Un străin care ne vrea binele! Înmulțește-i, Doamne!

De Oana Rotaru pe 5 iunie 2010 1:10 pm în Romania profunda / 0 Comments

http://www.ziuaonline.ro/eveniment/romania-profunda/paul-gottfried-ce-se-intampla-cu-natiunile-istorice-ale-europei.html

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a găzduit marţi, 1 iunie 2010, conferinţa “Worrying about Europe’s historic nations” susţinuta de Paul Gottfried. Gottfried este profesor universitar doctor la Departamentul de Ştiinţe Politice, Elisabethtown College, Statele Unite şi cel mai cunoscut critic american al neoconservatorismului, multiculturalismului şi elitelor manageriale ale statului. Este autor a numeroase cărţi, articole şi studii despre istoria intelectualităţii, paleoconservatorism, istoriografie veche şi teorie politică, publicate în mai multe limbi.

Descendent al unei familii evreieşti de cultură germană din Budapesta, educat la Yale şi la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării conservatoare, bucurându-se de-a lungul vieţii de prietenia lui Richard Nixon, Pat Buchanan, John Lukacs, Christopher Lasch şi Murray Rothbard. Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi şi sute de articole, în reviste de specialitate şi în presă americană şi din Europa. Prof. Paul Gottfried este autorul lucrării “Mişcarea conservatoare”, apărută în toamna anului trecut la Editura Logos, în traducerea lui Dragoş Moldoveanu şi sub îngrijirea lui Mircea Platon.

Pe lângă multe alte observaţii şi întrebări esenţiale şi urgente, Paul Gottfried ne aminteşte că nu trebuie să-i permitem perspectivei economice să devină dominantă. Spre deosebire însă de alţi pretinşi conservatori, care ne spun, aşa cum o face Roger Scruton de pildă, că “bunurile spirituale sunt corupte sau distruse de încercarea de a le cumpăra, iar dacă ele au un preţ, acesta este măsurat de jertfă şi abnegaţie, pe Gottfried îl putem lua în serios. Nu pentru că ar spune mai bine aceleaşi lucruri, ci pentru că, spre deosebire de un Scruton, Gottfried nu a participat la parcelarea şi brandificarea nici unei culturi (Scruton, după cum se ştie, este membru al Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare, sprijinind, din această poziţie, proiectul neoconservator/neoliberal de purificare identitară a românilor”, arată Gheorghe Fedorovici pe blog-ul personal.

Prezentăm mai jos textul integral al conferinţei susţinute de Paul Gottfried, în traducerea lui Mircea Platon.

“E o onoare deosebită pentru mine să mă adresez astăzi dumneavoastră cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la întemeierea universităţii dumneavoastră. Universitate care, am aflat, e cel mai vechi centru de învăţământ superior din România. Mărimea si facilităţile impresionante ale Universităţii “Al. I. Cuza” precum si distinşii profesori si membri ai administraţiei universitare pe care i-am întâlnit mi-au dat o idee despre rolul pe care îl jucaţi in propăşirea educaţională si culturală a României. Ca atâtea alte centre europene de educaţie care au devenit proeminente in secolul al nouăsprezecelea, Iaşul a reflectat si a promovat in acelaşi timp renaşterea naţionala care avea loc in acea epoca. Nu era, si nici nu e încă, nicio incompatibilitate intre a fi unul din punctele focale ale gândirii si cercetării si redescoperirea tradiţiei naţionale. Aceste procese au mers mana in mana in Europa Centrala si de Est, si din acest punct de vedere Iaşul si România nu sunt excepţii.
Un fenomen mai nou e insa încercarea deliberata de a slabi conexiunea care exista intre naţiuni si trecutul lor istoric, diminuarea relaţiei dintre învăţământ sau alte activităţi culturale si contextul specific naţional. Aceasta moda a implicat tratarea politicii, a educaţiei si a “valorilor” ca exerciţii de antrenare a conştiinţei globale. Desigur ca nimeni nu neaga standardele de decenta umana sau impulsurile conştiinţei care ne fac sa tratam alte fiinţe omeneşti cu respectul cuvenit. Nu voi nega nici faptul ca încleştările si conflictele etnice si naţionale si ura la care au dat naştere au avut, in special in aceasta parte a Europei, consecinţe nefericite. S-a vărsat mult sânge nevinovat din cauza ca naţiunile europene nu au putut sa îşi rezolve in mod paşnic disputele etnice si teritoriale. Ca descendent al unor oameni care au suferit mult in ambele războaie mondiale, declanşate din cauza unor răni naţionale lăsate sa se infecteze, pot sa înţeleg refuzul unor europeni de a se întoarce in acel punct. De ce sa trezeşti monstrul care doarme si care ar putea sa ne rănească dacă-l sculam din somn?
