gmbplay
dumitrulazar1959@yahoo.com
185.53.199.12
În răspuns la Cristescu P. Radu.
Cite morminte de evrei sau gropi comune s-au gasit in transnistria ?
*
Nota redacției – Întrebarea aceasta am pus-o la Chișinău într-o emisiune TV la care participau și câțiva evrei mai „reprezentativi. Am mai pus și întrebarea: de ce nu se găsesc cadavrele evreilor uciși. La care întrebare am primit următoarea explicație: pentru că au fost mâncați de câini! În Cartea Neagră a lui Matatia Carp se mai dă o explicație: multe cadavre ale evreilor uciși de români au fost mâncate de evreii supraviețuitori! Mulți evrei murind de foame, din cauza acelorași românași
Multi se intreaba cati evrei au murit in Transnistria si de ce nu sunt gasite cadavrele…. In anii 50 au fost o serie de operatiuni GRU in arhivele romanesti pentru ca sa nu se mai stie nimic din ce a fost in Transnistria si astazi nu se mai poate stabili numarul de evrei deportati. Doar eu mai stiu acest secret de la tatal meu ca fost sef in Securitatea anilor 50 si e foarte complicat .
In momentul de fata exista niste intelegeri secrete intre statul roman si statul israelian in care e interzis sa se vorbeasca de aceste secrete si cine le dezvaluie va suporta consecintele – am avut amenintari cu moartea ca sa pastrez tacerea pe asa ceva…. Pentru acest secret oficial istoricii CNSAS-ului considera ca sovieticii nu au intrat in arhivele romanesti…
Cand Shimon Perez a multumit statului roman ca i-a salvat pe evrei au explodat toti evreii de pe planeta pentru ca de fapt se referea la anii 50 si nu la al doilea razboi mondial in care statul roman prin plata de despagubiri de razboi catre sovietici i-a salvat pe evreii din Romania de arestari, executii si de deportari. Anii 50 ascund un razboi al spionilor pe despagubirile de razboi plin de executii intre servicii secrete…. La inceputul anilor 50 CIA si Israelul au incercat sa obtina jumatate din despagubirile fixate sa fie platite de statul roman sovieticilor si pentru asa ceva erau sa genereze un val de executii si de deportari de evrei. Israelienii si ofiterii CIA stiau foarte bine de asa ceva pentru ca fuga dupa despagubiri vine dupa procesul doctorilor evrei ai lui Stalin si erau constienti de urmari.
Pentru asa ceva toti evreii din Securitate stiau foarte bine ca vor fi executati si familiile lor deportate daca CIA si israelienii reuseau sa imparta despagubirile de razboi. Mai rau decat atata, plecarea armatei sovietice din Romania era conditionata de plata integrala a despagubirilor de razboi si nu de o sticla de votka asa cum spun istoricii romani. Deci, la inceputul anilor ’50 CIA si Israelul pentru incercarile de impartire a despagubirilor de razboi erau sa blocheze definitiv plecarea armatei sovietice din Romania si sa genereze un val de executii si de deportari de evrei.
In acest razboi hibrid pe despagubirile de razboi au fost si operatiuni psihologice pe contraspionaj ….in care au fost falsificate acte cu crime de razboi pe ideea ca cel ce face o acuzatie sa se faca de ras cu propiile lui acuzatii . In acest context o parte a Securitatii si ma refer la directiile militare au fost de partea legionarilor chiar cu Stalin la Moscova, inca din 1951… si cu Ogareanu in paduri…alergat de Securitate.
Astazi avem o serie de intelegeri intre statul roman si israelieni in care istoria e secretizata in care fiecare merge pe un interval pana la o linie rosie….. si nu are voie sa se atinga de o serie de subiecte sensibile. Razboiul spionilor din anii 50 e unul din aceste subiecte sensibile….
Din lipsă de probe reale, două palme date cuiva – crime de război
Acuzatorii publici comuniști din România au demascat faptul că sovieticii nu le-au furnizat probele promise privind săvârșirea de crime de război pe teritoriul transnistrean. Nici acuzația privind săvârșirea de crime de război în teritoriile Bucovinei de Nord și al Basarabiei, ocupate de U.R.S.S., nu a putut fi probată de sovietici.
Militaru Vasilică – Asociația Neamul Românesc – publică extrase dintr-un material de arhivă care dovedește cum, din lipsă de probe privind acuzația pentru crime de război săvârșite pe teritoriul Transnistriei, sovieticii ajunseseră să ceară acuzarea militarilor români care dăduseră două palme vreunui deportat evreu.
