Dacia Logan” și ne îndreptăm spre destinația călătoriei noastre: satul natal al lui Ilie Popescu, Pătrăuții de Jos. Mărturisesc că veneam pentru întâia oară în raionul Storojineț, acest colț sud-vestic al regiunii Cernăuți. Drumul, destul de anevoios, străbate o zonă colinară, cu unduiri în serpentină și într-o cvasicontinuă ascensiune, semn că ne apropiam de geografia subcarpatică. Storojinețul mi s-a părut un târgușor – de fapt l-am străbătut „oblu”, atent la circulația rutieră, neavând vreme de contemplații.

După rutina „trecerii graniței” și parcurgerea arterei rutiere ce străbate Codrii Cosminului, ne apare bătrânul Cernăuți, dominând Valea Cosminului, de la orizontul unei coline. Ocolim aglomerația urbană, pe centura rutieră, și ajungem în aripa de est (vecină cu districtul Herța, oraș situat la cca. 25 km) a municipiului. Pe o străduță, unde… „sus în deal e-o casă”, acolo locuiește distinsul profesor universitar Ilie Popescu, o veche cunoștință de a noastră, participant direct, în mai multe rânduri, la manifestări culturale organizate la Botoșani.

Cunoscutul dascăl octogenar ne întâmpină jovial și ne oferă, ca o gazdă bună, unor drumeți osteniți, un ceai de plante, numai de el știute – domnia sa este și un excelent horticultor; în grădina sa, cu o suprafață relativ modestă, cultivă, din primăvară până în toamnă, felurite legume și fructe, într-o desăvâșită știință agronomică.

pagina 17

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

locale, mulțumindu-ne pentru donația de carte către biblioteca comunală. A urmat o scurtă întrevedere în cabinetul domniei sale, convorbire pe parcusul căreia și-a manifestat și speranța unor relații culturale mai ample, pentru viitor, dintre instituțiile de profil din localitate și organizația culturală botoșăneană – relații a căror început tocmai se înfăptuise în acel moment. Primarul Gheorghe Fedorian ne-a însoțit apoi la troița-monument, ridicată în centrul localității de Societatea regională „GOLGOTA” a victimelor represiunilor staliniste, monument inchinat „Mamelor care s-au jertfit pentru salvarea de la moarte a copiilor în gulagurile regimului totalitar sovietic”. Monumentul înfățișeză (gravură pe un panou din granit negru) o mamă (româncă, de bună seamă, din moment ce este îmbrăcată într-o ie românească) purtând pe brațe – cu disperare, mânie, dar și cu o puternică hotărâre, ce pot fi citite în privirile sale – un copilaș cu trăsături distrofice – semn al regimului de exterminare la care au fost supuse, în lagărele din adâncul Siberiei, sutele de mii de familii de români, deportate din nordul Bucovinei și din Basarabia. Grafica monumentului impresionează prin puterea sa evocatoare.

În jurul amiezii, ajungem și în Patrăuții de Jos. Un sat mare și frumos, de oameni gospodari, o localitate cu dotări culturale și economice, dar și cu monumente care atestă trecerea urgiei istoriei prin acest loc. O primă oprire: omul de cultură care este dascălul Ilie Popescu ne semnalează un loc, situat la o margine de drum, unde a fost o piatră funerară de importanță istorică – având o inscripție cu o vechime adâncită în secole. Acest artefact a fost mutat într-un muzeu amenajat în localitate, dată fiind sistematizarea zonei rutiere limitrofă acelui cimitir, muzeu aflat sub oblăduirea unui localnic – așa cum am înțeles. Nefiind posibil să accedem, la acel moment, în acel locaș, istoria acestei pietre funerare a rămas neelucidată pentru noi.

Aveam, însă, să ne întâlnim cu o altă șansă, descoperind într-o margine a piațetei din centrul localității (de fapt, într-un colț din marginea grădinii unui localnic) o troiță, amenajată ca un pangar (cu icoane așezate pe o masă-altar și unde ardeau candele, semn că aici veneau zilnic credincioși să se închine și să îngrijească de cele trebuincioase), iar pe zidul exterior, pe o plachetă din beton avea încrustat, caligrafiat de mâna unui meșter popular, un text care atesta numele ctitorilor și cui îi este închinat monumentul. Am reușit să deslușim acest text: „1929 – Al 10-lea an al unirii tuturor românilor. Pe parcela donată de Toader și Magda Pojoga, cu concursul pr. I. Suciu, Debren dir. șc., Guriuc Ștefan și primar Ilie Grijincu” – unele nume fiind aproximativ descifrate de noi, iar imaginea plachetei este prezentată în fotomontajul anexat.

Copleșiți de gândurile către cei dispăruți în negurile siberiene, s-a păstrat un moment de reculegere în memoria victimelor regimului stalinist.

Aflat în imediata apropiere, am ajuns și la sediul Bibliotecii centrale din localitate. O clădire veche, cu etaj. Sala bibliotecii fiind amenajată la nivelul superior, la ea se ajunge pe o scară fără podest intermediar. Urcând anevoie scările, mă amuzam la gândul că accesul la cultură nu este lesnicios întotdeauna și în tot locul.

Prof. Maria Ștefureac, directoarea bibliotecii din Pătrăuții de Jos, ne propune să vizităm și secția bibliotecii destinată minorității poloneze din această localitate –înțelegând din aceasta că în sat există și un cartier cu populație poloneză, bine constituit, probabil, încă din perioada habsburgică sau și mai dinainte. Aici, am apreciat rigoarea științifică a unei expoziții care atestă multiculturalitatea acestei zone. În apropiere era și biserica comunității poloneze, unde am avut plăcuta surpriză să descoperim o măreață statuie din bronz a Papei Ioan Paul al II-lea – purtând în mâna stângă toiagul cu crucifix, iar cu mâna dreaptă, într-un gest de binecuvântare, parcă-l auzim rostind celebrul îndemn: „Nu vă temeți!”.

Ghidul nostru, Ilie Popescu, binecunoscut și înalt apreciat de consăteni, ne prezintă pe prof. Maria Ștefureac, directoarea bibliotecii pătrăuțene. Domnia sa ne aștepta, fiind încunoștiințată din vreme de Dl. prof. Ilie Popescu. Doamna Ștefureac ne prezintă locașul de cultură pe care-l păstorește. Un colț cu literatură pentru copii și adolescenți ne atrage atenția, confirmându-ne că donația noastră a ajuns unde trebuie. La rândul nostru, am prezentat volumele din care este constituită donația: Colecția Jules Verne (40 vol.), un set din volumele (poezie, povestiri, haiku, reportaj, interviu, eseu) semnate de Paul-Mircea Iordache și exemplare din numerele recente ale revistei „Vatra Noastră Românească”. A urmat semnarea actului protocolar – actul de predare- primire a donației.

Spre punctul terminus al acestei vizite în Pătrăuții de Jos, am rămas impresionați și de un alt monument închinat victimelor gulagurilor sovietice, de data aceasta, ridicat de autoritățile locale, pe un platou dominat de o monumentală cruce din granit negru. În preajma monumentului, de o parte și alta, sunt înșiruite plăci din granit negru, așezate pe postamente din marmură albă, pe care sunt înscrise numele victimelor din perioada persecuțiilor staliniste, și care au fost deportate din această localitate. Complexul monumental se constituie, astfel, într-un memorial al acestor victime ale odioasei perioade staliniste. Pe panoul aflat la baza crucii este înscris textul: „În amintirea jertfelor represiunilor staliniste”. După ce prof. Ilie Popescu a aprins o candelă, special pregătită de dânsul, pe care a așezat-o la baza crucii, ne-am închinat cu toții, păstrând un moment de reculegere.

Cu satisfacția datoriei împlinite, părăsim sediul bibliotecii, luându- ne rămas bun de la distinsa gazdă care „guvernează lumina cărții”, dirijând-o către copiii și adulții acestui sat bucovinean, rătăcit într-o geografie „peri-zacarpatiană”.

La ieșirea din sala bibliotecii, privirile ne sunt captate de un panou impozant, cu portretele unor persoane. Pe frontispiciul (în limba ucraineană) am deslușit ceva de genul: „Priviți (iată?) oamenii satului!” – deci, un panou de onoare cu fiii satului. Am regăsit pe acest fotomontaj și două persoane binecunoscute: prof. univ. Ilie Popescu și fostul deputat Ion Popescu (cel care a reprezentat, cu ani în urmă, minoritatea românească în Rada Ucraineană).

Și pentru că monumentul era în preajma cimitirului sătesc, ne-am abătut și într-acolo, unde își dorm somul de veci strămoșii D-lui prof. Ilie Popescu. Am citit numele de pe cruci, constatând românitatea celor așezați sub glie. Mai încolo, o familie de săteni tocmai își desfășurase o pomenire la un mormânt. Profesorul Popescu a fost recunoscut, iar alături de dânsul am devenit și noi participanți ad hoc la acest moment de prăznuire. La rândul nostru, am rostit o rugăciune întru odihna celor chemați la Dumnezeu. Astfel, ne-am simțit pe deplin alături de sufletele acestor bucovineni „rămași dincolo de prag în ziua când furii, furioși făurari, au zidit prag în mijloc de casă”!

Ne îndreptăm apoi către sediul primăriei localității, unde remarcăm plăcile cu denumirea instituției, în limbile ucraineană și română: Consiliul sătesc Pătrăuții de Jos, rn. Storojineț, reg. Cernăuți. Urcăm treptele spre secretariatul instituției. Primarul localității, Gheorghe Fedorian, ne întâmpină în ușa cabinetului, cu vădită emoție și sinceră prietenie, în calitatea de gazdă dar și de de reprezentant al administrației

Paul-Mircea IORDACHE

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Biblioteca centrală: Panoul de onoare cu fiii satului. Recunoaștem dintre protagoniști pe fostul deputat în Rada Ucrainei, Ion Popescu (rd. mijl., dr.) și pe prof. univ. Ilie Popescu (rd. jos, stg.).

