Unde odihnesc moaștele sfîntului Dosoftei?

„Pe urmele Sfântului Ierarh DOSOFTEI, Mitropolit al Moldovei.

De la locul de baştină până la cel de veci”

La 24 august 2009 intram în oraşul Lvov (Lembergul medieval) din partea de nord a oraşului. Veneam din Luţk, cu imagini din cetatea unde, la 13 aprilie 1711, a fost semnat aşa-zisul Tratat de (aşa-zisă) amiciţie de la Luțk, un acord secret între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir și țarul rus Petru cel Mare, în urma căruia Principatul Moldovei trecea sub pretinsa protecție Rusă. Acesta-i locul de unde a început „prietenia de veacuri” dintre moldoveni şi ruşi, de care nici azi nu ne putem spăla.                                                                                                                                              În primele sute de metri de la intrarea în Lvov, pe dreapta, am observat o preafrumoasă biserică, la prima vedere cunoscută mie din cărţi. Apropiindu-mă de biserică am descoperit pisania sculptată pe peretele ei. Era arhicunoscuta Biserică Sf. Vineri (Sf. Parascheva), ctitorie a Domnitorului moldovean Vasile-vodă Lupu (anul 1643). Bucuria „descoperirii” mele am hotărât s-o împart cu consăteanca mea de onoare, cornoveanca Zamfira Mihail, telefonându-i tot atunci la Bucureşti. M-a felicitat pentru norocul de a vedea această capodoperă arhitectonică moldovenească îndemnându-mă să merg mai departe în oraş, ca să mai fac o descoperire: Biserica moldovenească „Adormirea Maicii Domnului”, din centrul Lvovului, ctitorie a domnitorului martir Miron Barnovschi, anul 1629. Ea le cunoştea din cartea-album a lui Pavel Bălan şi Vlad Druc Poliptic moldav (Editura Timpul, Chişinău,1985), pe care i-a dăruit-o părintele Petru Buburuz tatălui său, preotul Paul Mihail, care a apreciat-o cu cele mai frumoase cuvinte într-o recenzie.

Tot atunci  ea mi-a recomandat să caut în acele locuri ale regiunii Lvov urmele din secolul XVII ale mitropolitului Moldovei Dosoftei, care de patru ani era canonizat ca Sfânt de către Biserica Ortodoxă Română, dar ale cărui moaşte încă n-au fost identificate, menţionându-mi totodată că, cel mai probabil mormântul poate fi găsit în oraşul Stryi, unde mitropolitul locuise în ultimii ani din viaţă. După ce am  „descoperit” şi Biserica „Adormirea” am plecat mai departe spre Strâiul mitropolitului Dosoftei, făcând mai întâi o ocolire pe la Mănăstirea Sf. Onufrie din Lavrov, din apropierea vechiului Sambor, în ale cărei cripte subterane în secolul XVII au fost înmormântaţi prietenul lui Dosoftei, domnitorul Moldovei Ştefan Petriceicu, precum şi domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Șerban Basarab. Aici fusesem doi ani mai devreme, ca să găsesc spart şi gol subsolul bisericii, de nişte netrebnici, căutători de comori. Dar şi de această dată n-am găsit nimic nou, plecând spre Strâi, sperând să dau de urmele mormântului Sfântului Dosoftei. Zadarnice au fost atunci căutările. În schimb acel îndemn al Zamfirei Mihail m-a cucerit şi nu m-a lăsat în pace până nu am descoperit locul unde cel mai probabil a fost înmormântat marele cărturar moldovean, Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolit al Moldovei, care a avut o biografie de Om al lui Dumnezeu, Român, Poet şi Traducător.

Istoriile Literaturii Române consemnează că Dosoftei a văzut lumina zilei la 26 octombrie 1624 la Suceava, din părinţi neguţători, Leontie şi Maria (Misira) Barilă, fiind botezat Dumitru (Nicolae Iorga considera că familia sa era greacă, sau macedo-română). La vârsta de 25 de ani s-a călugărit la Sfânta Mănăstire Probota şi a primit numele Dosoftei. Avea mintea sclipitoare şi dragoste nemărginită de Dumnezeu

A făcut studii la Şcoala Domnească de la mănăstirea “ Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi, unde era şi ierodiacon, apoi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Lvov, unde a făcut studii umanistice şi de limbi străine: greaca, latina, slavona bisericească, polona etc. A devenit cel dintâi mare poet cult al românilor, dar şi al Europei ortodoxe, cel mai mare cărturar şi traducător al perioadei respective din istoria Principatului Moldova.

