Text dedicat doamnei Maia Sandu, președinta tututor românilor

Unirea se face! A început deja!

(…) Socotelile de mai sus nu le-a făcut nimeni dintre guvernanții români instalați la putere în decembrie 1989. Instalați la putere printr-o lovitură de stat organizată de Moscova, de KGB. Ei au rămas loiali acestei relații până azi! Iar această tristă realitate, oricât ar fi de negată de cei în cauză, se vădește foarte simplu luând aminte la politica guvernanților noștri față de chestiunea Unirii cu Basarabia. Basarabia a fost trădată pe rând de toți cei patru președinți de după 1990, de toate guvernele și partidele care s-au succedat în palatul Victoria. A fost ca un consemn al clasei politice și al liderilor decidenți în problemele esențiale ale României de după 1990 să saboteze Unirea cu Basarabia.

Oare acești lideri și-au însușit cu toții lecția lui Nicolae Ceaușescu, al cărui sfârșit tragic este pus în legătură și cu îndrăzneala sa, nechibzuită?, de a ridica în fața Moscovei problema Basarabiei. Oricum, Nicolae Ceaușescu trebuie înregistrat ca martir al proiectului unionist.

Concret, ce le putem reproșa acestor guvernanți? În ce constă trădarea de care îi acuzăm? Care sunt faptele pentru care merită blamul nostru public?

Enumerăm numai câteva din isprăvile acestor neisprăviți:

1. Au ascuns faptul că lumea internațională a privit după 1990 ca pe un lucru firesc Unirea Basarabiei la Țara mamă. În contextul unificării germane, gestul pe care toată lumea îl aștepta de la liderii bucureșteni era cu totul firesc, un gest de normalitate. Acești lideri au mers până la gestul criminal de a ascunde rezoluția 148 din Senatul american care, în iunie 1991, făcea cunoscut lumii întregi temeiurile dreptului românilor din Bucovina și Basarabia de a reveni la Patria adevărată. Iată fraza de încheiere a rezoluției:

Aşadar, să fie decis, în momentul de faţă, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie

1) Să susţină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei şi al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, şi să emită o declaraţie cu acest scop; şi

2) Să susţină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod paşnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova şi cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internaţional şi în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki.”

Aşadar, pe plan internațional aveam deschise toate căile pentru a anula ultimele consecințe ale pactului criminal Hiter-Stalin încheiat în 1939. Din păcate, la București guvernau alde Ion Iliescu și Petre Roman, ai căror părinți salutaseră cu entuziasm prevederile înțelegerii dintre Hitler și Stalin în privința României.

2. Ion Iliescu și gașca de kominterniști pe care o coducea au încheiat un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică semnat la Moscova cu trei luni înainte de colapsul URSS, gest politic prostesc, dictat de nevoia de a-și mărturisi slugărnicia și obediența față de Moscova, față de cei care i-au adus la putere în decembrie 1989. La Chișinău, patrioții români au resimțit gestul fraților de la București ca „un cuțit înfipt în spate” (l-am citat pe un fost prim ministru din Republica Moldova).

3. Emil Constantinescu și echipa sa au semnat tratatul cu Ucraina, prin care renunțau în numele României la teritoriile ocupate abuziv de URSS în 1940 și 1944. Act de trădare pentru care Emil Constantinescu nu are nicio explicație plauzibilă, nicio justificare.

4. Idealul Unirii a fost constant torpilat de așa ziși analiști politici de la București, ca Valentin Stan, Renate Weber, Zoe Petre, Gabriel Andreescu, Cornel Ivanciuc și alții. Evidențiem și activitatea anti-unionistă susținută de comentatori anonimi de la www.adevărul.ro, urmașă fidelă a Pravdei bolșevice.