Dar astăzi nu aceasta e principala noastră problema. Problema noastră e diferită şi cel puţin la fel de gravă. Ameninţările la adresa libertăţilor individuale si colective vin din Occident, dintr-o civilizaţie cu care România are legături lingvistice, culturale si religioase. Ameninţările la care mă refer vin de la cei care, in numele luptei împotriva inamicului “fascist”, vor să niveleze si să omogenizeze omenirea, începând cu cei care ţin prea mult la trecutul lor. Statul universal omogenizant care nivelează până la anihilare naţiuni, sexe si comunitati e acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin, Ceauşescu si altor tirani recenţi. Daca vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor “clase duşmănoase”, noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie. As prefera, in orice caz, sa nu am de-a face cu niciunul.
Părţile centrale si de vest ale continentului european s-au depărtat atât de tare de idealul lui Charles de Gaulle, al unei “Europe a naţiunilor”, ca ne vine greu sa credem ca nu mai târziu de anii ’50 cei din Europa Centrala si de Vest se considerau o confederaţie de comunităţi naţionale. Uniunea Europeana reglementează acum pana si cele mai mici aspecte ale comportamentului social in numele tolerantei. E intr-adevăr imposibil pentru orice naţiune membra a UE sa încerce sa se conducă după propriile standarde naţionale sau religioase fara sa fie învinuita ca incalca vreunul din “drepturile omului” confecţionate birocratic. Aceleaşi autoritati internaţionale ne dictează si ce putem sau ce nu putem sa spunem despre propria noastră istorie, si ce trebuie sa credem si sa predam in scoli pentru a nu fi consideraţi “intoleranţi”.
Lucrând la cartea mea despre stânga europeana post-marxista, adică multiculturala, am fost şocat sa descopăr dezrădăcinarea planificata a europenilor, un proces controlat si încurajat de administratorii guvernamentali, si care se petrece deja de multa vreme in tari receptive la asemenea tratament precum Spania, Germania, Suedia si Anglia. Printre vecinii dumneavoastră occidentali, corectitudinea politica se afla la loc de cinste si orice abatere de la criteriile ei e considerata, din ce in ce mai des, o crima.
“Hate speech” e pedepsit ca ofensa împotriva oricărui grup, cu excepţia creştinilor europeni albi, iar populaţiile majoritare au fost reeducate conform modelului cultural-politic propus de marxistul cultural Jürgen Habermas, printre alţii. Europenii ar trebui sa se vadă pe sine nu ca membri ai unor naţiuni etnice sau istorice, ci ca cetăţeni ai unei democraţii generice. Aceasta democraţie rezista sau cade odată cu ceea ce s-au declarat a fi nişte drepturi ale omului universal aplicabile, deşi in acest sistem grupurile imigrante sunt uneori considerate “mai egale” decât populaţia indigena. Din acest punct de vedere, asocierea cu o tara e relevanta doar din raţiuni de convenienta lingvistica. Totuşi, Habermas insista ca germanii au o raţiune speciala de a ramane germani, de a se perpetua ca si entitate colectiva, si anume pentru a ispasi la infinit trecutul lor de o răutate ieşita din comun.
Recent, un politician creştin-democrat german s-a plâns ca imigranţii turci din tara lui nu devin cu adevărat germani. Identitatea germana la care se gândea creştin-democratul respectiv implica si obligatoria acceptare a vinovatiei pentru Holocaust si pentru tot felul de nenumărate alte atrocitati puse astăzi in cârca unor germani morţi demult. In forma ei teutonica, aceasta pervertire a identitatii naţionale presupune acte de autoînjosire – sau ceea ce germanii numesc “Sündenstolz”, adică sa fii mândru ca iti mărturiseşti vina de a fi membru al unei naţiuni mandre de a-si mărturisi vina.
