Citate

 

Ce să înţelegem din faptul că, după ce vreme de două sute de ani au tremurat dinaintea paşalelor şi ienicerilor turci, maghiarii se intitulează suverani asupra slavilor şi românilor, în temeiul istoriei lor!

Albert Lefaivre, Les Magyars pendant la domination ottomane en Hongrie (1526-1722), vol. II, p. 429

37. Şase limbi romanice ne atrag atenţia prin originalitatea lor gramaticală sau prin importanţa lor literară: două la est – italiana şi româna, două la sud-vest – spaniola şi portugheza, două la nord-vest – provensala şi franceza; toate îşi au izvorul prim şi principal în latină.

Fr. Diez, Grammatik der romanischen Sprachen, Bonn, 1836, vol. I

38. (Limba română) “arată caracterele romanice, ba încă le arată în multe privinţe mai curate decât celelalte limbi romanice. Limba poporului român prezintă în chipul cel mai netulburat dezvoltarea de la graiul latin spre cel romanic.”

W. Meyer-Lübke, Rumänische und Romanisch, Bucureşti, 1930, p. 35

39. Atâta însă este sigur, că această naţiune însăşi niciodată nu-şi dă acest nume, de vlahi. Ei se numesc pe sine Rumuni sau Rumagnesch, adică Romuli sau Romani şi dovedesc îndeajuns prin limba lor că sunt ce origine romană.

Franz Griselini, Versuch einer Geschichte der temeschwarer Banats…, Wien, 178, p. 215

5. Urmaşii geţilor trăiesc şi astăzi. Ei locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor.

Huszti András, O és újj Dacia, f. 1., 1791, p. 8

46. Principiul politicii Romei imperiale a fost definit întocmai de Virgiliu, atunci când recomandă poporului său, chemat să guverneze lumea, neîndurare faţă de duşmanii orgolioşi, grijă pentru cei ce se vor supune legilor Romei: parcere subjectis et debellare superbos. O represiune severă se putea aplica unui trib îndărătnic în nesupunerea sa, dar un popor atât de numeros cum erau Dacii nu putem crede că ar fi dispărut în întregime în cursul luptelor purtate de Traian în numai două expediţii: o asemenea împrejurare este la fel de neverosimilă ca şi ideea că legiunile lui Cezar ar fi golit de gali întreaga Galie.

G. I. Brătianu, Origines et formation de l’unité roumaine, Bucarest, 1943, p. 59

47. Marea putere a Romei ni se arată în aceea că înfăţişa pentru sine ca şi pentru toate popoarele pământului nu autoritatea organizator-nivelatoare a unui administrator tiran, nu gloria cuceritoare de suflete a unui dionisyac supunător al întregului pământ, nu hieratica încorporare a unor zei atotputernici şi cruzi în trupul unor muritori proclamaţi zei, şi adoraţi cu teamă şi supunere de robi de cei credincioşi lor, nu strălucirea superioară a unei mari cetăţi a cugetării geniale supra-pământene, nu aspra autoritate raţională a unui consiliu de administrare prin delegaţii date unor regi, unor mari preoţi, unor bătrâni collegiaţi, ori unor generali, – ci un nou fel de religiune.

Pentru întâia oară şi – până azi – pentru cea din urmă, în istoria omenirii se creă acel măreţ concept al Statului-Zeu, cu teribila voinţă a unei divinităţi abstracte, Roma, căreia, împăratul însuşi nu-i era decât un acolyt divin, şi de la care proceda toată maiestatea, toată puterea, toată gloria, – acea religie politică în care fiece credincios admis la mysterii era un membru cetăţean cu depline drepturi egale chiar celor ale împăratului-zeu, asemenea căruia era în dreptul său de a deveni oricând prin singură devotarea lui întreagă cultul Zânei-Mame. Iar ea însăşi, divinitatea eternă, Roma, nu-şi lua pristav al ordinelor ei imuabile pe muritorul făcut o clipă preot suprem al cultului ei, ci pe întregul popor al credincioşilor ei, în abstracţia lui supraumană: Senatul şi Poporul roman.

