Fraţi români, de oriunde aţi fi!

Dedicăm noul număr (40/61) al revistei „Vatra Noastră Românească” fraților înstrăinați „la doi pași de prag”, din Basarabia și Bucovina;

Lupta lor pentru păstrarea identității naționale românești și-a arătat în această toamnă, pe alocuri, roadele;

Noi, cei din Țară, avem datoria să sprijinim această luptă a lor – să le întindem mâna peste gardul de sârmă ghimpată, pentru a nu-i lăsa să fie dezrădăcinați de viforul pustiei asiatice.

Cu iubire de neam,

                      

Paul-Mircea Iordache

page1image28790640 page1image28792096

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ

1 DECEMBRIE – ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI Sărbătoarea MARII UNIRI din anul 1918

25 OCTOMBRIE – ZIUA ARMATEI ROMÂNIEI Aniversarea eliberării, în 1944, a ultimei localităţi: oraşul Carei

28 NOIEMBRIE – ZIUA UNIRII BUCOVINEI CU ROMÂNIA Aniversarea DECLARAŢIEI DE UNIRE din 1918 a Congresului General al Bucovinei

30 NOIEMBRIE – SF. APOSTOL ANDREI Sărbătoarea Naţională Religioasă a românilor

Motto: Amor Patriae, nostra Lex!

ISSN 2360-218X · ISSN-L 2360-218X · ANUL XXI · NR. 40 (61) · SERIE NOUĂ · OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

PERIODIC AL FILIALEI JUDEȚENE BOTOȘANI A UNIUNII VATRA ROMÂNEASCĂ

MEMBRII FONDATORI, IN MEMORIAM : IONEL BEJENARU, ION FETCU

page1image11686832 page1image11687280

ZIUA DE 1 DECEMBRIE

Avem din nou privilegiul de a sărbători Ziua Națională, chiar dacă suntem obligați să o facem în condiții neobișnuite. Aceasta nu ne dă cuvânt să ignorăm marea împlinire națională de la 1 Decembrie 1918. În contextul acestei mărite sărbători, mulți dintre noi se întreabă cum s-a putut face edificiul nostru…

continuarea la pag. 2

100 DE ANI DE LA SEMNAREA TRATATULUI DE LA PARIS

Epoca contemporană începe în Centrul și Sud-Estul european prin afirmarea în viața politică internațională a unor noi state ce și-au câștigat independența sau integritatea prin hotărâri naționale, fiind decise să le apere cu orice preț. În cazul României, unirea s-a realizat treptat, prin hotărâri adoptate de fiecare…

continuarea la pag. 3

DESTINUL ROMÂNILOR DIN ACTUALA REGIUNE CERNĂUŢI

În timpul sovietizării şi comunizării plaiurilor voievodale, puterea stalinistă a realizat în viaţă chemarea „Internaţionalei”: „Sfârşiţi odată cu trecutul negru!”. Sub securea dezmăţului bolşevic al primului stat socialist din lume au căzut nu numai închipuiţii „duşmani ai poporului”, dar şi nevinovatele…

continuarea la pag. 6

ALEGERI PREZIDENȚIALE ÎN R. MOLDOVA

Zi istorică, în care tânăra basarabeancă Maia Sandu – politician moldovean de prestigiu, cu studii economice universitare la Harvard și fost funcționar la Banca Mondială, militant intransigent pro-european, angajată plenar în lupta anticorupție și pentru statul de drept – a învins detașat în confruntarea cu actualul…

ACAD. NICOLAE DABIJA LA UNIVERSITATEA DIN SUCEAVA

L-am cunoscut pe Nicolae Dabija în ziua de 14 octombrie 2012 în satul meu natal, Mihăileni, din fostul județ Bălți, actualmente raionul Râșcani din Republica Moldova. În acea zi s-a dezvelit bustul lui Eugen Coșeriu – cel mai mare lingvist al secolului…

continuarea la pag. 13

CĂRȚI DONATE BIBLIOTECII DIN PĂTRĂUȚI – STOROJINEȚ

Sediul Bibliotecii din localitatea Pătruții de Jos, raionul Storojineț, reg. Cernăuți, în ziua de 21 noiembrie 2019, la orele amiezii. Reprezentanți ai asociației cultural-civice Uniunea Vatra Românească – Filiala Judeţeană Botoşani tocmai au sosit pentru a realiza o donație de carte românească, acțiune programată la…

continuarea la pag. 18

IN MEMORIAM –
PROF. UNIV. DR. MIRCEA RUSU

În august, prof. univ. dr. Mircea Rusu, fondatorul disciplinei de pedodonție și ortodonție de la UMF Iași, ar fi împlinit 100 de ani. Nu a mai apucat să se bucure de surpriza pe care i-o pregătiseră foștii studenți, colegi și colaboratori, toți cei care l-au apreciat, respectat și, mai mult decât atât, care l-au iubit….

continuarea la pag. 21

MARXISMUL CULTURAL

Marxismul cultural este o formă a revizionismului, probabil cea care a avut cel mai mare succes în secolul 20 și care a schimbat cel mai mult conținutul marxism- leninismului, El începe cu ideile și publicațiile Școlii de la Frankfurt, forul revizionist unde s-a născut neomarxismul, școală dezvoltată în anii ‘20 de grupul Carl Grunberg, Herbert Marcuse, Antonio Gramsci, …

page1image11697696 page1image11715456 page1image11728000 page1image11727440 page1image11715792 page1image11724416

continuarea la pag. 11

continuarea la pag. 25

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Ziua de 1 Decembrie –
Sărbătoarea Națională a României și a românilor

Acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române

Avem din nou privilegiul de a sărbători Ziua Națională, chiar dacă suntem obligați să o facem în condiții neobișnuite. Aceasta nu ne dă cuvânt să ignorăm marea împlinire națională de la 1 Decembrie 1918. În contextul acestei mărite sărbători, mulți dintre noi se întreabă cum s-a putut face edificiul nostru național. Unii știu să dea răspunsuri corecte, apelând la izvoare și la lucrări de specialitate judicioase, alții dau răspunsuri superficiale sau răuvoitoare, cu idei scoase din context și chiar cu eliminarea românilor ca subiect al acestui act. Astăzi, la peste o sută de ani de la înfăptuirea României întregite, este bine să știm că, până să se ajungă la Marea Unire, unirea noastră s-a tot făcut, secole la rând, începând cu prima pomenire a numelui de Țară Românească (Romania,

Valachia), fapt întâmplat spre finele mileniului I al erei creștine.
Românii au intrat în istorie, ca popor neolatin gata constituit, odată cu italienii, cu francezii, cu spaniolii, cu portughezii etc., adică prin secolele al IX-lea și al X-lea, după Hristos, și de-atunci, urmând vechea tradiție moștenită din statul roman, și-au alcătuit comunități organizate. Nicolae Iorga a scris, poate, cele mai frumoase cuvinte în proză despre România și țările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit

etnograficește de români”.

România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche

page2image22318656page2image22315008 page2image11698032

Prin urmare, „Țara Românească” se afla peste tot unde existau grupuri structurate de români, motiv pentru care România este o țară de țări. Astăzi, după atâta vreme de la aceste reflecții, concluziile lui Nicolae Iorga li se par unora prea sentimentale, prea avântate și chiar prea patriotice sau naționaliste, aureolate de un iz romantic și influențate de obsesia unirii noastre, pe care cei din generația de la 1900 au trăit-o aievea. Dar, dincolo de limbajul metaforic și cald, cuvintele marelui istoric relevă un mare adevăr.

Ziua de 1 Decembrie, formarea României întregite

În consecință, trebuie să știm că Ziua de 1 Decembrie nu celebrează unirea Transilvaniei cu România, ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului). De la 137.000 km pătrați, România a ajuns la 296 000 de km pătrați. Cine cu cine s-a unit? Poeții spun că România mică s-a unit cu celelalte Românii, până atunci înstrăinate, ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conștientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut acest lucru. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei aveau simțul identității lor de români și fiindcă fuseseră educați în acest sens de către elitele intelectuale, politice și religioase. Avantajul românilor de-atunci a fost acela că au avut o elită responsabilă, conștientă de rolul său, activă și viguroasă. Dar românii nu au fost singurii făuritori de stat unitar la 1918. Atunci s-au făcut mai multe patrii libere, s-au refăcut ori s-au întregit altele. Actele de voință populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, lituanian, leton, eston, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare și de către majoritatea statelor civilizate. Datorită mentalității lor de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar și austriac.

Românii și România nu au făcut nimic ilegal și nedemocratic în 1918 (la nivelul democrației de atunci). Dimpotrivă, actele de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia au fost realizate de organisme alese în mod democratic și recunoscute apoi de comunitatea internațională, la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) și la alte evenimente similare de după război. Dacă faptele românilor din 1918 ar fi fost împotriva legii și împotriva firii, ele nu ar fi fost consacrate sub aspect juridic de către marile puteri. Mai mult, deși lumea a fost complet bulversată de către Al Doilea Război Mondial, majoritatea statelor formate sau întregite la finele celuilalt război, au rămas, cu anumite modificări, pe hartă. Modificările le-a vrut dictatorul Stalin, cel care a adus, pe tancurile sovietice, comunismul în Estul Europei.

România nu a luat „țările Țării” de la nimeni pe nedrept

În ciuda vicisitudinilor, România a rămas și există. Ea s-a voit de către întemeietori țara tuturor românilor, dar nu a fost să fie întocmai așa. Și, cu toate că, teoretic, locul românilor este în România, țara se sprijină astăzi și pe acei români care au Carpații, Dunărea, Oltul, Mureșul și Nistrul numai în sufletele lor și care, precum odinioară, fac din risipirea lor unire. Acești români de departe merită acum, de Ziua Națională, cinstirea noastră. Câtă vreme patria lor este limba română, nimic nu este pierdut. Mihail Kogălniceanu ne-a învățat încă de la 1843 că trebuie să numim patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește. Iar azi am ajuns să se vorbească românește aproape pe fiecare meridian, ceea ce arată – dincolo de jalea și de durerea noastră – că avem patrii peste tot.

Numai popoarele viguroase se răzlețesc prin lume ca să se adune din când în când. Pentru noi, românii, ziua Marii Uniri este un prilej de asemenea adunare, pe care se cuvine s-o facem cu demnitate. Iar dacă unii se mai îndoiesc de dreptatea istorică făcută la 1 Decembrie 1918, nu au cuvânt să o facă, din cel puțin două motive. Primul se referă la justețea deciziilor de unire, în condițiile deținerii majorității (absolute sau relative) demografice de către români în toate provinciile unite la 1918. România nu a luat „țările Țării” de la nimeni pe nedrept, nu a acaparat părți de țări străine, ci a adunat la un loc vechile țări românești de care vorbea Nicolae Iorga.Hotărârile din 1918 s-au luat în chip democratic, la nivelul democrației de atunci. Al doilea are în vedere locul Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920. Acest tratat nu a făcut unirea noastră și nici nu a răpit teritorii ale vreunui stat vecin. Harta noii Europe era trasată încă din 1918, prin voința popoarelor. De aceea, legat de Trianon, noi nu sărbătorim prin acest document din 1920 Marea Unire, ci doar consfințirea de către comunitatea internațională a unei realități implantate cu un an și jumătate înainte. Altfel, noi „locului ne ținem, cum am fost așa rămânem”, chiar dacă am ajuns să trăim în era digitală și în pandemie. Să preamărim, în consecință, Ziua Națională, fiindcă ea ne reînvie vremuri de glorie și de împlinire a voinței neamului, aducătoare de încredere și de speranță!