A urcat repede treptele ierarhiei eclesiastice şi în 1658-1659 devine episcop de Huşi (la 34 de ani), de unde trece la Roman (1959-1671), apoi este  mitropolit al Moldovei, cu întreruperi,  între 1671-1686.

Timp de cinci ani munceşte la transpunerea în versuri a Psalmilor lui David. Publică opera sa funda­mentală Psaltirea în versuri, în 1673, la Uniev, în Polonia. Este prima faptă de acest fel în vastul spaţiu al ortodoxiei răsăritene. A sprijinit politica antiotomană a lui Ştefan Petriceicu şi a fost nevoit să se refugieze în Polonia, după lupta de la Hotin (1673). Revine în Moldova, în 1675, redobândind demnitatea de mitropolit. Traduce, tipăreşte cărţi de cult, militând pentru limba română ca „să înţeleagă creştinii sfintele taine”. Cumpără o nouă tipografie pentru Iaşi, colaborând cu Petru Movilă, Nicolae Milescu şi Ioachim, patriarhul Moscovei. Tipăreşte Dumnezeiasca liturghie (traducere din greceşte, 1679), Psaltirea slavo-română (1680), Molitvănic de-nţăles (1681), Viaţa şi petrecerea svinţilor (patru volume, 1682-1686), Parimiile preste an (1683) ş.a.

În 1684, a fost trimis în misiunea diplomatică din Rusia. Se arată hotărât să apere interesele Moldovei. Speră în izbânda popoarelor creştine şi în 1686, când are loc campania din Moldova a regelui Sobieski, este silit să se refugieze în Polonia, luând cu el moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, tezaurul şi arhiva Mitropoliei. Moaştele Sf.Ioan vor reveni cu greu în Moldova, după un secol, iar tezaurul şi arhiva se vor „rătăci” nefiind găsite şi aduse acasă nici azi. Refugiul va deveni semicaptivitate, nevrând să  răspundă somaţiilor lui Constantin Cantemir de a reveni în patrie. Ultimii ani de viaţă ai lui Dosoftei sunt tragici. Totuşi, continuă să traducă, intervine cu autoritate în polemica dintre curentul latin şi cel grec, tradiţionalist, polemică disputată la Moscova şi Kiev.

Moare la 13 decembrie 1693…

Până aici totul este documentat, deci, clar şi puţin discutabil. Discuţiile s-au aprins în privinţa locului de înmormântare al mitropolitului.

Monografistul ucrainean Miron PARŢEI scrie în lucrarea sa “Стародавня Жовква” -„Vechea Jovkvă” din seria „Locuri istorice  ale  Ucrainei”, Editura „Svit”, Lvov, 2005, la pagina 103, în capitolul despre Moaştele sfinţilor:

„La începutul anului 1691 regele Jan al III-lea Sobeski a adus în biserica Naşterea Domnului din Jovkwa moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava,  fiind însoţit de către mitropolitul Dosoftei şi suita sa, care fugeau din Moldova de sub ocupaţia turcă. (În realitate erau luaţi ostateci, împreună cu toate podoabele mitropoliei Moldovei –n.n., V.Ş.).Mitropolitul Dosoftei, cunoscut scriitor moldovean şi român(sic!), a devenit primul stareţ al Mănăstirii din Jovkwa. În anii 1691-1693 a locuit în Jovkva, decedând la 16 (corect: 13, n.n.) decembrie 1693. A fost înmormântat în subsolul bisericii. (Subsolul bisericii mănăstirii Ordinului Sf. Vasile (Baziliană) din Jovkva pare a fi cel mai verosimil loc al înmormântării mitropolitului Dosoftei, pentru că M. Parţei s-a documentat şi dintr-o lucrare mai veche pe tema dată: Sadoc Barancz, Baronci. Pamiatki miasta Zolkwi. Liov 1852 – n.n.). În biblioteca bisericii s-a păstrat portretul funerar, pictat în ulei pe o placă cu şase laturi – o frumoasă creaţie  pentru astfel de necesităţi. Posibilul autor fiind Foma Vasilevici (Toma Veselovici), care în secolul XVII locuia în Jovkva. În anul 1939, portretul a fost transferat la Muzeul Naţional de istorie din Lvov, de unde a dispărut fără urmă, de aceea putem vedea doar reproducerea acestuia.