A fi roman însemna a fi un om de specie unică.

Vasile Pârvan, Memoriale, Bucureşti, 1923, p. 186

48. Un complex de împrejurări fericite şi câţiva şefi abili făcuseră din daci, pe vremea lui Pompei, cea mai mare putere a Europei. Olbia, care rezistase la cinci secole de asalturi barbare, fu cucerită şi distrusă – şi de atunci înainte dacii, stăpâni ai Mării, ai gurilor marilor fluvii şi stăpâni peste pământurile roditoare din sudul Rusiei, putură ridica pretenţii pentru un rol suveran. Pe Dunăre, urcară spre Europa Centrală. Înfrânseră repede pe galii scordisci din părţile Belgradului, cucerind câmpia Ungariei de astăzi, de la ultimii moştenitori ai celtului Segovesc. Împinseră pe Boii din Boemia şi pe Noricii din Stiria. Sabii fură bătuţi în lupte sângeroase. (…)

De la Viena la Odesa, imperiul dacilor stăpânea cele mai importante vaduri de comerţ, ca şi pământurile cu solul şi subsolul cel mai bogat din Europa Centrală. În jurul lui Buerebista (“el nu fu niciodată învins”) şi al lui Deceneu dacii delirară de entuziasm şi de încredere în puterea lor, vreme de trei decenii. La un secol şi jumătate după Buerebista, Dacia ajunse din nou la mare faimă şi glorie sub celălalt rege al ei, Decebal. Atât sub acesta, cât şi sub cel dintâi, inima politică a Daciei bătea în cadrilaterul de munţi cuprins între apa Mureşului, a Sebeşulului şi a Streiului. Pe coastele de pe vârfurile a zeci de munţi din această regiune se înălţau tot atâtea cetăţi şi fortăreţe, unde-şi aveau reşedinţa regii Daciei, ca şi sfetnicii lor militari şi religioşi mai de seamă. Una din aceste cetăţi era capitala Daciei. De pe munţii lor, privirea prindea în zilele senine toată Transilvania încinsă de munţi. Rotindu-şi de acolo privirile şi gândul, Buerebista şi Decebal trăiau, putem spune, articulaţia şi dimensiunile geografice ale Daciei şi descifrau fizionomia şi destinul fiecărui organ geografic al acesteia. De acolo pornind, se oţeliseră Dacii “în vântul largului”.

Camille Jullian, Histoire de la Gaule, Paris, 1920-26, în Prefaţă şi în cap. I, Popoarele vechi ale Europei

49. Dacii au fost primul popor barbar cărora stăpânitorii lumii le-au plătit tribut, pe timpul împăratului Domiţian; Traian a trebuit să poarte un război sângeros cu regele lor Decebal, împăratul reuşind să transforme Dacia în provincie romană; mulţi dintre daci s-au retras, alţii încet, încet s-au romanizat.

S. M. Soloviov, Istoria Rosii s drevneişih vremen, Cartea I, Moscova, 1960, p. 81

50. Când Roma din republică devine imperiu, Dacia era singura putere europeană care se mai putea măsura cu Romanii.

Horațiu

60. …pentru apărarea neamului nostru, trebuie să folosim toate mijloacele legale, pentru a evita ca numărul mare al numelor cu rezonanţă străină să constituie aparenţe defavorabile la stabilirea numerică a populaţiei maghiare.

Ordinul nr. 6.541 din 18 feb. 1942 al Ministerului de Justiţie maghiar

157. Deşi se simţeau umiliţi că tocmai românii au fost cei care i-au eliberat de bolşevici, bucuria maghiarilor că scapă din infernalul paradis al sovietelor – paradis pentru stăpânitori şi infern pentru victimele acestora – era mai vie ca orice alt sentiment.

Ambassadeur Comte de Saint-Aulaire, Confession d’un vieux diplomate, Paris, Flammarion, 1954, p. 486

154. Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de mari încât ele răscumpără veacuri întregi de suferinţă.

Bucuria noastră nu este bucuria unei singure generaţii.