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019: prof. univ. Ilie Popescu indicând locul de unde a fost dezgropată o cruce de piatră, cu inscripții de o vechime multiseculară, din cimitirul vechi.

pagina 18

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Biblioteca centrală: prof. Maria Ștefureac, directoarea bibliotecii pătrăuțene, primind cu bucurie donația de carte românescă din partea filialei botoșănene a Uniunii Vatra Românească.

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Biblioteca centrală: prof. Maria Ștefureac, directoarea bibliotecii pătrăuțene semnând în calitate de primitor Actul de donație de carte.

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Biblioteca centrală: în fața standului de carte primită în dar, directoarea bibliotecii, alături de mesagerii donației (stg.-dr.: Ilie Popescu, Paul-Mircea Iordache, Dragoș Teișanu, Maria Ștefureac).

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Sediul Primăriei: Consiliul sătesc Pătrăuții de Jos, raionul Storojineț, regiunea Cernăuți.

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019: troița-monument a victimelor represiunilor staliniste. Monumentul impresionează prin puterea sa evocatoare – o mamă româncă purtând pe brațe, cu disperare, mânie și puternică hotărâre, un copilaș distrofic, semn al regimului de exterminare din gulaguri.

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Memorialul victimelor din perioada persecuțiilor staliniste: pe plăci din granit negru sunt înscrise numele victimelor care au fost deportate din această localitate.

pagina 19

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019: Primarul Gheorghe Fedorian ne-a însoțit la troița-monument ridicată în centrul localității de Societatea regională „GOLGOTA” a victimelor represiunilor staliniste.

În foto (stg.-dr.): Paul-Mircea Iordache, Ilie Popescu, Gheorghe Fedorian.

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Biserica poloneză: statuia din bronz a Papei Ioan Paul al II-lea – purtând în mâna stângă toiagul cu crucifix, iar cu mâna dreaptă într-un gest de binecuvântare, parcă rostind celebrul îndemn: „Nu vă temeți!”.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Memorialul În amintirea jertfelor represiunilor staliniste. După ce prof. Ilie Popescu a aprins o candelă, special pregătită de dânsul, pe care a așezat-o la baza crucii, ne-am închinat cu toții, păstrând un moment de reculegere.

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019: troița-monument ridicată de Societatea regională „GOLGOTA” și închinată Mamelor care s-au jertfit pentru salvarea de la moarte a copiilor în gulagurile regimului totalitar sovietic.

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – În cimitirul satului am devenit participanți ad hoc la un moment de prăznuire. Astfel, ne-am simțit pe deplin alături de sufletele acestor bucovineni „rămași dincolo de prag”.

Pătrăuții de Jos, Storojineț – 21.11.2019 – Placheta meomorială de la troița- paraclis din centrul localității: „1929 – Al 10-lea an al unirii tuturor românilor. Pe parcela donată de Toader și Magda Pojoga, cu concursul pr. I. Suciu, Debren dir. șc., Guriuc Ștefan și primar Ilie Grijincu”

Cernăuți, coplexul arhitectural Palatul Mitropolitan – locul de desfășurare a Congresului General al Bucovinei în care s-a hotărât Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918.

Cernăuți, Palatul Mitropolitan, Sala Sinodală. În această sală din complexul arhitectural al Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuți, acum 102 ani, în numele Consiliului Național Român, Iancu Flondor a proclamat Unirea Bucovinei cu România.

pagina 20

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Prof. univ. dr. MIRCEA RUSU

Doliu în lumea academică – Profesorul universitar botoşănean Mircea Rusu a trecut la cele veşnice

În ziua de 27 aprilie, a plecat din această lume profesorul univ. dr. Mircea Rusu, cetățean de onoare al municipiului Botoșani, una dintre marile personalități ale medicinei românești. Întemeietor al ortodonției infantile și pedodonției din România, Mircea Rusu a fost autorul unor metode de tratament de pionierat, recunoscute oficial de Organizația Mondială a Sănătății în anul 1985.

Născut la Suharău, în județul Botoșani, în 29 august 1920, Mircea Rusu a absolvit Liceul ”August Treboniu Laurian” din Botoșani în anul 1939 și Facultatea de Medicină din Iași în anul 1944. După un scurt interimat ca medic militar și medic rezident, Mircea Rusu revine ca medic chirurg la Spitalul ”Sf. Spiridon” din Iași, iar din anul 1948 devine asistent universitar și începe o carieră didactică și științifică care se va întinde pe mai mult de 6 decenii. A fost șef de catedră la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” între anii 1970 – 1991. După pensionare a continuat activitatea didactică, fiind rector al Universității „Apollonia” între anii 1991 – 2001, și continuând ca îndrumător de doctorate până în anul 2011. A scris manuale didactice, cărți de specialitate și peste 300 de comunicări științifice, publicate în reviste din țară și străinătate.

Plecarea dintre noi a prof. univ. dr. Mircea Rusu este o enormă pierdere atât pentru mediul academic, cât și pentru întreaga comunitate ieșeană.

Profesorul universitar Mircea Rusu a fost primul Cetățean de Onoare al comunei natale Suharău, la fel și al comunei Ungureni, unde familia s-a mutat în anul 1921. A primit și distincția de Cetățean de Onoare al Municipiului Iași. În anul 2001 a devenit Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani.

Pentru toate aceste merite inestimabile în activitatea medicală, învățământ și cercetare științifică, profesorul Mircea Rusu a primit în anul 2010 titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Iași.

A revenit în Botoșani în fiecare an, fiind un oaspete onorat al locurilor natale. După Revoluție a fost ales Președinte de Onoare al Asociației foștilor elevi și profesori ai Liceului ”August Treboniu Laurian”. A fost inițiator și membru fondator al Fundației Academice ”August Treboniu Laurian” din Botoșani. La înființarea Fundației, în ziua de 7 mai 2016, în Aula Colegiului Național, în prezența a peste 40 de cadre didactice de la facultățile ieșene, a unor academicieni din țară și din Republica Moldova și Ucraina dar și a multor personalități locale din diverse domenii, profesorul Mircea Rusu a ținut o pledoarie cu argumente din domeniile economic, social, educație și geopolitică pentru necesitatea și oportunitatea înființării învățământului universitar de stat la Botoșani. Este motivul deosebit pentru care, alături de mediul academic și universitar din Iași, membrii Fundației Academice ”August Treboniu Laurian” din Botoșani regretă profund dispariția distinsului profesor, căruia îi vor păstra o frumoasă amintire.

Dincolo de toate aceste repere care reflectă excepționalul traseu profesional al profesorului Mircea Rusu, domnia sa a fost un suflet deschis, cald, un caracter puternic, înnobilat de o mare dragoste pentru oameni. Am avut privilegiul de a-l cunoaște, de a mă inspira din prodigioasa sa experiență de viață, de a descoperi frumusețea devotamentului pentru cel de alături.

La festivitățile din toamna anului 2019 prilejuite de împlinirea a 160 de ani de la înfiinţarea Colegiului Laurian, profesorul Mircea Rusu a transmis un emoţionant mesaj: „Anii liceului au fost și au rămas cei mai frumoși și cei mai importanți din întreaga mea viață. Despre acei ani îmi aduc aminte și astăzi, parcă lucrurile s-ar petrece aievea. Am avut profesori și colegi de excepție în toți anii de liceu. Îmi amintesc că, elev fiind, am avut preferințe deosebite pentru biologie, profesorul meu de atunci, Remus Cehovschi având o contribuție esențială la cariera mea în medicină. Era un bărbat înalt, purtând un costum vechi, cam strâmt pentru corpul său masiv, dar care fascina prin metodele de predare și făcea săli pline la Primărie, unde ținea conferințe în cadrul Universității Populare de la Botoșani. Preferințe am avut și pentru limba română, unde profesor era N. N. Răutu, o somitate a timpului. Dar mi-au marcat întreaga viață profesională și Ștefan Cantemir, profesorul de limba franceză, Haschler, profesorul de limba germană, Mihail Poslușnicu, profesorul de muzică, Eugen Țimpoc, profesorul de matematică și I.V. Luca, profesorul de geografie. Așa încât la vârsta de 20 de ani, ajuns student la facultatea de medicină din Iași, vorbeam curent franceza și germana, cântam Traviata, și ajunsesem să citesc mai toți clasicii. Am început norocos viața cu un bagaj de cultură pe care aproape în întregime mi l-a oferit Liceul ”August Treboniu Laurian”. Marcat profund de anii de liceu, am rămas atașat de Botoșani, orașul care mi-a conferit titlul de Cetățean de Onoare, și în care am înființat Fundația Academică ”August Treboniu Laurian” chiar în Aula acestui lăcaș de cultură, împreună cu academicieni, rectori, decani și profesori de la toate facultățile din Iași, alături de intelectuali de marcă ai Botoșanilor, doctori în științe și oameni de cultură, personalități locale

În august, prof. univ. dr. Mircea Rusu, fondatorul disciplinei de pedodonție și ortodonție de la UMF Iași, ar fi împlinit 100 de ani. Nu a mai apucat să se bucure de surpriza pe care i-o pregătiseră foștii studenți, colegi și colaboratori, toți cei care l-au apreciat, respectat și, mai mult decât atât, care l-au iubit.

cu care orașul s-a mândrit întotdeauna. Fundația are în principal scopul înființării la Botoșani a învățământului universitar de stat. Vă urez din inimă un viitor la înălțimea trecutului și depășindu-l în continuare!”.

Revista Vatra Noastră Românească a evocat în mai multe rânduri personalitatea botoșăneanului Mircea Rusu în timpul vieții, fiind inclus în rândul valorilor autentice promovate de revistă în proiecte susținute de Primăria municipiului Botoșani.

In memoriam – prof. univ. dr. MIRCEA RUSU Profesorul Mircea Rusu – o remarcabilă personalitate ieșeană

Discipol al marilor personalități care au construit prestigiul școlii ieșene de medicină, precum Grigore T. Popa sau Gheorghe Chipail, profesorul Mircea Rusu a devenit, la rândul său, ctitor de școală, fondând disciplina de pedodonție și ortodonție la Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași. De asemenea, profesorul Mircea Rusu și-a dăruit energia și dragostea pentru cei mai mici pacienți, reușind să pună bazele rețelei de cabinete stomatologice în școlile din regiunea Moldovei.