5. Guvernul de la București avea, imediat după 1990, capacitatea de a susține proiecte economice substanțiale în Basarabia, unde Kremlinul, atât cel țarist cât și cel bolșevic, evitase să facă investiții majore. Kremlinul a știut întotdeauna că Basarabia, la un moment dat, va reveni la Patria Mamă! Cu potențialul economic pe care îl avea România în 1990, dificultățile economice ale Unirii puteau fi depășite fără nicio problemă. Din păcate, proiectul de țară după care acționau liderii politici de la București era să distrugă economia României, prin așa zisul proiect de privatizare. Acesta a fost ordinul de care au ascultat toate guvernele de la București. E mai greu de precizat de unde a venit acest ordin, probabil din mai multe direcții, așa cum nivelul economiei românești de la acea dată îngrijora multe cancelarii. Practic, România funcționa economic fără să importe, dar exporta din belșug! România putea fi un exemplu de dezvoltare pentru alte țări, iar lucrul acesta nu putea fi tolerat în sferele înalte ale puterii planetare. Căderea regimului ceaușist i-a obligat de asasinii economici să se coalizeze într-o conspirație internațională multiplă a serviciilor secrete, care și-au găsit ținta comună în distrugerea României…

…Opresc aici inventarul trist al trădărilor și mă grăbesc a consemna eșecul total al conspirației împotriva Unirii cu Basarabia! Da, trădătorii și-au ratat ținta! Unirea e pe calea cea bună și se va face. Unirea este în curs de realizare, nu printr-un edict de cancelarie, ci prin tăvălugul unor gesturi mărunte, dar multe, fără de număr, care fac din Unire un proces organic, definitiv, ireversibil!

Unirea se face prin fiecare tînăr basarabean care vine să studieze în România și descoperă o lume în care se simte împlinit! Unirea se face prin fiecare basarabean care vine ca turist în România și descoperă munții și marea care îi aparțin de drept, sunt ale lui, în calitatea sa de român! Unirea se face prin fiecare basarabean care cere cetățenie română și o obține! Numărul basarabenilor cu cetățenie română este în creștere continuă, deși autoritățile nu au facilitat formalitățile, ba dimpotrivă. În curând însă, basarabenii cu cetățenie română vor fi o majoritate care va impune peste voința cancelariilor de la București sau Chișinău consemnarea formală a unei realități impozante: suntem același popor „de la Nistru până la Tisa”!

Simplificând lucrurile, putem spune că basarabenii au de ales între Rusia și România. Alegerea este din ce în ce mai ușor de făcut! Numărul basarabenilor care și-au legat destinul de România este din ce în ce mai mare și răspândește în mentalul colectiv convingerea că alături de ceilalți români, în Uniunea Europeană sau oricum, este mai bine decât într-un imperiu care le-a fost mereu ostil basarabenilor. Un imperiu el însuși cu un statut tot mai problematic, în care chiar etnicii ruși sunt tot mai motivați să-l părăsească. Musulmanizarea Rusiei este un proces tot mai vizibil, iar tendințele separatiste amenință tot mai mult liniștea conviețuirii în imensul continent bolșevic.

Pe la începutul anilor 90 am primit o informație aparent neînsemnată, dar care pe mine m-a edificat instataneu asupra viitorului: am fost întrebat de un tînăr basarabean care cred că este cartea românească cea mai căutată la Chișinău. Răspunsul a fost de neuitat: la Chișinău cartea cea mai căutată era manualul de limba română fără profesor, tipărit la București pentru studenții străini. Era căutată la Chișinău de intelectualii ruși – doctori, ingineri, profesori, rusofoni care se descurcaseră până la începutul anilor 1990 în Moldova fără să cunoască limba română. Deciși să rămână definitiv în Moldova, aceștia își dăduseră seama că nu vor rezista fără să cunoască limba țării! Au simțit că viitorul Basarabiei este românesc! Era normal ca ei să conștientizeze fără greș acest „pericol”!

Am fost deseori întrebat ce părere am despre Basarbia, despre basarabeni, și răspunsul meu a fost de fiecare dată convingător pe ideea că unirea cu frații noștri de peste Prut va însemna un mare câștig pentru Neamul românesc, pentru românism, în primul rând prin calitatea umană intrinsecă a românilor de peste Prut sau chiar de peste Nistru. Îi includ aici și pe bucovineni. Într-o asemenea discuție mi-am dat seama că ești convingător dacă poți invoca fapte verificabile. Și am adunat de-a lungul anilor asemenea argumente cu privire la valoarea umană excepțională a românilor basarabeni. Alături cu basarabenii, noi, românii, primim un elan nou și necesar în lupta de supraviețuire ca neam de sine stătător, edificator al uneia dintre cele mai vechi statalități de pe planetă.