România nu s-a format la 1918, ci atunci s-a oficializat o realitate veche, recunoscută și pe plan internațional, prin tratate. „Domnia a toată Țara Românească” există din secolul al XIV-lea, la sud de Carpați, iar acea Țară Românească și-a asumat misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. România nu s-a format târziu, ci doar România de pe hartă a fost lăsată să funcționeze târziu și a fost finalizată în chip juridic abia între 1848/1859-1918/1920. Mai întâi, s-au unit Țara Românească de la sud de Carpați cu Țara Românească de la Răsărit (Moldova dintre Carpați și Prut), la 1859-1862 (conform programului formulat la 1848), apoi s-a cucerit independența acestui nucleu de Românie și s-a integrat în el Dobrogea (1877-1878), iar apoi, la sfârșitul Marelui Război, s-au unit cu Țara Basarabia (la 27 martie/ 9 aprilie 1918), Bucovina (la 15/ 28 noiembrie 1918) și Transilvania (la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918). Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul și populația României actuale. Românii au plătit această uriașă înfăptuire cu sângele lor.

Războiul s-a terminat pentru români și România abia în 1919

România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătrați) a luptat pe cale armată începând numai cu anul 1916, dar ceilalți români (mai mult de jumătate din câți erau ei atunci), trăitori mai ales în Austro-Ungaria și Rusia, au luptat între 1914 și 1918 și s-au sacrificat cu sutele de mii. Războiul s-a terminat pentru români și România abia în 1919, odată cu terminarea marii campanii militare de stăvilire a înaintării bolșevismului spre centrul și vestul Europei. Intrarea României în luptă, în 1916, a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand a fost judicioasă.

Această decizie a fost luată greu, fiindcă Românii voiau unirea lor integrală. Acest ideal părea însă imposibil de înfăptuit: dacă România ar fi decis să lupte alături de Germania și Austro-Ungaria, atunci, în caz de victorie, putea obține doar recunoașterea unirii Basarabiei, iar dacă ar fi intrat de partea Angliei, Franței și Rusiei, atunci, mizând tot pe victorie, ar fi putut spera la consfințirea unirii Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Unirea tuturor provinciilor istorice românești părea de domeniul fantasticului. Și, totuși, această minune s-a împlinit în 1918. Evident, împrejurările interne și internaționale ne-au fost favorabile: războiul a fost câștigat de Antanta, adică de tabăra în care se afla și România; intrarea SUA în luptă, la începutul anului 1917, fusese hotărâtoare pentru

pagina 2

victorie; izbucnirea mișcărilor revoluționare din Rusia ușurase lupta de emancipare din Basarabia și unirea acesteia cu România; cele 14 puncte ale președintelui american Woodrow Wilson, rostite la 8 ianuarie 1918 în Congres, deschiseseră calea autodeterminării popoarelor și noii arhitecturi politice a Europei; slăbiciunea și căderea imperiilor vechi (german, otoman, austro-ungar și țarist) favorizaseră speranțele de libertate ale popoarelor supuse etc. Cu toate acestea, fără subiectul colectiv numit poporul român – condus atunci de o elită responsabilă, de mari oameni de stat și nu de politicieni mărunți – unirea nu s-ar fi putut face.

Este vorba despre un imens efort de voință națională, susținut deopotrivă de românii de la Dunăre și de la Carpați și de cei din diasporă, situați de la Paris și Londra până la Washington și New York, români care s-au pus în serviciul poporului lor, care avea nevoie nu numai de o patrie culturală, ci și de una politică.

page2image22324992page2image22325184

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

Prof. univ. dr. hab. Nicolae ENCIU, Chişinău

page3image22288384page3image22283968 page3image11762336

1918, cu 86 voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri. Cu unanimitate de voturi a făcut același lucru Congresul General al Bucovinei la 15 / 28 noiembrie 1918 și la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a votat, în întregul ei, alipirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului la Vechea Țară Românească1.

Delegațiile cele mai numeroase erau cele ale marilor puteri. Punând capăt tradiției ce interzicea șefului executivului american părăsirea teritoriului țării, președintele Woodrow Wilson s-a deplasat în capitala Franței în fruntea unei delegații în care erau incluși cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice, economice, științifice și militare americane5. Același lucru se poate spune și despre delegațiile Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei, ai căror membri nu lipseau din nici unul din organele de lucru ale Conferinței.

Sfatul Țării din Basarabia, Congresul General al Bucovinei și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, prin modul lor de constituire, prin structură și atribuții, au fost învestite să decidă în problema Unirii, în numele națiunii române din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Hotărârile adoptate au avut adeziunea întregii mase românești din toate provinciile istorice amintite. În ceea ce privește Basarabia, ea s-a integrat statului român prin exercitarea dreptului la autodeterminare, recunoscut inclusiv de guvernul bolșevic, ca susceptibil de a merge „până la separarea și constituirea de state independente”2. Rezoluțiile din 27 martie și 27 noiembrie (prin aceasta din urmă renunțându- se la autonomia regională) ale Sfatului Țării – organ chemat să se pronunțe asupra problemei naționale – au dat o justă interpretare voinței majorității populației, care dorea integrarea în cadrul statului român. Din considerentele expuse, s-a putut afirma că, prin voturile amintite, opinia publică europeană s-a aflat „în fața unui caz de aplicare a dreptului naționalităților de a dispune de ele însele […], în fața unor voturi spontane ale unui grup național, care nu există încă sub formă etatistă și nu are astfel un caracter juridic precizat”3.

După aproape o jumătate de an de dezbateri, la 28 iunie 1919 s-a semnat Tratatul de la Versailles de către reprezentanții „Puterilor Aliate și Asociate” cu puterile învinse, Germania și Austro-Ungaria, făcute răspunzătoare pentru declanșarea războiului6. Pe baza acestui tratat considerat ca un cadru general, s-au încheiat apoi, pe rând, tratatele separate cu Austria (la Saint-Germain, în 10 septembrie 1919 / 18 decembrie 1919), cu Bulgaria (la Neuilly, în 17 noiembrie 1919), cu Ungaria (la Trianon, în 4 iunie 1920) și cu Turcia (la Sèvres, în 10 august 1920). Se mai cer amintite Tratatul semnat la Paris între România, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, din 28 octombrie 1920, pentru granița României de răsărit, și Tratatul naționalităților semnat în același cadru, al Sistemului de la Versailles, la 9 decembrie 19197.

România Întregită, creată prin forțele și sacrificiile poporului român într-un context internațional favorabil, va fi recunoscută oficial de întreaga comunitate mondială la Conferința de Pace de la Versailles- Paris, care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, în prezența reprezentanților a 32 de state, cu delegații formate din 1-5 membri, însoțite de numeroși experți. Istoria nu mai cunoscuse până la acea dată o altă conferință de pace de o asemenea amploare: la Paris erau prezenți peste 10.000 de delegați – oameni politici, diplomați, consilieri, experți etc., deciși ca, punând capăt pustiitorului măcel, să instaureze justiția și armonia între toate națiunile lumii.

Puterile Aliate și Asociate semnatare ale Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, nu au găsit necesar și oportun, la acea dată, intrarea în tratative directe cu Rusia sovietică pe această temă, deși Cicerin, comisarul pentru afacerile străine ale Rusiei înștiința guvernul român că acceptă calea tratativelor pentru reglementarea problemei teritoriale dintre România și Rusia. Chiar și în această formă, Tratatul privind Basarabia se integra ansamblului de tratate internaționale de la Versailles-Paris din 1919-1920, care au consfințit desăvârșirea statului național unitar român prin voința liber
exprimată a întregii națiuni române8.

100 de ani de la semnarea Tratatului de la Paris privind recunoașterea suvera- nității României asupra Basarabiei

Epoca contemporană începe în Centrul și Sud-Estul european prin afirmarea în viața politică internațională a unor noi state ce și-au câștigat independența sau integritatea prin hotărâri naționale, fiind decise să le apere cu orice preț. În cazul României, unirea s-a realizat treptat, prin hotărâri adoptate de fiecare provincie istorică în parte. În numele poporului basarabean, Sfatul Țării a hotărât unirea la 27 martie / 9 aprilie

Lucrările Conferinței de Pace au fost deschise la 18 ianuarie 1919, de către președintele Franței, Raymond Poincaré. Pentru coordonarea lucrărilor Conferinței, s-a creat un „Consiliu Suprem”, format din reprezentanții celor cinci mari puteri aliate (Franța, Marea Britanie, S.U.A., Italia și Japonia), pus sub președinția autoritarului jurist francez G. Clemenceau. Consiliul a creat 58 de comisii și subcomisii pe probleme, din juriști, economiști, militari, publiciști, geografi, industriași și experți financiari. În activitatea sa Consiliul Suprem era ajutat de „Consiliul celor zece”, format din șefii de guverne și miniștrii de externe ai celor cinci mari aliați.

page3image11671568

Urmând cadrul general al Tratatului de la Versailles, tratatele de pace de la Saint-Germain, Neuilly și Trianon – care interesau nemijlocit România – cuprindeau o suită de clauze teritoriale și politice, militare și de granițe, clauze morale, economice și financiare. Drepturile României în fața Conferinței de Pace au fost susținute de o importantă delegație condusă de Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri respectiv, mai târziu, de N. Titulescu. În componența ei se aflau N. Mișu, ambasadorul României la Londra, V. Antonescu, ambasadorul de la Paris, generalul C. Coandă, Alexandru Vaida- Voievod, C. Diamandi, fost ambasador

1. Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente. Antologie de Ion Calafeteanu și Viorica-Pompilia Moisuc. Prefață: Viorica-Pompilia Moisuc, Editura Hyperion, Chișinău, 1995, p. 215-216, 335-341.
2. George Sofronie, Principiul naționalităților în Tratatele de Pace din 1919-1920. Studiu introductiv, îngrijire de ediție și note Constantin Schifirneț, Editura Albatros, București, 1999, p. 110-111.

3. Ibidem, p. 111.
4. Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii şi la consolidarea statului național. Îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993, p. 237.
5. Printre aceștia figurau patru comisionari plenipotențiari – Robert Lansing, pentru problemele responsabilității războiului; Henry White, pentru problemele porturilor și căilor de comunicație; Edward House, pentru Comisia Ligii Națiunilor și generalul Tasker Bliss, pentru Consiliul Suprem de război (C. Botoran, E. Campus, V. Moisuc, Ion Calafeteanu, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 278-279).
6. Textul integral în: Tratat de pace între Puterile Aliate şi Asociate ți Germania și Protocol, semnate la Versailles la 28 iunie 1919, Imprimeria Statului, București, 1920.
7. Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939. Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994, p. 3.
8. Teodor Pavel, Recunoașterea internațională a Marii Uniri, în Armata română și Marea Unire. Contribuții la realizarea Unirii și la consolidarea statului național. Îngrijit de dr. Teodor Pavel și dr. Nicolae Ciobanu, Editura „Daco-Press”, Cluj-Napoca, 1993, p. 246.