Moaştele Sf. Ioan de la Suceava s-au aflat în Jovkva pînă în vara anului 1783, când au fost readuse la Suceava, care atunci se afla în Bucovina, parte a Moldovei, trecută însă deja sub stăpânirea Austriei şi moaştele sfântului s-au întors la Suceava,   la rugămintea clericilor. (În schimb, austriecii au oferit mănăstirii din Jovkva în  dar moaştele Sf. Mucenic Partenie, care a decedat la Roma în anul 250)” .

Poetul  Nicolae Dabija, mai bine de un sfert de secol în urmă, a întreprins cercetări, cu multe eforturi în Galiţia, în căutarea mormântului mitropolitului Dosoftei, fără a găsi însă vreo urmă veridică a acestuia. Iată concluzia poetului la finele acelor căutări: „Abia mai târziu aveam să aflu că mitropolitul a lăsat un testament, în care ar fi rugat să fie înmormântat la mănăstirea Uniev, unde îi apăruse „Psaltirea”, pe atunci un important centru cultural. Sicriul aşezat într-un car şi însoţit de câţiva călugări, pe o zi de frig şi cu lumină, luă drumul către Uniev, pentru a străbate distanţa de zeci de verste – ultima pe care avea s-o parcurgă mitropolitul în această lume. …Pe undeva pe acolo se află rămăşiţele pământeşti ale primului nostru poet, marelui cărturar Dosoftei. Posibil călugării de la Uniev, pentru care Dosoftei ar fi fost mai degrabă un necunoscut, să nu fi reuşit a-i amenaja un mormânt prea bogat…” (Nicolae Dabija. Pe urmele lui Orfeu. Ediţia a 2-a. Editura „Hiperion”, Chişinău-1990, p. 110). Cu regret, N. Dabija n-a dat prea multe amănunte despre acel „testament” şi nu ne-a convins, la acea vreme, că el există. Totuşi, pe la Uniev, la mănăstire, am trecut făcând un frumos drum de la Poceaev la Lvov şi apoi la Jovkva. M-am ales doar cu fotografii pe urmele mitropolitului care a tipărit acolo cea mai frumoasă carte a sa, Psaltirea  în versuri…

Cercetătorii ucraineni insistă asupra ideii că Dosoftei a fost primul stareţ al mănăstirii din Jovkva doar după ce el a trecut la confesiunea greco-catolică. Numai că ei nu au niciun argument în acest sens. Este adevărat că au existat suficiente presiuni asupra sa, ca să îşi schimbe religia, Dosoftei însă rămânând ortodox până la capăt.

În schimb, avem noi, românii, suficiente contraargumente. Ierarhul Dosoftei a avut permanentă grijă de comunitatea ortodoxă din Polonia în toată perioada aflării sale acolo. La castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, venea deseori şi regele polonez Jan Sobieski cu familia sa ca să admire slujbele ortodoxe ale mitropolitului. Un argument în plus poate fi şi informaţia că ”despre viaţa lui Dosofteiu în castelul Stryj mai găsim o notiţă, care e destul de caracteristică pentru a stabili împrejurările în care a trăit el acolo. Unul dintre vechii istorici ruşi, N.B.Camenschi, în „Istoria Uniaţiei”, care a apărut la 1805 (Каменскiй Н. Б. Исторiя объ Унiи, Москvа, 1805, p.147), afirmă, pe baza izvoarelor, că „la 8 Septemvrie 1692, la Stryj, unde locuia mitropolitul Sucevei Dosofteiu, uniţii [greco-catolicii]au luat cu forţa patru biserici ortodoxe, şi preoţii ortodocşi, care începuseră liturghia, au fost daţi afară şi desbrăcaţi de odăjdii””. (Citat din „Contribuţii privitoare la originea şi moartea mitropolitului Moldovei Dosofteiu”. Discurs rostit de Ştefan Ciobanu la 28 maiu 1919 la Academia Română. Bucureşti, Librăriile: „Cartea Românească” şi Pavel Suru, 1920, p.16). Este prea posibil ca şi biserica Naşterea Domnului din Jovkva să fi fost printre bisericile „luate cu forţa de către uniţi”. Şi biserica din Lavrov, unde au fost înmormântaţi cei doi domnitori, ortodocşi, ai Moldovei şi Ţării Româneşti,  a trecut prin acest pârjol al uniţilor, şi asta este demonstrat.