Enumăr așadar câteva din isprăvile fără pereche ale românilor de peste Prut:

1. Cel mai mult mi-a mers la inimă comportamentul nostru al românilor în contact cu revoluția bolșevică. Suntem poporul care a rezistat cel mai bine la propaganda iudeo-bolșevică, ba chiar singurul popor care a sărit toți ca unul să combată ideologia ateismului de stat, ideologia luptei de clasă fratricide, a aberantei dictaturi a proletariatului. Reacția românească s-a încununat prin campania militară care a dus la lichidarea guvernului bolșevic instalat la Budapesta în 1919, acțiune strict românească, prin care s-a lichidat din fașă extinderea comunismului în Europa, îndelung pregătita revoluție mondială! Istoricii întârzie să consemneze importanța excepțională a reacției românești! O reacție cu consecințe planetare!

În acest context glorios, mi-a făcut mare plăcere să aflu, după 1990, cum s-au comportat la Petrograd militarii basarabeni selectați să facă parte din garda imperială a țarului Nicolae al II-lea. Garda era alcătuită din militari reprezentând majoritatea etniilor din imperiul țarist. În momentul în care răsculații l-au arestat pe țar și familia sa, obligându-i să nu părăsească reședința imperială, printre militarii din garda imperială au început dezertările, rând pe rând aceștia și-au trădat comandantul suprem, au uitat de jurămintele de credință, și l-au părăsit pe țar ca să-și salveze pielea. L-au lăsat pe țar fără apărarea minimă de care avea atâta nevoie! Cu o excepție: militarii români din Basarabia aflați în garda imperială. Aceștia au rămas pe loc, respectând jurămîntul militar. Îmi face plăcere să-mi imaginez acest episod ca un concurs de loialitate și de demnitate militară la care au participat reprezentanții tuturor națiilor din imperiul țarist, concurs pe care basarabenii noștri l-au câștigat într-o manieră categorică. Episod glorios din istoria românilor.

2. Anul 1918 este anul celor trei Uniri la trupul Țării mamă. Pe rând, s-au unit Basarabia, Bucovina și Transilvania. Gestul românilor patrioți din Basarabia a fost cel mai neașteptat. La intrarea României în război, alături de Franța, Anglia și Rusia, în august 1916, inima multor români lăcrima cu gândul la frații noștri din Basarabia, abandonați încă o dată la dispoziția imperiului țarist! Nimeni nu putea să prevadă întorsura lucrurilor petrecută în urma revoluției bolșevice, care, din motive de propagandă, a decretat dreptul la autodeterminare pentru popoarele aflate în robia țaristă. A te rupe însă din cleștele rusesc era o aventură cu minime șanse de reușită, care presupunea confruntarea cu pericole mortale insurmontabile. Cu toate acestea, românii din Basarabia au avut voința nestrămutată de a face pasul eliberator, au avut inteligența politică de a cumpăni pașii pe care îi aveau de făcut și curajul de a trece la acțiune. Tot așa, fără niciun sprijin din partea celorlalte state aliate. Liderii basarabeni au acționat în mod exemplar, deși au avut de înfruntat amenințarea intervenției armatei bolșevice, a altor forțe deranjate în planurile lor de Unire a Basarabiei cu România. Am în vedere visul sionist de a transforma Basarabia și Galiția în statul Israel, plan vechi, niciodată abandonat!

Evenimentele de la Chișinău au avut efecte în Imperiul Habsburgic, încurajându-i pe românii din Bucovina să declare la Cernăuți Unirea cu România. Încununarea reacției românești de la Chișinău s-a petrecut la 1 Decembrie la Alba-Iulia, când românii din Transilvania au decis Unirea cu Bucureștiul, cu România. Este puțin cunoscut rolul decisiv pe care l-au avut la aceste acte emisari ai românilor basarabeni. Celebra Proclamație de la Albă Iulia arată așa cum arată și datorită unor basarabeni care au venit la frații lor ardeleni insistând pe o ideea esențială: unire fără condiții! Fără a face din acest gest un prilej de târguială între frați. Nu era un moment în care să se aplice principiul „frate frate, dar brânza e pe bani”! Generozitatea a fost totală din ambele părți, oferind astfel lumii modelul românesc de Unire, fără pertractări, fără negocieri și târguieli, așa cum se făcuse și Unirea „Mică”, din 1859…