Nu în ultimul rând, domnia sa a întreprins toate demersurile necesare înființării Policlinicii de Stomatologie Infantilă din Boltă, dând astfel posibilitatea asigurării unei bune sănătăți orale tuturor copiilor.

La despărțirea de acest om minunat, care și-a îndeplinit cu prisosință nobila misiune de a aduce sănătate printre oameni, îi mulțumesc din toată inima pentru toate zâmbetele aduse pe chipul copiilor, rugându-l pe bunul Dumnezeu să-l odihnească în rândul celor care și-au clădit nemurirea făcând bine pe acest pământ.

Sincere condoleanțe!

Mihai Chirica, Primarul Municipiului Iași

Profesorul Rusu a fost întotdeauna atașat de orașul Botoșani

Mickey Rusu, cum îi spuneau prietenii, rămâne în istoria medicinei ca unul dintre întemeietorii stomatologiei infantile din România și cel care a pus pe roate rețeaua de cabinete stomatologice în şcolile din Moldova. Tot profesorul Rusu s-a luptat să deschidă, în anii ‘80, cunoscuta Policlinică de Stomatologie Infantilă din Boltă, un adevărat palat al copiilor, care va deveni centru de cercetare OMS pentru sănătatea orală a copilului.

A avut norocul să învețe de la dascălii de viță veche și nu poate să uite lecțiile magistrale de anatomie ținute de Grigore T. Popa – „un mare om, un mare profesor, un mare român”, sau pe marele chirurg Gheorghe Chipail, care i-a pus în mână bisturiul.

Studenția și-a petrecut-o în perioade tulburi: a prins rebeliunea legionară, războiul, refugiul, iar apoi, imediat după terminarea facultății, comuniștii i-au condamnat tatăl la moarte. Tot comuniștii i-au frânt în două cariera fratelui său, Gheorghe Rusu, „unul dintre cei mai buni medici interniști din Iași”, i-au umilit și soția, pe Nora Rusu, un strălucit medic pediatru, precum și pe socrii săi (tatăl soției a fost generalul Măzăreanu )

Prima dragoste a fost chirurgia, dar întâmplarea a făcut să fie transferat la proaspăt înființată clinică de Chirurgie Maxilo-facială, condusă de prof. univ. dr. Duțescu. Adevărata provocare a fost însă când i s-a propus să deschidă, la IMF Iași, o nouă disciplină – de pedodonție și ortodonție.

pagina 21

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

A avut o activitate științifică prolifică (este autorul unor studii clinice valoroase, are peste 350 de lucrări comunicate şi publicate), a primit numeroase premii, decoraţii şi distincţii – precum Ordinul „Merite în învăţământ”, în grad de ofiţer şi ordinul de Comandor pentru activitatea în domeniul sănătăţii și este membru onorific al Academiei Româno- Americane. În anul 1989, a fost ales vicepreşedinte în Comitetul Secţiei Române a Uniunii Medicale Balcanice. Este cetățean de onoare al orașului Botoșani din anul 2002, al comunei natale Suharău, al comunei Ungureni, unde și-a trăit copilăria și al municipiului Iași, orașul realizărilor profesionale.

Ctitorul școlii stomatologice pediatrice ieșene

Îi aduc un pios omagiu omului și profesorulului Mircea Rusu, personalitate proeminentă a învățământului medical, unul dintre creatorii învățământului stomatologic la Iași. A făcut parte din generația de aur, alături de Gh. Timoşca, Maria Chiru Mocanu, I. Urmă, Angela Haimovici, Mirela Andrei. A fost unul dintre acești oameni minunați.

Domnul profesor Mircea Rusu este ctitorul scolii stomatologice pediatrice ieșene. A înființat prima clinică de stomatologie pediatrică, în 1963, dar a rămas mereu cu gândul de a dezvolta un edificiu modern și și-a împlinit acest vis prin clinica de stomatologie infantilă din strada Lăpușneanu. La baza acestui edificiu, ca de altfel a întregii activități, au stat trei principii de bază. Primul a fost principiul psihoprotectiv – copilul să vină cu plăcere, să se simtă protejat când vine la stomatolog. Astfel, a introdus în clinică meloterapia, fiecare unit fiind conectat la o stație care transmitea muzică în permanență, a organizat în clinică spectacole de teatru de păpuși și expoziții de pictură . A ajuns la această necesitate absolută a psihoprotectiei copilului prin studii și cercetări în colaborare cu Spitalul de Psihiatrie și cu catedra de psihologie de la Cuza. Al doilea principiu a fost aspectul profilactic în stomatologie, iar al treilea – caracterul medical al stomatologiei, care a fost dezvoltat prin colaborările interdisciplinare cu clinicile de endocrinologie, ORL și oftalmologie. Insistența profesorului pentru acest principiu venea dintr-o pregătire profundă medicală. Dumnealui a fost chirurg maxilo- facial, fiind tânăr asistent la Anatomie. Acest centru – Clinica de Stomatologie Infantilă, datorită conceptului și organizării, a fost evaluat și a devenit centru de colaborare OMS, în 1985. Cu acest prilej, au fost noi responsabilități, atât pentru domnul profesor, care era directorul Clincii, cât și pentru colectivul medical. Au fost desfășurate worshop- uri internaționale și s-a organizat, în 1994, Conferința Prevenirea Îmbolnăvirilor Stomatologice, sub sloganul: Sănătate orală pentru sănătatea vieții, conferință care a avut continuitate până în prezent.

Domnul Profesor a fost un Om frumos, cu dăruire, cu viziune, cu vocație de constructor, întemeietor de școală, Om cu pasiune pentru profesie și, în plus, cu dragoste și înțelegere pentru copii. Deși, paradoxal, nu a avut proprii copii. În schimb, ne-a adoptat pe noi toți, foștii studenți, cei care am încercat, prin fiecare moment al devenirii noastre, să nu îl dezamăgim. Eu mă număr printre cei mai norocoși dintre ei. L-am întâlnit la vârsta și la momentul potrivit, acela în care trebuia să-mi cristalizez opțiunile…și domnul Profesor a știut ce ferestre să deschidă pentru a-mi permite să visez iar visele să îmi zboare cât mai sus. A devenit mentorul meu! M-a învățat să fiu deschisă, generoasă, „cumsecade” cu studenții și colegii, să fiu corectă cu cei din jur, să le spun deschis studenților dacă au sau nu însușirile necesare pentru a urma acest drum dificil al profesiei noastre. M-a învățat ce înseamnă răbdarea, compasiunea, empatia, înțelegerea înaltă, mi-a dăruit primele noțiuni de psihologie, pedagogie, strategie, pentru că terapiile noastre sunt complexe și nu acoperă doar partea stomatologică. „Suntem în primul rând medici”, spunea mereu, ”dar facem și calcule de fizician, suntem și cu psihologia și cu chimia, la propriu și la figurat.” Și, între toate aceste competențe, spunea, „trebuie să ai un simț estetic, artistic”. Pasiunea și determinarea cu care vorbea întotdeauna despre profesia de ortodont, cea cu care s-a confundat de altfel, erau tot atâtea semne că meseria noastră nu poate fi făcută decât cu drag de oameni. L-am admirat cu toată ființa mea și mi-am dorit în fiecare clipă a existentei mele, să reușesc să dau, la rândul meu, tinerilor pe care îi formez, bucuria meseriei, alături de codul moral și profesional pe care aceasta îl presupune.

Florin Egner, primar al municipiului Botoșani în anul 2002

A avut un rol marcant și în dezvoltarea rețelei de stomatologie pediatrică, prin înființarea cabinetelor stomatologice în școlile din Iași și în centrele medicale mari stomatologice. Această idee și-a continuat-o în calitate de îndrumător metodologic pe întreg teritoriul Moldovei.

Timpul nu este niciodată prietenos atunci când trebuie să te pregătească pentru a spune cuiva drag “rămas bun”. Emoțiile domină raționalul iar imposibilitatea de a schimba un verdict atârnă mai greu ca plumbul. Mi-e greu să mă obișnuiesc cu ideea că, în biroul care a primit vizita atâtor figuri marcante ale Iașului de ieri și de azi, e liniște și nu va mai mirosi a ceai. Acel ceai pe care aveai privilegiul de a-l folosi ca pretext pentru a te bucura de ceea ce domnul Profesor Mircea Rusu era gata să îți ofere oricând, cu blândețe, umor și nemărginită generozitate. O clipă alături de el se transforma pe loc într-un viitor moment memorabil iar orice întâlnire capătă imediat coordonatele unei întâlniri providențiale.

A avut un cult al prietenei și al colaborărilor interumane. În acest sens, împreună cu bunul său prieten, prof. Petre Firu de la București, a introdus cursurile de vară de perfecționare în stomatologie infantilă, primul având loc în 1973, la Tismana. Dacă la început aceste cursuri au privit numai copilul, apoi au extins această manifestare și pentru adult. A dezvoltat realmente o prietenie și colaborare cu toate centrele universitare.

Pe cartea de vizită a Profesorului Mircea Rusu sunt multe de scris, cu majuscule sau subliniat. Este întemeietor de școală medicală, reputat cercetător, profesionist elogiat la nivel mondial, un lider legitimat de acțiunile și cercetările sale. Dincolo de toate acestea, e Omul care și-a scris pe treptele Clinicii de Stomatologie Infantilă cuvânt după cuvânt, pagină după pagină, întreaga viață. E omul care a iubit oamenii, mai presus de orice și care s-a dăruit, necondiționat, fiecăruia dintre cei pe care îi întâlnea. Nu avea orgolii, răutăți, nemăsurate îi erau doar spiritul ludic, blândețea și dorința de a ajuta. Domnul Profesor Mircea Rusu a plecat. Odată cu el, bucăți din sufletele noastre, neregenerabile. Rămâne dorul incurabil și gândul că îl vor însoți acolo, Sus, iar dumnealui va așeza în locurile rămase goale și mai multă lumină.

Și-a finalizat activitatea printr-un număr impresionant de lucrări științifice, manuale, tratate, care au fost publicate în țară și străinătate. Meritele deosebite i-au fost recunoscute, domnia sa fiind membru a numeroase societăți științifice din țară și străinătate.