Am călătorit de trei ori în regiunea Lvov în căutarea moaştelor Sf. Dosoftei. În primul drum, în 2009, fiind în trecere prin regiune spre valahii polonezi, nici orăşelul nu l-am putut găsi pentru că eu căutam unul cu denumirea Nesterov, aşa numindu-se în perioada 1951-1992. În ziua când l-am descoperit,   în cel de-al doilea drum, în ianuarie 2013, toată ziua au fost  slujbe bisericeşti şi n-am avut cu cine sta de vorbă fiind în mare grabă spre casă. Doar în  cea de a treia încercare, în octombrie 2013, la Jovkva, am reuşit să cobor în subsolul bisericii. Mai bine zis, mi s-au deschis uşile subsolului unde a fost înmormântat mitropolitul  cu 320 de ani  în urmă,  ca să mă conving că subsolul era curat ca şi biserica în interior, lăcaşul fiind proaspăt reparat. Din fericire, în cea de a treia vizită la Jovkva am fost mai inspirat (luând câteva sticle de vin moldovenesc preferat de slavi), astfel acolo, în subsol, mi s-au deschis nu numai larg uşile ci s-au deschis şi cele două „guri” greco-catolice creştineşti care au coborât cu mine, cu plăcere, în subsol. Iată ce mi-au vorbit acei doi însoţitori, deveniţi prieteni, cuvinte redate şi redactate de mine: Când i-au „eliberat” bolşevicii pe ucrainenii apuseni, mai întâi, imediat după ce a fost pus în aplicare Pactul Ribbentrop-Molotov, în septembrie 1939, dar mai ales după ce i-au mai „eliberat” o dată, în iulie-octombrie 1944, în biserica cu moaştele Sf. Partenie şi rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului nostru a fost instalat comitetul raional al NKVD-KGB-ului. După „eliberare”, aici au mai fost plasate, pe rând, staţiunea sanitar-epidemiologică, policlinica stomatologică, redacţia ziarului raional ş. a.

În timpul reparaţiei capitale a bisericii, în 1993-1996 , a fost descoperită o intrare secretă, betonată, în subsolul bisericii, de unde au fost scoase rămăşiţele pământeşti a 225 de oameni (şi, cu mare durere o spun, copiii nenăscuţi încă, din burţile mamelor lor, n-au fost puşi la acest număr!), de pe care se scosese încălţămintea şi hainele, mai calitative faţă de cele cu care au venit peste ucrainenii occidentali „eliberatorii” bolşevici kominternişti… În biserică au fost împuşcaţi în ceafă 225 de patrioţi, naţionalişti ucraineni (vă amintiţi de masacrul de la Katyn, de cei 25 de mii de ofiţeri polonezi executaţi de bolşevici lângă Smolensk, în aprilie 1940?). În aceeaşi biserică înconjurată de un zid înalt şi gros, asemănător unei cetăţi medievale, au fost împuşcaţi atâţia oameni nevinovaţi şi niciun orăşean nu a ştiut nimic despre această tragedie. Până la reparaţia începută în 1993 nimeni dintre cetăţeni nu a bănuit ce „surpriză” îi  aştepta după 45 de ani.

Ca să nu apară vreo urmă prin Jovkva, bolşevicii kominternişti au făcut cimitir chiar acolo, în subsolul bisericii, unde se aflau şi rămăşiţele pământeşti ale mitropolitului nostru. Au bucşit subsolul cu corpurile neînsufleţite (goale-goluţe) şi cu cefele găurite ale patrioţilor ucraineni şi le-au acoperit cu nisipul cărat cu „polundrele” (camioane sovietice de 1,5 tone) din nisipăria din apropierea Jovkvăi, din partea de sud a oraşului, betonând intrarea în subsolul bisericii. Acest mormânt comun a fost descoperit, cum am zis mai sus, abia după perestroika gorbacioviană, în anul 1993, în timpul reparaţiilor capitale, fiind scoase de acolo 225 de cadavre, mai exact (???), 224 de corpuri neînsufleţite ale patrioţilor ucraineni şi … rămăşiţele pământeşti ale Mitropolitului nostru, Dosoftei…