Ședința cu foștii acuzatori publici – 27 martie 1947
(Arh.St.București, CC al PCR. Cancelarie, dos. 13/1947, f.2-13)
Au luat parte: tov. ministru Teohari Georgescu, tov. ministru Pătrășcanu, tov. Alexandra Sidorovici, tov. Bunaciu, tov. Săracu, tov. Stoican, tov. Lepădătescu, tov. Drăghici.
Tov. Drăghici: (…) În ceea ce privește Niculescu Octavian de la Odessa, eu sunt acela care l-am anchetat. Am cerut de la ruși, prin circa 5-6 intervenții făcute prin tov. Bunaciu, cel puțin ceva indicații. Am avut chiar o întrevedere cu Necrasovici și Alexandrov. Le-am arătat că e trecut pe lista criminalilor de război, că sunt convins că omul acesta desigur că a făcut o mulțime de crime de război și le-am cerut date. Nu mi-au dat nici un fel de date. L-am ținut vreun an și 3 luni arestat și cu toate acestea, nimic…
Tov. Teohari: Niculescu a fost șeful poliției românești. Ca noi să adunăm date în legătură cu acesta, trebuia să le cerem sovieticilor?
Tov. Drăghici: Am interogat peste 30 martori. Am căutat indicații și pe la evrei, care de fapt acolo erau calul de bătaie, am căutat și la elemente rusești, pe ici, pe acolo prin militari, prin polițiștii de acolo în primul rând, dar n-am putut găsi nimic, decât o singură dată că a bătut o femeie la un pahar de vin. După acest singur criteriu nu-l puteam stabili criminal de război, neavând date concrete pentru a stabili ceva în ceea ce privește activitatea acestui om.
………………………
Tov. Bunaciu: (…) De ce n-am putut condamna? Dacă judeci pe cineva în fața unui complet de judecată, trebuie să-i aduci probe. Dar acuzatul, fiind de exemplu comandant, în Transnistria sau Basarabia, marea majoritate a martorilor erau acolo. Am mers atunci la sovietici, la Alexandrov, i-am făcut cereri scrise să ne dea material. Ne-a spus: „O să vină cu avionul” – dar n-am primit nimic. N-am avut sprijin din partea lor. Ne-au spus că au material, dar noi nu l-am primit.
………………………….
Tov. Pătrășcanu: Am avut concepția să lovim pe aceia care au avut răspunderi. Am lovit numai pe anumiți ziariști și pe anumiți militari.
Tov. Bunaciu: Dacă începeam cu toți jandarmii care au dat câte o palmă…
Tov. Teohari: Aici e vorba de crime.
Tov. Pătrășcanu: Am lucrat și eu cu Alexandrov. I-am dat dosarele principale ale lui Aramă și ei și-au spus cuvântul, acesta să meargă, acesta nu… După aceea a rămas să lucreze Bunaciu cu el.
Tov. Bunaciu: Am ținut contact permanent.
Tov. Teohari: Cine a intervenit pentru miniștrii guvernului Antonescu?
Tov. Bunaciu: Sovieticii.
Tov. Stoican: Delegații noștri au citit lucrările din dosarul sovieticilor și ei au tras concluziile. Delegații noștri au spus de la început că nu semnează și nu sunt de acord. Până la luarea conducerii Tribunalului, nu cunosc decât lucrul cabinetului meu în legătură cu detașamentele de muncă obligatorie. Era vorba de acei care au aplicat tratamente neomenoase în aceste detașamente evreilor. Linia era că vor fi condamnați acei care au făcut cruzimi și nu aceia care au aplicat același tratament care se aplică din nefericire și ostașilor români în armată de către superiorii lor. Am înțeles că această directivă este stabilită de comun acord cu partidul, cu sovieticii, cu guvernul. De la cabinetul meu s-a stabilit să se facă două loturi de acuzați. Azi văd că sovieticii, din aceste dosare găsesc 55% rău clasate, pe considerentul că chiar două palme dacă s-au dat cuiva, este o crimă de război. Atunci însă, la judecare, directivele au fost altele. După ce am luat conducerea Tribunalului Poporului, după decembrie, situația a fost următoarea: în cazurile comune am lucrat după aceleași directive de pe timpul lui Bunaciu. În cazurile importante am lucrat luând contact cu tov. Pătrășcanu, care era ministrul Justiției, pentru că nu puteam veni pe cale ierarhică de la celula mea până la CC. Am avut două chestiuni importante: aceea a foștilor demnitari din Transnistria și chestiunea Antonescu. Chestiunea Antonescu s-a soldat după cum știți. Chestiunea demnitarilor, ale