L-am cunoscut în calitate de profesor în 1965 – ne-a cunoscut pe fiecare – își cunoștea foarte bine studenții. Apoi, imediat după terminarea facultății, am susținut concursul de preparator, domnul profesor și-a ales cu o foarte mare atenție colaboratorii, era o persoană deschisă, blândă, dar fermă în decizii. A contribuit, în toată cariera sa prestigioasă, la formarea a numeroase generații de medici stomatologi, educați în spiritul dragostei și respectului pentru profesia aleasă.

Dragă Domnule Profesor,

Pentru toate aceste lucruri, îi vom păstra mereu o vie recunoștință.

Aș fi amânat acest moment până la sfârșitul lumii…Nu pe cel în care vă scriu câteva rânduri, ci pe cel în care știu că răspunsul Dumneavoastră o să întârzie ceva timp, ba chiar s-ar putea să nu sosească niciodată. Într- un fel, simt că va fi o așteptare resemnată care va atârna greu, ca un talisman. La fel cum o fac și amintirile cu Dumneavoastră. Mă uit acum la una dintre cele mai dragi. Un portret schițat de un prieten bun, un dar de preț pe care mi l-ați oferit atunci când v-am ajutat să vă mutați biroul la parterul Clinicii, deoarece vă era din ce în ce mai greu să ajungeți sus, acolo de unde ne-ați vegheat și ne-ați ghidat atâția ani. Acum sunteți mai sus decât mi-aș fi dorit vreodată să vă știu, lăsând în urmă doar niște coordonate cerești, imposibil de găsit.

Prof. univ. dr. Valentina Dorobăț, Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa, Iași

Omul care și-a scris pe treptele Clinicii de Stomatologie Infantilă cuvânt după cuvânt, pagină după pagină, întreaga viață

Întâlnirea cu Profesorul Mircea Rusu a fost una dintre întâlnirile providențiale ale existenței mele. Esențiale și unice în scenariul pe care viața avea să mi-l propună. Am văzut la Profesorul Mircea Rusu, întemeietorul stomatologiei infantile la Iași, cum este să-ți fie clinica a doua casă… Sau prima?

pagina 22

Simt că plecarea Dumneavoastră ne lasă fără rădăcina vie a unei generații. Pe fiecare dintre noi ne-ați luat de mână și, cu generozitate, ne-ați primit în Clinica de stomatologie, în lumea pe care ați iubit-o constant și necondiționat, și ne-ați dăruit-o, făcând-o să devină parte din noi și din vocația noastră. Vă mai amintiți cum ne spuneați mereu? “Profesiunea noastră este vocația noastră”. Iar noi ne-am străduit în fiecare moment să nu vă dezamăgim.

Prin plecarea Domnului Profesor Mircea Rusu, se sfârșește o lume. O lume a unei generații de dascăli „de modă veche”, cu toate sistemele de referință etice și profesionale solide. Doare să știi că valori de neclintit ale umanității noastre sunt totuși zilnic clintite de la locul lor. Bine-Frumos-Adevăr. Cine mai știe azi că toate sunt una și nedespărțite? Valori? Sentimente? Noțiuni fundamentale? Mereu mă gândesc cât de mult a crezut Profesorul Mircea Rusu în toate acestea și cât de mult și-a dorit să ne formăm, noi, discipolii, în spiritul acestor principii. Și chiar dacă acum pare că au rămas doar umbrele palide ale coloșilor de altădată, sunt convinsă că, pe termen lung, aceste sinapse ale binelui, se pot reface. Domnul Profesor m-a învățat să nu am nici o îndoială în regenerarea binelui. Iar eu știu că un singur om poate inspira generații după generații. Profesorul Mircea Rusu este un astfel de exemplu. Noi, cei care am avut privilegiul neprețuit de a-l cunoaște, îi datorăm misiunea de a-i duce amintirea mai departe. Îi datorăm asta lui și lumii pe care a construit-o în fiecare dintre noi.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Vă mai fac o mărturisire, Domnule Profesor. De curând, începusem să „complotez” cu colegii mei, dar și cu mulți prieteni ai Dumneavoastră, academicieni, scriitori, pictori, oameni de cultură din Iași, oameni de știință, copii care și-au pus semnătura pe picturile murale ale clinicii, să vă sărbătorim. Erau atât de multe surprize planificate și atât de mult drag în aceste planificări, încât începusem să mă simt ca un copil care își dorește să îi facă un dar de preț unui părinte. Pentru mine, pentru noi, cei mulți care am avut norocul să respirăm alături de Dumneavoastră, ați fost și asta. Un Părinte. Și cum părinților ți-e greu să le spui, de cele mai multe ori, cât de mult îi iubești și cât de recunoscător le ești pentru fiecare moment pe care ți l-au oferit, vă trimit această scrisoare. Sper doar să își găsească locul pe aripa acelui înger, care vă știe adresa cerească.

Rămas bun, Domnule Profesor! Drum lin spre Lumină!

„Dar ca să te lămurești”, mi-a spus că trebuie să merg la București să am o discuție cu „Petruș” (Prof.Univ. Dr. Petru Firu, de la Institutul de Antropologie a Academiei Române). Astfel, am fost introdus în antropologia dezvoltării aparatului dento-maxilar și a organismului, sub atenta înțelegere didactică a domnului profesor. Cursul structurat sub îndrumarea celor doi magisteri – Mircea Rusu și Petru Firu, a fost primul din România și, în arc peste timp, confirmarea a tot ceea ce m-au învățat a fost făcută în 2019, ca unitate inseparabilă funcțional a corpului uman. Aceasta a permis ca abordarea specialității de Medicină Fizică și de Reabilitare să se facă unitar, holistic în dezvoltarea antropologică pentru întregul organism. Știu că în decembrie 2019 i-am spus D-lui Prof. Univ. Dr. Mircea Rusu că voi participa în martie 2020 la al III-lea Congres European de Posturologie, ca raportor pentru „Postural disfunctions-Recomandation for prevention , diagnostic and therapy- Consensus for EU”, iar el zâmbind, a răspuns „Să vedem ce va fi…”. Cred că, în viitor, un Centru de Excelență de Medicină Fizică și de Reabilitare – Prof. Univ. Dr. Mircea Rusu, va lua ființă la Iași tocmai respectând acest concept și adaptat la nou-genomică, transcriptomică, metabolomică, proteinomică…

Prof. univ. dr. Irina Zetu, Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa, Iași

Un om norocos

Dr. Miki Rusu a fost un om norocos. Norocos, pentru că de-a lungul vieții a învins tuberculoza (în liceu), a intrat la Facultatea de Medicină la prima încercare, s-a ferit de mișcarea legionară, a supraviețuit războiului (scăpând doar cu o rană superficială de la o schijă de bombă) și a ajuns chirurg, sub îndrumarea atentă a profesorului Chipail.

A trecut cu curaj și resemnare peste necazurile abătute asupra familiei sale și ale distinsei sale doamne, colegă de profesie și suflet pereche, încercând să vadă întotdeauna, în așteptarea unor timpuri mai bune, partea plină a paharului. Și acestea nu au încetat să apară: obținerea (cu ajutorul rectorului Franke), în premieră, a conducerii catedrei de ortodonție și pedodonție, fapt care i-a permis să-și creeze o echipă care a devenit cu timpul o școală; specializare în Germania în domeniul stomatologiei infantile și, ca un corolar, realizarea minunatului palat de stomatologie infantilă de pe Lăpușneanu.

Multele amintiri fac ca timpul să stea în loc. Imaginea care îmi va ramâne în memorie este cea a familiei Prof. Univ. Dr. Nana și Mircea Rusu, unită la trecerea prin viața, la un amurg când au găsit energie și timp să celebreze, la Muzeul Eminescu- Ipotești, primirea titlului de Cetățean de onoare a tatălui D-nei. Prof. Rusu, generalul Sotir Măzăreanu, Comandantul Învățământului Militar și apoi al Garnizoanei

La doctorul Miki, am ajuns mai târziu, după 1972, când m-am întors din State, de la specializare. Ajuns în clinică, m-a întâmpinat jovial cu: „Salut, americanule! Ce cauți la mine?”. I-am arătat băiețelul care mă însoțea și l-am rugat să-l consulte. L-a văzut și a decis că are un dinte în plus, pe care i l-a extras. Pentru că puștiul a fost cuminte, l-a lăudat și i-a dorit noroc. Și așa s-a și întâmplat, puștiul fiind … Cristian Mungiu. În perioada când eram decan pentru studenții străini și trebuia să prezint diplomaților avantajele studiului în universitatea noastră, îl rugam să-mi permită o vizită în „palatul său”. Accepta bucuros și prezenta mândru clinica sa, care era, cred, cea mai modernă din țară. După vizita reușită și plecarea diplomaților, mă invita în cabinetul său, la un „pahar de vorbă”, timp în care evocam profesorii pe care – la intervale mari – îi audiasem: Buțureanu, Chipail, Enescu, Rășcanu, Capri …

Iași.Fie ca Bunul Dumnezeu, în mărinimia Sa, să vegheze drumul Prof.

Acum, doctorul Miki, ajuns de decenii profesorul emerit Mircea Rusu, s-a dus să-i întâlnească printre stele. Ne lasă amintirea unui bărbat frumos și vesel și a unui dascăl de neuitat.

Prof. Dr. Mircea Rusu rămâne fondatorul disciplinei de Stomatologie infantilă, creatorul reţelei de cabinete stomatologice în şcolile din Moldova, autor de studii clinice valoroase şi de cercetări interdisciplinare. Absolvent de Medicină cu abilități în Chirurgia maxilo-facială, a înființat în 1980 Policlinica de Stomatologie Infantilă, pe străvechea uliţă Lăpuşneanu, clinică modernă în care abordarea afecţiunilor stomatologice a fost gândită interdisciplinar. În 1985, aici a fost înfiinţat un centru de cercetare OMS pentru sănătatea orală a copilului, apreciat de-a lungul anilor ca fiind unul dintre cele mai bune din Europa.