Opera grandioasă căreia i s-a dedicat acest veritabil „Tribunal al popoarelor” era așezată pe principiile formulate de către președintele S.U.A., Woodrow Wilson, în cunoscutele sale „14 puncte”. Conform acestora, pacea trebuia „să se bazeze pe drepturile popoarelor, nu pe drepturile guvernelor […]; pe drepturile popoarelor, mari sau mici, slabe sau puternice – pe dreptul lor egal la libertate, securitate și autoguvernare”4. Marile puteri ale vremii: Marea Britanie, Franța, S.U.A., Italia și Japonia, cu rol decisiv în luarea hotărârilor la Conferința de Pace, au insistat ca noua ordine mondială să se clădească anume pe aceste principii apte să garanteze fiecărui popor, mare sau mic, dreptul la viață națională proprie, la cooperare echitabilă în comunitatea mondială.

page3image22332544

pagina 3

page3image22332160page3image22343296

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

page4image22293184page4image22283008

la Petrograd, cărora li s-au adăugat în calitate de consilieri și experți: Alexandru Lapedatu, Ion Pelivan, Vasile Stoica, Neagoe Flondor, Gh. Crișan, C. Danielopol şi Constantin Brătianu, ca secretar al delegației9.

casei noastre – în mâna altora, ea ne-ar periclita însuși căminul”16. Delegatul american a stăruit pentru introducerea în tratat a unor clauze foarte stricte privind garantarea drepturilor minorităților. Până la urmă, comitetul a convenit să se pronunțe pentru recunoașterea provizorie a alipirii Basarabiei la România, la 5 martie, propunere acceptată de reprezentantul Italiei.

Statele învinse în război vor semna respectivele tratate cu o vădită sau aparentă resemnare, în timp ce cele învingătoare cu mari speranțe pentru viitorul lor. Harta Europei arăta acum altfel, datorită acestora și a lucrărilor consiliilor speciale constituite în cadrul Conferinței de Pace. Spiritul de dreptate a învins. Statele naționale întregite sau nou formate își arborează drapelul. De aici decurge, în chip firesc, necesitatea ca toate acțiunile duse pe plan extern să izvorască și să fie purtate în numele și spre apărarea intereselor și integrității statelor naționale. Nimic nu putea fi pus și nici nu a fost pus înaintea acestui mare deziderat. De aici decurge trăsătura cea mai importantă a politicii externe a tuturor statelor ce-și legau existența sau integritatea de anul 1918: apărarea intereselor naționale și integritatea statală10.

Proiectul a fost dat publicității la 11 martie 1919, având următoarea formulare: „Comisia, luând în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru Unirea Basarabiei cu România”. În mod straniu, însă, când recomandările comisiei au fost aduse la cunoștința Consiliului miniștrilor de externe ai puterilor aliate de la Paris, la 8 mai 1919, secretarul de stat al S.U.A., Robert Lansing, a obiectat că nu se pot aduce modificări teritoriului Rusiei, fără asentimentul unui guvern legal al acestei țări, pronunțându-se, arbitrar, pentru recunoașterea regimului amiralului Kolceak, invitat să trimită un reprezentant în capitala Franței.

Indiscutabil, România nu a făcut excepție de la acest mare deziderat. A fost încadrată cu toate puterile sale în acest efort. Mai mult ca atât: a fost întotdeauna în avangardă.

Rezerva diplomatului american era neîntemeiată, deoarece problema Basarabiei nu depindea de Kolceak sau de oricare alt guvern rus, „alb” sau bolșevic, deoarece Basarabia își declarase independența încă de la 24 ianuarie / 6 februarie 1918 și se realipise României prin votul reprezentanților Sfatului Țării la 27 martie / 9 aprilie al acelui an. Din punctul de vedere al dreptului internațional, un distins jurist american, Brown Scott, aprecia că: „Precedentul pentru nașterea Republicii Basarabia era declarația de independență a Statelor Unite ale Americii. Justificarea pentru transferul teritoriului său și fidelitatea locuitorilor la România este doctrina autodeterminării președintelui Wilson17.

La Conferința care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, România venea ca stat național unitar, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut erau hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie și decembrie 1918, precum și convențiile încheiate în august 1916 cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unității naționale11. În ceea ce privește Basarabia, recunoașterea ei ca provincie românească nu trezea nici o îndoială României, dacă luăm în considerație atitudinea Aliaților.

Astfel, consimțământul Franței privind alipirea Basarabiei a existat încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau afirma, în ajunul deschiderii Conferinței, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ținem cont și faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat” 12. La rândul lor, SUA, care s-au prezentat la Paris cu o impunătoare delegație, au opinat în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experți: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparținut în trecut României și este predominant românească după caracterul ei etnic”13. Concluzia în cauză venea în urma cercetărilor efectuate de Inquiry Commision şi memorandumului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoșteau caracterul românesc al Basarabiei14.

Comisia pentru problemele româneşti a abordat, din nou, la 5 martie 1919, problema Basarabiei. Cu acel prilej, Jules Laroche a propus o formulă care a fost acceptată și de reprezentanții britanic, italian și american. Câteva zile mai târziu, la 11 martie, Comisia pentru problemele română și iugoslavă a adoptat un proiect în legătură cu această problemă: „Comisia, luând în considerație aspirațiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca și argumentele de ordin geografic, etnic, economic și istoric, se pronunță pentru Unirea Basarabiei cu România” 18.

Un interes deosebit îl reprezintă și studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 din componența Moldovei; Sfatul Țării, ca instanță aleasă în mod democratic, declarase independența și stabilise condițiile de unire cu România; românii constituiau 60-65 % din populația Basarabiei15. Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile diplomatice aliate, însă evoluția tratativelor de la Paris au arătat că acele concluzii favorabile veneau deseori în contradicție cu principiile oportunismului politic. Atitudinea contradictorie și, uneori, duplicitară în politica Marilor Aliați a generat numeroase și repetate fluctuații.

Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, au fost supuse atenției Consiliului miniștrilor de externe la 8 mai 1919, la o lună după ce experții și-au încheiat lucrările. Secretarul de stat american, R. Lansing, a blocat acceptarea unanimă a raportului, obiectând la atribuirea Basarabiei, chiar în condițiile în care experții americani le aprobaseră19. Diplomatul american a insistat să nu se facă modificări teritoriului rus, fără consimțământul unui guvern rus recunoscut, și a repetat observațiile lui W. Wilson, din aceeași zi, privitoare la posibilitatea regimului „alb” al lui Kolceak, drept guvern legal pentru a reprezenta Moscova la Conferința de Pace. Kolceak, deşi era adeptul integrității teritoriale a fostului imperiu țarist, era dispus să accepte un plebiscit în Basarabia. R. Lansing a subliniat că forumul păcii nu putea decide asupra teritoriului care aparținea unui stat cu care puterile reprezentate n-au fost în război20.

Pe plan diplomatic, problema Basarabiei a fost pusă pentru prima oară în discuție la Conferința de Pace de la Paris în ziua de 8 februarie 1919, în Comisia pentru drepturile românești, unde și-au expus punctele de vedere delegații britanic (Sir Eyre Crowe), francez (Jules Laroche) şi american (Clive Day). Cel dintâi a insistat asupra înscrierii în tratatul privind Basarabia a principiului etnic și a celui național, excluzându-se orice altă formulare. Laroche a subliniat, la rândul său, caracterul istoric și etnografic ce stătea la baza unirii Basarabiei cu România, răpită de ruși la 1812 prin forța armelor, fiind în concordanță cu afirmația premierului Ion I.C. Brătianu: „Nu putem concepe existența neamului nostru fără Nistru, cum nu putem să o concepem fără Dunăre și Tisa, ca să ne separe de elementul slav […]. Basarabia reprezintă, pentru noi, intrarea

Problema Basarabiei s-a pus din nou, în timpul ședințelor Consiliului Suprem din 1 și 2 iulie 1919, când s-a discutat configurația frontierelor orientale ale României. Delegația Bucureștilor cuprindea pe I.I.C. Brătianu, N. Mișu, C. Diamandi și I. Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J. Balfour, H. Nicolson, A.W.A. Leeper şi H. Temperley. Reprezentantul Franței, A. Tardieu, a dat citire raportului „Comitetului pentru probleme teritoriale”, care, conform principiului autodeterminării naționale a popoarelor, recunoștea desăvârșirea statală a României și garantarea de către aceasta a drepturilor minorităților, în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Națiunilor21. Au fost audiați, separat, B. Maklakov şi I.I.C. Brătianu. Primul ministru român a subliniat că Actele de Unire din martie, noiembrie și decembrie 1918 au exprimat voința națiunii române, într-un mod asemănător cu „consiliile din Polonia, Cehoslovacia și în alte părți” 22. Prin scrisori, memorii și discuții purtate cu membri ai delegației americane care negociau pacea de la Paris, sau cu alți

page4image22345024

9. Ibidem, p. 238.
10. Marcel Știrban, Politica externă a României în anii 1919-1939. Vol. I, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1994, p. 3
11. Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane, în „Patrimoniu”, Nr. 4, 1991, p. 150.
12. 1918 la Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională. Vol. 3, București, 1986, doc. 500.
13. Marea Unire din 1918 în documente diplomatice americane, în „Patrimoniu”, Nr. 4, 1991, p. 147.
14. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 78.
15. Valeriu Florin Dobrinescu, România și sistemul tratatelor de la Paris, Editura Junimea, Iași, 1993, p. 78.
16. N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 51.
17. N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 51.
18. Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, București, 1940, p. 52.
19. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 80.
20. Sherman David Spector, România la Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Trad.: Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p.131-132. 21. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 81.
22. Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenței diplomatice a lui I.I.C. Brătianu, București, 1940, p. 55.

pagina 4

page4image22331584page4image22332352

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

la detaliile acestui tratat” urmau să fie supuse arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor, „fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum și suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi supuse discuției” (art.9)30.