Ea este sfânta tresărire de bucurie a întregului popor român, care de sute şi sute de ani a îndurat suferinţele cele mai crude, fără să-şi piardă credinţa neclintită în sosirea acelei zile care ne uneşte astăzi şi care trebuia să vie, care nu se putu să nu vie.

Fraţilor, fiţi bine veniţi.

Ion I. C. Brătianu, Discurs de întâmpinare a delegaţiei de ardeleni aducători la Bucureşti ai actului Unirii cu Ţara

155. Umanitatea se află în adâncul firii tale naţionale.

Un român înţelege şi iubeşte oamenii de alt neam nu printr-o depăşire a realităţii sale de român, printr-o coborâre undeva în substratul pur uman al personalităţii sale, ci rămânând român. Un român, când simte milă faţă de un ungur, în milă e tot român. Şi se simte cu atât mai mult aceasta, cu cât e mai puternică mila… Sentimentul de frăţie umană care simte că-l leagă de un ungur, e un sentiment colorat româneşte, nu e anaţional.

D. Stăniloaie, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1935, p. 12

156. Cu preţul celor mai grele sacrificii, România a îndeplinit în sud tradiţionala sa misiune care, la nord, a fost întotdeauna a Poloniei; România a fost odinioară o stavilă împotriva invaziei tătare, iar în zilele noastre a pus capăt unei dezordini care ameninţa să aducă puterea bolşevică până la porţile Vienei. România s-a salvat pe sine, dar a eliberat şi Ungaria de o dominaţie abjectă care, o vreme, se instalase în imperiului sfântului Ştefan. Acesta a fost şi sentimentul autorităţilor maghiare, căci atunci când armata română se pregătea să evacueze teritoriul lor, prefectul maghiar de Szabolcs a intervenit pe lângă comandamentul român rugându-i să-şi menţină ocupaţia care proteja ţara împotriva armatei roşii, iar la câteva luni după aceasta o cerere similară a fost din nou făcută, de teama unei reacţii a albilor… Probabil că maghiarii au mai uitat din binele făcut de români Ungariei în 1919; n-ar fi rău să înviorăm amintirea acelor servicii.

Jules Cambon, diplomat francez, în “Revue des deux Mondes”, Paris, 1 Decembrie 1927, p. 619-620

152. Politica noastră nu este condusă de ură contra maghiarilor, ci de dragoste pentru interesele de existenţă naţională a poporului român. Dragostea aceasta ne îndeamnă la cea mai hotărâtă rezistenţă contra tendinţelor utopiste de deznaţionalizare sprijinite de politica de stat a Ungariei, dar dragostea aceasta e mult prea curată şi sfântă ca să se poate profana prin manifestaţii de ură.

V. Branişte, “Drapelul”, Lugoj, nr. 16 din 1905

153. Noi, onorată Adunare Naţională, vedem în înfăptuirea unităţii noastre un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor. Noi propunem decretarea unirii cu Regatul României a întregii Transilvanii, a întregului Banat şi a întregului teritoriu locuit de români al Ungariei. Pe aceste teritorii locuiesc însă şi alte neamuri, cu alte însuşiri şi alte tradiţii. Noi nu voim să răpim individualitatea etnică nici fiinţa naţională a acestor neamuri. Noi nu voim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa lui particulară, cât şi în legătură cu viaţa de stat. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri, şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Noi ne încredem în trăinicia noastră şi în vrednicia proprie şi nu vrem să istovim forţele altora. Este adâncă înrădăcinată în noi convingerea că numai un regim cu adevărat democratic ne poate întări ţara şi înălţa Neamul.

Iuliu Maniu, Discurs în Adunarea Naţională, Bucureşti, Decembrie, 1918

120. Noi nu maghiarizăm pe nimeni cu forţa. Noi suntem adepţii maghiarizării naturale, spre care îi împinge pe cetăţeni patriotismul lor. Ungaria ori va fi maghiară, ori nu va mai fi deloc!

“Pesti Naplo”, nr. 110, din 1889