jderul.salbatic, vajnic comentator pe site-ul nostru, ne trimite acest compendiu / fragment al lucrării de mare finețe analitică pentru care Mircea Vulcănescu merită toată admirația și recunoștința noastră. Această lucrare este bine să fie raportată la cartea Sentimentul românesc al ființei, scrisă de Noica, al cărei titlu este o parafrază a titlului pus de Mircea Vulcănescu eseului său. În felul acesta Constantin Noica lăsa să se înțeleagă că vine de se adaugă la cele susținute de Mircea Vulcănescu, probabil pentru că cenzura cominternistă nu-i permisese să se raporteze explicit la lucrarea și autorul ce-l precedase. Adică nu-i permisese să-l citeze pe cel care-și aăduse sufletul în temnițele cominterniste ca „dușman al poporului”. Să-i mulțumim colegului nostru internaut.

*

„Dimensiunea romanesca a existentei” Mircea Vulcanescu incearca sa o explice prin prisma ancorarii in vesnicie a romanului pentru care nu exista nefiinta, nu exista imposibilitate absoluta, nu exista alternativa, imperativ, iremediabil si il face sa priveasca viata dintr-o alta perspectiva, parand a avea o „usurinta in fata vietii” si o lipsa de teama in fata mortii. El pleaca de la descoperirea firii romanului, „in indoitul ei aspect de lume si de vreme” si a insului sau fiintei, ca intamplare sau fapt (de a fi). „Notiunile de spatiu si timp nu sunt obisnuite poporului roman in vorbirea lui zilnica… Romanul, cand vrea sa situeze un lucru in spatiu, vorbeste de „loc” si, cand il intrebi de timp, iti raspunde de vreme.” Locul si timpul apar ca doua receptacole ale existentei particulare, care cuprind tot ce este si pe care aceste lucruri le umplu cu fiinta lor, iar totalitatea acestor fiinte dau firea, sub cele doua aspecte ale ei: „lumea” si „vremea”, si aceasta fire este primul obiect asupra caruia poarta intelegerea romanului a existentei.

Lumea romanului este deopotriva un receptacol temporal si spatial in acelasi timp si nu separat, prin care ce este isi face cunoscuta fiinta, locul si timpul fiind, deci, receptacole ale firii, astfel ca lumea cuprinde tot ce este in vreun loc si tot ce se petrece oareunde ca un mare alai care umplu timpul si spatiul.