Câteva elemente sunt esențiale în legătură cu acest tratat. În preajma încheierii lui, poziția României, prin D.N. Ciotori, era că la viitoarele negocieri bilaterale, aceste țări să recunoască actul de unire al Basarabiei, apreciat de Ciotori mai important decât orice tratat31. În discuțiile cu L.B. Krasin, Ciotori a simțit amenințarea rusească dublată de supărarea pe faptul că, în loc să se înțeleagă cu aceștia, se simt „deplin asigurați” prin tratatul semnat cu aliații. Este și motivul pentru care, la 28 octombrie 1920, Ciotori nu a îndrăznit să prezinte propunerea ca Rusia Sovietică să adere la acest tratat, deoarece aceasta „ar fi însemnat ruperea discuțiilor”. El scria primului ministru Averescu, sugerând începerea tratativelor cu rușii, tratative care „ar putea fi rupte oricând”. Ciotori argumenta această conduită, afirmând că în caz de atac rusesc, România nu putea primi ajutor nici de la vecinii slavi, nici de la marile puteri, în condițiile în care B. Kun și Cr. Racovski incitau Moscova la atacarea României. Acesta era contextul în care Ciotori trebuia să pareze acuzațiile lui L.B. Krasin. Acesta spunea: „Noi, comuniștii, nu punem preț pe teritorii și pe frontiere, dar cerem măcar să fim avizați când se cedează un teritoriu care a făcut parte din Rusia cu care puterile din Apus au fost aliate”. Krasin credea că tratatul din 28 octombrie 1920 făcuse României mai mult rău, stârnind ambiția rușilor care se arătau gata să recunoască unirea Basarabiei în condițiile începerii imediate a tratativelor bilaterale.

page5image22336576page5image22344832

diplomați aliați, reprezentanți ai fostului imperiu țarist – Maklakov, Lvov, Sazonov, Ciaikovski, Krupenski – au căutat să pună sub semnul îndoielii caracterul plebiscitar al Deciziei Sfatului Țării de la Chișinău, din martie 1918, eforturile lor nereușind să-i convingă, în totalitate, pe aceștia.

La 26 iulie 1919, Leland Harrison, împreună cu dr. James Brown Scott, Col. U.S. Grant, Douglas Johnson, frații John și Allen Foster Dulles, au abordat – în cadrul unei întruniri americane – problema Dobrogei și a Basarabiei. Cu acest prilej, Johnson a sugerat că drepturile României în Basarabia ar putea fi rezolvate prin „oarecari” concesii în Dobrogea. Intervenind, Harrison a considerat că ar fi utilă o consultare a lui Henry White. Delegații englezi, A.W.A. Leeper, Eyre Crowe și Harold Nicolson, nu au fost convinși de „argumentele” unor delegați americani privind un eventual compromis, prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei, în schimbul recunoașterii Unirii Basarabiei cu România. În consecință, comisia americană pentru negocierea păcii a adoptat, într-un document din 14 noiembrie 1919, în legătură cu chestiunea de mai sus, o poziție similară Angliei și Franței23.

Chestiunea Basarabiei s-a aflat în centrul preocupărilor Conferinței Puterilor Aliate și Asociate de la Londra din 3 martie 1920. Participând la discuții, David Lloyd George a observat că Puterile Aliate întotdeauna au fost de acord cu „unirea Basarabiei cu România, argumentele etnice, geografice, ca și politice îndreptându-se în aceeași direcție”. Rezoluția întâlnirii consemna acceptul Puterilor Aliate și Asociate la dorința României, subliniindu-se declarația reprezentanților Sfatului Țării și făcea cunoscut faptul că recunoașterea acesteia se va face printr-un tratat, de îndată ce condițiile vor fi prielnice24.

Oricum, Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 așeza pe o nouă bază relațiile româno-sovietice, din punctul de vedere al normelor dreptului internațional. Semnarea acestui tratat a fost un indiscutabil succes al diplomației românești, deoarece a marcat consacrarea internațională a Unirii Basarabiei cu România. Ea a obținut astfel recunoașterea din partea marilor puteri a dreptului istoric asupra teritoriului cuprins între Prut și Nistru32. La fel de indiscutabil este și faptul că Tratatul din 28 octombrie 1920, care urma să intre în vigoare numai după ce va fi fost ratificat de toate părțile contractante – Japonia nu l-a ratificat, se știe – înlocuia anevoios lipsa semnăturii Rusiei Sovietice, cu care România nu a avut relații diplomatice până în iunie 1934. Între timp, marile puteri recunoscuseră de jure statul sovietic (Anglia și Franța în 1924 și Italia în 1927; SUA, în noiembrie 1933).

La 28 octombrie 1920, Take Ionescu a fost de acord să semneze Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoașterea granițelor comune între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, Cehoslovacia și Polonia, i-a prezentat lui Take Ionescu tratatul care menționa recunoașterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. A fost inserat un nou articol în speranța că Tratatul va fi semnat și de SUA. Acesta prevedea că Rusia va semna Tratatul, de îndată ce un guvern al acestei țări, recunoscut de Aliați, va ajunge la putere25. Tratatul a fost semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia și România, la 28 octombrie, iar peste câteva zile și de reprezentantul Japoniei26, care, în momentul acela, se afla la Bruxelles. În Tratat se recunoștea suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei27.

După 18 ani, la 2 septembrie 1938, Al. Cretzeanu va alcătui un referat asupra oportunității obținerii ratificării Tratatului din 28 octombrie 1920 de către Japonia. Conform referatului în cauză, ambasadorul Japoniei la Moscova, Shigemitsu, ar fi declarat ministrului Ciuntu (februarie 1938), cât și lui Dianu (iulie 1938) că, „dacă România ar dori, Japonia ar ratifica acum tratatul Basarabiei”33.

În preambulul tratatului din 28 octombrie 1920 între România, pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de altă parte, se arăta că unirea cu România este pe deplin justificată „din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și economic”, iar populația ținutului și-a exprimat clar „dorința de a vedea Basarabia unită cu România”28. În articolul 1, puterile semnatare recunoșteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei”, o comisie compusă din trei membri (un reprezentant al Principalelor Puteri Aliate și Asociate, un reprezentant al României și un altul desemnat de Consiliul Societății Națiunilor, în absența reprezentantului Rusiei Sovietice), urmând să stabilească pe teren linia de frontieră (art.2). Prin art.3 România se obliga „a respecta și a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei […] stipulațiunile Tratatului semnat la Paris la 9 decembrie 1919 de către Principalele Puteri Aliate și Asociate și România și anume a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religie, aceleași garanții de libertate și de dreptate, ca și celorlalți locuitori din toate ținuturile care fac parte din Regatul României”. Cetățenia română era dobândită de drept de supușii fostului Imperiu țarist, stabiliți pe teritoriul Basarabiei (art.4), iar cei ce nu doreau aceasta puteau opta pentru o alta în decurs de doi ani de la intrarea în vigoare a tratatului (art.5)29.

Înaltele părți contractante urmau să invite Rusia să adere la tratatul încheiat îndată ce aceasta ar fi avut un guvern recunoscut de ele. Toate problemele pe care eventual le-ar fi ridicat guvernul rus „cu privire

23. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p.81.
24. V.V. Tilea, Acțiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919 – martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925, p. 217-218.
25. Sherman David Spector, România la Conferința de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu. Trad.: Sorin Pârvu, Institutul European, Iași, 1995, p. 226. 26. N. Diano, La principale révendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix. Frontière Nord-Orientale de la Roumanie. La Bessarabie et la Bukovine du Nord, Paris, 1946, p. 57.
27. Tratatul va fi ratificat de Marea Britanie la 19 mai 1922, de Franţa la 11 mai 1924, de România la 19 mai 1922, de Italia la 7 martie 1927 (C. Botoran, E. Campus, V. Moisuc, Ion Calafeteanu, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 40; Al. Cretzianu, La politique de paix de la Roumanie à l’égard de l’Union Soviétique, Paris, 1954, p. 5).
28. Aurel Karețki, Adrian Pricop, Lacrima Basarabiei, Editura „Știința”, Chișinău, 1993, p. 126.
29. Ibidem, p. 127.
30. Ibidem, p. 128-129.
31. 1918…, VI, doc. 915, p. 461 și urm. (Raportul D.N. Ciotori din 30 noiembrie 1920 asupra discuțiilor sale cu L.B. Krasin, în legătură cu motivele amânărilor tratativelor de pace româno-ruse).
32. Constantin I. Stan, Alexandru Gaiță, România și regimul bolșevic din Rusia (1917-1920), în „Destin românesc”, An. VI, nr. 2 (22), 1999, p. 102.
33. I. Ciupercă, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1996, p. 39.
34. Ibidem, p. 39-40.
35. Ibidem, p. 40.
36. Nicolae Titulescu, Basarabia pământ românesc, Editura Rum – Irina, București, 1992, p. 48-64.

Este deosebit de interesantă analiza lui Cretzeanu a inconvenientelor acceptării propunerii japoneze. El aprecia inoportună primirea ofertei, sau, dacă ar fi fost acceptată, necesita introducerea clauzei păstrării ei secrete până în momentul indicat de guvernul României. „Am avea astfel asupra Uniunii Sovietice un mijloc de presiune care ar putea deveni folositor la un moment dat”.

Al. Cretzeanu credea că n-ar fi dorit să se creeze, prin primirea ofertei, posibilitatea pentru reprezentantul sovietic de a aminti României faptul că Anglia, Franța și Italia au impus-o să plătească semnătura lor prin acordarea unor despăgubiri considerabile supușilor expropriați în Basarabia34. Cretzeanu procedează în final la evaluarea Tratatului din 28 octombrie 1920, afirmând: „dacă privim chestiunea (valoarea tratatului.- n.n.) din punct de vedere strict al dreptului internațional, tratatul Basarabiei are mai mult o valoare morală”, neconținând un titlu juridic (deoarece) pentru Rusia „acest tratat constituie un res inter alies acta” 35.

Completări interesante se găsesc și în Memoriul confidențial trimis de Nicolae Titulescu regelui Carol al II-lea al României, referitor la istoricul relațiilor româno-sovietice, la începutul anului 1940 36. Nicolae

page5image22332736

pagina 5

page5image22333504page5image22340992

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

page6image22293760page6image22284352

Titulescu observa că „Tratatul din 1920 nu ne poate da Basarabia. El are totuși o mare valoare morală. El angajează Marea Britanie și Franța”. Esența politicii lui N. Titulescu în problema Basarabiei, după mărturisirile din acest memoriu, consta în aceea că n-a urmărit novațiunea, adică înlocuirea semnăturii Angliei și Franței cu aceea a Sovietelor. „Am urmărit cumulul. Îl obținusem în 1936. Din nefericire, nu mai cred că România îl posedă actualmente” 37.

– Negocierile lui Take Ionescu și generalul Averescu din august 1920 cu Cicerin prin radiograme care s-au finalizat prin propunerea din 31 ianuarie 1921, acceptată de ambele părți, de a se întruni o conferință la Reval;

Astfel se vedeau lucrurile din perspectiva scurgerii a 18 ani în relațiile bilaterale cu Uniunea Sovietică și în cele intraeuropene. Fragilitatea asigurării României prin Tratatul din 28 octombrie 1920 a ieșit în evidență în timpul conferinței româno-sovietice de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924). Dezbaterile în Parlamentul României în care s-au înfruntat punctul de vedere guvernamental, exprimat strălucit de I.G. Duca și I.I.C. Brătianu și cel al opoziției, rostit mai ales prin Dr. N. Lupu38, vor pune din nou în evidență dilema conturată imediat după război și rămasă valabilă pe tot parcursul perioadei interbelice: tratative directe cu sovieticii, sau sprijin occidental împotriva lor?

– Negocierile de la Cetatea Albă privitoare la limanul Nistrului;
– Tratativele ministrului Filaliti cu Karahan la Varșovia din septembrie- octombrie 1921;
– Conferința internațională din Genova (9 aprilie – 19 mai 1922) la care au participat delegații României Ionel Brătianu și C. Diamandy;
– Conferința internațională de la Haga din 15 iunie 1922, avându-l ca delegat al României pe C. Diamandy;
– Conferința de dezarmare de la Moscova între Rusia și statele limitrofe, cu prilejul căreia între București și Moscova s-au schimbat radiograme; – Negocierile lui C. Diamandy cu Gh.V. Cicerin în timpul Conferinței de la Lausanne la 19 decembrie 1922;
– Conferința româno-sovietică de la Viena din 24 martie – 2 aprilie 1924.