Dar eurocratul Jacques Attali, romancierul Umberto Eco, si teoreticianul social Antonio Negri au plăsmuit o imagine mult mai senina a viitoarei ordini globaliste. Aceasta ordine va fi caracterizata prin nomadism, mai specific, prin năvala popoarelor din Lumea a Treia în Occident. Problema pe care si-o pun asemenea veseli profeţi ai unei Europe reeducate, falsificate din temelii, nu e dacă europenii ar trebui sa fie lăsaţi să-şi decidă singuri viitorul. Europenii pur si simplu nu au nimic de spus in această privinţă. Problema lor e, mai degrabă, după cum se întreba in 1991 un fost ministru italian al imigraţiei, Margherita Boniver, cum vom construi mai repede acest tip ideal de societate. Se va petrece prin socializarea indivizilor, sau prin “integrare”, adică prin incorporarea comunitatilor etnice străine in ceea ce erau cândva naţiuni europene recognoscibile ca atare?
Deşi sociologul francez, si consilier al fostului preşedinte Mitterand, Edgar Morin a celebrat in paginile ziarului Le Monde “haosul care devine Europa”, obiectul celebrării sale nu e rezultatul unei evoluţii organice si nici un simplu răspuns la nevoia de forţa de munca ieftina. “Haosul care devine Europa” e rezultatul unui plan pentru reconstrucţia radicala susţinut de factori de decizie cândva naţionali si acum supranaţionali. In urma cu doua luni, un consilier al lui Tony Blair a dezvăluit ca Blair, ca prim-ministru, a încurajat ideologia multiculturala, protejata de legi împotriva lui “hate speech” si de preferinţa acordata minoritatilor, nu din raţiuni economice, ci pentru a distruge Anglia conservatoare si electoratul Partidului Conservator. Blair a inventat sau a exagerat nevoile economiei pentru asemenea forţa de munca ieftina pentru a-si justifica planurile de transformare culturala a Marii Britanii. Blair nu si-a cerut scuze pentru nobila sa minciuna. Abaterea sa de la adevăr a servit avansării unei cauze nobile, adică transformării ţării sale in ceva mai puţin englez dar mai la modă.
Să reţinem că acest plan pentru o ordine democratica globala de un fel sau altul nu e deloc străin culturii politice americane. Faptul ca sunt cunoscut ca un critic al acestei idei specific americane a transformării democratice globale a dus la încercarea de a mă izola si de a mă distruge profesional. A dus la strania situaţie ca mai degrabă mă citesc polonezii, romanii si ruşii decât universitarii si jurnaliştii americani. Pe scurt, am devenit un fel de non-persoana la mine in tara, deoarece am exprimat sentimente ne-americane. Ideile mele deviaţioniste au avut in vedere de obicei misiunea noastră de a impune, fie si prin forţa armelor, drepturile omului in alte tari, aparent mai puţin dezvoltate. Mai recent am atras atenţia asupra indiferentei falşilor “conservatori” americani in privinţa asaltului asupra libertăţilor civile si a identitatilor naţionale care se petrece in Canada si in Europa. Cenzurarea limbajului incorect politic e in general privita de mass-media noastră, inclusiv de presa Republicana, drept un lucru necesar pentru ajutorarea fostelor societati autoritare in drumul lor spre democraţie. Central-europenii care protestează împotriva acestui aranjament sunt trataţi in presa americana ca “extremişti de dreapta”.
Dar dezavantajele acestui tip de control multicultural sunt prea evidente pentru a putea fi ignorate. Ele merg de la întemniţarea celor care neaga versiunea istorica impusa de stat in privinţa anumitor evenimente istorice, cum ar fi Holocaustul sau masacrul armenilor din Turcia (deşi cei care neaga crimele comise de tirania sovietica nu patesc nimic), pana la persecuţia creştinilor care susţin deschis morala biblica. In Anglia, luna trecuta, un pastor baptist de 42 de ani a fost arestat pentru ofensa adusa ordinii publice si drepturilor omului pentru ca a spus intr-o predica cum ca “homosexualitatea e un păcat in ochii lui Dumnezeu”. Dat fiind sensul cat se poate de clar al textului pe care acest pastor si pana de curând întreaga lume occidentala îl considera ca fiind de inspiraţie divina, e greu de văzut cum anume ar fi putut pastorul cu pricina sa spună altceva. In Canada si in Suedia, li s-au intentat procese penale preoţilor creştini care au îndrăznit sa citească cu voce tare in biserica parti ale textului biblic care condamna stilurile de viata alternative.
