Un român pe tronul Ungariei
Referitor la istoria românească a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnalează consumareaunui violent conflict armat care a opus proaspăt unsului rege „de Unguar” (25 decembrie 1001) Ştefan cel „Sfânt” (997-1038), pe „Geula cel Tânăr” (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor ungureşti, adică Iuliu), dinastul de la Bălgrad (Alba, cetatea lui Iuliu, Alba Iulia). Acesta era urmaş al unificatorului întregii „Ţări de dincolo de Codru” (Silvania), ţară numită „Ultrasilvana” şi, ulterior, şi „Vlachia Tan Siuana” (Codex Latinus Parisinus), „Geula” cel Bătrân. „Ultrasilvana” devenise, de la jumătatea veacului al X-lea „un regnum latissimum et opulentis-simum” (Chronicon Pictum Vinbodonenese),o mare țară a românilor, unificată de „mareleşi puternicul duce” („dux magnus et potens”) „Geula cel Bătrân”, un ducat, pe care atât arheologia, prin lipsa oricăror urme maghiare în a doua jumătate a veacului al X-lea (dr. RaduHeitel), cât şi izvoarele narative (ChroniconPictum, Anonymus), îl conturează ca pe un stat(„regnum”) independent! Într-adevăr, „Geula(Iuliu) cel Tânăr” moştenise ereditar nu numai„domnia peste întregul regat al Ultrasilvaniei”), ci şi duşmănia „Ungurilor care locuiau în Pannonia” (deci, la vest de Tisa, fluviul ajuns hotar al ducatelor româneşti cu eterogenul ducat „de Unguar”). Cauzele adânci ale conflictului fiind cunoscute, întrucât, prin moartea lui „Gelu Românul” (c. 901), acel „dux Blachorum” din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenţa românilor intracarpatici în faţa noului val de migraţie, departe de a înceta, se accelerase, pemăsura împlinirii procesului de unificare teritorială între Carpaţi Orientali, Meridionali, Mureş şi Tisa, rămâne de stabilit motivaţia imediată a agresinii ungare din 1002.
Potrivit gestelor, adversarul lui „Geula cel Tânăr”, Ştefan „cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcicii care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui Menumorut – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): „ochii frumoşi şi mari”, „părul negru şi moale” căzând în „plete de leu”. Era, aşadar, fiul fiicei lui Menumorut şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui „Duca” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului („muncă”) „Muncaci”). Toxun fusese căsătorit, de mama sa, româncă, cu o „femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, „Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii „Vasile” şi „Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire „ducatul Ungariei primului născut”, „Geysa”. Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui „Geula”(Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui „Geula cel Tânăr”, „Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lă- sând la o parte faptul că numele „Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească, sub formele deGelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că „Saroldu” („Saroltha” în cumană și, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin „Oltul alb” sau „pământul udat de apa Oltului” („sar” – „noroi”, pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt „Țara Oltului”.
Cum „Geysa” nu putea moșteni sau revendica acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, ieșit din Ţara Oltului, avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de baștină! Tradiţia ne informează în plus că „Sarolt” scria cu litere „morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică, şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, „Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul al XV-lea în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice („Vaik Olachis”). Botezatului Voicu i s-a mai spus, în limba poporului pe care avea să-l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani, bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) – şi „Bela” (derivat din germanicul Adalbertus). Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual!
Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care „împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l-a rebotezat „Ştefan” şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizanț) ci titlul regal – îl va numi peacesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritualal său – „tată” (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictată de la Viena, numele mănăstirii tata şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. „Tátabanya”). Din moment ce, în textul latin, apare cuvântul românesc tată, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că „Szent Istvan” avea ca limbă maternă română, pe care o vorbea în familie şi la curte. Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar, decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să întâlnească, fără rezistența stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei „Sarlot” – pe românul Iuliu („Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, „Geula” (Iuliu) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226).
Aşadar, la 1002-1003, s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în „Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul „Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra Țării Româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Ştefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă.
CHINA LA 77 DE ANI:
– succesul unei mari națiuni renăscute pe cont propriu
de Dan Tomozei – https://dantomozei.ro/2026/10/01/china-la-77-de-ani-succesul-unei-mari-natiuni-renascute-pe-cont-propriu
De-a lungul celor peste 16 ani de viață în China, am privit și continui să fiu atent la permanentul asalt politic, diplomatic și mediatic occidentale care promovează opinii distorsionate despre realitatea chineză, manipulând comunitatea internațională, stârnind teamă și îngrijorare în Occident cu privire la societatea și dezvoltarea rapidă a Chinei.