Prof. univ. emerit. dr. Ostin C. Mungiu, Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa, Iași

Sunt oameni, care, prin trecerea lor, schimbă destine

Formator de școală, cu urmași bine pregătiți, apreciați în Europa și în SUA, a îmbinat armonios activitatea didactică cu cea de cercetare științifică (peste 300 de lucrări comunicate și publicate), asistență medicală de specialitate și colaborări cu servicii mari stomatologice din țară și din străinătate. Pentru merite deosebite a primit numeroase titluri academice, ordine, medalii și diplome.

Sunt oameni care, în existența lor, fac ca toți cei pe care îi înconjoară să devină „oameni” în adevăratul sens al cuvântului. Sunt oameni, care, prin trecerea lor, schimbă destine și îi ajută pe cei slabi să devină puternici.

Prof dr. Mircea Rusu a fost un iubitor de frumos (nelipsit de la concertele filarmonicii de peste 40 ani), un veritabil om de cultură, cu o familie frumoasă, creator de școală stomatologică, mentor inconfundabil a zeci de generații de absolvenți de medicină dentară.

Am absolvit Facultatea de Medicină Generală, nu cea de Stomatologie, dar Prof. Univ. Dr. Mircea Rusu a rămas în amintirea mea încă din timpul facultății când, în serile tomnatice de luni, din octombrie și noiembrie, trecând pe la Boltă, vedeam luminat Amfiteatrul de la Clinica de Stomatologie Infantilă până la ore târzii, studenții participând la cercuri științifice.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Pe Prof. Dr. Nana Rusu mi-o amintesc din Clinica de Pediatrie, ca o doamnă cu ținută sobră ce discuta cu domnul Prof. Univ. Dr. Burdea probleme de diagnostic. Ce m-a frapat a fost atitudinea serioasă și plină de respect a Prof. Dr. Burdea față de doamna doctor cu care discuta, total diferită față de atitudinea de la vizite sau cursuri. Mai târziu, viața a făcut să am privilegiul și bucuria de a fi acceptat de familia Prof. Univ. Dr. Nana si Mircea Rusu, iar dincolo de rigorile activității medicale curente, am descoperit un univers intelectual fascinant și plin de rigorile unei vieți sobre. Amintirile curg de la Viena la Munchen, de la Graz la Oradea, de la Brașov la Agapia la sărbătorile sfinte de Crăciun si Paști. Acele seri erau pline de ceea ce acum putem spune, fără tăgadă, „har și bucurii”, ca un balsam pentru fiecare din cei prezenți. La congresele și conferințele internaționale la care Prof. Univ. Dr. Mircea Rusu participa, valoarea sa era reflectată prin respectul de care se bucura din partea auditoriului. Un astfel de moment a fost la București, în Aula Magna UMF „Carol Davila”, când, împreuna cu Prof. Univ. Dr. Petru Firu, au primit Diplomele de Excelență pentru întreaga activitate depusă in

Prof. univ. dr. Eugen Tîcoveanu, Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa, Iași

România.
Aș putea spune că întreaga activitate ulterioară a mea a fost marcată

de Prof. Univ. Dr. Mircea Rusu deoarece, la întrebarea mea gravă: „Cum pot eu să predau la stomatologie disciplina Medicină Fizică și de Reabilitare?”, a zâmbit și în câteva cuvinte, cu o privire pătrunzătoare, a dat explicații clare despre conceptele „Prevenție și act medical” din activitatea lui. Acest concept a stat și la baza fundamentării construcției Clinicii de Stomatologie Infantila – Centrul OMS de Preventie a bolilor stomatologice, din Iași, România.

Univ. Dr. Mircea Rusu.

Prof. Univ. dr. Ioan Sorin Stratulat, Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa, Iași

Mentor inconfundabil a zeci de generații de absolvenți de medicină dentară

Clinica de stomatologie pediatrică „Bolta” din Iaşi a primit numele botoşăneanului Mircea Rusu

În ziua de sâmbătă 29 august 2020 au avut loc în Iaşi manifestările omagiale dedicate profesorului universitar dr. Mircea Rusu, în ziua în care savantul ar fi împlinit 100 de ani. Botoşăneanul Mircea Rusu s-a născut la Suharău, la 29 august 1920, a petrecut copilăria şi adolescenţa la Ungureni, unde familia s-a mutat din anul următor, a urmat cursurile gimnaziale şi liceale la Botoşani, pe care le-a absolvit în anul 1939 şi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi, oraş în care a trăit şi unde a parcurs o carieră didactică universitară strălucită timp de 6 decenii.

Mircea Rusu a fost un practician de geniu dar şi un cercetător neobosit, fiind considerat întemeietorul pedodonţiei şi ortodonţiei

pagina 23

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

în România. Metodele lui inovatoare au revoluţionat stomatologia pediatrică în întreaga lume, clinica întemeiată de el devenind în anul 1985 centru de cercetare recunoscut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, instituţie care l-a cooptat din acel an în conducere, profesorul coordonând secţiunea balcanică.

Florin Egner a salutat inițiativa unor parlamentari botoșăneni și viceprimarului municipiului Botoșani Cosmin Andrei, de a materializa dorința profesorului Mircea Rusu privind înființarea la Botoșani a unei instituții de învățământ superior prin încheierea unui protocol cu Universitatea ”A.I.Cuza”.

Cetăţean de Onoare al municipiilor Botoşani şi Iaşi, dar şi al comunelor Suharău şi Ungureni, Mircea Rusu a rămas ataşat locurilor natale. A înfiinţat în data de 7 mai 2016 Fundaţia Academică „August Treboniu Laurian” Botoşani, susţinând înfiinţarea învăţământului universitar de stat la Botoşani şi totodată evoluţia profesională a zeci de medici botoşăneni. A fost preşedintele de onoare al Asociaţiei Foştilor Elevi şi Profesori ai Liceului „August Treboniu Laurian”, trimiţându-le botoşănenilor un emoţionant mesaj la sărbătoarea a 160 de ani de la înfiinţarea liceului, în decembrie 2019.

Manifestările s-au încheiat cu prezentarea de către scriitorul Corneliu Flip a cărţii „Un veac printre prieteni”. Reeditată chiar în ziua de 29 august 2020, într-un tiraj omagial de 100 de exemplare – ediţie princeps, cartea a fost oferită celor prezenţi, dar şi bibliotecilor universitare ieşene şi instituţiilor cu care profesorul Mircea Rusu a colaborat.

Fundaţia Academică „August Treboniu Laurian” şi asociaţia botoşăneană „Artropol s Art Debelly”, președinte prietenul profesorului Mircea Rusu, omul de afaceri Mihai Debeli, au avut iniţiativa în urma căreia clinica „Bolta” a primit denumirea de „Clinica de stomatologie pediatrică Prof. univ. dr. Mircea Rusu”. Materializarea acestei iniţiative s-a făcut cu sprijinul nemijlocit al Primăriei municipiului Iaşi şi al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” , instituţii care au organizat manifestările.

La aceste manifestări a fost dezvelită o placă comemorativă de către Mihai Chirica, primarul municipiului Iaşi şi de Florin Simion Egner, preşedintele executiv al Fundaţiei Academice „August Treboniu Laurian” Botoşani.

Cu toate restricțiile impuse de pandemie, participarea la ceremonie a fost una numeroasă: rectorul Universitatăţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa”, cadre universitare de la Universitatea de Medicină dar şi de la Universităţile „A.I. Cuza” şi „Gheorghe Asachi”, personalităţi ieşene, oameni de cultură şi apropiaţi ai profesorului, mulți botoșăneni, primarul Marcel Chelaru din Suharău. Moderatorul manifestărilor,

Florin Simion EGNER

Iași, 29 august 2020 –
Florin Simion Egner, Mihai Debeli și Ileana Rusu, soția profesorului la dezvelirea plăcii commemorative MIRCEA RUSU.

Marxismul Cultural

Neomarxiștii de la Frankfurt au fost primii care au avut curajul să spună că rolul revoluționar al proletariatului și instaurarea dictaturii proletariatului sunt ficțiuni, nu legi istorice cum fuseseră descrise de Marx.

Pe măsură ce economia se dezvolta în lumea vestică și nivelul de trai al muncitorilor creștea, clasa muncitoare devenea tot mai puțin interesată în contestarea și schimbarea lumii în care trăia.

El începe cu ideile și publicațiile Școlii de la Frankfurt, forul revizionist unde s-a născut neomarxismul, școală dezvoltată în anii ‘20 de grupul Carl Grunberg, Herbert Marcuse, Antonio Gramsci, Frederik Pollock, Gyorgy Lukacs, Felix Weill și alții, care au alcătuit Institutul de Cercetare Socială de la Universitatea Goethe.

Pemtru a mobiliza masa revoluționară trebuiau inventate noile spectre de atacat, elementele de tradiție și cultură, nu modul de producție și exploatarea economică.

În fața pericolului nazist, grupul de la Frankfurt s-a mutat temporar la Viena, apoi la New York. Prin Max Horkheimer, Theodor W. Adorno, Erich Fromm și Herbert Marcuse, grupul a dezvoltat ideea unei abordări multidisciplinare a lumii, cu integrarea la științele sociale a freudismului, artei, psihologiei, fizicii moderne, matematicii etc.

Doi gânditori marxiști ai epocii, Antonio Gramsci și Georg Lukacs, au concluzionat că în Europa clasa muncitoare a fost orbită de succesul democrației occidentale și de capitalism. Ei s-au gândit că pâna nu vor fi distruse democrația și capitalismul, o revoluție comunistă nu ar fi posibilă.

pagina 24

Motto: Dați-mi patru ani să-i învăț pe copii, și “plantele” pe care le voi semăna nu vor putea fi niciodată smulse.

Noi putem și trebuie să scriem într-o limbă care să semene între oameni ura, disprețul și respingerea pentru cei care nu sunt de acord cu noi.

Pentru neomarxiști, continuarea revoluției pentru schimbarea lumii pe calea economică devenise un drum spre insucces și ei au afirmat că frânele care țineau clasa muncitoare departe de elanul revoluționar și care trebuiau să devină noile ținte ale luptei anticapitaliste erau elementele “culturii burgheze paralizante”: religia, familia, învățământul, tradițiile, justiția obiectivă, ordinea socială, naționalismul patriotic, istoria, normele de etică, moralitatea sexuală…

(Vladimir Ilici Lenin)

Marxismul cultural este o formă a revizionismului, probabil cea care a avut cel mai mare succes în secolul 20 și care a schimbat cel mai mult conținutul marxism- leninismului.