După incursiunea  prin subsolul bisericii am mers cu noii mei amici ucraineni occidentali la Cimitirul vechi,  din partea de est a oraşului, unde am vizitat cele două mari morminte  comune din marginea, dinspre stadă, a cimitirului. Primul mormânt nu poate fi „suspectat” de aflarea acolo a moaştelor Sfântului Dosoftei, pentru că acolo se află o placă unde sunt încrustate numele a 42 de luptători, morţi în perioada interbelică pentru independenţa Ucrainei. În cealălalt mormânt comun, mult mai mare, pe cruce, nu sunt încrustate numele celor înmormântaţi acolo, ci este scris doar un scurt text: „Aici odihnesc victimile teroarei comuniste, 1946-1949”. Aici au fost reînhumate cele 224 plus unul de corpuri neînsufleţite, descoperite în subsolul Bisericii Naşterea Domnului din Jovkva, în anul 1993, înainte de începerea unei reparaţii capitale de durată a bisericii.

Din acest mormânt am pus un pumn de ţărână, într-o cutie de plastic  şi am umplut-o cu pământul sfinţit, ca s-o iau cu mine acasă, ca amintire din acele căutări emoţionante ale Sfântului Dosoftei.

Nu risc să afirm că sunt descoperitorul locului de veci al Sfântului Dosoftei. Nu am dovada în mâini. Acesta-i un minim pe care am putut să-l fac eu cu posibilităţile mele limitate. Concluzia definitivă o poate face o investigaţie ştiinţifică serioasă bazată pe analiza radioactivă a rămăşiţelor pământeşti, o analiză a intervalului de timp în care se dezintegrează jumătate din masa substanţei radioactive din oasele celor înhumaţi în acel mormânt comun. Această analiză ar putea demonstra că rezultatele ei la unul din cele 225 de cadavre diferă mult de rezultatele altor 224 de cadavre. Perioada de semidezintegrare la unul din cadavre să demonstreze că a fost înhumat, în anul 1693, deci cu 255 de ani mai devreme decât celelalte 224 de cadavre ale patrioţilor ucraineni ucişi de NKVD-ul kominternist  …

Vor încerca oare Guvernul Român şi Patriarhia Română să pornească un proces anevoios de negocieri cu Guvernul ucrainean şi Biserica ucraineană pentru săpături şi analize acolo la Jovkva pentru descoperirea moaştelor unui Sfânt român? E greu de spus mai ales dacă vom lua în considerare trista „experienţă” a administraţiei româneşti postdecembriste de a frâna construcţia şi inaugurarea unui Memorial ostăşesc românesc la Cotul Donului unde zac 150 de mii de eroi români şi unde nu există măcar o troiţă românească maramureşeană. Rămâne să sperăm că una din următoarele guvernări va fi capabilă să facă această lucrare creştinească necesară la Cotul Donului dar şi la Jovkva…

Dr. Vasile ŞOIMARU

25 decembrie 2013

P.S. – Pe data de 13 decembrie 2013 s-au împlinit 320 de ani de la moartea Cărturarului, Mitropolitului şi Sfântului Dosoftei. Am făcut tot posibilul să finalizez şi să public acest articol în semn de neuitare faţă de cel dintâi mare cărturar al nostru, al românilor moldoveni: dacă noi, moldovenii, n-am avut norocul să-l avem pe Neacşu de la Câmpu Lung, în schimb ni l-a dat Dumnezeu pe Dosoftei, un geniu, care ne onorează de 320 de ani, de la trecerea sa la cele veşnice, şi chiar de mai mulţi, de 340 de ani, de la publicarea la Uniev, în Polonia, a operei sale funda­mentale, Psaltirea în versuri, în 1673…

N-am reuşit să fac acest lucru în timp util pentru că în ordinea priorităţilor trebuia să  lansez pe 11 decembrie o carte prea durută, Cotul Donului1942 (ediţia a 2-a), în cadrul unei manifestări creştine de comemorare la Chişinău a celor 250 de mii de români prăpădiţi pe malul drept al Donului şi în Stepa Calmucă în noiembrie 1942-februarie 1943 (150 de mii din Armata Română şi 100 de mii de români ardeleni din cea maghiară), care au vărsat acolo UN MILION DE LITRI DE SÂNGE ROMÂNESC, dar care nu s-au învrednicit pentru jertfa lor, nici peste 70 de ani, de un Memorial ostăşesc din partea Statului român POSTDECEMBRIST…

V.Ş.