O comparație cu istoria altor popoare este instructivă. Majoritatea proceselor istorice prin care s-au unit într-un tot național componentele dispersate ale unui neam, ale unui popor, s-au desfășurat, de obicei, cu implicarea decisivă a forței militare, prin constrângeri de ordin economic, politic sau militar. Manualele noastre de istorie fac deosebirea între UNIFICARE și UNIRE. Trebuie conștientizată această deosebire esențială. Ceea ce s-a petrecut în istoria noastră în ianuarie 1859 sau în 1918 se cheamă UNIRE. În vreme ce vorbim despre UNIFICAREA Italiei, a Germaniei, a Rusiei. Istoricii noștri au intuit această deosebire esențială, care pune în evidență realitatea sentimentului de frăție națională atât de viu la români, generator de evenimente istorice al căror nume este UNIRE. La alte popoare, procesul numit UNIFICARE este fundamental altul, este un proces decis unilateral, de o personalitate sau de un segment al națiunii respective, dispus sau obligat să recurgă la forță și constrângere pentru a-i aduce alături pe ceilalți co-naționali. E de studiat și subliniat atmosfera în care la români s-a lucrat pentru înfăptuirea Unirii, net deosebită de felul cum s-au desfășurat lucrurile în alte părți! Unde s-a produs o Unificare a națiunilor respective.

3. Pe la începutul anilor 2000 am cunoscut un ofițer rus de rang înalt, cu care am avut o discuție interesantă. La un moment dat am considerat că pot să îndrăznesc să-i fac un reproș, în calitatea sa de rus și de militar. Am reclamat faptul că proporția de militari moldoveni din trupele trimise de Moscova în Afganistan a fost suspect de mare, ceea ce denotă că rușii îi expuneau pe tinerii basarabeni în speranța că mai împuținează numărul românilor din Imperiu. Strategie pe care o aplicau și autoritățile ucainiene în conflictul cu Moscova, prin trimiterea în prima linie a unor minoritari, de preferință români din Bucovina. Răspunsul palcovnicului n-o să-l uit niciodată:

Da, participase la misiunea din Afganistan și poate să confirme: numărul militarilor moldoveni recrutați în trupele de intervenție din Afganistan a fost disproporționat de mare, dar intenția comandamentului sovietic fusese cu totul alta. În mediul ostășesc sovietic era bine cunoscut faptul că moldovenii sunt cei mai buni soldați din imperiu. În orice unitate militară din Uniune, când vin contingente noi de recruți, comandanții unității au grija să-i identifice mai întâi pe tinerii moldoveni, ca să le dea misiunile și funcțiile cele mai grele, mai importante. Soldații moldoveni sunt renumiți prin loialitate, seriozitate, disciplină, inteligență etc., etc. Fuseseră selecționați pentru misiunea din Afganistan știindu-se bine că te poți baza pe ei, că nu se îmbată etc., etc. Nu-i exclus ca acesta să fie și motivul pentru care li s-au încredințat misiunile cele mai grele și în luptele dintre ucraineni și ruși!…”

După 1990 am avut ocazia să constat că între românii basarabeni și românii ardeleni se înfiripă o relație ușor diferită de relațiile acestora cu ceilalți români. Românii răsăriteni și cei din Apus au trecut prin experiențe istorice dureroase similare. Românii au cunoscut efectele unei stăpâniri străine, ale celor trei mari imperii: otoman, rusesc și austriac. În mod paradoxal, imperiile creștine au impus românilor reguli și practici mult mai dure, care au avut drept țintă sentimentul național al românilor din Ardeal și Basarabia, urmărindu-se pe față dez-naționalizarea acestora prin maghiarizare și, respectiv, rusificare. În schimb, turcii, ca putere suzerană, nu s-a amestecat în viața sufletească a românilor, nu le-au pretins să-și schimbe religia sau limba. Probabil că au avut înțelepciunea să-și dea seama că ar pretinde imposibilul. Această înțelepciune le-a lipsit și ungurilor, și rușilor, provocând veacuri de suferință românilor autohtoni.

De aceea întotdeauna am înregistrat cu emoție dovezile unei solidarități neașteptate, speciale, între ardeleni și basarabeni. Poate că a fost și efectul unui detaliu biografic: bunicul mamei mele, cioban din Rășinari, împreună cu alți mocani din zonă obișnuia să-și ducă oile la iernat în bălțile Nistrului sau chiar în Crimeea. Prezența ardelenilor în Transnistria, chiar dincolo de Bug, până la poalele munților Caucaz, este bine consemnată. Ne-am lățit ca popor spre Răsărit prin opera de colonizare pașnică efectuată de țărani basarabeni și ciobani ardeleni!

Menționez implicarea totală pe care a avut-o ardeleanul Onisifor Ghibu în desfășurarea pregătirii Unirii de la Chișinău, din Martie 1918. Acesta a contribuit cu mari sume de bani pentru a propaga ideea Unirii, bani din propriul avut, dar și din donații primite de la ciobanii ardeleni aflați în Basarabia cu oile.

În „replică”, trebuie pomenită cu insistență opera filantropică a boierului basarabean Vasile Stroescu(1845-1926). Autoritățile rusești nu i-au permis să doneze pentru ridicarea unor clădiri în folosul românilor din Basarabia: școli, biserici, cămine culturale… Drept care basarabenul nostru a găsit de cuviință să meargă la cealaltă extremitate a spațiului românesc și să facă donații substanțiale pentru școlile românești, pentru bisericile ortodoxe, pentru așezăminte culturale în sprijinul conștiinței românești a ardelenilor.

În aceeași ordine de idei sunt de pomenit și românii din sudul Dunării, aromânii, care au pus și ei umărul la salvarea românismului din Ardeal. Mă gândesc la Emanoil Gojdu și Andrei Șaguna, în mod special. Sunt, cei pomeniți mai sus, repere ale unui viitor studiu amănunțit dedicat acelor români care au făptuit în folosul românismului în alte ținuturi românești, nu în cele de baștină, făcând astfel ca în societatea românească să capete consistență sentimentul frățietății dintre românii de pretutindeni, deasupra oricăror ambiții sau orgolii regionale, care, la alte popoare, au pricinuit atâtea pagube.

Altă cercetare de care avem nevoie este una care să facă inventarul românilor, al moldovenilor care au performat în cultura și viața publică a imperiului țarist, începând cu Dimitrie Cantemir și descendenții săi. Avem toate motivele să le punem mereu în față rușilor tabloul abuzurilor și fărădelegilor cu care au intervenit în destinul a milioane de români. Dar nu le-ar strica afle și despre românii de pe urma cărora au avut mari beneficii.

La fel cum avem nevoie și de inventarul contribuțiilor românești la istoria țărilor din Peninsula Balcanică, care au practicat deseori politici discriminatorii față de minoritarii români, în tentativa nesăbuită de a-i sili pe români să-și abandoneze identitatea etnică românească. E de precizat că în toate aceste țări românii sunt o minoritate autohtonă, în vreme ce populația majoritară este nou venită, relativ de curând stabilită pe teritoriul național respectiv. Românii, pretutindeni unde viețuiesc, știindu-se de când lumea pe amplasamentul lor de baștină.

Din perspectiva unei Românii Mari, a cărei înfăptuire o considerăm inevitabilă, cred că trebuie să ne gândim la o adaptare la realitate și a conștiinței noastre publice. E timpul să gândim și să ne proiectăm viitorul într-o gamă majoră! Avem obligația să gândim românește, adică să ne pătrundem de realitatea românească, de semnificațiile înalte și speciale pe care trebuie să le deducem din istoria neamului nostru, din moștenirea materială și spirituală cu care ne prezentăm la judecată de apoi a semințiilor! Să nu ne sfiim să ne afirmăm drepturile și realizările, binele de care au avut parte alții de pe urma noastră, omenia noastră activă și străveche, prin care ne-am singularizat printre celelalte neamuri.