Dincolo de deficitul de informație adaptată la realitate, a contrastului dintre imaginea reală a Chinei și impresia subiectivă promovată în rândul publicului occidental, decalajului dintre soft power și hard power, trebuie observat și dublul standard cu care se exprimă și acționează absolut toți liderii lumii care ajung la Beijing, cu precădere liderii occidentali. Cu cât sunt mai agresivi și inadecvați pe teritoriul propriu, cu atât sunt mai obedienți și dispuși la gesturi de umilință în timpul vizitelor oficiale pe care le efectuează în China.
În aceste condiții, atât Occidentul, cât și China trebuie să ofere multiple soluții pentru a răspunde la întrebările lumii și întrebărilor vremurilor în cadrul schimbărilor internaționale, fiind necesar să fie stabilit un sistem internațional de comunicare mai corect, adecvat și eficient.
Cei care trăiesc de vreme îndelungată în China pot să ofere o imagine cu valoare strategică pentru a risipi teama cu privire la spațiul chinez, o teamă indusă de Occident din interesele politice și economice.
Deschiderea granițelor și rețelele de socializare aduc China tot mai aproape de lumea exterioară, influencerii și turiștii străini prezentând secvențe care devin cel mai bun și eficient răspuns în fața atacurilor și stigmatizării promovate în mass-media occidentale.
În cadrul conferințelor la nivel înalt și al dezbaterilor la care am fost invitat să particip și să exprim puncte de vedere, am arătat că guvernul chinez ar trebui să investească mai multe resurse de comunicare și în programele internaționale de experiență, pentru a prezenta China reală, multidimensională și panoramică în fața unei lumi occidentale rămasă blocată în mentalități hegemonice și coloniale, puțin dispusă să dialogheze și să ajungă la un real consens în condiții de pace și soluții negociate.
Pe de altă parte, la rândul ei, China trebuie să înțeleagă și să își adapteze nivelul de comunicare la lumea exterioară, atentă la faptul că publicul occidental tinde să abordeze absolut toate problemele și temele cu o mentalitate și atitudine critică manifestă, atentă la faptul că înțelegerea și tratarea informațiilor reflectă adesea caracteristici regionale și naționale distincte.
Ceea ce este acceptat automat de publicul chinez este respins automat de publicul exterior Chinei sau tratat cu reținerea specifică grupurilor sociale care au fost învățate să privească absolut totul din perspectiva ideologică: democrație vs. comunism, libertate vs. autoritarism.
Acest echilibru fragil construit de Occident pe lipsa de nuanțare și cunoaștere a realităților este promovat, stimulat și exploatat prin etichetare, permanentă comparație și nejustificată poziționare superioară.
În această realitate, de 77 de ani China se reconstruiește și se pregătește pentru viitor, proiectând planuri pe cincinale, decade și zeci de ani înainte. Procesul de reformă și deschidere lansat în 1978, apoi programele de dezvoltare și reîntinerire națională, alături de inițiativele globale: Inițiativa pentru Dezvoltarea Globală, Inițiativa pentru Securitate Globală, Inițiativa pentru Civilizațiile Globale și Inițiativa pentru Guvernanța Globală, lansate sub președintele Xi Jinping, sunt abordările unei mari puteri care asumă viitorul prin cooperare, construcție și câștig reciproc.
În diferite ocazii am cerut celor care urmăresc evoluția Chinei să insiste pe detalierea și înțelegerea distincțiilor dintre exemplu și model. Ceea ce este un exemplu de dezvoltare valabil pentru societatea chineză, poate să nu fie un model pentru exterior.
În egală măsură, ceea ce este un model de succes în China, poate să nu fie un exemplu capabil de urmat în exterior. Această realitate arată în primul rând modul în care China se dezvoltă dar nu se occidentalizează, dar și că orice model preluat din exterior este trecut prin filtrele culturale și realele necesități interne, înainte de a fi adoptat și aplicat.
În mod cert, vocea Chinei pe scena internațională a devenit greu de evitat, la fel cum este la fel de greu este să ajungi la Beijing în vizită oficială la nivel înalt.