Aceasta ancorare in vesnicie a romanului poate fi sablonul pe care sa-l suprapui peste orice „facere” sau „nefacere” a romanului in incercarea de a-i deslusi intelesul firii. In vorbirea obisnuita, romanul spune ca toate lucrurile se fac ‚la vremea lor” si se pun „la locul lor”, intr-o anume randuiala, pe care apoi o nuanteaza cu un „oarecum”, el nevazand in aceasta randuiala o desarvarsire intr-un spatiu si un timp statice, ci cuprind dimensiuni multiple, in continua schimbare si prefacere si toate isi au „vremea” lor. La fel cum spune ca „dreptatea umbla in lume cu capul spart” si ca tot „dreptatea iese totdeauna la suprafata ca undelemnul”, tot asa „Vremea nu e deci altceva, pentru roman, decat lumea in prefacere”. Ea nu se desira numai fara de sfarsit, dar ea se si implineste. Ea are pentru el un fir, un cuprins, dar si un caracter, o adancime. „Vedenia romaneasca a lumii lasa, destul loc pentru imperfectiune si libertate in strucura ei interioara”. Astfel devine posibila talcuirea „semnelor vremurilor” nu doar sub aspectul ploii si a viscolului, ori a vietii, dar si a „vremurilor mari”, a razboaielor, de pilda. „Intrebarile: „E semn bun?” ori „E semn rau?” insotesc, la roman, orice intamplare a acestei lumi. Si lumea lui nu este o lume neutra de intamplari, fara semn si fara legatura; ci este o lume plina de puteri rele ori binevoitorare, de chemari si de taceri, de aratari si de ascunderi”, iar toate lucrurile acestei lumi sunt fiinte si au ceva de spus cui stie sa le asculte, putand spune, astfel, ca existenta romanesca se desfasoara intr-un fel de lume de basm in care realitatea se petrece intr-un pluralism dinamic si animist si si-si cauta interpretarea in semnele bune si rele.. Aici dimensiunea existentiala romanesca dobandeste un profil propriu si dezleaga unele obervatii ca „romanul e nascut poet” sau „romanul e destept”, dar si teama ca „romanul e nestatornic”, ori constatarea asa-numitului „scepticism romanesc”, a „caracterului nepractic al romanului” ori a „lipsei lui de staruinta”… „Existenta romaneasca nu cuprinde insa numai lumea de aici, ci si lumea de dincolo”, care si ea nu este „afara” din lumea de aici, intre „aici” si „dincolo” nefiind decat o vama, o opreliste interna, lumea de dincolo cuprinzand-o si pe cea de aici, dupa cum, la noi, la romani, expresia „fratii de dincolo” nu avea insemnatatea unui absolut insurmontabil, dovada fiind Unirea, ci trecerea vamii..la vremea potrivita! Nu exista deci ruptura esistentiala, prapastie, pentru roman, intre lumea de aici si lumea de dincolo, intre vremea de acum si vicinicie, ci numai vama, adica poarta de trecere. Pentru roman, lumea „de aici” cuprinde lucrurile care „au fost”, dar „nu mai sunt”. Ca si lucrurile care „pot fi”, dar „nu sunt inca” si intind sfera lumii de aici catre praguri care, pentru „logica occidentala”, par absurde. Pentru existenta romanesca, lucrurile care „sunt” nu sunt legate de prezenta imediata, a acelui „aici si acum”, ele sunt totusi „in lume”. Si daca lumea de aici” e prea mica spre a le cuprinde – atunci, ele exista in alta lume, „dincolo”, ca si cum nici n-ar fi doua lumi. Taietura ce exista intre „prezenta” si „neprezenta” nu afecteaza, pentru roman, „esenta lumii”. „Dincolo” nu insemneaza propriu-zis „in afara”, ci „altfel”. Cei de aici trec uneori „dincolo” – in vis, ori in trezvie. Cei „de dincolo” staruie pe aici. Nu este deci intre „aici” si „dincolo” prapastie, ci vama, pe care, daca o platesti, treci. „Dincolo” nu defineste un hotar spatial, ci o calitate a fiintei si unde sfarseste lumea de aici, incepe lumea de dincolo, iar lumea de dincolo patrunde si o patrunde pe cea de aici.

„Ce bogate sunt discriminarile care insemneaza, pe romaneste, acesta idee de petrecere continua…”; „tot-de-a-una” e timpul in care totul e dat dintr-o data, pentru care vecinicia nu e decat unitatea totului, curgand spre „mereu” spre a ajunge la „intruna” (intr-una) care topeste clipele, ca apoi sa depaseasca marginile timpului de aici pentru a cuprinde si pe cea de dincolo, in acesta continuitate de petrecere si sfarsind cu religiosul „pururea”, care insemneaza „totdeuna mereu”, adica timpul si vecinicia data impreuna, ori cu indicativul sau derivat „de-a pururi”, ce bogatie de nuante, spune Vulcanescu!