Pentru a schimba lumea, trebuia schimbată cultura (civilizația), nu modul de producție.

Nu insurecția armată și preluarea puterii politice cu desființarea modului de economie capitalist era calea de urmat, ci distrugerea democrației și culturii, prin care capitalismul era făcut să cadă.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Lupta politică nu își mai avea rostul în stradă, ci în lumea conceptelor; nu greva era cea necesară, ci publicațiile și modificarea modului de a gând al oamenilor.

Adepții ei s-au numit teoreticienii critici, care au ajuns astăzi la a 5-a – 7-a generație.

În 1918, Lukacs a devenit ministrul culturii în Ungaria bolșevică. În acest timp, el a înțeles și a exprimat idea că dacă unitatea familiei și moralitatea sexuală sunt erodate, societatea poate fi distrusă.

„Teoria critică” este un joc asupra semanticii, de o simplitate uimitoare: să fie criticat fiecare stâlp al culturii occidentale – familia, religia, morala, etica, democrația, legea, libertatea de exprimare, învățământul și altele.

Lukacs a implementat o politică pe care a numit-o „terorism cultural”, care se concentra pe aceste două obiective.

Speranța era ca, sub presiune, acești stâlpi să se năruie și, odată cu ei, societatea.

O mare parte a „terorismului cultural” avea ca scop să atace mintea copiilor prin lecturi care îi încurajau să batjocorească și să respingă morala creștină. În aceste lecturi le erau prezentate copiilor chestiuni sexuale explicite și erau învățați despre conduita sexuală promiscuă.

Următorul material a fost cartea „Personalitatea autoritară”, avându-l coautor pe Theodor Adorno. Aceasta a redefinit credințele tradiționale americane asupra rolurilor de gen și asupra moralității sexuale, numindu-le „prejudecăți”. Adorno le-a comparat cu tradițiile care au condus la apariția fascismului în Europa.

Și – pe lângă schimbarea modului de acțiune pentru transformarea lumii – mai trebuiau schimbați și actorii revoluției. Nu se mai putea conta pe clasa muncitoare, orbită de succesele capitalismului și beneficiară a dezvoltării economice, de care nu voia să se lipsească.

Școala de la Frankfurt, mutată acum în SUA, a promovat trecerea de la ideile economice marxiste spre cele ale lui Freud, publicând lucrări despre reprimarea psihologică.

Proletariatul, pe care nu se mai putea conta, a fost schimbat treptat cu grupurile nemulțumite din societatea modernă:
•minoritățile etnice/rasiale: mulți, dar nu toți, dintre african-

Lucrările lor au împărțit societatea în două grupări principale: opresori și victime.

americani, hispanici, nativi americani, imigranții “fără acte”, cei cu multiple etnicități. Pentru aceștia dușmanul principal este omul alb, așa cum a văzut întreaga lume, cu ocazia violențelor din acest an;

Ei au arătat că istoria și realitatea au fost create de acele grupuri care controlau instituțiile tradiționale.

• minoritățile sexuale: lesbienele, gay, bisexuali, transgender, intersexuali, asexuali, pansexuali, two-spirits, gender variant, fluid etc. • feministele de generația a III-a: în primele două generații, mișcarea feministă a militat cu succes pentru obținerea dreptului de vot al femeilor, pentru admiterea femeilor în profesiunile și universitățile închise lor; în al treilea val, feminismul se concentrează pe conflictul cu bărbații, prin folosirea conceptelor de șovinism masculin, masculinitate

În acel moment, sub aceste cuvinte erau denumiți bărbații albi, creștini sau evrei, cu descendență europeană, care formau majoritatea categoriei de opresori.

toxică, sexism și pe practicarea pe scară largă a avorturilor.

• minoritățile religioase;
• precariatul: grupul social al celor care trăiesc la limită, deobicei

Cu alte cuvinte, genul nu exista în realitate, ci era doar un „construct social”, iar lupta împotriva privilegiilor masculine devenea o parte a luptei revoluționare.

prin cecul lunar de welfare și care simt că nu au nici o siguranță economică pentru viitor; ar fi o nouă denumire a vechiului termen „lumpenproletariat”;

• protestatarii de profesie: oameni dispuși să se angajeze pentru proteste organizate de orice fel contra plată;

• studenții radicalizați social: tineretul care a adoptat ideologia stângii radicale, cei care cred că societatea comunistă este răspunsul pentru viitor; ei au o părere idealizată despre communism, fiindcă li s-a descris comunismul ca fiind o societate superioară, umană, aducătoare de fericire, fără contradicții, un fel de neo-creștinism; majoritatea nu știu mai nimic despre comunism, despre istoria lui și nu citesc literatura anti-comunistă pe care o resping ca fiind neadevărată;

Pornind de la această idee, ei au arătat că rolurile sociale tradiționale ale bărbaților și femeilor se datorau diferențelor de gen, astfel cum erau ele definite de „opresori”.

Sexismul a fost definit ca dominarea societății de către bărbați.

• membrii organizațiilor anticapitaliste, antiamericane, antiestablishment;

• „egalitariștii”;
• cei „dinafara” vieții sociale: nerealizații, exclușii, ratații, nedotații;
• verzii extremi

Nașterea marxismului cultural

„Numai împreună bărbatul şi femeia formează omul complet.” Immanuel Kant

O coaliție a victimelor

În 1929, teroriștii culturali s-au întâlnit la „Săptămâna studiului marxist în Frankfurt”, Germania. Acolo, Lukacs a întâlnit un marxist tânăr și bogat, Felix Weil, care a devenit finanțatorul grupului.

Până la apariția lui Lukacs, teoria marxistă clasică se baza doar pe transformări economice care căutau să elimine diferențele de clasă.

Adorno și Horkheimer s-au întors în Germania la sfârșitul războiului. Herbert Marcuse, alt membru al Școlii, a rămas în America și, în 1955, a publicat ,,Eros și civilizație”, carte în carte Marcuse a arătat că civilizația vestică era intrinsec represivă, întrucât renunța la fericire pentru progresul social.

Weil a fost însă entuziasmat de viziunea culturală asupra marxismului a lui Lukacs, astfel că s-a decis să finanțeze o nouă instituție marxistă – Institutul pentru Cercetări Sociale – mai târziu, cunoscut ca Școala de la Frankfurt.

Marcuse avansa astfel ideea de ,,perversitate polimorfă”, un concept creat de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexuale în afara normelor tradiționale. ,,Eros și civilizație” va avea o mare influență în crearea revoluției sexuale de la 1960.

În 1930, „școala” și-a schimbat direcția sub conducerea noului director, Max Horkheimer. Echipa a început să amestece ideile lui Freud cu cele ale lui Marx și, astfel, a apărut marxismul cultural, căruia i s-a mai spus, din cauza alipirii freudismului, marxism sexual (sexo-marxism).

Marcuse va fi cel care va răspunde întrebării lui Horkheimer din 1930: Cine vor fi noii lideri ai revoluției marxiste, în locul clasei muncitoare? Și tot el a dat răspunsul: o coaliție cu rol de victimă, formată din minorități – în primul rând negrii, femeile și homosexualii.

Dacă în marxismul clasic, clasa muncitoare era văzută ca fiind cea oprimată de clasele conducătoare, noua teorie susținea că toată societatea era oprimată psihologic de instituțiile civilizației occidentale, din care prima era familia.

Școala de la Frankfurt concluziona că această teorie va avea nevoie de noi lideri pentru a grăbi schimbarea, întrucât muncitorimea nu mai părea capabilă să se revolte de bună-voie.

Mișcările sociale din anii ’60 – mișcarea de emancipare a negrilor, feminismul, drepturile homosexualilor, „eliberarea” sexuală – i-au oferit lui Marcuse o ocazie unică.

În Germania, au venit la putere național-socialiștii, în 1933. Nu era locul și timpul potrivit să fii un evreu marxist, așa că mulți membri ai școlii s-au mutat la New York, bastion al civilizației vestice, la timpul respectiv.

Ideile Școlii de la Frankfurt s-au răspândit extrem de rapid în universitățile americane; marxismul cultural devenea, încet-încet, normă în lumea academică.

Venirea în America a europenilor neomarxiști

În 1965, anul de vârf al mișcărilor sociale, Marcuse a publicat „Toleranța represivă”. În noua sa teorie, tolerarea tradițională din societatea americană a tuturor valorilor și ideilor însemna de fapt reprimarea ideilor ,,corecte”.

În 1934, „școala” a renăscut la Universitatea Columbia din New York, iar membrii ei au început să-și transfere ideile asupra culturii americane.

El a fabricat termenul de ,,toleranță eliberatoare”, prin care a propus tolerarea oricărei idei aparținând stângii și intoleranță la ideile dreptei (conservatoare).

La Columbia, „școala” a perfecționat instrumentul pe care urma să îl folosească pentru a distruge civilizația vestică: cuvântul tipărit. Au publicat multe materiale, din care primul a fost programul noii

De atunci, o temă omniprezentă a Școlii de la Frankfurt este totala pagina 25

ideologii sociale „Teoria critică”.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

și absoluta intoleranță a oricărui punct de vedere diferit de al lor.

politicienii pseudo-democrați, de fapt socialiști.
Microagresiunea: Cele mai mici gesturi, atitudini sau expresii,

Aceasta este, de asemenea, trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică și, de fapt, a tuturor stângiștilor.

chiar neintenționat critice, devin pentru „ultrasensibilii socialiști americani” motive de nemulțumire și de plângeri.

Aceasta este baza acuzațiilor aduse imediat celor care nu sunt de acord cu ideile și programul stângiștilor, cărora li se aplică etichetele de fascist, rasist, sexist, homofob etc.

Adepții microagresiunii sunt cei care caută nod în papură, care se plâng de orice, uneori de lucruri care nu au nici o intenție jignitoare.