Dar lasă-i pe germani sa le impună tuturor cu forţa o educaţie politic corecta. Creştinii germani care vor sa-si educe copiii acasă sunt acum aruncaţi in închisoare fără prea multe discuţii. Câtă vreme inamicii libertăţii fac uz de limbajul drepturilor omului sau de antifascismul bun la toate, nu lipsesc oportunităţile de suprimare a celor care sunt consideraţi necorespunzători.
Există desigur posibilităţi sporite de control atunci când acesta se face in numele democraţiei. Exista anumite criterii, general acceptate, conform cărora o tara e considerata “democratica”. De exemplu, o tara e “democratica” atunci când partidele privilegiate pot organiza alegeri pe baza de subvenţii de la stat, când sistemul de educaţie publica obligatorie se ocupa cu reeducarea si resocializarea cetăţenilor, când opinia publica e modelata cu ajutorul mass-media favorabile acestui proiect transformaţional, si când totul e supus presiunilor unei economii din ce in ce mai globalizate. Paradoxal, rezultatele acestei aparente democratizări s-au dovedit a fi opuse libertăţii, sistemelor de credinţă tradiţionale si identităţii naţionale.
Dar cei care avansează noua ordine dau din bagheta magica a drepturilor universale si nimic nu li se poate opune. Deja acest termen a ajuns sa ilustreze “pericolul doctrinei înarmate”, termen pe care Edmund Burke l-a inventat pentru a descrie pretenţiile universaliste si violenta expansionista ale Revoluţiei Franceze. Ceea ce un anumit grup aflat la putere decide ca e convenabil pentru el trebuie sa fie aplicat tuturor, si daca asta nu se poate face prin mijloace paşnice, atunci se vor face presiuni pentru ca toata lumea sa se conformeze unui anumit principiu, unei anumite valori sau unui anumit drept.
Dar imediat ce acest plan e pus in aplicare apar anumite tensiuni. Acest plan a provocat, nu întâmplător, din toate părţile lumii, o revărsare de populaţii diverse cultural si uneori duşmănindu-se reciproc. Suntem îndemnaţi sa primim cu braţele deschise aceasta revărsare de umanitate care îşi exercita dreptul la libera circulaţie, deşi membrii acestor comunităţi nu sunt de obicei dispuşi sa accepte îndoctrinarea postmoderna care li se aplica occidentalilor dezmoşteniţi cultural. Exact cum sa creezi din aceste sisteme de credinţa diferite un tot unitar, exemplificat in unele tari prin coexistenta paşnică a occidentalilor creştini corecţi politic si a patriarhilor musulmani practicând Sharia, e o problema pe care nu mă ofer sa o dezleg. Le voi lăsa doctorilor bisericii universale a drepturilor omului misiunea de a-si armoniza părţile comunităţii lor globale.
Si soluţii sau finaluri fericite au venit de la susţinătorii acestui experiment. Acestea merg de la cele evocate de Michael Hardt si de Antonio Negri in best-sellerul lor Empire, in care propun o “lume a nomadismului si miscegenarii” care va pune capăt hegemoniei economice si politice a Occidentului, până la speranţa pe care si-o pun neoconservatorii americani intr-o lume clădita pe dogmele drepturilor omului si pe pieţele de consum. Asemenea vizionari considera migraţiile de populaţii spre Vest ca binefăcătoare, din cauza ca duc fie la un socialism triumfător, fie la o religie post-creştina universala a democraţiei teleghidate. Clasele politice si mediatice ale Occidentului nu sunt doar resemnate cu aceasta noua ordine. Sunt îndrăgostite pana la extaz de ea, si oricine citeşte New York Times, Wall Street Journal, Le Monde, Süddeutsche Zeitung, sau orice alt mare ziar occidental nu poate sa nu observe acest lucru.