În 2026, până la finalul lunii Septembrie, în China s-au perindat aproape 80 de lideri de state și guverne de pe toate continentele, lista de așteptare fiind una extrem de lungă.
Principalul filtru de selecție este conturat de respect, interesul strategic-economic și continuitatea parteneriatului bilateral. Iată de ce, dacă o țară sau organizație nu ajunge la Beijing nu este doar ca urmare a lipsei de voință și a nivelului de înțelegere a realității.
China este o țară deschisă doar pentru cei care manifestă și exprimă respect față de lideri, popor și modelul social-politic-economic intern.
Efortul Chinei de a livra permanent și consistent conținut chinezesc în ambalaje internaționale, generând o tot mai mare rezonanță, empatie și consens la nivel global, trebuie înțeles corect.
Bunăvoința Chinei nu este un cadou gratuit, cum nu este o condiționare. De mii de ani, bunăvoința în sens chinez este reprezentată de duritatea celui care întotdeauna oferă mai mult decât primește, dar care îți respinge și limitează ferm și nenegociabil toate acțiunile atunci când ai pierdut echilibrul. Bunăvoința în sens chinez nu înseamnă dublă măsură, dublu limbaj, cel puțin la nivel politic și diplomatic.
Dacă nu există societatea perfectă, China face eforturi pentru a o face posibilă. Grija pentru copii și bunici, dezvoltarea sistemelor de protecție socială, asigurarea medicală pentru 1,2 miliarde de oameni, rețelele medicale, reacția și capacitatea uriașă de reacție în situațiile critice, demonstrează preocuparea autorităților chineze pentru a face reală teoria conform căreia omul este în centrul tuturor preocupărilor administrației centrale și locale.
Din altă perspectivă, trebuie să evidențiez că, de zeci de ani, Occidentul a devenit principalul finanțator al celor mai importante instituții media din multe țări în care este afirmată libertatea presei.
Guvernele acestor țări și organizațiile comunitare, finanțează cu bani publici programele de televiziune ținând sub control sumarul și tonul ideologic, denaturând realitatea până acolo încât sunt evitate problemele grave interne. În locul acestora sunt promovate războaiele ideologice și teme externe lipsite de interes pentru public.
Vorbim despre o falsă libertate mass-media, despre o falsă democrație, despre un inexistent drept la corectă și obiectivă informare. Jurnaliștii din țările europene ar trebui să nu se teamă să vorbească despre politicile publice și presiunile care conduc la distorsionarea realității.
Când adevărul și dreptatea sunt pervertite, lumea occidentală nu mai ajunge să cunoască adevărul și realitatea din China. Acest tip de propagandă dusă de țările occidentale generează reținere și o oarecare teamă în cadrul societății europene, prin promovarea unor false imagini.
China este mult prea amplă, complexă și valoroasă, pentru a reduce comunicarea la nivelul unor mesaje simpliste, lipsite de conținut, valoare și rezistență în fața timpului. Lumea chineză este extrem de diversă și profundă, iar pentru a o înțelege ai nevoie de timp și răbdare. China are timp, răbdare și resurse.
În tot parcursul ultimilor zeci de ani, cu inteligență și tenacitate, China a adus dreptatea și adevărul la un numitor comun. Prin procesul de reformă și deschidere, prin dezvoltarea internă și cooperările internaționale, China a demonstrat că deciziile sale au fost de partea dreptății și adevărului, în beneficiul propriilor oameni, propriei dezvoltări, fără să atace, fără să jefuiască, să distrugă sau să umilească alte națiuni.
Filozofia politică, diplomatică și socială chineză susține că nicio civilizație nu este superioară alteia, că nicio civilizație nu are dreptul să modeleze sau să înlocuiască altă civilizație fără să fie produse consecințe catastrofale. Altfel spus, fiecare să decidă independent în propria țară și societate, în care majoritatea decide pentru binele comun.
La mulți ani, China!
NOTĂ: Text adaptat din „Cuvântul autorului”, volumul „DINCOLO DE MARELE ZID” VOLUMUL I, care poartă subtitlul „Proiectul Apă, hrană, energie este viabil”, apărut la EDITURA PRESTIGE din București.
Vezi AICI: https://dantomozei.ro/2026/08/05/semnal-editorial-a-aparut-dincolo-de-marele-zid-vol-i