Holocaustul a produs un fond documentar impresionant. Lipsesc însă – aşa cum arată unii istorici, lipsesc actele oficiale care să dovedească, direct şi pozitiv, deci indubitabil, funcţionarea unei politici, a unei strategii naziste a genocidului anti-evreiesc. Poate că şi din această cauză fondul documentar al Holocaustului este alcătuit preponderent din mărturii. Mărturii ale victimelor Holocaustului, cu privire la evenimente nemijlocit cunoscute în calitate de participanţi, de victime, sau mărturii ale celor care au preluat, iar unii au mai şi prelucrat, mărturia şi relatările unor persoane care au fost martori oculari, dar n-au mai apucat să-şi depună mărturia proprie, s-o facă publică. Din păcate (sau din fericire!), o bună parte dintre aceste mărturii „catastrofice”, care ilustrează posibilităţile nelimitate ale bestialităţii omeneşti, ale decăderii umane, s-au dovedit a fi invenţii, scenarii imaginare ale unor indivizi de rea credinţă sau prea marcaţi emoţional de alte relatări fabulatorii. Fiind greu să distingem între mercenarii minciunii neruşinate, scelerate, şi cazurile patologice, îi vom pune pe toţi la un loc, în aceeaşi categorie, a autorilor de la care ne-a rămas varianta paranoică şi delirantă a Holocaustului.
Poate că folosim un termen prea dur, dar nu avem încotro. Suntem prea conştienţi de răul imens pe care îl aduc aceşti indivizi iresponsabili, suntem conştienţi de riscul că luându-i în serios, iar mai devreme sau mai târziu descoperindu-se minciuna şi falsul comis (vezi săpunul din trupurile evreilor gazaţi), această descoperire va diminua drastic gravitatea Holocaustului, îl va deforma şi falsifica în sens invers, coborîndu-l în derizoriu chiar. La nivelul anecdoticii populare (inclusiv evreieşti) acest fenomen este deja înregistrat!
Credem că asemenea regretabile mutaţii pe care le suferă imaginea publică a Holocaustului sunt consecinţa cea mai directă a faptului că ne lipseşte varianta oficială a Holocaustului, acreditată până la detaliu de concluziile justiţiei şi ale cercetării istorice academice, şi asumată de autorităţile evreieşti în mod oficial şi încărcată astfel cu autoritatea morală a celor mai legitimi moştenitori ai victimelor Holocaustului. În lipsa acestei versiuni, feluriţi autori se întrec între ei şi cu propria imaginaţie pentru a pune în circulaţie – hârtia tipărită rabdă orice! – episoade şi scene de o cruzime şi o bestialitate într-adevăr unică, fără pereche în istoria fantasmelor care au bântuit vreodată mentalul comunitar. Din fericire, de cele mai multe ori aceste texte nu rezistă la o lectură sumar critică, lucidă, iar dacă mai pot fi şi confruntate cu alte surse, textele respective îşi arată imediat, oricui, arama minciunii morbide şi stupide. În acest sens, vom pune pe două coloane, faţă în faţă, doi autori care (pretind că) au trecut prin experienţa Auschwitz-ului, relatată în lucrări relativ bine cunoscute în bibliografia Holocaustului: Rudolph Hrba & Alain Bestic, Je me suis évadé d’Auschwitz, ed. Ramsay, 1988 şi Wieslaw Kielar, Anus Mundi, 1980 (publicată în România în 1984, sub titlul Cinci ani la Auschwitz). Amândouă cărţile descriu, la un moment dat, vizita lui Himmler, marele lider nazist, la Auschwitz. Cele două versiuni sunt radical diferite. Iată mai întâi versiunea lui Rudolph Hrba: „În ianuarie 1943, Heinrich Himmler a revenit la Auschwitz. […] Scopul principal al vizitei sale era să vadă cu ochii lui […] punerea în funcţiune a primei uzine de ucidere pe bandă rulantă, unică în lume; inaugurarea ultimei jucării a comandantului Hoss, cuptoarele crematoriului. Acesta era într-adevăr un lucru făcut ca lumea: o sută de metri în lungime, şaizeci în lăţime, cincisprezece cuptoare care puteau arde fiecare câte trei corpuri deodată în douăzeci de minute, un monument de beton care i-a adus gloria constructorului său Herr Walter Dejaco.
[…]
El (Himmler) a asistat la o impresionantă demonstraţie, umbrită doar de orarul care ar fi cauzat probleme chiar şi într-o mare gară germană. Nerăbdător să provoace admiraţia cu noua sa jucărie, comandantul Hoss prevăzuse pentru acea zi sosirea unui transport special de trei mii de evrei polonezi şi masacrarea lor după ultima modă nazistă.
Himmler a sosit la ora opt, iar spectacolul trebuia să înceapă o oră mai târziu. La nouă fără un sfert, noile camere de gazare, cu simulacrele de duşuri şi cu inscripţiile „Fiţi curaţi!”, „Rămâneţi calmi!” erau pline până la refuz. Paznicii SS se asiguraseră, trăgând focuri de armă la intrare, că nu se pierdea nici măcar un milimetru pătrat: cei care erau deja înăuntru se îndepărtau de uşi, făcând loc altor victime. Apoi, bebeluşi şi copii mici au fost aruncaţi pe deasupra capetelor oamenilor, iar porţile au fost închise ermetic. Un SS-ist purtând masca de gaz reglementară stătea pe acoperişul camerei de gazare, gata să arunce granulele de Zyklon B care degajau acidul cianhidric. În acea zi era un post de onoare, ocazia de a avea spectatori atât de „distinşi” se ivea rar, iar el era cu siguranţă la fel de crispat ca şi când ar fi trebuit să dea startul la derby-ul din Epsom.
La ora 8:55, tensiunea devenise aproape de nesuportat. Omul cu casca de gaz nu înceta să se joace nervos cu cutiile cu granule; dedesubt, publicul era foarte atent.
Nici un semn de la Reichsfuhrer, care plecase să ia masa cu comandantul Hoss. Un telefon a început să sune undeva. Toate capetele s-au întors în direcţia sa. […] Mesajul era următorul: „Reichsfuhrer-ul nu şi-a terminat încă micul dejun”.
[…] În interiorul camerei de gazare, bărbaţi şi femei, cu toţii înnebuniţi de groază, înţelegând în sfârşit ce însemna un duş la Auschwitz, au început să strige, să urle, să bată cu pumnii în uşi: nimeni de afară nu i-a auzit. Noile camere de gaz erau şi antifonate, nu doar etanşe pentru gaz.
[…]
La ora 11, cu o întârziere de exact două ore, a sosit o maşină. Himmler şi Hoss au coborât şi au discutat cu ofiţerii superiori prezenţi. Himmler le-a ascultat cu atenţie explicaţiile detaliate privind operaţiunea în curs de desfăşurare. Se îndreptă cu paşi calmi spre uşa închisă ermetic şi aruncă o privire prin vizetă asupra fiinţelor care urmau să îndure supliciul.
A revenit pentru a le adresa subalternilor noi întrebări. În sfârşit, totul era gata, se putea începe.
Ceea ce văzuse a părut să-l mulţumească şi să-l binedispună. Deşi fumător de ocazie, a acceptat o ţigară de la un ofiţer şi, în timp ce trăgea câteva fumuri stângace, râdea şi glumea. Această pauză de destindere nu trebuia să însemne îndepărtarea de faptele esenţiale. Şi-a părăsit de mai multe ori anturajul pentru a observa procesul letal prin vizetă, şi atunci când toate victimele au murit, a devenit foarte interesat de continuarea operaţiei.
Corpurile au fost duse în cărucioare la crematoriu, dar arderea nu a început imediat. Se smulgeau dinţii de aur, se tăia părul femeilor, care urma să asigure etanşeitatea ogivelor şi torpilelor. Cadavrele evreilor bogaţi, remarcaţi dinainte datorită aspectului lor, urmau să fie disecate. Poate câţiva dintre ei, şireţi, înghiţiseră bijuterii, poate chiar diamante!