Aceasta este baza violențelor prin care stânga acționează împotriva celor care li se opun: nu argumente, violență – bătăi, distrugeri, intimidare…

Critica religiei: s-a observat de mult că opoziția față de religie a socialiștilor de azi este de fapt opoziție față de creștinism.

Activitatea Școlii de la Frankfurt a avut un impact major asupra culturii americane.

Teoria genului: identificarea genului pe bază de sex biologic nu mai este recunoscută de progresiști ca o realitate și este numită prejudecată. După ei, oamenii trebuie să fie liberi să-și aleagă propriul gen. De aici demența cu transgenderismul, confuziile de care profită ideologia adversară ordinii sociale și a moralei.

A remodelat societatea americană omogenă a anilor ’50, transformând-o în națiunea dezbinată și plină de animozitate de astăzi.

Familiile alternative: numeroase variante de combinații erotico- sexuale, toate râvnind la titulatura de „căsătorie”. Prin aceasta, adevărata căsătorie, cu substrat etic și religios, suferă și se vede marginalizată.

A contribuit la decăderea familiei, la ascensiunea feminismul radical și la polarizarea rasială pe care o putem observa – în formă exacerbată – chiar în epoca președintelui Obama.

Prejudecățile oprimante: după socialiștii de azi, lumea este făcută din oprimanți și oprimați. Nimic nou: ei au înlocuit vechii exploatatori și exploatații (proletariatul) lui Marx, care nu mai corespund.

Sistemul politic american nu doar că nu s-a opus prea mult trendului, dar l-a îmbrățișat în totalitate și l-a promovat în societate mai ales printr-o educație publică total eronată, de orientare greșită.

Sexismul, masculinitatea toxică, hărțuirea sexuală. Primele generații feministe au fost pozitive. Ele au avut revendicări corecte, pe care le-au obținut: dreptul de vot, accesul la universități, profesii, poziții de conducere.

Cele mai prestigioase universități au devenit pepiniere de absolvenți impregnați de neomarxism.

Au apărut și teoreticienii metodelor practice de instigare și opoziție.

Feminismul contemporan este anti-masculin, introduce ura și conflictul, fragmentează societatea și crește numărul de divorțuri, avorturi, aberații sexuale, comportamente adversare.

Barack Obama și Hillary Clinton sunt discipoli ai lui Saul Alinsky, „soldat” credincios al marxismului cultural și al teoriei revoluției sociale. El a publicat „Manualul radicalilor”, un fel de biblie a socialiștilor americani. Ca urmare, trăim acum într-o societate hipersensibilă, în care trendurile sociale și „sentimentele” au anulat realitățile biologice și sociale obiective, fiind factori decisivi în stabilirea a ceea ce este corect sau greșit.

Concepte ale marxismului cultural american contemporan

Rasismul; întreținerea separării populației prin rase; rasismul sistemic și structural. După acest concept, toată populația albă este rasistă, toate instituțiile sunt infectate de rasism, rasismul din Statele Unite este unul sistemic și instituțional.

Corectitudinea politică este un război asupra logicii și rațiunii. Dacă, citându-l pe Winston, protagonistul distopiei lui Orwell, „1984”, „Libertatea este libertatea de a spune că 2+2=4”, atunci astăzi America nu mai este o țară liberă.

Cine a trăit în USA vede că nu există rasism sistemic, că indivizii rasiști sunt rare excepții în societate și că inflamarea „mișcării antirasiste” este un mijloc al politicienilor radicali de stânga de a destabiliza societatea.

Unele sunt teme clasice ale marxism-leninismului (anticapitalismul, nevoia de revoluție, ateismul), altele sunt modificări ale principiilor comuniste clasice (multiculturalismul și antinativismul sunt variante ale vechiului internaționalism proletar, drepturile socio-economice sunt o alternativă la naționalizare), iar altele sunt invenții originale ale neomarxismului revizionist (marxismul cultural, politica identitară, înlocuirea familiei clasice cu noile tipuri de „familii”, corectitudinea politică).

Drepturile reproductive ale femeilor. Fără îndoială, este dreptul oricărei femei și al oricărei familii să decidă când să folosească anticoncepționale și când să ceară o întrerupere de sarcină, practicată corect, într-o instituție medicală, după toate standardele de medicină științifică. Dar asta dacă produsul de sarcină are vârsta de mai puțin de trei luni și este încă în faza de embrion neviabil după eliminare.

În fine, unele concepte neomarxiste, dintre cele mai noi, sunt pur și simple stranii trăznăi fără nici un suport real, așa cum sunt: sexismul împins la limită, microagresiunea, politica de gen, masculinitatea toxică sau rasismul gramatical.

La fel, nu poți clama drepturile reproductive ale femeilor pentru practica instituțiilor cu nume ca „Centrele de planificare a familiei”, unde 90% din activitate este practicarea de avorturi și unde sunt încurajate întreruperile de sarcină avansată, care sunt urmate de vânzarea de organe și țesuturi umane.

Politica identitară: prin introducerea ideii că fiecare subgrup trebuie să primească recunoașterea drepturilor lui speciale, politica identitară subminează unitatea națională și fragmentează societatea în grupuri cu interese diferite.

Privilegiile albilor. Conform acestei concepții, pozițiile sociale superioare ale albilor nu sunt obținute pe merit, ci prin privilegiile pe care aceștia le-au creat, pentru a profita de meritele minorităților exploatate.

Corectitudinea politică: bine cunoscută publicului larg, a fost privită multă vreme ca o cerință binevoitoare de a evita jignirea sau tratarea cu superioritate a altora. S-a dovedit însă că impunerea unei forme de limbaj nu este altceva decât controlul modalității de gândire. CP are rădăcini adânci în socialismul și comunismul din Europa secolului 20. A fost genial anticipată de George Orwell în romanul său vizionar “1984”.

Justificările sunt dintre cele mai excentric aiuritoare, mergând până acolo unde se afirmă că albii care vorbesc și scriu corect gramatical, sau au cunoștințe de matematică însușite corect, se bucură de privilegii prin rasismul gramatical și matematic, față de cei care – deși au avut șansa să o facă – au ales abandonarea învățării. Și cum cei mai mulți dintre cei care abandonează școala sunt din rândul minorității de culoare, ceea ce ei nu au făcut, devine dezavantajul unui privilegiu incorect.

Multiculturalismul/ diversitatea: cum s-a văzut în mai multe țări, acceptarea unei imigrații excesive și necontrolate și punerea culturii naționale proprii sub presiunea de a fi total acceptantă cu „noile culturi” este o cale sigură de a ajunge la înlocuirea națiunii existente cu alta, mai ușor de manevrat, ceea ce este exact scopul socialismului. Este mecanismul de a face posibilă schimbarea națiunii.

Vinovăția de a fi alb. La fel cum progreștii de azi demonizează averea (altădată un solid motiv de admirație), ei încearcă, prin toate mijloacele și de multe ori reușesc să convingă pe adepții lor, majoritatea tineri, că este o vină în a fi alb. Așa se face că am întâlnit, din ce mai des, texte care explică modul de a compensa pentru această „vină”, iar cu ocazia mișcărilor antirasiale din ultimele luni, am văzut albi spălând picioarele unor negri în locuri publice. Exorcismul „albeții” face parte din agenda socialismului contemporan american.

Încurajarea imigrației ilegale, desființarea granițelor: nimic nu este mai drag socialiștilor americani decât visul de a desființa orice control de graniță și de a deschide țara tuturor nou veniților, de la care democrații speră suport total și permanentizarea puterii lor politice.

Drepturile LGBT. Despre acest subiect s-a scris foarte mult în ultimele decenii. S-a trecut de la „perversiuni sexuale” incluse în tratate de psihiatrie, la „preferințe sexuale”, la variante de normalitate.

Justiția socială: în locul unei justiții obiective, „oarbe”, egală pentru toți și neinfluențată politic, stânga americană vrea o justiție adaptată la ceea ce ea numește nedreptăți sociale, care se cer compensate. Justiția socială este favorabilă tuturor drepturilor și avantajelor pentru cei care comit fărădelegile, privând în același timp victimele și familiile lor de sentințele bazate pe fapte și adevăr.

S-au introdus în toate statele (prin hotărârea Curții Supreme) căsătoriile de același sex.

Anti-patriotismul, antinativismul: naționalismul corect, care nu este îndreptat împotriva altora, este substratul patriotismului. Sentimentul patriotic, simbolurile naționale, istoria sunt cele care țin națiunile puternice și credincioase. Pentru mulți neomarxiști patriotismul este un sentiment greșit, care trebuie suprimat.

Se fac mari eforturi în a educa școlarii, încă de la vârste mici, despre „normalitatea preferințelor sexuale” și a situației copiilor care au doi tați, sau două mame.

Anticonstituționalismul: „Un document învechit, care are nevoie de schimbări” este o părere despre constituția americană frecventă la

Vina de a avea avere. Socialiștii încearcă să convingă lumea că realizările în economie, din care rezultă bunăstarea și avuția, nu sunt meritele celor care muncesc mai mult, au spirit antreprenorial, inițiativă

pagina 26

Dar nu este corect să extinzi acest fel de intervenții la feții de 7-9 luni, perfect viabili, care sunt omorâți în uter și apoi extrași în fragmente. Aceste barbare proceduri nu sunt avorturi, ci pruncucideri prin mijloace medicale.

Drepturile socio-economice. Prin această formulare se înțelege „redistribuția socială”, cu diversele ei forme. Este o expresie favorită a „egalitariștilor”, pentru care singura societate corectă este aceea care împarte egal avuția, fără a ține cont de merite, efort, risc, talent, realizări.

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

și organiztori din umbră, care lucrează prin instigatorii la vedere – dar este pentru prima dată când astfel de acțiuni sunt facilitate și încurajate de politicieni aleși în funcții publice (primari, guvernatori), deși sunt acte neconstituționale, antistatale și care pun populația la risc de pierderi și vătămări.

Produsele universităților americane invadează societatea

și talent, ci provin de la societate.
Barack Obama explica unui anterprenor că „dacă ai făcut o

companie, nu ai făcut-o singur, te-a ajutat societatea”.
Această frază a creat multiple discuții, fiindcă ea rezumă pretenția

celor care fac puțin sau nu fac nimic de a primi o felie din prăjitura făcută de alții.