O ultima observaţie pe această temă: pe măsură ce construirea societăţii globale pe bazele ideologiei drepturilor omului avansează, posibilitatea unei opoziţii devine din ce in ce mai redusa. Devine din ce in ce mai greu sa lupţi împotriva acestui proces făcând apel la ceea ce comunităţile sau naţiunile obişnuiau sa creadă. Experimentul îngustează si in cele din urma exclude orice posibilitate de apel la trecut, mai ales la ideile unei naţiuni majoritare care a existat înainte de iniţierea marşului forţat in viitor. In cele din urma devine necesar, pentru a rezista unui stagiu mai avansat al crizei culturale declanşate de experţii in drepturile omului, sa recrutezi radicali mai puţin radicali. Tot ce mai poţi susţine odată ajuns in acest punct e ca acest nobil experiment a început bine dar ca a fost exagerat puţin.
Acest lucru explică de ce toţi cei care se opun concentrării de musulmani fundamentalişti in Olanda s-au raliat in jurul unui susţinător al drepturilor homosexualilor, Pym Fortun, si mai târziu s-au îngrămădit in jurul unei feministe de Lumea a Treia, Hirsi Ali. Aceasta doamna e acum in SUA, unde e subvenţionata cu bani frumoşi, ca fellow si autor, de neoconservatorii de la American Enterprise Institute. Combinaţia ei de feminism si secularism a făcut-o draga pretinşilor noştri conservatori. Au găsit in aceasta figura o foarte oportuna (si poate in acest moment si singura posibila) critica a Islamului reacţionar. Ce tovarăş de drum mai bun pot găsi aceşti proslăvitori moderni târzii ai diversităţii si ai drepturilor omului decât o somaleza feminista si secularistă, cineva care nu ar putea fi niciodată confundata cu un tradiţionalist WASP (alb, anglo-saxon, protestant)? Nici măcar un pretins critic de dreapta al Islamului ca olandezul Geert Wilders nu invoca niciodată calvinismul tradiţional olandez; nici nu invoca trecutul naţional olandez atunci când previne împotriva imigranţilor musulmani. Mai degrabă alege sa evidenţieze incompatibilitatea dintre Coran si drepturile femeilor sau autoinventarea individuala.
Aceasta tendinţa de a traduce identitatea in limbajul drepturilor omului e caracteristica americanilor. In SUA, creştinii albi sunt foarte dispuşi sa lase minorităţile etnice si religioase sa vorbească in numele lor împotriva Stângii culturale. Membrii culturii cândva dominante se simt ruşinaţi sa-si apere tradiţiile, din cauza ca sunt convinşi ca tradiţiile sunt compromise de asocierea cu un trecut plin de prejudecăţi. Câteodată apărarea tradiţiilor poate fi făcuta de o maniera mai sensibila sau mai convingătoare daca non-WASP, non-albi si non-creştini pot fi făcuţi sa spună lucrurile pe care le-ar spune albii daca nu si-ar fi pierdut onoarea in proprii lor ochi.
La fel de neliniştitor, dispariţia străvechilor tradiţii si identităţi naţionale a făcut uneori ca elitele locale, in compensaţie – lucru valabil mai ales in cazul administraţiei Bush –, sa întreţină relaţii conflictuale cu restul lumii. Aici se poate observa cu dureroasa claritate zelul misionar al guvernului american care încearcă sa aducă alte societăţi in turma democratica si pluralistă. Un prieten mi-a spus recent ca in SUA există două partide naţionale: unul ar primi pe toata lumea înăuntru, in vreme ce celalalt ar face acelaşi lucru daca nu ar fi interesat sa controleze sau sa ocupe toate tarile altora. Desigur ca cele doua partide invoca aceleaşi concepte ale drepturilor omului.
Dumneavoastră, cei din audienţă, vă întrebaţi poate ce legătura au observaţiile mele cu celebrarea aniversarii unei renumite universităţi naţionale. De ce ar trebui sa le pese profesorilor si studenţilor de la Universitatea “Al. I. Cuza” de problemele pe care le ridic aici? Mai precis, ce are a face avertismentul meu in privinţa imperialismului drepturilor omului cu acest avanpost al civilizaţiei dacice, fondat odată cu renaşterea naţiunii dumneavoastră istorice? Si de ce ar trebui eu, a cărui familie a luptat pentru Imperiul Austro-Ungar in Primul Război Mondial, sa fiu interesat de viitorul naţiunii a cărei moştenire e întrupată si transmisă de instituţia dumneavoastră?