Aşa cum se poate vedea, nu era o treabă simplă; cu toate acestea, maşinăria s-a dovedit extrem de performantă în mâinile unui personal calificat. Himmler a aşteptat până când fumul de deasupra coşurilor a devenit gros, apoi s-a uitat la ceas.
Era ora unu, ora mesei de prânz. […]”
Am luat acest lung citat din cartea Holocaustul de Jurgen Graf, pag. 31-32, carte publicată în România la celebra editură Samizdat. Autorul cărţii, în comentariul acestui citat, enumără şase motive (de ordin tehnic, ştiinţific şi logic) pentru care este imposibil de acceptat mărturia lui Rudolph Hrba. Ca simpli cititori, sesizăm uşor bunul simţ care îl inspiră pe Jurgen Graf, a cărui contestaţie credem că se confirmă prin mărturia celuilalt supravieţuitor de la Auschwitz. Iat-o:
„În primăvară a vizitat lagărul Himmler. Lagărul strălucea de curăţenie. Musulmanii au fost ascunşi undeva. Prin lagăr se învârteau doar deţinuţii bine hrăniţi şi curat îmbrăcaţi. Revier-ul nostru căpătase înfăţişarea unui spital adevărat. Cel puţin pe dinafară. Bolnavii stăteau întinşi câte unul într-un pat, pe cearşafuri, şi erau acoperiţi cu pături curate. Sub paturi erau bazine, raţe şi oale de nopte. Diätkuche pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac, supă fără sare pentru cei bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineau regim. Leichenträger-ii trebuiau să lucreze pe ascuns.
Vizita lui Himmler a avut părţile ei bune. O parte din binefacerile de paradă au rămas. Ceea ce nu s-a schimbat era mortalitatea, ba chiar a şi crescut. Moartea nu ierta pe nimeni, inclusiv personalul spitalului. Au început să se răspândească epidemiile. Revier-ul nostru avea o faimă din ce în ce mai proastă printre deţinuţii din lagăr. Din nefericire, această faimă era cât se poate de întemeiată. Majoritatea pacienţilor spitalului nu se mai întorcea în lagăr. Din spital erau duse, de câteva ori pe zi, partide întregi la crematoriu. Căci ce putea să realizeze chiar şi cea mai bună îngrijire medicală, dacă nu erau medicamente. Alifie neagră pentru Krätze sau „calmante” erau suficiente, ca şi tanalbină, cărbune sau „bolus alba”. Dar cu astea încă nimeni nu fusese vindecat. Puţini au ieşit din spital vindecaţi, ei erau excepţii. Nu e, deci, de mirare că deţinuţii ocoleau spitalul pe cât le stătea în putinţă.”
Îi las pe cititori să-şi aleagă versiunea pe care s-o ia în serios. Personal, mă număr printre cititorii care îl vor considera pe Wieslaw Kielar mai credibil, mai corect, fiind mult mai plauzibil ca lucrurile să se fi petrecut aşa cum le descrie W.K. Chiar dacă în felul acesta ne trezim în faţa unui Himmler care vizitează Auschwitzul pentru a se încredinţa că deţinuţii au parte de un regim de viaţă şi de o îngrijire medicală conform normelor civilizaţiei! Vizita lui Himmler declanşează printre responsabilii lagărului o veritabilă potemkiniadă, pentru a nu se abate de la ceea ce Himmler se aştepta şi dorea să constate că se întâmplă la Auschwitz. Să ne ierte Dumnezeu dacă greşim, dar acest Auschwitz al lui Himmler nu are nimic de-a face cu un lagăr de exterminare, cu degradarea fiinţei umane, cu asasinatele în masă, cu Holocaustul, în definitiv! Dimpotrivă!…
Fireşte! Îi las pe cititori să decidă… Le dau câteva explicaţii terminologice: în jargonul de la Auschwitz, porecla musulmani era pentru „deţinuţii epuizaţi de muncă şi de foame, aflaţi într-o stare de istovire totală a organismului; musulmanii se caracterizau, de asemenea, printr-o stare psihică tot atât de precară” (p. 398). Revier-ul este spitalul lagărului, iar Leichenträger-ii „deţinuţi care transportau cadavrele; lucrători la morga lagărului”(p.397). Aşadar, lui Himmler nu i-ar fi făcut plăcere să afle că la Auschwitz deţinuţii mai şi mor! Drept care, se făceau eforturi surprinzătoare pentru sănătatea deţinuţilor, punându-li-se acestora la dispoziţie chiar şi o Diätkuche, adică o bucătărie dietetică ce „pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac, supă fără sare pentru cei bolnavi de rinichi şi pâine albă pentru cei care ţineau regim”! (De parcă – ne vine să comentăm, naziştii n-ar fi conceput să trimită la gazare decât persoane perfect sănătoase!)
Numesc „surprinzătoare” aceste eforturi ale administraţiei naziste prin raportare la imaginea Auschwitz-ului şi a altor lagăre naziste de concentrare, imagine sinonimă cu „iadul pe pământ”. Aşa am fost obişnuiţi să ne gândim la ce a însemnat regimul de detenţie din aceste lagăre. Zeci de filme, sute de cărţi, piese de teatru, reportaje etc. ne-au indus o anumită viziune despre ce au însemnat aceste lagăre, viziune contrazisă chiar de titlul pe care cartea lui Wieslaw Kielar l-a primit în ediţia românească: a fost posibil ca la Auschwitz, într-un lagăr de exterminare deci, cineva să supravieţuiască cinci ani?!…
Evident, cu această viziune nu rimează nici ideea că, înainte de a fi gazaţi, deţinuţii de la Auschwitz erau trataţi şi vindecaţi de ulcer şi alte boli! Logica, extrem de rafinată a acestui comportament, totuşi criminal, ne scapă.