Asa cum pentru francezi „au dela”, spune el, implica un prag fara intoarcere, gandindu-se la francezii care inainte de 1918 nu-i puteau numi pe alsacieni „frere de l’au dela” in sensul in care romanii isi vedeau fratii „de dincolo” de vama, la fel explica si intelesul existentei concrete, fiintarea, in acceptiunea romaneasca, neatarnata, ca in conceptia apuseana de timp si spatiu si pe care neamtul o numeste „da sein” (a fi de aici, a fi de fata, prezenta de fapt), iar francezii zic ca „are loc”, la „noi, romanii, „se intampla, care, inseamna numai ca „se preface”, se transforma, sau ca „trece”. „Deosebirea se manifesta deci in aceea ca, in vreme ce, pentru apusean, odata ce un lucru e constatat, adica situat „in spatiu”, „are loc”, se petrece, acel lucru ori acel fapt este, pentru roman, ceea ce se-ntampla si are parca fiinta „inainte de a fi” si si-o pastreaza si dupa ce nu mai este in lume…Intrarea lui in lume e ca o cadere din alta lume, o „trecere”, nu o infiintare”, este un „eveniment”, un „hazard”…pentru roman „a fi prezent in timp si spatiu”, adica „a se intampla” si „a fi in lume”, nu reprezinta nici un plus de fiinta, fata de a fi pur si simplu, in oricare timp si-n oricare loc, ba chiar dincolo de timp si de loc.

Slaba insemnatate a realitatii pentru roman apare si din aceea ca vorba care insemneaza in romaneste real, vorba „aievea”, nu a dat loc la nici o dezvoltare filosofica proprie, filosofia romaneasca inregistrand navala „realului” abia odata cu filosofarea de structura apuseana.

Ca si „intamplare”, vorba care inseamna pe romaneste existenta reala, deriva deci de la „durata continua, care nu are sfarsit, vicinicie, timp, vreme lunga” In radacinile lui, „aievea”, insemna deci existent „din veacuri”, iar nu prezenta actuala.

Exista o alta notiune prin care romanul pare a distinge intre cele ce e si ce nu e, si prin care pare a arata uneori ca un lucru se realizeaza. E ideea cantitativa de plinatate…”mi s-a implinit visul”, sinonim cu „mi-am vazut visul cu ochii” si care are sensul clar de „realizat”. Pentru metafizica actualista a Apusului, o intamplare este, mai presus de toate, un fapt, o actiune, o lucrare.Pentru roman, dimpotriva, intamplarea este mai mult o schimbare de stare, adica rezultatul unei asemenea lucrari inregistrat de catre un ins, fiinta ori lucru, ceva care ti s-a intamplat, care s-a petrecut cu tine, adica o patanie. Ci nu o fapta pe care ai savarsit-o. La fel cum „patimirea” nu inseamna in romaneste numai suferita, in termenul restrans de durere, ci alterare metafizica a fiintei, adica patanie, suferire a lucrarii altuia si chiar „patimire a bucuriilor”

Cat priveste negatia, „romanul, stie oricine il cunoaste, este un opozant innascut. Orisice lucru i-ai propune, tendinta lui initiala, ispita gandului lui este sa se impotriveasca. Lucru curios, opozitia lui nu desfiinteaza insa ce neaga, ci creeaza, alaturi de ce tagaduieste, o realitate care imbogateste, in loc sa pustiasca” fapt pe care, gandirea occcidentala, nu il inteleg,e ea triind posibilitatile de existenta de imposibilitati si existentele contingente, de cele necesare, altfel. Romanul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi…Nu e deci negativist, ci limitator. Spirit esentialmente concesiv e romanul, daca-i precizezi planul in care iti proprui sa ai dreptate! Ceea ce nu-ti ingaduie el este sa ai dreptate in bloc, sau in perspectiva lui. Acest fapt lamureste si excesiva ingaduinta – poate neasemnatata – a romanului fata de altul …Ori de cate ori romanul tagaduieste zicand „Nu e”, tagaduirea lui este numai relativa. Presupus e totdeauna ca : „nu e aici”…”nu e acolo”…”nu e asa”…”nu e inca”…”nu e asta”. Chiar cand spune ca ceva nu e deloc, romanul tot nu-i tagaduieste fiinta. Pentru chiar acest „deloc” dovedeste despre ce fel de „nu” este vorba.