Negocierile României cu Rusia Sovietică în anii 1918-1924:
– Corespondența în privința Basarabiei cu guvernul ucrainean din perioada hatmanului Skoropadski, care a condus la faimoasa Notă a lui C. Arion, în care se expunea în mod magistral dovada deplină a drepturilor etnice, politice și istorice ale României asupra Basarabiei;
– Negocierea cu același guvern a unui aranjament comercial cu Ucraina lui Skoropadski, rămas caduc prin bolșevizarea Ucrainei;
– Negocierile lui Ciotori din iulie 1920 cu Litvinov la Copenhaga și începutul convorbirilor sale particulare cu Krasin la Londra;

Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, lacuna cea mai importantă a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920 a constat în absența unui acord prealabil cu Rusia sovietică în această problemă. Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean și autoritatea Aliaților în problema Basarabiei39, a fost doar începutul unei politici care a marcat relațiile sovieto-române în perioada respectivă. Eforturile diplomației românești în a obține recunoașterea suveranității sale asupra Basarabiei din partea Uniunii Sovietice, cât și intransigența guvernului sovietic în această problemă confirmă într-o deplină măsură valabilitatea concluziei respective.

Petru GRIOR
Destinul românilor din actuala

Aceste însemne comemorative, ca şi multe altele încă necunoscute, erau pentru dictatura stalinistă, instaurată în ţinutul mioritic, „o mărturie a trecutului burghezo-moşieresc”. Actuala regiune Cernăuţi va fi împânzită de „chipurile dragi” ale lui Lenin şi Stalin, care vor „împodobi” meleagurile carpatine mai bine de jumătate de secol.

Pe data de 13 septembrie 1940, biroul comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a adoptat hotărârea „Despre totalurile alegerilor asesorilor populari”, în care se menţiona că „alegerile asesorilor populari au decurs într-o atmosferă de înalt avânt politico-ideologic, cu participarea activă a maselor”. Datorită „muncii de lămurire, depuse în mijlocul populaţiei, locuitorii au luat parte activă la discutarea candidaturilor şi la alegerile asesorilor populari”. În cadrul judecătoriilor sovietice din ţinut vor fi introduşi „cei mai buni reprezentanţi ai întreprinderilor şi localităţilor”. În total, în „regiune au fost aleşi 1.744 de oameni, dintre care 453 de muncitori, 983 de ţărani, 308 funcţionari”. În numărul lor au intrat „351 de femei, 908 ucraineni, 129 de ruşi, 358 de moldoveni”. Această cohortă de asesori populari, împreună cu tagma judecătorilor stalinişti, vor decide soarta miilor de deţinuţi politici din actuala regiune Cernăuţi, în primul an de dictatură sovietică. Pe conştiinţa lor rămân sentinţele pronunţate în localurile judecătoriilor bolşevice în acea perioadă tragică din istoria plaiului mioritic. Conform informaţiilor păstrate în documentele de arhivă, în vara anului 1940 (28 iunie – 31 august) au fost arestaţi, anchetaţi şi trimişi în gulagurile Siberiei peste 200 de „duşmani ai poporului” de origine română.

Îngroziţi de fărădelegile „eliberatorilor”, băştinaşii meleagurilor voievodale continuau să părăsească ţinutul „înveşmântat în vremuri grele”. În ziua de 18 septembrie, spre Patria-mamă porneşte ţăranca Margarita Chelba, născută la 1889, în localitatea Vicovu de Sus, azi judeţul Suceava al României, locuitoare a oraşului Cernăuţi, neştiutoare de carte. Dorea să se întoarcă la locul unde a văzut pentru prima dată lumina soarelui, pe moşia gliei străbune, unde ceru-i sobru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende. Dorea să scape de condiţiile grele de prigoană şi teroare permanentă. Nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici. Interogatoriile au durat 41 de luni. Pe data de 18 februarie 1944, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o condamnă la 5 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Tot în aceeaşi zi, cu acelaşi gând senin de revenire acasă şi de ieşire din „oceanul de lacrimi al durerii”, se îndreaptă către frontieră Dumitru Franciuc, născut în 1880, în oraşul Siret, fostul judeţ Rădăuţi, poseda studii primare, lemnar. În perioada

37. Ibidem.
38. „Dezbaterile Adunării Deputaților”, ședința din 19 iunie 1924, p. 2990 și urm.
39. Relațiile româno-sovietice. Documente. Vol. I (1917-1934). Redactor responsabil al ediției române Dumitru Preda, Editura Enciclopedică, București, 1999, p. 69.

pagina 6

page6image11553856

în 1936, în memoria locuitorilor căzuţi pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial;
– bustul istoricului Dimitrie Onciul (1856-1923), instalat în municipiul Cernăuţi, la 1928, fost Preşedinte al Academiei Române în perioada anilor 1920-1923;

– Monumentul Unirii, dezvelit în ziua de 11 noiembrie 1924, în Piaţa Unirii (azi Piaţa Centrală) din oraşul Cernăuţi. În 1940, pe postamentul Monumentului Unirii a fost amplasată „Steaua Roşie”. La 1951, „Steaua Roşie” va fi înlocuită cu un obelisc sovietic, tot de culoare roşie, având o înălţime de 30 de metri, fiind împodobit cu chipul lui Stalin. Mai târziu, în locul obeliscului a apărut statuia lui Lenin, demontată la 1992.

– Placa comemorativă Mihai Eminescu, instalată pe peretele fostei şcoli greco-orientale, la 30 iunie 1939, cu inscripţia: „Omagiu geniului gândirii şi simţirii româneşti Mihai Eminescu, elev al acestei şcoale în anii 1859-1861. Învăţătorii municipiului Cernăuţi”;

– bustul cărturarului Dimitrie Cantemir, înălţat la 1935, în localitatea Cozmeni (azi Chiţmani).
– Troiţa din suburbia Roşa-Stânca a oraşului Cernăuţi, sfinţită la 19 iunie 1937, în memoria locuitorilor căzuţi în Primul Război Mondial;

– bustul poetului Ştefan Octavian Iosif (1875-1913), membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, dezvelit la 4 decembrie 1921, în oraşul Hotin. Lui îi aparţin rândurile: „Cu-al nostru sânge-am scris al nostru nume/ În cartea gloriosului trecut:/ Şi mulţi duşmani ar vrea să ne sugrume,/ Dar până când mai stau Carpaţii scut,/ Acel ce ne va şterge de pe lume/ Să ştie toţi că încă nu-i născut!”.

– Monumentul din oraşul Storojineţ, inaugurat la 3 iunie 1936, închinat memoriei locuitorilor căzuţi în Primul Război Mondial.

regiune Cernăuţi la 28 iunie 1940

În timpul sovietizării şi comunizării plaiurilor voievodale, puterea stalinistă a realizat în viaţă chemarea „Internaţionalei”: „Sfârşiţi odată cu trecutul negru!”. Sub securea dezmăţului bolşevic al primului stat socialist din lume au căzut nu numai închipuiţii „duşmani ai poporului”, dar şi nevinovatele monumente, ridicate în perioada interbelică, în oraşele şi satele din ţinut.

„Eliberatorii” vor distruge:
– monumentul din satul Boian, actualul raion Noua Suliţă, înălţat

page6image22288768 page6image22294144page6image22293376

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

interbelică s-a stabilit cu traiul în fosta capitală a Bucovinei istorice. Va fi şi el încătuşat de grănicerii din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Românului întemniţat, acuzat de „activitate de spionaj”, supus nesfârşitelor interogatorii şi torturii, i-a rămas doar „dialogul lăuntric cu inima” sa, obosită de atâta suferinţă şi nedreptate. După un an şi jumătate de chinuri, închide ochii pentru totdeauna la 24 februarie 1942, în închisoarea nr. 4 din localitatea Cistopilsk, Republica Tatarstan, Federaţia Rusă. Prin rugă şi curăţire lăuntrică s-a îmbrăcat „în veşmântul isihast al cămăşii lui Hristos”.

La 21 septembrie, spre România se îndreaptă surorile Eugenia şi Maria Grincu din Cernăuţi. Prima era născută la 1914, iar a doua, în 1904. Ele, fiicele unui neam eroic, crescute în leagănul doinelor şi legendelor străbune, cu dorul de Ţară permanent aprins în piept şi cu caracter puternic, un curaj de cremene, nu puteau trăi cu umilinţă, îndurând teroarea bolşevică.Reţinute la graniţă, vor primi, fiecare, câte 5 ani de lagăr, unde vor purta „Crucea lui Hristos”, care înseamnă „Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere”. Peste trei zile, în direcţia „ţării din zare” porneşte ţăranca Casandra Balan din Pătrăuţii de Sus, fostul judeţ Storojineţ, născută la 1907, poseda studii primare. Nimereşte în mâinile staliniştilor, fiind privată de libertate pe un termen de 3 ani. Tot trei ani primeşte şi Vasile Baziuc, locuitor al satului Broscăuţii Vechi, acelaşi judeţ, născut şi el în 1907, ţăran, neştiutor de carte, arestat la 29 septembrie. A doua zi este reţinută de grănicerii sovietici muncitoarea Victoria Curpaţca, născută la 1906, în localitatea Darşoneşti, judeţul Suceava al României, neştiutoare de carte, care dorea să se întoarcă la baştină. Întemniţată într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională, fiind prigonită şi persecutată în mod sălbatic, moare pe data de 4 ianuarie 1942.

page7image22298176page7image22294336

În vara anului 1940, tânăra Elena Drehuţă, care a venit pe lume în 1920, în localitatea Baineţ, actualul judeţ Suceava, locuitoare a oraşului Cernăuţi, înaintează comisiei sovieto-române o cerere cu rugămintea ca organele sovietice de resort să-i permită să părăsească ţinutul „eliberat”, în mod legal. Rugămintea ei a rămas fără răspuns şi fata este nevoită să caute alte mijloace de a trece hotarul instalat de bolşevici. Va fi arestată în ziua de 20 septembrie şi condamnată la 3 ani de detenţie. În România o aşteptau părinţii şi fraţii mai mici, inimile cărora continuau să „plângă în lumina dimineţii sau la ceas de noapte”.