căror dosare s-au moștenit de pe timpul lui Bunaciu, a rămas în suspensie până ce sovieticii ne vor da probe. În primăvară a venit la mine locotenentul Popov, aghiotantul lui Alexandrov, cu care m-am înțeles foarte bine. A venit cu o listă întreagă și m-a întrebat care e situația acestora. Erau majoritatea foști demnitari. I-am dat un tablou scris: cutare clasat, cutare așa…, indicând la fiecare situația. I-am arătat că pentru aceia din Transnistria nu avem nici un fel de probe. „Dați-ne dvs., poate ați găsit arhive; dvs. aveți pe acei care au suferit, noi nu avem decât pe foștii lor complici, subalternii lor, câteva mărturii ale evreilor”, care pentru noi au constituit un material foarte delicat și cu care se lucra foarte greu, întrucât fie că erau timorați, fie că spuneau „bine că am scăpat cu viață”, și nu ne dădeau mărturii, sau a doua zi după darea declarației, veneau și retractau. Era deci un material greu de lucrat. I-am spus că am ținut dosarele în așteptarea probelor lor. „Dacă nu ne dați suntem siliți să le clasăm”. N-am primit nimic. Am ținut aceste dosare până când le-am clasat. (…)
Tov. Pătrășcanu: Era hotărât să nu fie absolviți, să rămână în suspensie?
Tov. Stoican: Sovieticii ne-au promis material și în procesul Antonescu și nu ne-au dat nimic. În ceea ce privește dosarul masacrelor de la Iași, cu o zi înainte de a-l trimite instanțelor militare, am spus că nu se poate face procesul dacă nu figurează generalul Stavrescu, pentru că altfel înseamnă că punem Tribunalul în situație de inferioritate și ne facem de batjocură. Tov. Pătrășcanu a discutat și cu Susaicov, care i-a spus că pentru moment Stavrescu nu poate fi trimis în judecată. El era pe atunci inspector de armată la Pitești.
Tov. Săracu: Când trebuia să mă duc să fac o intervenție la vreo autoritate, portarul mă dădea afară. Concluzia mea este că nu s-a depus destulă autoritate pentru ca într-adevăr această instituție să fie ca un cuptor care arde în fiecare zi cu aceeași temperatură.
A doua: lipsa de material. Sovieticii nu ne-au dat nici un fel de concurs, nici măcar verbal.
Tov. Teohari: Noi am făcut crime pe teritoriul sovietic și până la urmă tot ei ies vinovați.
Tov. Lepădătescu: (…) Din lotul de 960 dosare clasate nejustificat sunt 150 cazuri în care formal clasarea era nejustificată, pentru că textul spunea: „Comandanții de lagăre care au aplicat tratamente neomenoase”, nu „cruzimi, maltratări”. Și sunt cazuri de acestea, când s-au dat două palme sau o lovitură cu un băț. Reprezentanții sovietici au spus: „Acesta nu e un tratament omenos, deci clasarea pentru aceste vini e nejustificată”. Am spus apoi că stabilirea acestei noțiuni trebuie să se facă în raport cu mentalitatea generală existentă, ținând seama de faptul că în armată la noi plutonierul în mod curent face acest lucru cu soldații. Pentru lumea din afară, a da două palme nu e o infracțiune care să merite sancționarea și nu putem declara pentru acest fapt pe cineva criminal de război.
Am arătat că Tribunalul avea rostul să mobilizeze întreaga națiune pentru pedepsirea acestor oameni, dar nu puteam să realizăm această mobilizare pe problema câtorva palme. Acesta a fost singurul dezacord din sânul acestei comisiuni, pe această chestiune de fond, care însă a fost trecută în statistică ca clasare nejustificată. E vorba cam de a 6-a parte din clasările nejustificate. Statisticile în general sunt mult prea reci, trebuie cunoscute realitățile ca să putem surprinde bine situația. Sunt circa 100 dosare în materie de…, unde într-adevăr a trebuit să menționăm că sunt probe de vinovăție, deoarece art. 2 din lege declară că sunt vinovați acei care punându-se în slujba fascismului au contribuit prin fapte proprii la realizarea lor. Nu spune în ce măsură au făcut aceasta. Aceasta a fost concepția prezentată de reprezentanții sovietici. Acest lucru trebuie să se explice prin aceea că linia a fost ca cei mărunți să nu fie loviți, ci numai vârfurile, la militari și ziariști.