„A nu fi” nu are pentru roman, deci, un inteles absolut….negatia este numai o nepotrivire intre un plan si altul: intre un „aici” si un „dincolo”…Daca diavolul ar fi fost roman si s-ar fi aflat in fata scaunului dumnezeiesc, el nu ar fi putut opune niciodata poruncii lui Dumnezeu un „Non fiat”, un „ba”, un „sa nu fie”; el i-ar fi demonstrat mai curand, lui Dumnezeu, ca el vede lucrurile altfel si mai bine decat el. Astfel ca „negatia pura si simpla se poate conjuga, in romaneste, cu afirmatia, in expresia „ba da”, adaugarea impotrivirii accentuand, paradoxal, afirmatia, in loc s-o tagaduiasca.

La fel, tagaduirea negatiei: „ba nu”, nu o preface in afirmatie…ci tagada ramane opozitie existentiala, pe cand negatia isi continua functia proprie de limitare logica. Sensul acesta mai e confirmat si prin posibilitatea limbii romanesti de a nega fara a folosi pe „nu”, folosind numai pe „de”: „de fel”, „de loc”…

Ideea de „nimic”, chiar, la roman are un caracter care poate fi discutabil; abia ideea de „nimicire” are un sens existential netagaduit, ca si „desfiintare”, atestand tendinte mai consistente ale spiritului romanesc de negatie a fiintei, dar si asa, ele vor implica mai mult o idee de desfacere a intregului in parti, de descompunere, de destramare a lui, decat o idee de aneantizare. Ceea ce dispare, prin aceasta operatie de distrugere, e faptul agregatului, al chipului sau al structurii; iar nu existenta lor. Insul insusi poate inceta sa fie de fata ori sa nu mai fie activ. „In lume”, se intelege. Prin aceasta insa nu dispare cu totul orice existenta a lui. El nu inceteaza cu totul de a fi. E nu „mai” este o vreme. Dar intrucat „a fost”, el e totusi mai mult decat daca n-ar fi fost „deloc”.Prin simplul fapt al trecerii sale prin lume , inainte de desfiintare, prin simplul fapt ca „a fost”, el capata un plus de fiinta…

Ori de cate ori romanul zice ca a „nimicit” ceva, el se stramuta cu gandul din planul de existenta a lucrului insusi, pe care l-a nimicit, in planul de existenta temporala, in planul in care subzista inca elementele lui risipite….Desfiintare nu atinge astfel fiinta insasi…Astfel ca sensul special al negatiei romanesti este plin de consecinte…pentru roman, tot ce poate fi, adica tot ce poate fi gandit, tot despre ce poate lega un subiect cu un predicat: este.

Consecintele acestei topiri a existentei in posibilitate lamureste atitudinea fundamentala a romanului in fata existentei. Cum ca:

-nu exista neant (nefiinta): despre nimic nu se poate spune ca „nu este”, in sens absolut, exista un prag al fiintei peste care aceasta isi schimba firea…alunecarea fiintei de la felul ei de a fi absolut, la felul de a fi in lume ori caderea ei sub vremi

-nu exista posibilitate absoluta: romanul are constiinta ca ceea ce se vede nu e decat o parte, si nu cea mai bogata, din ce este; ca dincolo de ceea ce e concret, sta ce poate sa fie si ca, in fond, e doar o imputinare de posibilitati; gandirea romaneasca se-ntalneste cu gandurile teologice orientale si se opune celor occidentale, devenirea in lume, acumularea de manifestari si experiente – care imbogatesc soarta insului, pentru apuseni – este pentru roman, in fond, o imputinare de fiinta, a scadere de posibilitati…asta lamureste de ce romanul este atat de sensibil la nereusita incercarilor lui