Trecerea băştinaşilor din actuala regiune Cernăuţi peste linia de demarcaţie, trasată de sovietici la finele cireşarului, în toamna anului 1940 capătă un pronunţat caracter de masă. Bunăoară, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, 17 tineri din Ţinutul Herţa au trecut în România. Acest fapt este dovedit de mărturiile lui Gheorghe Muraru din localitatea Bănceni, fostul judeţ Dorohoi, născut la 1922, cu studii primare, care s-a aflat în grupul românilor. Pe data de 13 octombrie, spre Patria istorică pornesc Gheorghe, Vasile şi Verona Avasâlchi din satul Godineşti, acelaşi judeţ. Primul era născut în 1918, al doilea – în 1921, iar ultima – la 1920. Peste cinci zile, în noaptea de 18 spre 19 octombrie, în direcţia frontierei apucă drumul 14 tineri, în componenţa cărora se aflau şase fete. Despre acest caz s-a aflat datorită relatărilor lui Dumitru Budeanu din Mogoşeşti, născut la 1916, cu studii primare. La 27 octombrie, către Ţara strămoşilor săi, pe care o iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge, se îndreaptă alt grup de tineri din localităţile herţene, alcătuit din 8 persoane. În numărul lor vor intra: Ilie Amariţei, de 21 de ani, din localitatea Ştreanga, poseda studii primare; Vasile Andronic, născut la 1921; Ion Mihai, în vârstă de 21 de ani; Toader Bilic, născut în 1920; Toader Olaru, avea 20 de ani. Toţi patru au venit pe lume în pitorescul sat Horbova şi toţi posedau studii medii incomplete. Tot în Horbova erau născuţi Ion Ilie, în vârstă de 33 de ani, neştiutor de carte, şi Mihai Sarencu, un tânăr de 20 de ani, poseda studii primare. Cel de-al optulea, Ilie Romaniuc, a văzut lumina zilei la 1921, în localitatea Cotu- Boian (Boianivka), azi raionul Noua Suliţă, absolvent al şcolii primare.

În aceeaşi toamnă cu doina codrului de aramă, un grup de locuitori din satele Ostriţa, raionul Herţa, Ostriţa-Mahala, raionul Noua Suliţă, şi din suburbia oraşului Cernăuţi – Horecea Urbană, constituind peste 2.000 de oameni, a planificat trecerea în masă a frontierei sovieto-române. Născuţi în distinse familii de răzeşi bucovineni, crescuţi într-o atmosferă de tradiţii şi morală creştină, cu marele dor de libertate permanent în inimi, vrednicii fii ai neamului străbun nu se puteau împăca, asemenea semeţelor piscuri ale Carpaţilor milenari, cu situaţia de teroare bolşevică instaurată în ţinut. Organizatorii acestei acţiuni au fost Grigore Medvidi, Ion Mihăilescu, Ştefan Ghiba, Florea Ghiba, Pavel Purici, Vasile Nicolaevici, Nistor Spindeac, Mihai Spindeac, Toader Budnic, Toader Predii, Grigore Guluţan, Dumitru Iutiş, Gheorghe Mihailiuc, Ion Toderean, Iacob Raţă, Nistor Florea, Ştefan Florea, Gheorghe Carp, Sain Guluţan, Toader Doroş, Gheorghe Ciubotaru, Ştefan Voronca, Ilie Voronca, Ion Ungureanu, Vasile Ungureanu, Ilie Constanciuc, Constantin Raţă.

La finele primei luni de toamnă sovietică, Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Cu privire la stabilirea normelor de folosire a terenurilor agricole de către gospodăriile ţărăneşti din regiunile Akerman şi Cernăuţi”, conform căreia în „judeţele Akerman şi Ismail” fiecare gospodărie ţărănească avea dreptul să aibă în folosinţă proprie până la „20 hectare de pământ, în „ judeţele Cernăuţi şi Storojineţ” – până la 10 hectare, iar în „judeţul Hotin” – până la 7 hectare de pământ. În continuare, în hotărârea adoptată se menţiona că surplusurile de pământ care vor depăşi normele indicate, vor trece în posesia unui fond special, „pentru împroprietărirea ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin”. În aşa mod, puterea sovietică a decis să traducă în viaţă lozinca orânduirii bolşevice de ajutorare a „celor obidiţi”. Mai bine zis, împroprietărirea cu pământ a ţăranilor se făcea pe contul ţăranilor.

Pe data de 12 octombrie 1940, secţia de agricultură a comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a emis informaţia despre finalizarea muncii de împroprietărire a ţăranilor nevoiaşi, în care se sublinia că în cele 16 raioane existente la acea vreme (Chiţmani, Briceni, Zastavna, Noua Suliţă, Sadagura, Hotin, Hliboca, Cosmin, Storojineţ, Secureni, Lipcani, Vaşcăuţi, Chelmenţi, Vijniţa, Herţa, Putila), unde activau 378 de consilii săteşti, se aflau 1.503 de gospodării ţărăneşti, care nu aveau pământ, 20.031 – cu pământ puţin, cărora li s-a dat în folosinţă 15.354 hectare de terenuri arabile, 716 hectare de pădure. E necesar de a menţiona faptul că în cele 26 de consilii săteşti, constituite în raionul Herţa, puterea sovietică a descoperit numai o singură gospodărie ţărănească, care nu avea pământ. Aceasta înseamnă că în materialul „Timp al marilor primeniri” din 1987, consacrat jubileului de 550 de ani de la prima atestare documentară a orăşelului Herţa, nu s-a reflectat adevărul. Reiese că în fostul Ţinut al Herţei nu erau „obidiţi”. Academicianul Iuri N. Afanasiev sublinia: „Falsificând trecutul, deformând conştiinţa şi consolidând o serie de mituri, istoria, ca şi organele de represiune, a distrus şi a constrâns; ea nu numai a avut de suferit, ci şi a contribuit direct la impunerea suferinţei”.

Odată cu primirea în folosinţă a terenurilor agricole, gospodăriile ţărăneşti din actuala regiune Cernăuţi vor fi supuse sistemului de cote obligatorii de livrare a cerealelor către stat. Acest sistem a fost transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu, datorită măsurilor drastice aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Astfel, la şedinţa comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei din 22 octombrie 1940 s-a semnalat faptul că satele Culiceni, Ţânteni, Molniţa, Beceşti, Lucoviţa, Slobozia şi Buda Mică nu îndeplinesc planurile de predare către stat a cotelor obligatorii de cereale. Conducerea organizaţiei raionale de partid i-a însărcinat pe

Conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, se poate menţiona că în toamna anului 1940, cu aceleaşi gânduri senine de a trece în România şi de a scăpa de „marea fericire” adusă de la Kremlin, trăiau şi numeroşi ucraineni. Drept argument serveşte raportul din 30 octombrie 1940 al organizaţiei raionale de partid din Herţa, adresat comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în care se relata: „În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii şi alte culturi târzii. Chiar strângerea roadei în mod colectiv întâmpină mari greutăţi. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul ţăranilor satului Tureatca, folosiţi la adunarea porumbului, au ieşit trei oameni şi au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul, fiind rănit, a reuşit să treacă şi a nimerit în braţele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reţinută. Ţăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”.

preşedinţii consiliilor săteşti să mobilizeze activul amintitelor localităţi la luptă „cu acţiunile antistatale ale chiaburilor pentru a îndeplini planul de livrare a cerealelor până la data de 26 octombrie 1940”. Conform indicaţiilor primite, activiştii de partid şi comsomoliştii au tăbărât în casele locuitorilor, scoţând din poduri ultimul grăunte.

Batjocura şi samavolniciile „eliberatorilor” au născut proteste în rândurile românilor din Ţinutul Herţa. Ţăranii din satul Culiceni, fostul judeţ Dorohoi, Nicolae Chiţan, Constantin Chiţan şi Pintilei Andrieş „au protestat împotriva ridicării ultimului grăunte de către reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat, motivând că au copii, care vor muri de foame fără de bucăţica de mămăliguţă ce li se ia cu forţa de la gură”. Toţi vor fi arestaţi de către organele sovietice de represalii în luna octombrie 1940, fiind acuzaţi de „agitaţie antisovietică”. Lui Nicolae Chiţan, în vârstă de 43 de ani, i-a rămas acasă soţia cu trei copilaşi. Pintilei Andrieş, la cei 37 de ani ai săi, a lăsat în pragul casei soţia cu trei copii minori. Constantin Chiţan, care avea numai 35 de ani, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la soţie şi de la fiică, fiindcă a rămas să-şi doarmă somnul veşnic în pământurile străine ale Uralului.

Locuitorii satului Tureatca sunt ucraineni. Totodată, în seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din actuala regiune Cernăuţi, constituind peste 80 de oameni, majoritatea fiind de origine ucraineană, au trecut frontiera lângă localitatea Proboteşti din raionul Herţa. Ajungând pe teritoriul României, au desfăşurat Tricolorul, apucând drumul în direcţia oraşului Dorohoi. În componenţa acestui grup de oameni de diferite naţionalităţi, dornici de libertate, s-a aflat şi ţăranul cu studii primare, Gheorghe Ostafe, născut în 1909, în satul Godineşti, fostul Ţinut al Herţei.

pagina 7

page7image22415232page7image22420992

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

page8image22341952page8image22343104

În ultima lună de toamnă, sovieticii au intensificat acţiunile lor în direcţia consolidării puterii staliniste pe meleagurile carpatine, pline de dor şi suferinţe. Astfel, pe data de 12 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene a adoptat Decretul „Cu privire la lichidarea judeţelor şi constituirea raioanelor în regiunea Cernăuţi”, în baza căruia în ţinutul „eliberat” îşi vor înceta existenţa fostele judeţe ale României şi în locul lor vor apărea 14 raioane: Vaşcăuţi, Vijniţa, Herţa, Hliboca, Zastavna, Chelmenţi, Chiţmani, Noua Suliţă, Putila, Sadagura, Secureni, Storojineţ, Hotin şi Cernăuţi. Totodată, conform acestui Decret, oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Hotin vor căpăta statut de oraşe de subordonare regională. Trebuie indicat faptul că raionul Cernăuţi apare în unele documente sovietice locale şi cu denumirea „raionul Cosmin”.

căruia trăiau numeroase vieţuitoare ale pământului. La mijlocul străzii se găsea un mare rezervor natural de apă rece şi cristalină, la care veneau să-şi potolească setea maiestoșii cerbi şi graţioasele căprioare. De aceea, prima denumire a ei a fost „strada care duce spre pădure”.

Tot în aceeaşi zi a fost emis Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene „Despre alegerile deputaţilor în Sovietul Suprem al R.S.S.U. din partea regiunilor Cernăuţi şi Akerman”, în care se menţiona că alegerile deputaţilor în Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene vor avea loc pe data de 12 ianuarie 1941, iar campania electorală pentru viitoarele alegeri începe la 12 noiembrie 1940.

În 1898, la începutul străzii a fost înălţat un impunător edificiu, în care şi-a avut sediul în trecut „Clubul amatorilor de cafea”, unde elita cernăuţeană se aduna şi punea în discuţie diverse teme, ce ţineau de viaţa politică, economică, socială şi culturală a fostei capitale a Bucovinei istorice. Există versiunea că oaspete al acestui Club a fost şi cunoscuta scriitoare ucraineană, Lesea Ucrainka, în timpul vizitelor sale la Cernăuţi, fiind invitată de Olga Kobyleanska. Mai târziu, această clădire, o parte a căreia este situată în Piaţa Centrală, împodobită cu diverse sculpturi şi cu un turn înalt, a devenit sediul direcţiei regionale Cernăuţi a Băncii Naţionale din Ucraina.