Cartea lui Wieslaw Kielar nici vorbă să nege Holocaustul. Ea conţine dese referinţe la arderea în crematoriu a cadavrelor rezultate din gazarea a mii de deţinuţi, dar, pentru orice meseriaş al scrisului (şi al cititului), aceste relatări par a fi „lipite”, exterioare reconstituirii propriu-zise, afectând prea puţin evoluţia personajului principal. Fără să ne propunem o lectură şi o analiză detaliată a acestei cărţi, o considerăm totuşi din categoria acelor texte care spun mai mult şi câteodată cu totul altceva decât autorul ar fi vrut să spună. Şi asta pentru că relatarea fiind de cele mai multe ori onestă, lasă să „scape” în text detalii şi aprecieri, fapte aşadar, care contrazic teza cărţii. Teza cărţii fiind aceea că la Auschwitz a fost anus mundi, adică locul cel mai murdar şi mai abject al lumii, al umanităţii. Iată numai câteva din întâmplările şi situaţiile descrise care infirmă nu numai teza din titlul cărţii, ci şi întreaga literatură a Holocaustului, infirmă imaginea „standard” a Holocaustului, imaginea hollywoodiană a acestuia:
* deţinuţii primeau fără restricţii scrisori şi pachete de la familie şi de la orice altă persoană;
* un deţinut „cânta în orchestra lagărului la tamburină şi la tobă”. Alt deţinut „şi-a aranjat în cameră un fel de atelier cu şevalete, cadre şi alte accesorii pentru pictură, unde se dedica cu pasiune artei în orele libere”. Pe scurt, „Fiecare făcea ce ştia. (Mai mulţi deţinuţi) pregăteau o comedioară sau ceva în genul ăsta. De obicei veneau după masă, când nimeni nu-i deranja: Lagerarzt-ul (medicul de lagăr, SS-ist) lipsea întotdeauna, iar SDG-ul (SS-istul din serviciul sanitar) se evapora şi el undeva, iar autorităţile din lagăr îi tratau cu indulgenţă”(p. 62 şi 96);
* la Auschwitz s-au înfiripat o mulţime de idile, deoarece „o dată cu trecerea timpului şi stabilizarea, într-un anumit sens, a condiţiilor din lagăr, în relaţiile cu femeile a început să predomine alt element, de natură mai intimă, şi anume cel sexual, care izvora din imbolduri mai terestre, dar cât se poate de naturale”(p.111);
* citat:”Pe Lagerstrasse era o înghesuială ca pe Corso într-un oraş mare. Toţi se grăbeau să ajungă la concertul de lângă bucătăria lagărului, aflată în apropierea gardului de sârmă care despărţea lagărul de bărbaţi de cel de femei.[…] Tocmai în acest loc deschis cei înţeleşi îşi aveau punctul de întâlnire. Orchestra lagărului cânta valsuri. Am căutat-o cu privirea pe Halina.”(p.210);
* „E drept, foamea nu mă ameninţa. Primeam multe pachete cu alimente de acasă”(p.281); „Pe noi nu ne interesau aceste chestiuni. În perioada aceea nu sufeream de foame şi aveam alte probleme de rezolvat”(p.279);
* „Andrzej, un hoţ, beţiv şi zănatic, nu trăise în viaţa lui atât de bine ca aici în lagăr. De ce ar fi evadat?”(p. 260);
* de evadat de la Auschwitz nu era prea greu. Autorul nostru a avut nenumărate ocazii. Iată una: „Doamna Zommer mi-a dat clar de înţeles că aş putea să evadez. Aş primi îmbrăcăminte, o bicicletă şi aş fi ajutat să ajung până la graniţa Generalgouvernement-ului. Deşi nu o dată fusesem tentat să plec, nu am acceptat acest proiect atât de ispititor.”(p.135 şi altele);
* „De atunci, evadările au devenit tot mai frecvente. Cel mai des evadau ruşii şi polonezii. Încet-încet, autorităţile lagărului s-au obişnuit cu această situaţie. Cu timpul s-a renunţat chiar şi la apelurile prelungite.”(p. 270);
* deţinuţii primeu bani de acasă şi-şi puteau face cumpărături la bufetele din lagăr (p.232);
* „Am primit un pachet mare cu alimente. M-am mirat: chiar alaltăieri primisem altul de acasă. Numele expeditorului a lămurit totul: pachetul îl trimisese Tosia, fiica bătrânului. Ce surpriză plăcută![…] Alimentele primite nu le mâncam singur, le împărţeam cu ei, iar ei îmi dădeau sardele sau alte conserve.”(p.225) Sunt nenumărate relatările din care rezultă că alimentaţia deţinuţilor era convenabilă, iar posibilităţile de a o îmbunătăţi se ţineau lanţ.
* la Auschwitz a funcţionat şi un Familienlager (lagăr pentru familii);
* deţinuţii care aveau păduchi şi nu declarau aceasta spre a fi despăducheaţi erau pedepsiţi luându-li-se pâinea din meniu;
* „Sărbătorile au fost bogate. Am avut carne, şuncă, salam, votcă. Era o atmosferă de parcă ne-am fi aflat în libertate. Stomacul plin şi alcoolul generau optimism.”(p.250);
* „Cel mai rău era duminica, ziua în care nu se lucra. După amiaza avea loc obligatoriu Lausenkontrolle (controlul păduchilor), iar apoi o oră de Bettruhe (odihnă). E adevărat, Lausenkontrolle nu ameliora prea mult condiţiile de igienă din lagăr, dar cel puţin îi obliga pe anumiţi jegoşi să se spele o dată pe săptămână şi să-şi schimbe lenjeria cu alta mai curată. Şi „odihna” obligatorie de o oră duminica după-amiaza, la sfârşitul unei săptămâni cu douăsprezece ore de muncă pe zi, nu era altceva decât tot o şicană: blocarea pentru un timp a mişcărilor şi a contactelor dintre deţinuţii din diferite blocuri. […] Eu notam numerele celor deosebit de murdari şi păduchioşi, care mai târziu urmau să fie duşi de Stubendienst (şeful de sală) la despăduchere, operaţiune deosebit de dezagreabilă deţinuţilor.”(p. 247);
* deţinuţii care erau prinşi că s-au ascuns ca să nu plece la muncă erau pedepsiţi cu cinci lovituri la fund (p.242-243);
* „Percheziţia s-ar fi sfârşit aici, dacă nu ar fi scos de sub pat două pachete mari cu alimente.[…] Hans a scos pe rând tot conţinutul şi l-a pus pe masă. Helmersohn s-a făcut verde de furie: – Soldaţii noştri mor de foame pe front, iar aici „ăştia” au de toate?![…] Scandalul mare a început abia după deschiderea dulăpiorului din care cădea lenjerie de mătase. Foloseam lenjerie de mătase pentru că în ea păduchii nu rezistau atât de bine ca în lenjeria de bumbac. Nu-mi fusese greu să fac rost de ea…”(p.239);
* Când au început bombardamentele aliaţilor asupra Germaniei, paznicii aveau mare grijă să-i pună pe deţinuţi la adăpost, adică se străduiau să evite exterminarea celor deportaţi într-un lagăr mai târziu declarat lagăr de exterminare!
* la Auschwitz naziştii au întocmit un „registru al decedaţilor” (Totenbuch) „care trebuia ţinut la zi, căci altfel apelurile ieşeau prost”(p. 155). Un prim comentariu: unde sunt azi aceste registre? Cuprind ele 4.000.000 de nume? În plus, fiecare deces făcea obiectul unui raport de deces, în care se făcea „un istoric al bolii”(p. 195). S-a produs astfel o arhivă bogată şi explicită, care ne-ar permite o inventariere exactă a victimelor nazismului. De ce nu s-a făcut până azi?