Mulți au subliniat că atât adepții marxim-leninismului clasic, cât și cei ai neomarxismului, au, în mare măsură, motivarea frustraților, nereușiților, eșuaților, a celor care nu au încercat niciodată să facă ceva care cere efort și putere.

Neomarxismul există în lume de aproape o sută de ani și a ajuns într-un cerc restrâns de intelectuali americani în al șaselea deceniu al secolului trecut.

Gratuitățile. Toată lumea a văzut cum, în campania electorală din 2016, senatorul „independent” Bernie Sanders, care pentru prima dată nu s-a mai ferit să-și recunoască apartenența la socialism, a promis mai multe lucruri gratuite, ca asigurarea medicală universală și scutirea de taxele unversitare.

Din ultima parte a deceniului șapte, în paralel cu mișcarea hippie, s-a răspândit rapid în lumea academică.

Anul acesta mai mulți candidați s-au întrecut să promită gratuitățile din proiectul Sanders și să adauge altele, ca asigurare medicală integrală pentru imigranții ilegali, concediu plătit pentru părinți în situații de boală a copiilor, concediu extins de graviditate și postpartum și multe altele.

Primele generații de absolvenți educați prin neomarxism au apărut după anii ‘80, au invadat universitățile și școlile, media și instituțiile guvernamentale.

Costul estimat al acestor promisiuni este de ordinul a multor trilioane de dolari.

La fel de greu este să găsești publcații conservatoare, sau de centru- dreapta.

Recompensa economică pentru nedreptăți istorice. Această revendicare revine periodic. Cineva a spus: „democrații care cer plata unor recompense cetățenilor de culoare nu fac altceva decât doresc să impună o taxă ridicată celor care nu au avut niciodată sclavi, în beneficul unora care nu au fost niciodată sclavi”.

Așa zisa televiziune de mainstream este integral dominată de concepția neomarxistă.

Revizuirea dreptului la proprietate. O piatră fundamentală a statului de drept este garantarea proprietății.

În ultimele două decenii, intrarea socialiștilor (democrații de extremă stângă, democrații socialiști, democrații „progresiști”) au ocupat un mare număr de poziții în congresul țării, al statelor, au devenit primari, guvernatori, lideri ai învățământului de stat, ai multor organizații neguvernamentale cu activitate socială, sunt aleși în birocrația orașelor, statelor și în departamentele Statelor Unite.

Experiența regimurilor comuniste, care au confiscat („naționalizat”) proprietățile individuale, pământul agricol și întreprinderile a fost un enorm insucces, care a dus la stagnare și sărăcie generalizată.

Socialiștii nu au renunțat la idee și fac încercări de a convinge lumea că proprietatea nu trebuie să rămână inviolabilă și că ea este numai parțial dreptul celui care o deține, o mare parte fiind proprietatea societății.

Ei au modificat radical Partidul Democrat, care a devenit de nerecunoscut și în care agenda politică, selectarea candidaților și principalele decizii sunt luate de „progresiști”.

Revizuirea și rescrierea istoriei. Manualele școlare, cărțile de istorie, analizele retrospective – în varianta neomarxistă – sunt critice cu cele mai multe momente din trecutul național.

În Congresul american sunt caucusuri (grupuri) de femei, de indieni americani, negri, hispanici, asiatici, cei originari din țările Oceaniei etc. Numai un caucus al politicienilor albi nu există. Căci sunt deja

Colonizarea teritoriului american este doar un genocid de proporții epice a populației băștinașe, eroicele izbânzi din al doilea RM sunt fapte minore, față de „crima atacurilor nucleare” asupra Japoniei și multe altele.

priviți ca o „specie pe cale de dispariție”.

Revizuirea artelor. Iconoclasmul. Cu toții am citit, nevenindu-ne să credem ochilor, despre „purificarea” universităților, a interpretării artelor și culturii europene, a excluderii „oamenilor morți ai trecutului”, printre care Shakespeare și înlocuirea lor cu activiști contemporani.

• Progresiștii vor schimbarea radicală a țării;

Cursuri de literatură clasică europeană sunt eliminate, civilizația occidentului este reinterpretată în funcție de „greșelile istorice”.

• Ei doresc modificarea demografică a națiunii și înlocuirea valorilor tradiționale ale poporului american;

Generația de azi nu a învățat faptul că este o mare eroare să încerci judecarea unor evenimente, fapte și personalități din trecut, folosind criterii de azi.

• Socialiștii americani vor modificarea familiei tradiționale și înlocuirea ei, pe scară largă, cu căsătoriile de același sex, căsătoriile cu parteneri multipli, relații de tip pansexual etc;

Manifestațiile violente „antirasiste” din ultimele două luni s-au asociat cu multiple devastări de statui și efigii. În unele cazuri au fost motivări legate de faptul că persoanele și evenimentele în cauză au fost, într-un fel sau altul, legate de sclavia negrilor americani.

• Conceptul de sex biologic trebuie – după progresiști – înlocuit cu genul ales ca opțiune individuală;

Dar în alte cazuri, cum au fost distrugerea statuilor lui Abraham Lincoln, Ulysses Grant sau încercarea de a dărâma statuia lui Andrew Jackson, criteriul sclaviei nu a fost prezent. Ura distrugătoare pentru aceste figuri istorice este dorința de a anula simboluri unificatoare ale națiunii, de a șterge trecutul.

• Progresiștii vor o „ștergere» cât mai completă a trecutului istoric, simbolurilor naționale și lucrează prin revizuirea modificatoare a literaturii istorice;

Reducerea fondurilor și desființarea poliției. Protestele declanșate de uciderea lui George Floyd (mai 2020) au fost urmate de lansarea unei idei noi: reducerea fondurilor (și deci a puterii) poliției, sau chiar desființarea poliției.

Alterând concepțiile profesoratului, ideile neomarxiste au fost impregnate mai multor generații de intelectuali, care au devenit profesori, jurnaliști, editori, artiști, proprietari de media, antreprenori din zona digitală, oameni de afaceri, inventatori, moguli din industria cinematografică și de televiziune, membri ai elitelor academice, politice, mediatice și celebrități.

Ea vine să se adauge obsesiei democrate americane de a interzice armele cetățenilor și nu este altceva decât încercarea de a anula forțele care se pot opune unor manifestații viitoare de anarhie.

A fost epoca formării de „cadre”.
Prin ei, neomarxismul a devenit activ în formarea de opinii. Rapid popularizat în lumea politică, noua ideologie marxistă a

Asumarea violențelor și a anarhiei. În Statele Unite există sute de organizații legale, sau secrete, ale extremiștilor de dreapta sau de stânga. Ultimii ani au văzut multiple acte violente și distrugătoare, motivate politic, ale celor care se opun politicii conservatoare, administrației Trump și folosesc orice prilej pentru a dezlănțui vandalisme, anarhie

căpătat o dimensiune parlamentară, modificând structura și programul celui mai vechi partid politic din lume, partidul democrat și ocupând poziții numeroase în guvernele federale și de stat.

și distrugere.
Cele mai cunoscute organizații de stânga, care s-au angajat în

Cel mai recent, neomarxismul a ieșit în stradă și își asumă deschis și neechivoc violența, creerea de stări anarhice, la orice ocazie posibilă. Este semnalul că formațiunea politică neomarxistă se simte aproape de cucerirea controlului politic, prin care așteaptă să-și realizeze scopul

terorism politic, sunt „Black Lives Matter”, „Black Panthers”, „Black Power” și „Anti Fa”.

principal: modificarea radicală a uniunii statelor americane.
Este un scop realizabil sau este încă una din utopiile socialiste și comuniste care se nasc, cresc în diverse forme și în țări diferite, cresc și

În plus, în ultimii ani a apărut o categorie numeroasă de „protestatari de profesie”, care sunt gata să se lase angajați pentru orice fapte răsplătite. Angajarea lor este rapidă și este facilitată de comunicarea online.

dispar în lume de la epoca Comunei din Paris și până în prezent? Un prim răspuns va veni de la alegerile din 3 noiembrie 2020.

În ultimele două luni, în mai multe orașe americane (Minneapolis, Portland, Seattle, Washington D.C., New York, Austin, Aurore Colorado) au fost violențe de o intensitate nemaivăzută din anii ’60.

(…A venit deja! – n. red.)

www.romclub.wordpress.com

Acțiunile de terorism urban sunt inițiate și întreținute de finanțatori

Azi e greu să mai găsești un colegiu în care să nu domine stânga radicală, adeseori antiamericană și anticapitalistă.

Accesul socialismului în politica americană pe cale parlamentară

Instrumentele și țelurile marxismului cultural din Statele Unite de azi

• Ei vor un sistem de tip socialist, condus de un guvern atotputernic, care dictează întregii națiuni;

• Sistemul de venit trebuie să fie modificat după principiul egalizării veniturilor;

Importat din Europa în secolul trecut, neomarxismul a rămas – pentru mai multe decenii – în sfera universitară intelectuală și a fost limitat la publicații și idei.

pagina 27

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

CATEDRALA NAȚIONALĂ… LA ZI

„Biserica este corabia care ajută pe oameni să treacă de la viaţa pământească vremelnică la viaţa cerească veşnică”

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

CATEDRALA NAȚIONALĂ – inundată de cețurile unei zile tihnite de iarnă, așteptând Lumina Crăciunului…

(Foto: Constantin Bobaru, 13.12.2020)

Sprijiniți Catedrala Mântuirii Neamului

1. Direct la orice unitate de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române urmând a primi chitanță personalizată; 2. Prin SMS 8822 în valoare de 2 EUR (nu se aplică TVA) valabil în: Vodafone, Orange și Telekom;
3. Prin depunere de numerar sau virament bancar în următoarele conturi BCR ale Patriarhiei Române:

– LEI : RO53 RNCB 0075 0048 9503 0109 Sucursala Sector 4, București – EUR: RO96 RNCB 0075 0048 9503 0111 Sucursala Sector 4, București – USD: RO26 RNCB 0075 0048 9503 0110 Sucursala Sector 4, București

Donează acum 2€ prin SMS