Pe data de 14 noiembrie, secţia Consiliului orăşenesc Cernăuţi de plasare a oamenilor în câmpul muncii va informa că dintre cei 5.658 de şomeri, înregistraţi în listele secţiei amintite, au fost angajaţi în diverse ramuri ale economiei oraşului 5.086 de cernăuţeni. În numărul lor au intrat „muncitori calificaţi, precum şi reprezentanţi ai intelectualităţii truditoare”.

În clădirea unde se află astăzi salonul de rochii de mireasă „Viorica”, construită la 1887, în perioada interbelică se găsea librăria „Eminescu”, iar alături, faimosul magazin de vinuri „Moş Ghiţă”, cu cele mai bune vinuri din Moldova, adunate în carafe pântecoase.

În ziua de 15 noiembrie, conform hotărârii biroului comitetului regional Cernăuţi al Comsomolului Leninist, în şcolile din regiune iau fiinţă organizaţiile pioniereşti. În ţinut începe procesul de primire al elevilor în rândurile pionierilor.

La mijlocul străzii se află Muzeul Etnografic Regional. El este deschis la 1863, fiind unul dintre cele mai vechi muzee din Ucraina. În fondurile lui se păstrează peste 90 mii de diverseexponate, având o însemnătate colosală pentru istoria ţinutului mioritic. Muzeul şi-a găsit adăpost în fosta clădire a Fondului Religios al Bucovinei, care, până la 28 iunie 1940, dispunea de 26 de fabrici şi uzine, posedând 274 mii hectare de pădure. În timpul Primului Război Mondial, în această clădire s-a instalat ştabul generalului rus, Brusilov. Sovieticii au transformat edificiul în sediu al N.K.V.D.-ului stalinist, unde au fost supuşi îngrozitoarelor metode bolşevice de tortură sute de băştinaşi de origine română. La finele anului 1944, aici s-a cuibărit comitetul raional Stalin al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei. În 1955, Muzeul îşi va face apariţia din nou în această clădire monumentală.

La 17 noiembrie, ziarul „Radianska Bucovyna”, al cărui prim număr a apărut în ziua de 30 iunie 1940, devenind organul comitetelor regional şi orăşenesc Cernăuţi ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi al comitetului executiv regional Cernăuţi, relata în paginile sale că, dintre cele 32 de şcoli deschise în raionul Putila, 16 vor funcţiona în localităţile de munte, „unde în trecut n-a existat nicio şcoală”. Gazeta sublinia că „în aceste şcoli vor studia 2.610 copii, ce constituie un număr de elevi de două ori mai mare decât a fost în timpul boierilor”.

În documentele de statistică elaborate de organele locale ale puterii staliniste, se sublinia că „au avut loc prefaceri simţitoare în domeniul ocrotirii sănătăţii”. Dictatura bolşevică, chipurile, a înregistrat importante succese în această direcţie, accentuându-se că, la data de 25 noiembrie 1940, în regiunea Cernăuţi funcţionau 250 de diferite aşezăminte medicale, iar în perioada interbelică „numai 225 de spitale”.

Lângă Muzeul Etnografic dăinuie, pentru sufletele pline de evlavie ale cernăuţenilor, Catedrala Sfântului Duh, construcţia căreia a început în iulie 1844, sub supravegherea inginerului Marin şi a arhitectului vienez, Roplea. La 1860, Catedrala a căpătat înfăţişarea ei de astăzi datorită proiectului lui Iosef Glavka. Catedrala a fost construită timp de 20 de ani, iar în iulie 1864 mitropolitul Eugen Hacman a sfinţit-o. Lucrările interioare au continuat până la finele secolului XIX, fiindcă în anii 1892-1896, pictorii din Viena înfrumuseţau pereţii din lăcaşul sfânt. Catedrala este construită în stilul renaşterii italiene. Turnurile ei au o înălţime de 46 de metri.

Pe data de 28 noiembrie 1940 au fost organizate în regiune „şcolile agricole”, care aveau menirea de a pregăti specialişti în domeniul muncii la sate. De exemplu, în „şcoala agricolă” din localitatea Petriceanca, azi raionul Hliboca, vor căpăta cunoştinţe viitorii contabili, zootehnicieni şi medici veterinari. În cea din satul Stăuceni, raionul Hotin, vor studia viitorii tractorişti.

Tot în luna noiembrie a început înaintarea candidaţilor în deputaţi pentru alegerile în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S. Ucrainene. În timpul întâlnirilor cu alegătorii din localităţile ţinutului, erau înaintaţi pentru forurile legislative superioare ale fostului imperiu sovietic „cei mai buni fii ai poporului”. Bunăoară, ţăranii satului Zadobreni (Zadubrivka) din fostul raion Sadagura l-au înaintat în calitate de candidat în deputaţi pentru Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene pe fostul ilegalist, Mykola Pavliuk, iar locuitorii din Cuciurul Mare – pe Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei.

Alături de sediul actualului comisariat militar regional, fostele case ale contelui Vasylko, se înalţă Casa Naţională a Polonezilor, construită în 1902, în care şi-au desfăşurat activitatea toate societăţile poloneze, existente până la 28 iunie 1940.

Conform unor date oficiale, la data de 25 noiembrie 1940, în cele 14 raioane din actuala regiune Cernăuţi a Ucrainei locuiau 712.138 de oameni. În fostul raion Sadagura se aflau 57.684 de locuitori, în raionul Zastavna – 52.173, în raionul Cosmin – 45.789, în raionul Putila – 21.832, în fostul raion Vaşcăuţi – 45.961, în raionul Storojineţ – 49.431, în raionul Chiţmani – 55.652, în raionul Vijniţa – 43.612, în raionul Hliboca – 53.765, în raionul Herţa – 35.492, în raionul Hotin – 65.874, în raionul Noua Suliţă – 51.451, în raionul Chelmenţi – 66.758 şi în raionul Secureni – 66.664 de locuitori. E necesar de a sublinia că după jumătate de secol de dominaţie bolşevică, populaţia raionului românesc Herţa a scăzut cu 5.881 locuitori, având la 1 ianuarie 1992 un număr total de 29.611 oameni. Această reducere e rezultatul politicii de teroare comunistă, promovată pe istoricul plai mioritic.

La finele străzii se află Casa Naţională Germană, înălţată la 1910, după proiectul lui Gustav Frici. Clădirea este ridicată în stilul romantismului, cu accente din arhitectura populară germană. Până la perioada de instaurare a puterii staliniste în ţinut, aici se găsea o cafenea şi un restaurant, iar în sala spaţioasă a Casei germane se desfăşurau diverse manifestări cu caracter cultural.

Prima stradă cu nume românesc din oraşul Cernăuţi, a cărei denumire a fost schimbată în toamna anului 1940, a fost strada Iancu Flondor. Această stradă pietonală porneşte de la Piaţa Centrală (fosta Piaţa Unirii) şi se întinde, paralel cu strada Principală (fostă strada Transilvaniei), până la strada Şevcenko. Istoria ei s-a născut la 1786, când cernăuţeanul Ştefan Hanvac a construit prima casă la începutul străzii. Cu timpul, au apărut alte clădiri, pentru ridicarea cărora proprietarii erau nevoiţi să depună mari eforturi în direcţia valorificării terenului, împresurat cu fagi şi stejari seculari. Astăzi, contemplând minunata privelişte a străzii, ne vine greu să dăm crezare faptului că, în urmă cu două veacuri şi jumătate, pe întinderea ei se înălţa către mândrul soare un falnic codru, sub poalele

În ziua de 4 iulie 1940, Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, vizitând oraşul Cernăuţi, a măsurat cu pasul fosta stradă Domnească, fiind însoţit de noua conducere a ţinutului „eliberat”, precum şi de unii reprezentanţi ai foştilor ilegalişti. Conducătorul Ucrainei Sovietice, rămânând surprins de frumuseţea acestei străzi, i-a rugat pe ilegalişti să-i dea informaţii suplimentare referitoare la strada în cauză. Acei, care trăiau în inimi cu „venin şi mărăcine”, i-au spus „scumpului conducător” că în perioada interbelică, strada Iancu Flondor a devenit centrul vieţii culturale şi comerciale al istoricului oraş de pe malul bătrânului Prut şi în aceste edificii, împodobite cu diferite sculpturi ale personajelor din mitologia antică, locuiau boierii români. Strada era spălată cu apă şi săpun de două ori pe zi şi ţăranii, dacă doreau să calce pe caldarâmul ei, trebuiau să- şi schimbe încălţămintea plină de noroi. Groaznicul secretar a început să tune şi să arunce fulgere prin nări, ordonându-le „eliberatorilor” să „distrugă cartierele vechi ale oraşului, fiindcă ele erau o mărturie a trecutului burghezo-moşieresc”.

pagina 8

La finele secolului XIX, casele mici din lemn au fost înlocuite cu clădiri noi, ridicate din cărămidă, cu două sau trei etaje. Atunci a început pietruirea străzii şi apariţia trotuarelor. Au pornit lucrările de canalizare. În 1896, strada va fi electrificată. Construcţia străzii s-a finalizat în perioada habsburgică a oraşului Cernăuţi şi ea a primit denumirea „Herrengasse”. În traducere, înseamnă „strada Domnească”. În perioada interbelică, strada a purtat numele acestui reprezentant de vază al românilor din Bucovina, Iancu Flondor.

Pe data de 27 noiembrie 1940, conform hotărârii comitetului executiv regional Cernăuţi, denumirea străzii Iancu Flondor a fost schimbată în Olga Kobyleanska. Iarna a ieşit din legendă ca o pasăre măiastră. Fulgii cădeau peste multimilenara glie străbună, acoperind cu albul diafan al cerului mult obositul pământ creştin, văruind acoperişurile caselor din ţinutul de la poale de Carpaţi, accentuând argintul cupolelor lăcaşurilor sfinte din Ţara codrilor de fagi. Gerul a brodat geamurile. Băştinaşii au

page8image22346176page8image22342528

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

aprins focul în sobele care oftau după zilele calde ce au trecut. A sosit data de întâi decembrie. În această zi de început de iarnă, ziarul regional „Radianska Bukovyna” menţiona că în pitoreasca localitate Vyjenka, raionul Vijniţa, situată „în inima munţilor Carpaţi”, va fi deschis „primul sanatoriu din Bucovina”, unde vor fi trataţi bolnavii care suferă de tuberculoză. Gazeta relata că pentru funcţionarea sanatoriului, „statul a alocat 175 mii de ruble”. Primii pacienţi, în număr de „75 de oameni”, vor „sosi la 20 decembrie”.