* ca să ucidă un deţinut, fie el şi evreu, bunul plac al SS-istului nazist nu era destul, nu era acoperitor, ci trebuia să însceneze un motiv, de regulă tentativa de evadare, cu declaraţii ale unor martori etc., ceea ce nu era uşor (p. 123 ş.u.);
Cele de mai sus sunt suficient de edificatoare pentru ca mărturia autorului să intre, fără voia acestuia, în contradicţie netă cu ceea ce s-ar putea numi imaginea standard sau hollywoodiană a Auschwitzului nazist. Starea de perplexitate pe care o produc aceste detalii în conştiinţa oricărui cititor sensibil şi inteligent atinge o cotă foarte înaltă (cea mai înaltă, în cazul subsemnatului) atunci când aflăm ce se întâmpla cu cenuşa deţinuţilor arşi în cuptoarele, în celebrele cuptoare de la crematoriile din Auschwitz. Aflăm de la Wieslaw Kielar că vestita cenuşă era expediată de autorităţile lagărului familiei celui incinerat! Repet: cenuşa deţinuţilor decedaţi la Auschwitz era trimisă familiei acestora!… Iată citatul care, la o lectură atentă, spune atât de mult despre adevăratul Auschwitz:
„Bolnavii mutaţi la Birkenau n-au fost gazaţi. Dar soarta lor a fost pecetluită. În următoarele câteva zile, lăsaţi fără supraveghere şi ajutor medical în condiţiile îngrozitoare ale lagărului Brzezinka care de-abia se organiza, au murit acolo aproape toţi. Cadavrele lor au fost incinerate în crematoriul nostru, încărcându-se într-un cuptor câte patru cadavre odată. Procesul de incinerare a fost şi el scurtat, şi, drept urmare, cadavrele nu se transformau complet în cenuşă. Oasele nearse erau sfărâmate cu un pisălog de lemn şi dacă, la cererea familiei, urna cu rămăşiţele pământeşti ale defunctului urma să fie trimisă acesteia, (s.n.) atunci cenuşa se mai trecea o dată prin sită unde erau amestecate rămăşiţele tuturor morţilor. Nu era de ajuns că familia nu primea rămăşiţele pământeşti autentice ale celui drag, chinuit în lagăr, dar trebuia să mai şi plătească un preţ pipărat pentru trimiterea urnei. Cinismul şi obtuza neomenie hitleristă îşi sărbătoreau triumful conform principiului Pecunia non olet…” (p. 106)
În mod evident, Wieslaw Kielar nu este un profesionist al scrisului şi, deci, nici al minciunii. Cartea sa este, în chip evident tezist, o carte anti-nazistă. În citatul de mai sus, sincer în anti-nazismul său, Kielar este indignat – pe drept cuvânt – de lipsa de respect arătată de autorităţile lagărului faţă de deţinuţii decedaţi şi faţă de familiile acestora. Cinismul naziştilor, împins până la „preţul pipărat” perceput pentru trimiterea urnei, este, într-adevăr, neomenos. Dar, cum toate pe lumea aceasta sunt relative, şi neomenia acestor autorităţi, a gestului relatat de Wieslaw Kielar, este o mărime fluctuantă în funcţie de reperele puse în joc. Raportând gestul respectiv la o lume a normalităţii, ne însuşim punctul de vedere al autorului. Dar dacă raportăm acest text, acest citat, la sutele, la miile de texte în care Auschwitz-ul este prezentat ca locul în care, zilnic, erau arse în crematorii sute de cadavre, ale celor 4.000.000 (patru milioane) de victime transformate în cenuşă – ceea ce, chipurile, explică de ce nu s-a mai găsit nici o urmă materială a acestui carnagiu apocaliptic, dacă citim acest text reţinând detaliul esenţial: urna cu rămăşiţele pământeşti ale deţinutului incinerat, la cererea familiei, era trimisă acesteia, prin poştă şi contra cost, atunci se cască în mintea noastră un imens semn de exclamare, de perplexitate. Îi lăsăm pe cititorii noştri să trăiască fiecare cum poate această stare, acest moment. Rezumându-ne la nivelul logic, raţional al comentariilor, vom spune doar că dacă într-adevăr lucrurile stau aşa cum le descrie Wieslaw Kielar, dacă într-adevăr a funcţionat la Auschwitz procedura deschisă mai sus – altminteri perfect concordantă cu mentalitatea tipic nemţească, germană – atunci mitul milioanelor de deţinuţi gazaţi şi arşi în crematoriile de la Auschwitz va trebui supus unei reexaminări critice urgente, întemeiată strict pe documente şi pe celelalte dovezi materiale la care putem apela, acordând toată atenţia şi argumentelor invocate de autorii revizionişti, negaţionişti, care contestă nu atât holocaustul, ca moment tragic din istoria lumii moderne, cât literatura mincinoasă, indecent de delirantă, care a invadat bibliotecile lumii, răspândind imaginea logic şi omeneşte vorbind imposibil de acceptat a unei hecatombe în care ar urma să dispară nu numai cele şase milioane de evrei, ci şi respectul de sine al umanităţii, nădejdea şi credinţa noastră în excelenţa fiinţei umane.
Animaţi de sentimente dintre care nu lipsesc preţuirea, compasiunea şi simpatia pentru neamul evreiesc, sperăm din toată inima ca o asemenea reexaminare a dosarului suferinţelor evreieşti din anii 1939-1945 să infirme varianta Holocaustului acreditată de autori, evrei şi ne-evrei, care au făcut de ruşine veacul nostru. Este reconfortant să afli că autorităţile germane stabiliseră o regulă, potrivit căreia la Auschwitz, din motive strict medicale, dar şi practice, deţinuţii decedaţi erau incineraţi, iar cenuşa acestora era trimisă familiei, la cererea acesteia şi contra cost, ceea ce presupune că decesul era comunicat familiei! Chiar dacă nu erau întocmai respectate de cei desemnaţi să le aplice, toate aceste proceduri naziste infirmă categoric ideea unui program de exterminare în masă, prin gazare şi incinerare! Infirmă atât intenţia, cât şi fapta!
Wieslaw Kielar a fost convins că prin relatarea sa demască „cinismul şi obtuza neomenie hitleristă”, rapacitatea regimului nazist! De aceea putem fi siguri că Wieslaw Kielar a relatat cu sinceritate detaliul esenţial: administraţia nazistă a Auschwitz-ului avea, prin lege sau prin regulamentul interior de funcţionare, obligaţia de a anunţa familia deţinuţilor decedaţi cu privire la producerea decesului, oferindu-se să expedieze, contra cost, cenuşa decedatului, rezultată din incinerarea obligatorie a celor decedaţi la Auschwitz. Aceasta este informaţia cea mai importantă pe care, fără să-şi dea seama de importanţa, de semnificaţia ei, ne-o furnizează Wieslaw Kielar cu oarecare candoare, căci o face împotriva tezei de care este însufleţită scrierea cărţii. Iar semnificaţia acestei informaţii este una singură: în condiţiile unei asemenea prevederi şi proceduri, la Auschwitz nu era posibilă exterminarea pe bandă rulantă a sute de mii de deţinuţi! Şi nici nu s-a încercat sau măcar intenţionat!
Precizăm: această concluzie se impune în condiţiile amintitei proceduri, dacă şi numai dacă aceasta într-adevăr a figurat în regulamentul sau legislaţia după care a funcţionat lagărul de concentrare, de deportare, de exterminare sau ce alt nume i se va da lagărului de la Auschwitz.
Cartea lui Wieslaw Kielar s-a publicat în România în anul 1984, la Editura Politică, o editură bine şi riguros controlată de evreii din conducerea Partidului Comunist Român. Directorul editurii era Valter Roman, ka acea dată. Lectura acestei cărţi nu a avut la vremea aceea efectul unei revelaţii. Chestiunea Holocaustului nu avea nici o tangenţă directă cu noi, românii. Decât cel mult pentru a ne oferi prilejul să constatăm, cu satisfacţie, abţinerea românilor, în frunte cu Ion Antonescu, de a participa la prigoana împotriva evreilor declanşată la sfârşitul anilor ’30.
Citită după 1990, cartea lui Wieslaw Kielar devine însă foarte importantă publicul românesc. Şi asta din cel puţin două motive:
* după 1990 s-a declanşat o vastă campanie de acuzaţii la adresa României şi a poporului român, pe ideea că „Holocaustul a început în România” (teză lansată de Moses Rozen, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România), românii fiind autorii asasinării în masă a peste 400.000 de evrei;
* după 1990 s-a publicat un număr însemnat, deşi încă insuficient, de documente, memorii şi informaţii cu privire la închisorile comuniste, la regimul penitenciar din acei ani, îndeosebi din perioada 1946-1964.
Raportând mărturia (şi amintirile) lui Wieslaw Kielar la cele două „evenimente” post-decembriste, fiecare cititor român devine interesat de toate informaţiile furnizate de autorul polonez pe care să le poată utiliza pentru a respinge acuzaţia de Holocaust în România, acuzaţii care, fără voia noastră, ne obligă să înregistrăm cu satisfacţie toate elementele care, faute de mieux, dacă nu privesc propriu-zis „holocaustul din România”, neagă sau diminuează cu severitate Holocaustul în general, ca parte şi capitol din istoria veacului al XX-lea. Dacă nu se va dovedi că este exagerată, mult pra exagerată cifra de 4.000.000 de victime evreieşti de la Auschwitz, atunci va fi compromisă şi ideea că românii au produs 400.000 de victime evreieşti, încurajându-ne astfel să ne facem pe plac şi să ne îndoim din toată inima de aceste cifre, şi chiar de fapta în sine (vezi „progromul” din ianuarie 1941).
Propunem însă şi o raportare a cărţii lui Wieslaw Kielar la publicaţiile post-decembriste care au avut ca subiect universul concentraţionar comunist din România: cărţi, reviste, filme documentare etc. Comparaţia pune faţă în faţă regimul de detenţie din Auschwitz şi regimul de detenţie de la Piteşti, Aiud, Gherla sau Canal! Nu mai lungim vorba şi punem concluzia: Auschwitz-ul descris de Wieslaw Kielar este, în cele mai multe privinţe, mai civilizat, mai uman, mai suportabil decât ceea ce a însemnat represiunea comunistă din România anilor 1946-1964.
Fireşte, rămâne de stabilit la ce distanţă se află Auschwitz-ul lui Wieslaw Kielar de Auschwitz-ul cel adevărat. Până la proba contrarie consemnăm impresia noastră că oricum imaginea standard – am numit-o „hollywoodiană” a Auschwitz-ului deformează adevărul mult mai mult decât o face autorul de care ne-am ocupat.
*
Condiţiile în care au fost lipsiţi de libertate cei pe care justiţia comunistă i-a considerat a fi nişte „duşmani ai poporului şi ai regimului” alcătuiesc un capitol considerat şi definitoriu din ceea ce multă lume numeşte a fi fost Holocaustul roşu. Majoritatea celor care au tratat acest subiect şi această perioadă istorică (1917-1989) stabilesc, în termeni clari sau mai voalaţi, răspunderea şi vinovăţia evreiască pentru instaurarea comunismului bolşevic în Rusia şi pentru tot ce a urmat! Cele „două” holocausturi tind tot mai mult să fie opuse unul celuilalt, în ideea că rolurile se inversează: victimele Holocaustului nazist devin beneficiarii Holocaustului comunist. Evident, sunt multe şi cărţile (lucrările) care alcătuiesc literatura Holocaustului roşu! Cum era de aşteptat, în această literatură evreii sunt prezentaţi ca agenţi ai Răului, ai ne-omeniei etc. Evident, şi-n această literatură există mult adevăr, dar şi multă mistificare sau „numai” exagerare. Încă puţin şi vom putea consemna şi aici o „variantă paranoică şi delirantă” a Holocaustului roşu, care sfidează orice logică şi bunul simţ cel mai elementar. O mostră din această literatură, ruşinoasă şi păguboasă în sine, ne-a oferit-o recent cartea Ofensiva iudaismului asupra României, scrisă de dl. Cornel dan Nicolae. Autorul este astfel la a doua carte pe acest subiect şi, personal, le apreciez pe amândouă pentru informaţiile adunate, pentru onestitatea comentatorului. Îl cunosc şi pe autor: o persoană modestă, deloc veleitară, inteligentă, cu simţul înnăscut al dreptăţii, al justiţiei, care a avut ocazia să cunoască în mod nemijlocit, ca victimă, mafia evreiască beneficiară a aşa-zisei privatizări din România de după 1990. În realitate, această privatizare a însemnat fie distrugerea economiei româneşti, fie înstrăinarea a ceea ce nu s-a distrus. Iar printre străinii beneficiari ai acestei „privatizări” cei mai mulţi şi mai generos răsplătiţi de guvernanţii români au fost „investitorii” evrei. Bunăoară cei care au luat pe mai nimic hotelul Bucureşti, unde lucru pe vremea aceea dl Cornel Dan Nicolae. Revoltat şi înverşunat împotriva celor care l-au transformat în şomer, Cornel Dan Nicolae s-a documentat de unul singur asupra subiectului („rolul investitorilor evrei în privatizarea post-decembristă din România”) şi, în final, a ajuns să fie preocupat de problema relaţiilor dintre români şi evrei de-a lungul unei dictaturi bolşevice, când, precum se ştie şi se spune, evreii comunişti „au ajuns să conducă România”. Asta în contextul est-european bolşevizat şi, în consecinţă, controlat şi el de evrei, inclusiv Uniunea Sovietică! … Cam aceasta este, în rezumat, teza implicării evreieşti în Holocaustul roşu!
Publicându-şi cea de-a doua carte, dl Cornel Dan Nicolae a considerat de cuviinţă să convoace în sprijinul tezelor sale şi o autoritate ştiinţifică, astfel că pe coperta a IV-a a cărţii a inserat următorul citat, extras dintr-o carte a lui Dan Zamfirescu: „Există o Securitate care nu va putea fi niciodată incriminată şi judecată şi care a dominat până în 1964. Oameni care au ucis oameni. Profesorul Gălăşanu era în bălţile Dunării şi şeful lagărului cerea 15 morţi pe zi. Când nu erau 15 morţi în fiecare zi, făceau scandal. Criminalul trăieşte, dar aparţine unei naţionalităţi care nu poate fi judecată pentru că intrăm în conflict internaţional. Dacă acest caz îl înmulţim cu foarte mulţi alţii până la faimosul Nicolski, aveţi bomba de care nu se atinge nimeni.”.
Decriptat – iar decriptarea e la îndemâna oricărei cititor cât de cât avizat, textul citat ne informează că până în 1964, Securitatea din România era condusă de evrei, evrei „care au ucis oameni”. Bunăoară, deţinuţii (politici) duşi „la stuf” plăteau un tribut estimat de Dan Zamfirescu la „15 morţi pe zi”. Criminalul de director, care pretindea cu vehemenţă această recoltă zilnică, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru crimele sale pentru că era evreu, iar evreii nu dau niciodată socoteală de faptele lor, decât cu riscul unui „conflict internaţional”, care este mai bine să fie evitat! Dar nu numai deţinuţii de la stuf, din bălţile Dunării, au avut director de puşcărie evreu, ci cam toate penitenciarele din anii 1946-1964 au avut directori evrei, cam toţi de teapa vestitului „criminal” Nicolski, iar unii încă sunt în viaţă. Dan Zamfirescu ne sugerează şi un calcul: cei 15 morţi pe zi îi înmulţim cu numărul închisorilor şi rezultă numărul celor care mureau zilnic ca să le facă pe plac evreilor bolşevici, instalaţi la direcţia penitenciarelor româneşti. Fireşte, înmulţim acest număr cu numărul zilelor din perioada amintită (1946-1964) şi obţinem numărul de români care şi-au dat viaţa ca victime ale opresiunii bolşevice, adică ale opresiunii evreieşti! Obţinem astfel un număr care va depăşi binişor numărul evreilor ucişi de Ion Antonescu: 400.000 după unii autori, 750.000 după alţii! Nu putem preciza totuşi acest număr căci asta ar însemna să declanşăm „bomba de care nu se atinge nimeni”! Cam asta vrea să spună domnul Dan Zamfirescu. Şi alţii ca el!
Care este adevărul?
Ca şi în cazul „evreilor ucişi de Antonescu”, adevărul nu este „undeva la mijloc”, ci exact la celălalt capăt. Adică, aşa cum demonstra într-o intervenţie a sa domnul Boldur Lăţescu, fost deţinut politic şi victimă a Holocaustului roşu, numărul victimelor celor două Holocausturi a fost exagerat cam în aceeaşi proporţie de autorii statisticilor respectvie, cam cu aceeaşi viziune delirantă asupra istoriei.
*
Departe de noi gândul că ştim cu exactitate care este adevărul. Suntem siguri de un singur lucru: ne bucură orice dovadă că victimele Holocaustului, nazist sau comunist, sunt mai puţine decât în cifrele fluturate în ochii lumii întregi de activiştii, mercenarii sau numai voluntarii deliranţi şi inconştienţi ai minciunii!
Domnule Alexandru Moraru,
Ați indicat revista Flux, din 2005. E pe internet? Îmi puteți da și mie linkul?
typo – uciși
Ionuț Moraru – ultimul sosit – urma alege, ce bani au scos morții, dar supravierțuitorii? Sâsâi cu dolarii pe față, dar nu știi că istoria este un ling șir de crime? Holocaustul evreilor este un vârf prin numărul mare de civili ucuși și prin ideologia criminală, nazistă. Nici stalinismul nu a fost mai bun. Aici ne oprim. Vorbă multă, prostie multă.
PS. Pt amatori de adevăr, am fost la Auschwitz. Pot merge și ei, ca vizitatori.
Cand auzim de Auschwitz e vorba de un singur cuvant: HOLOCAU$$$$$$T!
cu cata nerusinare va credeti cititi . sunteti niste nemernici criminali care puteti sa spuneti ca nazisti au fost oameni . holocaustul sa intamplat cu 65 de ani in urma si nu credeti dar credeti tot ce sa intamplat cu 2000 de ani in urma . cum sa minta evreii ? cum sa minta milioane de oameni ? vreti dovezi>? si azi mai traiesc chiar nazisti care au recunoscut totul . si azi sunt ca muzeu acele cuptoare si crematorii. de ce oare erau cremetorii sa arda gunoaie?avem un proces de la nuremberg , am avut atatea dovezi , filme si poze sinistre cum ucideau nazistii cu singe rece toti evreii din lagar pana la copii mici. sunt multe dovezi care atesta masacrul facut de hitler , am vazut filmari cu el din 1940 in care vorbeste clar de solutia finala. cine sunteti voi si ce interese aveti de aparati criminalii de razboi ? daca erau asa bine tratati in lagare de ce i au mai capturat? de ce hitler a inceput al doilea razboi mondial deja ocupase jumatate de europa. nu mai mintiti ca niste ordinari cu cartile voastre false ca nu prostiti pe nimeni. milioane de pameni au vazut lagarele si paturile din baraci . stateau cateva sute de oameni intr o baraca de se sufocau , si cand ii luau prizonieri ii bagau in trenuri marfare ca pe animale . toate rasele de oameni sunt facute de dumnezeu si nu avemm dreptul sa i exterminam noi .chiar daca evreii la u ucis pe isus, numai dumnezeu ii poate pedepsi si judeca. nimeni nun are acest drept sa se joace de a dumnezeul cu vietile altora. multi evrei la u iubit pe iisus si la u urmat . toti suntem pacatosi si toti facem rau dar nu la modul de a extermina o natiune numai de dragul puterii. domnul ion coja mai bine sa si scrie testamentul decat sa scrie minciuni si sa masluiasca istoria care stim cu totii cat este de mistificata. holocaustul a existat cu multe dovezi foarte multe , chiar daca nazistii au sters din urme. care spuneti contrariul sunteti niste nazisti nenorociti si fac ceva pe scrierile voastre de dobitoci nenorociti.
Nu va minte nimeni doamna ! Va mintiti singura atunci cind nu vreti sa cititi si sa invatati despre adevarata istorie a umanitatii. Din cite mi-aduc eu amint evreii l-au cam asasinat pe Iisus, adica l-au omorit nitel. Au murit 20 de miloane de rusi in timpul celui de-al doilea razboi mondial . Cu ce sint acestia mai praejos decit evreii? A da ,acestia sint poporul ales! Ales de catre cine?Si eu pot spune ca sint alesul lui Dumnezeu. Domnia voastra ma crede imediat conform doctrinei biblice ,care vrem nu vrem este de origine iudaica, crede si nu cerceta, sau mai sta un piculet pe ginduri si pe urma da cu batul in balta?!Ati auzit de Norman Finkelstein? E evreu! Cautati-l si cititi ce-a scris despre aceasta monstruoasa minciuna numita holocaust. Doar nu puteti crede ca un frate intru Iehova ar minti la adresa propriilor conationali. Nu mai credeti tot ceea ce vi se baga pe git si nu mai faceti greseal de a -i confunda pe evrei cu sionistii1 La buna vedere doamna !
Dului Mehr
va citez:”Îi mulţumesc d. Coja că m-a învăţat ce este adevăratul antisemitism”.m-a biuit un gand.inteleg ca sunteti evreu.vorbind romaneste.inteleg ca va referiti la necazul semintiei d-stra in cel de al doilea razboi mondial.nu atac cifre.ci doar o aroganta aparuta cam peste tot.faptic!:”SEMÍT, -Ă, semiți, -te, s.m. și f., adj. 1. S.m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc”. Dupa cate cad eu,cei mai putini semiti,presupunand ca DEFINITIA RESPECTA O ORDINE DESCRESCATOARTE,dintre toti semitii enumerati,CEI MAI PUTIN SUNT EVREII!!bizareria consta in aroganta lor,a evreiilor,sa acapareze NOTIUNEA DE SEMIT!nu se spune in cercurile Dumneavoatra oficiale ‘antievreu’ ci doar! Antisemint’.acaparand ,prin asta,evreii ,notiunea de semit.nici limba mea nu o mai pot intelege cum este?n-mai am acest drept?mai apoi,cam cati arabi au murit in razboi in ultima jumatate din secolul trecut?chiar pana azi?si nu numai in razboi.referindu ma ,evident la necazul dumneavoastra,ca tara,avut pana azi,cu tarile arabe.o mie,doua,cinci ,sapte,676775?cifrele s fara relevanta.oricum, multi!cauza?isrelul.motivatia?dreapta sau nu.logica:semitul de evreu ,omoara ,motivat sau nu,alti semiti.iata cum ,urmarea fireasca a logicii,evreul este un antisemit.decisiv si majoritar,azi.gemand din toti rarunchii,ca i oropsit.si neamurile s -antisemite-.profunzimea existentei holocaustului ma depaseste.cu siguranta au murit si evrei in viforul celui de al 2-lea razboi mondial.cu siguranta apar inflorituri.pro sau contra.referindu ma la numar.nu sunt in masura sa judec.ma framanta doar certitudinea altui sange ,decat al meu,de a cauta sa ma convinga cum se spune n limba mea la vrabie,turc sau tatar.cu sanatate,domnule Mehr
AVETI DREPTATE !Evreii nu sint un popor semit. N-au fost niciodata si nici nu vor fi! Vor doar sa faca pe lovitii de soarta sii sa-si ia banutul!
se vede imediat că unii evrei ce se pretind martori oculari la Auschwitz mint de îngheaţă apa.De ex zice unul că un asemenea cuptor pe cărbune putea să ardă 3 corpuri în 20 de minute. Acesta scoate maxim 800 de grade Celsius şi arde un corp în cel puţin 4 ore. Nici un cuptor modern pe gaz care scoate 1100 grade C nu poate asta. În plus nici unul nu poate fi folosit continuu. După două arderi trebuie oprit pînă a doua zi.Iar oasele nu ard nicicum.
2) Din ceea ce scriu ei reiese că nici nu au fost în lagăr. Unul scrie că paznivcii SS au tras focuri de armă la intrarea în sala de chipurile gazare. În nici un lagăr din lumea asta paznicii nu sînt înarmaţi cu arme de foc în interior printre deţinuţi.Aceştia poartă doar bastoane de cauciuc.Arme de foc au cei de pe perimetru şi garda de intervenţii. Aceasta intră numai în grup şi numai la alarmă.
3) Uşa de la Auschwitz (de la acea cameră) era de lemn. Se vede în multe poze.Nu era antifonată. În pozele vechi nu se văd duşuri în tavan.Acestea apar numai în pozele din propaganda sovietică.
4) Nu putea observa cineva un proces de gazare prin vizetă. A vrut să spună poate vizor, dar nici aşa nu se poate.Lîngă o uşă, chiar antifonată, ar fi fost în mod sigur scăpări de gaze.
D-le profesor, adevărul nu poate fi undeva la mijloc în cazul lui Antonescu. Comisia Wiesel afirmă fără probe că mai mult de un sfert de milion de evrei au fost ucişi atunci. Centrala Evreiască afirmă, tot fără probe, că 400.000. Nu putem să facem o medie şi să împărţim la doi adică între 120.000 şi 200.000 au fost ucişi ….tot fără probe.
Din moment ce Israel sau centralele evreieşti nu apelează la Tribunalul Internaţional de la Haga e clar că nu au probe.Dacă ar fi existat probe Mossad-ul le-ar fi găsit de mult. Fără o horărîre judecătorească nu ar trebui să aibă cineva voie să colporteze astfel de opinii personale. De aceea s-a făcut presiune asupra parlamentului nostru să fie abrogată legea cu privire la defăimarea României; ca să poată ei afirma orice fără să poată fi sancţionaţi legal.
Dl. Coja este un om jovial, lingvist de valoare, în istorie este, totuși, fără argumente negaționist. Disprețuiesc cu cea mai sinceră pornire pe oricine numește pe vrei jidani sau jidovi, doar pentru că aceste cuvinte au devenit peiorative în secolul XX, datorită antisemitismului legionar, antonescian și chiar „comunist”. În privinţa Holocaustului am să-i întreb pe naivi sau pe cei rău voitori, câţi evrei ar fi „trebuit” să moară în Transnistria ca să se considere Holocaust în România. Adio prieteni şi neprieteni.
Ma scuzati, am dat titlul in spaniola.
Este ,,Minciuna lui Ulise”.
Numai bine!
Cautati cartea :
PAUL RASSINIER – La mentira de Ulises
Demonteaza total Holocaustul!
Imi pare rau ca abia acum am descoperit acest OM, profesorul Ion Coja … dar ma bucur ca dinsul exista de mai demult in aceasta lume nebuna-nebuna si totusi atit de draga lui Dumnezeu!
Dragilor (zic astfel fiindca ar fi prea lung sa spun „Domnisoare, Domnisori, Doamne si Domni – si chiar imi sinteti toti dragi!), istoria evreilor de la iesirea din Egipt pina la rastignirea inversa a lui Petru si moartea lui Pavel este cea mai cunoscuta istorie din lume.
Ceea ce ne scapa noua romanilor, crestini cu datina (credinta bazata pe cartea tradusa dupa scrierile evreiesti, numita Biblie) este ca evreii se impart in mai multe categorii, tipuri, interese sau credinte – spuneti-le cum vreti.
Dar, eu vad 3 mari categorii: 1. evreii care au ramas credinciosi in traditia formata pe placul Levitilor de la Moise incoace, 2. evreii crestini – parintii crestinitatii de azi (ce vina au parintii ca unii copii o aiu razna?!), 3. cei facuti evrei, ca sa scape de presiunile crestinilor sau musulamnilor (in sec. 15, din zona de azi a Georgiei).
Il citesc pe d-l profesor Ion Coja cu aceeasi dragoste cu care pot citi si comentariile atit contra cit si pro. Sufletul ma doare cind vad cit de „singur” este d-l profesor intre ai lui, sau mai bine zis intre ai mei, sau si mai bine zis intre ai nostri.
Au fost citiva ani in care am renuntat sa mai ma consider roman, si asta fiindca imi puteam permite la zeci de mii de km de tara. Culmea e ca m-am nascut in Romania si orice as face, si oricite limbi as invata sa vorbesc, si-n oricite tari as trai tot roman voi ramine, chiar daca eu as refuza.
Dragilor, evreii (nu ca zic eu, sau d-l Ion Coja, sau multi altii) sint si ei oameni; sint si ei o padure cu uscaturi cum sintem si noi, si nemtii, si frantujii, si englezii (mai ales ei! – am eu cuie mari in talpa de la unii), si spaniolii, si … toate natiile pamintului.
Eu am auzit si de evrei buni si de evrei rai. Am auzit si de Moise (care cica nu se stie exact daca a fost evreu cu-adevarat), am auzit si de Caiafa, am auzit si de Petru, am auzit si de Iuda, am auzit si de Nicodim, am auzit si de Saul care dupa aia a devenit Pavel – toti au fost evrei, care au vrut binele evreilor, chiar daca unii doar cel personal, dar tot evreii erau, nu?
Si-l cred si pe Ioan cind zice ca D-zeu atit de mult a iubit lumea incit a trimis pe unicul lui Fiu ca cine crede in el sa fie mintuit si sa aiba viata vesnica. Si cine l-a omorit pe Isus? Noi, romanii?! Nu! Ei, evreii. Dar D-zeu i-a iubit! Pe toti evreii? NU! Ci pe cei care cred in Isus – dar ei au fost primii crestini: acei evrei care au fost huliti spuninduli-se „crestini” (urmasi ai credintei lui Cristos).
Dragilor, as putea sa spun multe din ce-am invatat in preaumblarile mele, dar ma opresc aici si vreau sa va spun ca scrierea acestui roman (prof. Ion Coja) este o scriere plina de curaj, cinste si credinta. Nu-l cunosc personal, traiesc pe partea cealalta a globului, si am auzit de dinsul de la un prieten drag acu o zi.
Sa va binecuvinteze D-zeu d-le Ion Coja si sa va dea sanatate, putere si viata lunga … ca restu’ vine de la sine.
„Existenţa lui Isus se bazează pe mărturii, de ce Holocaustul,ca fenomen istoric nu se poate cerceta pe bază de mărturii? De pildă, bunicii mei au fost împuşcaţi de militari germani pe malul Bugului.”
Foarte bine; veniţi cu mărturiile. Dv aţi citit mărturii? Nici nu îndrăzniţi să le publicaţi pt că se văd imediat minciunile .Se vede imediat cum se contarzic aceşti aşazişi martori. Ieu am citit cărţi scrise de unele persoane care au stat ani de zile în lagăre germane. Nici una nu a văzut cum oamenii sînt gazaţi.Chiar mărturiile celor din echipele speciale care au lucrat ani de zile la crematorii arată foarte clar că acolo nu au avut loc gazări deşi ei afirmă acest lucru.Iei spun că la mai puţin de o juma’ de oră de la gazare echipa intra,fără echipament special de protecţie(!),şi ducea cadavrele la cuptoare (unde era foc continuu !). Nu se poate aşa ceva. HCN le-ar fi adus serioase daune sănătăţii; în plus spitalul militarilor germani era peste drum de crematoriu.
Asta apropo de martori.
d-le Boris Marian Mehr , vă rog să aveţi bunul simţ şi să nu mai jigniţi pe cei care nu semnează cu numele lor critici .Ştiţi foarte bine că România a fost şantajată pt a putea intra în NATO,în timpul guvernării Năstase. A fost silit Năstase să dea un decret al guvernului prin care să pedepsească oamenii care aduc critici minciunii neruşinate care se numeşte holocaust.Ulterior a fost şantajat de către netrebnicii yankei şi parlamentul aşa încît a trebuit să facă şi o lege în acest sens şi să dea aspect democratic unei mîrşevii.
1) Dacă nu aţi fost acolo de unde ştiţi aşa de bine că ambii bunici au fost împuşcaţi de militari germani în 1942.Frontul era departe şi acolo paza teritorială o făceau românii şi ucrainienii (trupe sub control german)
2) Nu uităm că evreii sînt oameni,dar nici nu se poate admite să ne mintă sfruntat şi îmreună cu actuala putere americană să ne impună legi şi să pună botniţă intelectualilor noştri.Un intelectual cu botniţă e un zero.
3) Dl Coja ieste unul dintre puţinii care sacrifică interesele personale intereselor poporului şi refuză să trăiască în minciună.
Nu credeţi că dacă aduceţi o acuzaţie trebuie să aduceţi şi probe? De cînd acuzatul trebuie să aducă probe de nevinovăţie? Unde sînt probele că au fost gazaţi oameni la Auschwitz? Încercaţi să lămuriţi un om normal la cap că se pot gaza oameni cu acid cianhidric în cantitate foarte mică,înglobat în pastile de cretă şi folosit la distrugerea păduchilor; asta în camere neetanşe unde alături ard cuptoare şi nu există uşă decît la intrare şi aceea de lemn, iar totul se petrece la 15 metri de clădirea unui spital, aşa cum a fost cazul la Auschwitz.Unde sînt dovezile că românii au ucis 300.000 de evrei, cum zic famenii care compun comisia Wiezel? Au adus ei vreo probă? Dacă aveţi probe pt 300 sau pentru 3.000 de ce avansaţi aceste cifre aşa de mari? Ca să obţineţi despăgubiri,nu? Şi ca să induceţi oamenilor nevinovaţi dar mai ales urmaşilor lor un sentiment de vinovăţie şi să-i puteţi mai uşor manipula.
Dacă vrei să te respect trebuie să te declari egal cu mine ,nu să spui că tu aparţii unui popor ales şi că ieu sînt la nivel de insectă. Daţi sfaturile astea evreilor dv că ei fac ceea ce ne reproşezi nouă, adică jignesc şi nu respectă.
Îi mulţumesc d. Coja că m-a învăţat ce este adevăratul antisemitism. Etape – nu a existat Holocaust, apoi a existat , dar nu la noi, trei a existat, dar evreii l-au meritat, mai departe, le vom arăta noi Holocaust.Ce erori face d. Coja? Existenţa lui Isus se bazează pe mărturii, de ce Holocaustul,ca fenomen istoric nu se poate cerceta pe bază de mărturii? De pildă, bunicii mei au fost împuşcaţi de militari germani pe malul Bugului. Eu nu am fost acolo, aveam doar doi ani. dar am citit, iar bunicii nu mai trăiesc din 1942. Să spun eu că nu au fost împuşcaţi? Despre adevăr se poate spune orice minciună. Despre minciunp este mai greu să spui ceva, trebuie să cercetezi. Dragi creştini, în specoial cel care semnează curajos ” REVOLUTIE”, halal curaj, care scrie că d. Mihnea Georgescu sărută kururile jidovilor,
am reprodus cuvintele acestui brav revoluţionar de hârtie, nu uitaţi niciodată că evreii, ca şi voi sunt fiii acestui Pământ, sunt fiii Domnului, sunt oameni, prin ură nu veţi deveni mai buni creştini, mai buni români. D. Coja este un campion al asmuţirii unei etnii contra altei etnii, nu credeţi că este timpul să intrăm în secolul XXI cu simţul frăţietătţii, fără minciuni de genul celor debitate de revista RM, de liderul vorbăreţ şi certăreţ CVT, de inimitabilul profesor, pe care nu ştiu de ce îl simpatizez ca personaj puţin comic,I.Coja? Shalom, lăsaţi vulgarităţile, înjurăturile, orice birjar vă putea întrece acum o sută de ani.
Raman uluit la ceea ce citesc. Evreii par atat de credibili. Cum sa cred eu totusi spusele Dlui prof. Ion Coja in argumentele care par a fi logice ? Imi pare rau pentru argumentatia dansului, trebuie sa mai citesc si sa ma mai informez. Sorry.
Pt. Mihnea Georgescu :
Nu este nimic ingenios , nimic negustoresc. Nu iti voi vorbi ca userul de mai sus ..dar sunt cel putin sceptic in ceea ce te priveste.
Wiaceslav Kielar nu a avut parte de nici un fel de tratament mai bland. Acela a fost tratamentul pentru toti, ba chiar unii au avut parte de tratamente mai blande chiar decat Kielar. De la niste surse din Polonia am mai aflat niste lucruri despre Kielar despre care el nu prea povesteste in cartea lui . Era membru al REZISTENTEI POLONEZE. Eu nu sunt in masura in acest moment dat sa judec daca erau indreptatiti SA REZISTE impotriva administratiei germane , dar daca acesta a fost tratamentul la care au fost supusi polonezii (dusmanii reich-ului) care ACTIVAU intr-o miscare de rezistenta , nu pot sa nu ma gandesc ce-au patit ROMANII care au ACTIVAT intr-o miscare de REZISTENTA ANTICOMUNISTA dupa 1944.
Incearca sa retii o chestiune , atat in lagarele de munca , cat si in detasamentele de munca fortata , nici germanii nici romanii nu au DEPORTAT/fortat sa munceasca oameni pe criterii ETNICE ci strict POLITICE – apartententa la bolsevism sau natiuni DUSMANE IN VREME DE RAZBOI ! Ca evreii erau in marea lor majoritate BOLSEVICI este decizia pe care au luat-o singuri , suportand consecintele .
http://www.nsm88.org/articles/holocaust_official_figures.html
sînt cifre publicate de Crucea Roşie Internaţională ,care a vizitat lagărele germane în tot timpul războiului. Pe Net se găsesc şi actele de la Auschwitz care au fost publicate la ordinul lui Mihail Gorbaciov în 1990; la Auschwitz figurează vreo 70.000 de morţi din care vreo 32.000 de evrei.
@Mihnea Georgescu, continui sa fii un mare dobitoc, pupator de kururi de jidovi. Nu reusesti nicicum sa iti depasesti conditia de lacheu. Cu scarba te intreb: iti foloseste macar?
Oricum, e ingenioasă, domnule Profesor, punerea asta în balanţă, ca la noi la Constanţa, negustoarească, a celor două Holocausturi. Am impresia că vreţi să „spălaţi” imaginea comunismului, ceea ce, fireşte, nu e rău! ;)
wieslaw Kielar a avut parte de un regim relativ blând la Auschwitz deoarece era polonez. Evreii au avut mult mai mult de suferit, fiind evrei. Aşa se explică şi regimul său de detenţie mai blând, de care deţinuţii evrei nu aveau parte.
În Securitate nu au fost şi Români? ;)
[…] ne lămureşte distinsul meu concitadin şi profesor Ion Coja cu privire la Karajan şi la tizul său buzoian Caraion, tot este domnia sa specialist în istoria […]
Domnul Ion Coja are perfecta dreptate in acest articol interesant si plin de adevar istoric.
Am rascolit,cum s-a exprimat Paul Goma despre mine ceva documente din Arhiva Nationala a Republicii Moldova,unde sunt depozitate,(dupa ce au fost capturate de ostirile sovietice in 1944)fondurile arhivistive romanesti ale politiei si jandarmeriei romane 1918-1944,fondurile arhivistice ale armatei 3 Romane,Fondurile arhivistice ale Cabinetului de administrare al Basarabiei,Bucovinei si Transnistriei 1918-1944 , fondurile arhivistice ale tuturor preturilor si primariilor din Basarabia 1918-1944 si alte fonduri de arhiva si va spun adevarat-cel putin in Basarabia si Transnistria nu a avut loc nici un fel de asa numit holocaust ! Sunt niste minciuni gogonate sioniste.Sigur ca au suferit evrei…in majoritate din motive politice deoarece faceau activa propaganda(si nu numai) comunista,ascundeau produsele alimentare,organizau si participau activ la diferite diversii contra propriului stat Romania. Da au murit evrei…dar ce numai evrei au fost omorati in acest razboi sangeros ? Romani, rusi, bielorusi,ucraineni, maghiari,italieni, francezi,germani etc.La razboi se moare! Cu ce este mai scumpa o viata de evreu decat una a unui roman, rus,italian sau francez ?
Din motiv ca sunt singurul istoric din Republica Moldova care a studiat mii de documente la acest subiect fals,tot eu am fost si primul care a declarat in presa(vezi gazeta Flux nr.61 din 27 aprilie 2005,pag.2)
ca in Basarabia si Transnistria n-a avut loc holocaust.Aceasta minciuna care n-are nici un suport documentar de arhiva are menirea de a stoarce din Romania milioane de euro pentru chipurile de a fi despagubiti cei ramasi in viata !
Poporul care la baza existentei sale pana in prezent pune minciuna si escrocheriile este sortit…
Ce pana la razboiul mondial evreii se bucurau de autoritate ? In toate perioadele istorice au fost alungati din toate tarile,cel putin ale Europei,pentru ca acestea nu cunosc notiunea de munca cinstita ! Ii multumin dlui Ion Coja pentru acest articol plin de curaj barbatesc si argumente care nu pot fi puse la indoiala .
Alexandru Moraru, istoric,arhivist,publicist.