Răspunsul stă in reacţia mea la auzul unei afirmaţii atribuite preşedintelui american Woodrow Wilson, care in 1919 a ajutat la redesenarea graniţelor Europei. Conform sarcasticului său critic si tovarăş de Congres de Pace la Versailles, Harold Nicolson, liderul american a devenit lăcrimos de sentimental “când a vorbit de micile naţiuni ale Europei”. Lui Nicolson i s-a părut ca acest lucru e nedemn de un adevărat om de stat, si ca om ai cărui bunici se aflau de partea celor care au pierdut ceva din acest conflict, nu pot sa spun ca am fost foarte mişcat de descrierea romanţioasei duioşii a lui Wilson pentru ţările mici, si mai ales pentru cele care au căpătat teritorii luate de la noi, cei învinşi.
Dar recent ceea ce Nicolson intenţiona ca o ironie a căpătat valenţe noi si pozitive pentru mine. Mă trezesc ca spun si eu cu Wilson: “Dumnezeu sa binecuvânteze micile natiuni ale Europei!” sau in acest caz pe cele care ies la lumina din coşmarul opresiunii comuniste cu ceva simt al identităţii naţionale. Pronia divina v-a dat şansa sa terminaţi revoluţiile naţionale pe care le-aţi început in secolul al nouăsprezecelea, fără gafele care au însoţit prima încercare. Pentru reuşita acestei a doua încercări, va trebui sa evitaţi Scylla si Charybda trecute si prezente, adică si naţionalismul divizator, care face imposibile relaţiile cu vecinii, si pericolul de a sucomba ideologiei drepturilor omului si presiunilor globaliste care va ataca dinspre Occident. De acum vechile pericole si tentaţii pot sa nu mai fie atât de periculoase, aşa că m-am concentrat pe noile provocări cărora trebuie sa le faceţi faţă ca naţiune cultural-politică.
Va rog sa reţineţi că nu va indemn sa începeţi sa va certaţi cu ungurii sau cu rusii sau chiar să vă reprimaţi expresia sincera a simpatiei pentru americani. Trebuie sa încercam să convieţuim cât de bine putem cu vecinii noştri, mai ales daca sunt mari puteri; si dacă interesul naţional o cere, trebuie sa facem uneori si alianţe de convenienta, jucând marile puteri una împotriva alteia. Dar in relaţiile cu SUA trebuie sa-i imitaţi pe polonezi si pe baltici, nu pe germani. Trebuie sa fiţi motivaţi in aceste relaţii de ceea ce e bun pentru tara dumneavoastră, nu de sentimentul ruşinii sau al inferiorităţii morale. Nici nu trebuie să lăsaţi să deveniţi complet dependenţi de marile puteri, aşa cum aţi fost forţaţi sa faceţi sub sovietici si, înainte de asta, sub domnia nazista.
In final, ţara dumneavoastră poate avea doar doua tipuri de viitor: să fie o America de mana a doua, proslăvind “deschiderea”, “diversitatea”, si “drepturile omului”, sau sa fiţi urmaşii strămoşilor dumneavoastră. A fi român nu trebuie să vă oprească de la a asculta politicos predicile americane despre democraţia globală, dar ar trebui sa va împiedice de la a le lua prea in serios. Si dacă sunteţi îndreptăţiţi sa reconstruiţi infrastructura materiala după deceniile devastatoare ale dictaturii comuniste, aceste preocupări economice nu ar trebui sa fie exclusive. Nu ar trebui să vă facă să uitaţi cine sunteţi. Moralitatea publica si cultura naţională va definesc ca naţiune istorică, si aveţi o datorie colectiva de a controla aceste forte in interiorul graniţelor dumneavoastră.
Poate că toate acestea vă sună straniu venind de la un oaspete american vorbind in engleza, dar tocmai datorita modului meu american de a gândi îndrăznesc sa va dau aceste sfaturi. Veţi face mai multe pentru dumneavoastră rămânând naţiunea lui Eminescu si a lui Vasile Alecsandri decât daca urmaţi ca nişte sclavi directivele multiculturale ale UE sau devenind ceea ce decid ca trebuie sa fiţi experţii in politica externa de la Washington. Ca distinsă universitate românească reprezentând continuitatea poporului roman, dumneavoastră, aici, la Iaşi, puteţi sa va aduceţi cea mai importanta contribuţie la istoria umanităţii si a ţării dumneavoastră fiind mai deplin romani”.