Pe data de 14 decembrie, comitetul regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a înaintat Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei informaţia „Despre pregătirile în regiune pentru viitoarele alegeri ale deputaţilor în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S.U.”. În ea se sublinia faptul că „în toate raioanele au avut loc consfătuiri ale agitatorilor”, în cadrul cărora a fost pusă în discuţie „munca de agitaţie în rândurile maselor, orientată la pregătirea pentru desfăşurarea viitoarelor alegeri”. Se aducea la cunoştinţa Kievului că această „muncă se desfăşoară sub conducerea comuniştilor, comsomoliştilor şi activiştilor din localităţile ţinutului”. Un rol însemnat în „activitatea menţionată aparţine femeilor”. În regiune au fost „organizate 626 de colective de agitatori”, în componenţa cărora „sunt antrenaţi 14.266 de agitatori, în numărul cărora se află 1.250 de comunişti, 950 de comsomolişti şi 1.652 de femei”. Pentru „studierea Constituţiei Sovietice şi legislaţiei referitoare la alegeri, în localităţile din ţinut au fost create 13.264 de cercuri. Ele întrunesc 420 mii de alegători din numărul total al acestora, care este de 491.161 de oameni”. Pentru conducătorii „colectivelor de agitatori, membrii grupului de lectori din structura comitetului regional de partid, au citit 955 de lecţii”.

page9image22510592page9image22478848

Unele lecţii se refereau la tema „Caracteristica partidelor burghezo- naţionaliste care au existat în Bucovina de Nord”. Totodată, se menţiona faptul că „o piedică însemnată în procesul de desfăşurare a muncii de agitaţie în raioanele cu populaţie moldovenească a constituit-o lipsa literaturii în limba moldovenească, inclusiv a textelor Constituţiilor Uniunii Republicilor Sovietice Socialste şi Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precum şi a literaturii referitoare la alegeri”. Pentru lichidarea acestor neajunsuri, „gazeta raională din Herţa „Steagul roşu”, care apare în limba moldovenească, a tipărit textele Costituţiilor U.R.S.S. şi R.S.S.U. şi a documentelor referitoare la alegeri, în număr de 20 mii de exemplare”. În aceste raioane „toată documentaţia referitoare la alegeri se publică în limba moldovenească. În ele activează 10 brigăzi, în fiecare câte 4 oameni din rândurile activului regional, care cunosc limba moldovenească. Brigăzile lucrează sub conducerea comitetului regional de partid”.

Pe data de 7 iulie 2010, comisia de experţi a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, apreciind semnificaţia zilei de 28 iunie 1940, a dat publicităţii următoarele: „28 iunie 1940 este începutul unor drame şi tragerii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist, instalat prin forţa baionetelor sovietice, a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate”. Pe parcursul celor şase luni (28 iunie – 31 decembrie) ale anului 1940, în actuala regiune Cernăuţi, organele represive ale dictaturii bolşevice au arestat 1.499 de oameni de diferite naţionalităţi, vârste şi profesii. În numărul lor au intrat 552 de români, 492 de ucraineni, 228 de evrei, 139 de ruşi, 62 de polonezi, 10 nemţi, 6 unguri, 3 slovaci, 2 armeni, 2 cehi, un bielorus, un bulgar, un lituanian. Osândiţii au fost supuşi la ani mulţi de privare a libertăţii.Formulele de acuzare ale „duşmanilor poporului” erau: „trecerea ilegală a frontierei de stat”, „elemente care prezintă un pericol social”, „tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat”, „activitate de spionaj”, „complicitate la trecerea ilegală a frontierei de stat”, „activitate subversivă”, „luptă activă împotriva mişcării revoluţionare”, „trădarea patriei”, „actiuni teroriste”, „agitaţie antisovietică”, „apartenenţă la partidele contrarevoluţionare”, „tentativă de trădare a patriei”, „nedenunţare”. Martirii au apucat drumul Gulagului stalinist, care avea „dimensiuni astronomice”, unde „sclavia este prezentată ca o şcoală a educaţiei” şi domnea „masacrarea, exterminarea omului de către om”.

Conform informaţiei amintite, în regiunea Cernăuţi, la acea vreme, locuiau 804.245 de persoane, iar numărul alegătorilor era de 491.161 de oameni. În componenţa alegătorilor se aflau 251.818 femei şi 108.124 de tineri cu vârsta între 18 şi 26 de ani. În ţinut au fost create 13 circumscripţii electorale – 9 circumscripţii erau menite pentru alegerile de deputaţi în Sovietul Suprem al Ucrainei, iar 4, pentru alegerile în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. În rândurile membrilor comisiilor de circumscripţie au intrat „143 de oameni, dintre care 42 de femei, 123 de ucraineni, 8 ruşi, 7 evrei, 2 români şi 3 moldoveni, 60 de muncitori, 30 de funcţionari, 53 de ţărani, 26 de comunişti, 14 comsomolişti”. În regiune vor fi organizate 541 de sectoare de votare. În componenţa comisiilor de sector au fost incluşi „4.668 de oameni, în numărul cărora se găseau 1.541 de femei, 3.508 ucraineni, 212 ruşi, 392 moldoveni, 156 români, 400 evrei, 437 comunişti, 272 comsomolişti, 508 muncitori, 1.074 funcţionari, 3.059 ţărani, 27 meşteşugari şi 966 tineri de la 18 până la 26 de ani”.

În oraşul Cernăuţi, fosta capitală a Bucovinei istorice, au fost supuşi persecuţiilor bolşevice 611 de „vinovaţi fără de vină”, în lista cărora se aflau incluşi 193 români, 149 ucraineni, 147 evrei, 61 ruşi, 41 polonezi, 8 nemţi, 4 unguri, 3 slovaci, 2 armeni, un bulgar, un ceh, un lituanian.

Concomitent, în regiune au fost numite 3.080 de persoane de încredere ale candidaţilor în deputaţi pentru alegerile în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S.U. În numărul lor au intrat 538 de femei, 2.344 ucraineni, 146 ruşi, 408 români şi moldoveni, 250 evrei, 32 persoane de alte naţionalităţi, 402 comunişti, 179 comsomolişti, 201 muncitori, 2.057 ţărani, 822 funcţionari şi 636 tineri până la vârsta de 26 ani. 179 de oameni posedau studii superioare, 469 – studii medii şi 2.462 de persoane erau absolvente ale şcolilor primare.

În raionul Noua Suliţă au căzut în mâinile călăilor bolşevici 75 de băştinaşi (49 oameni de origine română, 18 ucraineni, 6 ruşi, 2 evrei).

La 18 decembrie, Consiliul Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene şi Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Despre organizarea sovhozurilor în regiunile Cernăuţi şi Ismail”, conform căreia în regiunea Cernăuţi s-a planificat fondarea a 9 sovhozuri. Câte un sovhoz trebuia să apară în raioanele Zastavna, Herţa, Vijniţa, Hliboca, Putila, Vaşcăuţi şi Storojineţ, iar două – în raionul Chiţmani. În raionul Herţa, „pe terenurile foştilor moşieri Verona, Cerna, Perlojan şi Puiu” (15.973 hectare de pământ), va fi organizat sovhozul pentru cultura sfeclei de zahăr; în raionul Storojineţ, sovhozul va funcţiona pe fosta „moşie a lui Flondor” (19.133 hectare),

În raionul Storojineţ, fărădelegilor orânduirii socialiste sunt supuse 150 de persoane (86 români, 44 ucraineni, 8 polonezi, 6 evrei, 3 ruşi, 2 nemţi, un bielorus).

iar în raionul Hliboca, sovhozul va cuprinde „pământurile foştilor moşieri din satele Prosecăreni şi Carapciu” (23.238 hectare de pământ arabil).

În aceeaşi zi a apărut hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei „Despre organizarea staţiilor de maşini şi tractoare în regiunile Cernăuţi şi Ismail”. În cadrul acestor staţii va fi concentrat întregul inventar agricol şi arsenal tehnic, rămas de la „foştii boieri români” şi de la proprietarii de origine germană, care au părăsit ţinutul „eliberat”. Staţiile de maşini şi tractoare vor funcţiona în raioanele Herţa, Sadagura, Hliboca, Vijniţa, Vaşcăuţi, Storojineţ, Chiţmani, Zastavna, Noua Suliţă, Chelmenţi, Secureni, Cernăuţi şi Hotin şi vor prelucra terenurile, incluse în componenţa viitoarelor sovhozuri. Refugiaţii au lăsat în urma lor 357.123 hectare de pământ arabil, care a devenit proprietatea statului sovietic.

În raionul Vijniţa, sub securea dezmăţului stalinist al primului stat socialist din lume au căzut 63 de băştinaşi (53 de ucraineni, 4 evrei, 3 polonezi, 2 români şi un rus).

În raionul Herţa, „eliberatorii” au arestat şi condamnat la ani grei de temniţă 113 martiri (106 români, 4 evrei, 2 ucraineni, un rus).

În raionul Hliboca, victime ale terorii roşii au devenit 136 de localnici (84 de români, 34 de ucraineni, 8 ruşi, 6 polonezi, 2 evrei şi 2 unguri).

În raionul Zastavna vor fi nimicite 67 de persoane (35 ucraineni, 16 evrei, 13 români, 2 polonezi, un rus).

În raionul Chelmenţi sunt descoperite 23 de „elemente reacţionare” (14 ucraineni, 4 evrei, 4 ruşi, un polonez).

În raionul Chiţmani existau 27 de „duşmani ai poporului” (21 de ucraineni, 4 evrei, 2 români).

În raionul Putila sunt lipsiţi de libertate 51 de locuitori (41 de ucraineni, 5 evrei, 4 români şi un rus).

În raionul Secureni, organele represive comuniste vor scoate la lumina zilei 34 de „elemente care prezintă un pericol social” (16 ucraineni, 10 ruşi, 6 evrei, 2 români).

În raionul Hotin vor fi sacrificaţi de către puterea sovietică 149 de oameni (65 de ucraineni, 43 de ruşi, 28 de evrei, 11 băştinaşi de origine română, un ceh şi un polonez).

Prin crimele comise în a doua jumătate a anului 1940, dictatura stalinistă a început să scrie cea mai sângeroasă pagină din istoria multiseculară a meleagurilor voievodale. În ţinutul mioritic a apărut imaginea omului sovietic, care avea menirea să-l distrugă pe omul băştinaş.

Preluare ART EMIS

pagina 9

page9image22480384page9image22490752

VATRA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ – ANUL XXI – NR. 40 (61) – OCTOMBRIE – DECEMBRIE 2020

General de divizie (r) Ion COSTAŞ, Chişinău Republica Moldova este un stat artificial

page10image22322496page10image22327680

Platforma electorală

viitorul nostru ori va fi românesc, ori nu va fi deloc!

Să nu uităm că Pactul Molotov-
Ribbentrop a fost condamnat şi
declarat nul ab initio de întreaga
comunitate internaţională, inclusiv
de către cele două părţi semnatare
– U.R.S.S. (Rusia) şi Germania!
Iar în Actul Final de la Helsinki
(1975), Carta de la Paris (1990),
alte Acte Internaționale este stipulat
că frontierele dintre state pot fi
modificate pe cale pașnică, cu
acordul părţilor! Iar în Declarația de
Independenţă a Republicii Moldova
este stipulat că Republica Moldova
este liberă să-şi hotărască prezentul
şi viitorul în spaţiul istoric şi etnic
al devenirii sale naţionale, or acest
spaţiu nu este altceva decât România
în frontierele sale de până la ocupaţia sovietică din 1940; Ținând cont și de Declarația Parlamentului României din 27 martie 2018, Rezoluția Senatului S.U.A. din 28 iunie 1991, Rezoluția Parlamentului European nr. P9-TA(2019)0021 din 19 septembrie 2019.

Concluzii:

Situația în care se află Republica Moldova: