Text primit de la ADRIAN LEGIONARUL

gratie domnului Profesor Scurtu I. am aflat publicatia Capitanului si a Legiunii de la inceputuri – 1927 in care un articol al lui Ion I. MOTA este de actualitate.

III. Articolul O vorbă ardelenească pentru “lordul”
Rothermere. “Ungaria Mare” şi planurile jidăneşti, publicat de Ion I.
Moţa. 1 septembrie 1927.

Românul nu se alarmează (nici chiar atunci când ar
trebui) şi nu se prăpădeşte cu firea, oricât de mari ar fi cumpenele
sorţii. E, după cât se pare, o tărie datorită atât esenţei superioare a
naţionalităţii sale, cât şi oţelirilor fără seamăn ale veacurilor de
uriaşe jertfe şi lupte, pentru Dreptate şi pentru dreapta lui credinţă
în Dumnezeu.
E de înţeles astfel, de ce noi românii nu ne-am prea
grăbit să răspundem “lordului” Rothermere, acelui jidan din Anglia,
care, de curând, prin ziarele sale, a început să ceară, cu mare grabă,
refacerea Ungariei – Mari, nefiind stimulat la aceasta nici de banii ce
i-a primit poate de la guvernul unguresc, şi nici numai de ura deosebită
a tuturor jidanilor pentru tot ce e românesc, ci fiind pus la cale de
un anumit plan jidănesc, despre care vom vorbi la sfârşitul articolului.
Nepăsarea noastră în faţa furiei jupânului-lord e însă cu atât mai
explicabilă, cu cât nu e vorba de nici o primejdie sau grozavă cumpănă a
sorţii. Văzând însă, acum, că această campanie continuă a argumenta în
faţa lumii ideea unei noi “Ungarii Mari”, vom spune şi noi aici câteva
cuvinte, în numele unei părţi a tinerimii ardelene, nu pentru a convinge
pe jidan, ci pentru ca străinul sincer, care ar cerceta această
chestiune, să aibă la dispoziţie un dosar cât mai complet.

Ion I. Moţa şi Leonida Vlad
după achitarea în procesul care li s-a intentat pentru complot în toamna lui 1924
Deunăzi,
părintele Hlinka, căpetenia naţionaliştilor şi antisemiţilor slovaci
din Republica vecină şi prietenă, a spus că e bine să se ştie care e
voinţa neclintită, răspunsul limpede, al slovacilor, la ori-ce încercare
viitoare de nouă robire a lor: Lupta pe viaţă şi pe moarte, până la
ultima picătură de sânge, pentru apărarea dreptului şi pământului
strămoşesc slovac!
Se pune aşadar în discuţie reîntemeierea Ungariei
Mari! De ce adică – va spune jidanul cu pricina, ca şi mulţi unguri – să
existe o Românie-Mare, o Jugoslavie-Mare şi nu o Ungarie-Mare? Dacă
Honigman şi Rosenthal au pledat în 1915 pentru o “Românie Mare” numai de
dragul banilor ruseşti, de ce n-ar fi gata să pledeze Rothermere azi
pentru o “Ungarie Mare” de dragul banilor budapestani (şi când încă i-o
mai ordonă şi Cahalul)? Ceea ce a mişcat ieri pe Rosenthal, de ce adică
n-ar mişca azi pe Rothermere? Nici ieri la unul, nici azi la cestălalt,
n-a jucat nici un rol spiritul adevărului care, în problema
orânduielilor sociale ale omenirii, e cristalizat în criteriul
fundamental şi sfânt al ideii naţionale.
Cu totul în alt fel se pune
problema pentru ceilalţi, care atât ieri, cât şi azi, au dus şi duc
lupte (şi de condei şi de altă natură) mânaţi de altceva decât de banul
campaniilor subvenţionate şi ordonate. În noi vorbeşte adâncul unui
suflet curat, gata de orice jertfă pentru apărarea adevărului, care ne e
singurul îndemn. Noi nu vorbim de lângă sacul cu bani (şi, în eventuale
zile de foc, nu ne vom apăra spusele în felul cum le vor apăra asemenea
gladiatori), ci noi vorbim din pragul eternităţii în care suntem gata
ori când să intrăm, pentru împlinirea acestui ceresc îndemn care se
ridică din profunzimile care cuprind scânteia divină a sufletului
omenesc.
Care sunt criteriile evreului acestuia şi care sunt ale noastre?
Crescut
în atmosfera talmudică a spiritului jidovesc, care e dominat de
criteriul de bază al stăpânirii unei singure naţiuni asupra altora, – ce
coardă morală putea să vibreze revoltată în întunecatul suflet al
Iudei, în clipa când acesta cerea (în mod făţarnic, ce-i drept, pentru
un popor altul decât “cel ales”), ca naţiunea vecină?
Câtă eternă
dreptate cuprinde legea socială care stabileşte legătura indisolubilă
dintre naţionalitate şi cultură! Gândindu-mă la cinismul neruşinat cu
care e atacat marele adevăr al dreptului de existenţă independentă al
popoarelor, de către acest jidan (care a izbutit a face să se vorbească
atât mai mult despre el, datorită unei averi monstruoase, câştigate în
felul lui Rothschild la Waterloo şi care-i permite să fie unul dintre
stăpânii presei engleze), în acelaşi timp îmi aduc aminte (şi fac o
paralelă între rasa ariană şi cea pseudosemită, jidovească) de un
exemplu dat de naţiunea germană (de adevărata naţiune germană, demnă de
Goethe şi Schiller, şi adevărata reprezentantă a naţionalităţii sale
ariene, iar nu de acea naţiune germană de la 1914, înnebunită şi
degradată până la josnicia criminală a lui: “Deutschland über alles”).
D-l prof. Găvănescu ne povesteşte acest sublim al capacităţii de nobleţe
al unei naţionalităţi ariene:
Elveţienii de naţionalitate germană,
văzând, în 1914, crima Germaniei, patria lor, care se năpustise asupra
Belgiei dezarmate şi a Franţei nevinovate, din simplă poftă de stăpânire
trufaşă a lumii, aceşti germani elveţieni au format o Legiune de
voluntari care s-a pus la dispoziţia armatei franceze şi care a luptat
cu un eroism neînchipuit împotriva fraţilor lor din armata Kaiserului,
lăsând 3000 morţi pe câmpiile de onoare franceze!
Iată felul cum ştie
un arian, un german adevărat, să apere ceea ce am spus că este
criteriul fundamental al orânduielilor sociale: ideea naţională (în
cazul de faţă cea franceză primejduită în dreptul ei de existenţă
independentă). În consecinţă, iată cum ştie să asculte acest arian de
scânteia divină din profunzimile cele mai curate ale sufletului omenesc.
Din
nenorocire, dacă Germania de la 1914 a fost o vinovată abatere (şi,
nădăjduim, trecătoare) de la poruncile adevăratului spirit german, arian
şi creştin, – jupânul-lord de la Londra nu de deloc în contrazicere cu
spiritul satanic jidovesc, cu caracteristica veşnic dovedită în cursul
istoriei, a acestei funeste rase.
Dar, intenţia noastră în acest
articol n-a fost de a face paralela dintre însuşirile naţionalităţii
jidoveşti şi cele ale naţionalităţilor nobile. Ci voiam să spunem, o
vorbă şi, mai ales, o vorbă ieşită din sufletul românesc ardelean,
pentru cei dornici de noi aventuri criminale:
Ne asociem în întregime
patrioticul răspuns al părintelui Hlinka, în ale cărui cuvinte
recunoaştem exact simţământul care ne stăpâneşte şi pe noi, şi suntem
deosebit de încântaţi văzând această exactă potrivire a sufletelor
noastre din care, la nevoie, se poate naşte oţelul unui piept comun şi
al unei frăţii nebiruite. La toate acestea vom mai adăuga câteva
lămuriri, în trei ordini de idei:
1. Ni se răspunde adesea că toată
argumentaţia noastră cu “spiritul adevărului” care e cu noi, că toată
argumentaţia cu “servirea voinţei dumnezeieşti” care iarăşi, spunem noi,
este cu cei ce apără existenţa naţiunilor create şi voite de Dumnezeu, –
ni se spune că toate acestea n-ar avea mare valoare pentru a dovedi
dreptatea cauzei României Mari şi nedreptatea unei Ungarii Mari. Căci şi
partea adversă, cu Rothermere şi ungurii, susţin că spiritul adevărului
e cu ei, ba chiar că de partea lor e Dumnezeu, Aşa de pildă se ştie că
deviza iredentismului unguresc este: “Cred în dreptatea divină, deci
cred în reînvierea Ungariei”.
Aşadar cum? Spiritul adevărului e şi
cu unii şi cu alţii – ni se spune iar “sfânta dreptate divină” poate fi
un argument serios în favoarea uneia din părţi, când amândouă îşi
revendică eroica apărare a ei?
Răspunsul nostru e că nu vom renunţa
la aceste argumente, care sunt de fapt temelia puterii noastre
sufleteşti în acest conflict. Adevărul nu e relativ. Ca şi Dumnezeu, el e
unul. Sau cu o parte, sau cu alta, iar nu cu amândouă. Rămâne să se
vadă care e cu adevărat de partea adevărului şi în slujba lui Dumnezeu,
şi deci va beneficia atât de invincibilul concurs al divinităţii, cât şi
de forţa uriaşă ce se coboară tainic numai în cei ce luptă pentru
adevăr, – şi care dintre cei doi, sub masca curăţeniei şi a virtuţii, e
cel ce serveşte spiritul diavolesc al distrugerii operei divine. Am mai
văzut noi pe cingătorile pântecelor bavareze de lipitori umflate de bere
şi de huzureală pe spinarea străinului încălcat, am mai văzut noi
cuvintele făţarnice, o batjocorire a cerului: “Gott mit uns!”… Şi n-a
fost Dumnezeu cu ei, ci i-a doborât. Căci “nu tot cel ce zice Doamne,
Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor”, e sentinţa Sfintei
Scripturi.
Cât despre controversa de azi: România-Mare –
Ungaria-Mare, pentru noi lucrul e aşa de clar şi de simplu, încât nici
nu mai are nevoie de multă dovedire. A susţine că naţiunile română,
cehă, slovacă, sârbă, croată, slovenă, sunt toate nevrednice de a trăi
independent, stăpâne pe ţara lor, şi că nu poate fi salvată cauza
civilizaţiei decât punându-le sub stăpânirea naţiunii ungare, într-o
“Ungarie-Mare”, a afirma asemenea lucruri a fost în trecut o ticăloşie,
azi e doar o glumă. O “Românie-Mare” nu e o nedreptate, căci e statul
care cuprinde pământul unei singure naţiuni, pe când o “Ungarie-Mare” ar
fi întinderea statului unei naţiuni, asupra pământului şi drepturilor
naţiunilor vecine. (De altfel, toată denumirea de “România-Mare” sau
“Ungaria-Mare” e necorectă; România de azi nu e deloc Mare, ci e Românie
pur şi simplu; iar dacă “Mare” înseamnă cuprinderea întregului
teritoriu naţional, atunci Ungaria de azi e perfect o “Ungarie-Mare” şi
iată deci idealul iredentiştilor realizat printr-o simplă restabilire de
terminologie, fără sânge, intrigi şi Rothermeri! iar pe noi,
antisemiţii români, iată-ne în sfârşit dovediţi a fi cu adevărat…
slujitorii” Budapestei, aşa cum, de ani de-a rândul, s-au sbătut să ne
dovedească confraţii Honigman şi Hefter, bunii sfătuitori şi îndrumători
ai opiniei publice româneşti!)
Pentru orice om echilibrat,
argumentul de mai sus e suficient, credem noi, pentru a decide cine are
dreptul de a revendica, în această controversă, apărarea adevărului şi
slujirea lui Dumnezeu, E poate suficient chiar pentru ungurii calmi şi
serioşi. (Şi există de aceştia: dăunăzi, într-un tren, m-a mişcat foarte
mult loialitatea cu care soţia unui ungur, care se înapoia de la
Budapesta, văzută cu ochii ei, [?] şi vădita superioritate a vieţii
muncitorului din România). Cât despre ungurii care se abat încă între
aventură şi seriozitate, îi întrebăm doar atât: cred ei cu adevărat, în
adâncul conştiinţei lor, că Ungaria veche, acel stat care a izbutit să
ţină sub stăpânirea ungară 6 naţiuni străine numai graţie împrejurărilor
istorice speciale ale evului mediu, în care nu avea nici un rol şi nici
o putere ideea naţională, cred ei că această Ungarie veche, va mai
putea fi refăcută azi, înfrângând hotărârea tuturor acestor naţiuni de
a-şi apăra dreptul naţionalităţii şi pământul lor, aşa cum spune
părintele Hlinka? E serioasă, posibilă, o asemenea credinţă, un asemenea
ideal, judecând doar cu bunul simţ omenesc, chiar fără a face să
intervină în judecată factorul credinţei divine, care, arătând idealul
acesta ca nedrept îl sorteşte unei înfrângeri sigure, la nevoie chiar
contra sugestiilor bunului simţ, căci nedreptatea e menită totdeauna
înfrângerii? Mai pot ei şovăi în a alege între aventura primejdioasă şi
realitatea aducătoare de pace şi bună rânduială? Iar acum, în ceea ce
priveşte pe ungurii partizani hotărâţi ai aventurii şi înfierbântaţi
încă de lovitura de la 1918 (pentru ca să ne ocupăm de toate
categoriile), le răspundem mai jos.
2. N-am mai propus, în altă
ordine de idei, şi mai ales cu gândul la spiritul Ardealului, să adăugăm
o lămurire la cele de mai sus:
De-o fi ca toate argumentările şi
bine intenţionatele noastre eforturi să n-aibă rod, de-o fi ca bunul
simţ al popoarelor să se lase înşelat şi ţesături duşmane să se
înfiripeze iarăşi, de va voi Dumnezeu să mai încerce credinţa acestei
ţări – să se ştie că mai ales noi ardelenii, avem de spus un cuvânt:
Steagurile româneşti ale regimentelor ardeleneşti sunt încă virgine?
Pânza lor e nesfârtecată, vulturul lor e neîmpodobit de eroice panglici!
1919 nu însemnează aproape nimic pentru armata Ardealului: în criză,
sau încă neîntemeiată, ea n-a dat şi n-a arătat ce poate sufletul de la
Albac şi de la Ţebea! Onoarea ostăşească ardeleană aşteaptă clipa
zămislirii, în care să se ridice la înălţimea Rovinelor, Călugărenilor,
Podului Înalt, Văii Albe, Plevnei şi Mărăşeştilor, locuri sfinte, de la
care noi ardelenii am lipsit, opriţi de soartă. Să îndrăznească cineva
să ne aducă această clipă! Şi atunci nefericitul duşman va vedea cât îl
va costa rătăcirea de a se lua după capete nebune şi păcatul de a se
atinge de această naţiune voită şi iubită de Dumnezeu şi sortită unui
strălucit viitor în viaţa lumii. Noi, ardelenii alături de fraţii noştri
din restul Patriei, care ne vor fi veşnic un exemplu, aşteptăm această
zi, gata oricând! Dar, ca buni creştini, n-o dorim!
3. Înainte de a
încheia, mai avem de făcut o ultimă precizare categorică, adresată de
astă-dată numai jupânului londonez şi a lor lui. Dacă eram simpli
naţionalişti, cele spuse până acum, ajungeau. Dar în judecata noastră
intervine şi un alt element: conştiinţa primejdiei jidăneşti mondiale şi
voinţa de a o înlătura sau, cum se mai zice, intervine “antisemitismul”
nostru. Am făgăduit la începutul articolului să arătăm aici adevăratul
motiv al acţiunii lui Rothermere, care, fără nici o îndoială, n-a lucrat
din proprie iniţiativă, ci cu consimţământul jidănimii mondiale, în
luptă spre stăpânirea globului pământesc!
Într-adevăr, un ferment
deosebit de primejdios pentru jidani se observa în ultimul timp în
Europa centrală şi orientală: puternice mişcări antisemite şi chiar
încercări de înţelegeri internaţionale pentru rezolvarea problemei
jidăneşti . Contralovitura hotărâtă de suprema conducere sionistă a
fost, fără îndoială, de a căuta să se strice frăţia popoarelor creştine
care se zărea la orizont. România, Polonia, Ungaria, unite contra
jidanilor, erau şi vor fi o cumplită piedică pentru triumful Izraelului.
Ce poate despărţi mai uşor aceste ţări şi popoare, decât o campanie ca
aceea a lui Rothermere, exaltarea din nou, poate chiar în momentul când i
se apropia declinul, a unei dureri şi a unei rătăciri? De aceea, nu
susţinem numaidecât că banul a fost singurul motiv al acţiunii
jidanului. Dimpotrivă, ar fi lucrat şi gratuit, dar desigur şi-a luat el
măsurile pentru a scoate şi profita cât mai mult de această situaţie,
conform obiceiului jidănesc.
Am mai spus că nu dorim un conflict cu
Ungaria. Fără a renunţa la nici unul din drepturile noastre naţionale şi
gata de a le apăra oricând, dorim o înfrăţire cu toate naţiunile
împotriva jidanilor, şi vom lucra pentru ea.
Iar Cahalul jidovesc
să-şi noteze bine că: orice s-ar întâmpla, cel dintâi gând al nostru al
tuturor, şi dintr-o tabără şi din cealaltă, va fi de a curma mai întâi
dominaţia poporului jidănesc.

(“Pământul strămoşesc”, I, nr. 3 din 1 septembrie 1927)

less