Chiar dacă formal și oficial România Mare nu se va realiza în anii următori, ea se va împlini în fapt, în datele esențiale ale existenței noastre. Chiar dacă Dodonii, atât de activi de-o parte și de alta a Prutului, vor mai supraviețui o vreme la butoanele guvernării, controlul lor asupra vieții noastre e din ce în ce mai limitat! Nimic nu ne împiedică să ne îngrijim de viața noastră, a tuturor și a fiecăruia, să fie cât mai românească! Societatea civilă se poate organiza și se poate pronunța într-o mulțime de feluri, fără să mai aștepte acordul politicienilor. Rolul clasei politice se va diminua de la sine dacă nu va înțelege că trebuie să acționeze numai în slujba interesului național, românesc.

Lucrurile mai pot fi privite și din perspectiva strictă a realității de azi, care consemnează existența a două state românești! Ceea ce, până la urmă, este o ispravă care nu e la îndemâna oricui, a oricărui popor european. La urma urmelor, care limbă vorbită în Europa mai este limbă oficială în două state? Numai româna, germana și franceza! Dacă mai avem de așteptat pentru a consemna oficial existența României Mari, nu strică să ne întrebăm ce avantaje putem deduce din faptul că există două state românești! Negreșit că e ceva de câștigat din această împrejurare, nu numai pe plan sportiv, când putem înscrie mai multe echipe în competițiile europene sau olimpice. Chiar dacă Moldova va intra în Uniunea Europeană înainte de a se consfinți România Mare, sunt ușor de imaginat situațiile în care vom avea de câștigat de pe urma prezenței românești prin două state titulare de drepturi în conclavul european. Cum s-ar zice pe românește, în tot răul este și un bine. E bine să-l avem în vedere.

De ani de zile atrag atenția asupra unei isprăvi prin care românii s-au evidențiat ca popor romanic. Noi românii am păstrat limba latină în condiții social-politice dintre cele mai grele și am reușit nu numai să ne salvăm limba strămoșească, dar și să lățim teritoriul limbii latine, extinzând spațiul nostru etnic, național, în toate direcțiile, dar mai ales spre Răsărit. Suntem singurul popor romanic, neo-latin, care a extins spre Est folosirea limbii latine! Într-o mulțime de zone ale Europei s-a pierdut conștiința romanică, iar limba latină a fost abandonată, per total restrângându-și mult teritoriul, răspândirea pe care a avut-o în antichitate. Soarta limbii latine vorbită în Nordul Dunării a fost însă una excepțională. Sădită după războaiele dacice în Oltenia de azi și Transilvania de Vest, latina a fost dusă mai departe, ca limbă românească, dincolo de Carpați, dincolo de Prut, dincolo de Nistru, ba chiar și de Bug, înregistrându-se așezări românești și la poalele munților Caucaz.

Cine știe care ar fi fost soarta acestor „colonizări” românești dacă cursul natural al evenimentelor nu ar fi fost curmat de amestecul arbitrar în viața popoarelor de după revoluția bolșevică. Această colonizare românească spre Est s-a făcut prin țărani basarabeni și prin ciobani ardeleni. Din nou, alături, basarabenii și ardelenii au făptuit „în gamă majoră” pentru gloria neamului românesc! Suntem singurul popor european care ne-am extins spre Răsărit, în direcția din care au curs spre Europa năvăliri barbare pustietoare! Numai noi, românii, am răzbit de capul nostru, fără un program geopolitic, pe direcția „nach Osten”, în care alții, mult mai titrați și mai făloși, s-au împotmolit și au căzut victimele superbiei găunoase a liderilor politici, cu pretenții de mari vizionari, mari strategi ai planetei. E timpul să ne însușim acest punct de vedere, această viziune asupra isprăvilor de care au fost capabili înaintașii noștri. Opera lor trebuia consolidată și continuată! Urgența numărul unu fiind identificarea tuturor localităților de peste Nistru, de peste Tisa, în care au supraviețuit până azi românașii noștri, spre a-i ajuta să rămână români! Spre a-i conecta la lumea românească!

(Fragment din TRANSILVANIA – INVINCIBILE ARGUMENTUM, ediție nouă revăzută, în curs de publicare)