-nu exista alternativa: predominarea ipoteticului asupra categoricului si a disjunctivului, este vizibila in gradul de intensitate cu care sunt traite, in limba, modurile verbului…speculatiile asupra posibilului ori a viitorului conditional, acele: „Ce ar fi fost, daca ar fi fost, altfel decat cum a fost?”, „Totusi, ce ar fi fost, daca…”; de aceea optativul devine, in romaneste, modul privilegiat al verbului, substituindu-se ori colorand, cu spiritul sau, toate celelalte moduri…modul dezirativ si conditional (as fi, as fi fost) domina si suplineste deseori, in vorbirea curenta, indicativul viitor (voi fi), ori prezent (sa fiu). Optativul (o fi), sau conjunctivul (sa fie), folosit insa tot in sensul conditional (va fi fiind), este mult mai intens trait, decat indicativul prezent ( este), sau cel viitor (va fi); trecutul ispravit al indicativului (fusei sau am fost) domina asupra prezentului (sunt) sau trecutului neisprevit (eram) si asupra viitorului (voi fi)…si ce bogatie de viitoruri anterioare, spune autorul! Viitorul simplu, indicativ (voi pleca) e, de pilda, cu totul neproblematic. Ce dezvoltari problematice apar insa posibile pentru gand, cu viitoruri anterioare (voi fi plecat sau chiar voi fi fost plecat) Ca si cum romanul s-ar referi intruna, in reflectiile sale, la un plan in care lucrurile stau inaintea gandului gata implinite, dar ca niste ispite, inca nealese pentru fapta! Toate acestea domina, fireste, planul imperativului (fii!). Putinta substituirii formei proprii a acestui imperativ („Fa!”, „Fie!”) prin forma conjunctivului prezent („Sa faci!, „Sa Fie!) si aparitia, din aceasta pricina, a unui fel de imperativ imperfect („Sa fi fost!”, „Sa fi facut!”- in sensul de „Trebuia sa fi fost!”, „Trebuia sa fi facut!”), descopera, de asemeni planul cu totul ipotetic, nepozitiv, in care se realizeaza sensul tuturor acestor ziceri; asta ar insemna a fi optat, a fi decis, ori, pentru roman, existenta posibilitatilor inseamna ca toate plaurile ei sunt echivalente pentru gand si suprima sensul existential al alternativei.

-nu exista imperativ: Zicand „Fie!”, romanul nu decreteaza, ci accepta ce se intampla, consimte, ca si cum ar zice „Fie si asa!”, „Asa sa fie!”, accentuand dezlegarea sa de orice nazuinta proprie, ca si acel „Fie ce-o fi!”, mai apropiat de „Amin!” (cu care toate sfarsesc si care nu e decat marturia acceptarii vointei altuia din „Faca-se voia Ta!”), decat de Fiat-ul” latinesc. Imperativul nu-l simte romanul ca pe un comandament, o porunca a altuia, ci ca pe o lipsa de ordine in existenta, o nepotrivire, o neimplinire

-nu exista iremediabil: romanul, care este atat de teribil oponent pe taramul posibilitatilor si al ideilor, este nespus de concesiv cu faptele, care pentru el nu au o mare importanta, sunt doar „incercari” ce-i stau in cale, ori poate „ispite, ori „vami”, dar nu realitati de neinfrant, pe care sa fie nevoit sa le ia in seama ca atare; romanul nu se agata, ca altii, cu disperare, de rezultatele faptei sale; „Fa binele si da-l pe apa!”, zice un proverb…pentru ca ceea ce-l face sa faptuiasca nu este sentimentul ca rezultatul atarna de fapta, ci nevoia de a se pune in regula cu randuiala lucrurilor…, astfel il vom vedea faptuind chiar in cele mai absurde circumstante sau cand n-are incotro!

Doua lucruri decurg de aici:

– usurinta in fata vietii=lipsa semntimentului de gravitate a existentei

– lipsa de teama in fata mortii

Zisa usurinta a romanului in fata vietii deriva din lipsa sentimentului de gravitate a existentei care este starea normala a romanului, pentru care existenta se desfasoara pe un plan cu lucrurile vecinice, lin si fara drame, ca un joc de posibilitati in care el nu ia in serios lucrurile, ci ramane increzator in Dumnezeu, perspectiva marilor zari indreptatindu-l chiar la nebanuite ironii supra vietii imediate si care nu poate fi numit indiferenta ci duiosie!

“Dar cum s-ar ingriji el prea mult de vremelnicii, atunci cand lumea in care se misca nu e decat un fir de praf din lumea cea mare a firii, in care il poarta gandul? O singura preocupare, in lumea de aici, si e de-ajuns: sa-ti tii randul! Si asta te robeste destul! “Ce poate fi, va fi!, si ce nu e n-a putut fi, dar va fi in slava. De ce s-ar grabi el deci, daca lucrurile si totul isi are vremea lui?”, Hm, Dan Puric povestea, cum l-anceput de cariera actoriceasca, undeva prin sau in Botosani, molcomii moldoveni il apostrofau cu un “Si şie tie grabesti, dom’le?!”

Nici sentimentul acut al istoriei, al prezentului care nu iarta (acel „acum ori niciodata”) nu e, in esenta lui, un sentiment romanesc. Poate fi, spune autorul, cel mult simptomul unie febre de o clipa, un sentiment special ca vremea a ajuns la limita, s-a implinit, sau a unei ispite din afara, care incearca sa-l scoata din firea lui pe omul romanesc, dar acestei „tulburari de ape”, constiinta romaneasca ii raspunde cu toata inertia reactiei sale atenuante, mai devreme sau mai tarziu, acele „ape” se reintorc in matca, iar „omul, iesit de sub vremi, isi reia dialogul intrerupt cu vecinicia” Truda aceasta de a trezi, periodic, neamul romanesc, ivita odata cu ispita modernizarii si a prefacerii occidentului, e de ideologie activista apuseana si pare funciar cu totul straina firii romanului aducandu-l in planul optarii si al alternativei, scotand aceste „suflete statice”, cum le spunea Radulescu-Motru” la desteptare, intuind ca ele, neputandu-se adapta schimbarilor treptate, nu se pot ridica decat in bloc, prin intoarcerea dintr-o data, prin schimbarea resortului launtric, prin salt. Iar, pentru roman, acest moment dinamic se simte doar in clipa in care unitatea fiintei a ajuns imposibila, sfasiata intre realitate si vis, stare pe care romanul o numeste „amar” si il impinge la fapta. Si asta nu se poate face, la roman, pentru ca „poate”, ci pentru ca „nu mai poate”., dovedind „caracterul chinuit, desperat, de icnet, de convulsie, de crispatie interioara, pe care il au aceste intoarceri active ale spiritului romanesc”, care sta, cumva, chircit intre luciditatea „asteptarii” de implinire a „dorului” de intreg, in care sunt toate lucrurile si care constituie fondul metafizic al romanului si ‚amarul care nu mai poate fi rabdat” si care-l impinge la „desteptare” si pe care il poarta in san pentru ca el este legat de neimplinirea insasi a lumii.Si totusi romanii nu-s un neam „grav” ce pretinde omului sa-si asume raspunderi dumnezeiesti, in dualitatea sa, romanul, gaseste calea de mijloc, ce „da vietii noastre romanesti o dulceata pe care viata altora nu o cunoaste, (si) impaca pe om cu sine si cu firea si-i dau un echilibru si o masura in gest, care, daca sunt lipsite de crispatia tragicului, nu sunt lipsite de noblete”Aceasta stare de criza, de ispita, de scoatere din fire, devenita permanenta in Apus, e pentru roman doar un moment trecator, neesential, cheia purtarii lui stand in ancorarea dintotdeauna in vicinicie.

La fel, lipsa de teama in fata mortii nu are o intensitate dramatica, de spaima in fata neantului, nu e teama de nimicire, pentru ca el nu vede doar lumea de aici, ca ceva absolut, vede si lumea de dincolo, ceea ce-l face „sa nu ia nici masurile elementare de prudenta sau de paza. Ceea ce-l preocupa este numai implinirea unei anumite ordini, a unui anumit ritual care sa-i asigure mai departe legatura cu cele de aci, odata ce va fi trecut vamile”. „Plangerea (bocetul), chiar, nu este ruperea sfasietoare a fiintei impotriva neantului, ci este clamare pentru integrare in linistea a toate, asezare, impacare. Deslusim, prin filtrul acestor lucruri, sensul in care istoricul grec va fi vorbit despre „nemurirea getilor”….