Recviem pentru un ultim mare umanist: RAOUL ȘORBAN
Un omagiu de Mihai Ungheanu
Mar 21, 2013 // by RS // Articole, In Memoriam Raoul Sorban // 2 Comments
Mihai Ungheanu anti-komintern – RaoulSorban Ro
RECVIEM PENTRU UN ULTIM MARE UMANIST: RAOUL ŞORBAN
de Mihai Ungheanu
Raoul Şorban (1912-2006), profesorul de istoria artelor şi „profesorul de naţionalism“, ne-a părăsit la 94 de ani, plecând la cele veşnice. Trupul respectabilului bărbat a fost îngropat în cimitirul din Dej, la 21 iulie 2006, zi însorită, cu multă lume, lângă mormântul tatălui său, Guilelm Şorban, fost prefect al Dejului şi, mai ales, compozitor cunoscut. Raoul Şorban era un aristocrat cu o nobleţe atestată în documente latineşti, regale, din secolul al XIII-lea. Raoul Şorban era un cosmopolit. Vorbea, din copilărie, cu tovarăşii de joacă, română, maghiară, germană.
A studiat, apoi, muzica şi istoria artelor în mari oraşe europene, la Viena şi în Italia. Şi-a petrecut vremea printre artiştii şi literaţii Clujului, ca om al orizonturilor deschise, liber de orice determinări de neam, libertate sporită de condiţia sa de fiu de moşier. Atelierul lui de pictor era un laborator în care se intersectau toate graiurile locului. Anii 1940-1944 au produs, însă, modificări imprevizibile în viaţa tânărului pictor, care se împărţea între propriul atelier şi cenaclurile literare găzduite de profesorul Victor Papilian. În momentul în care foştii prieteni de colocvii literare, din poliglota cafenea clujeană, i-au dat de înţeles că fiind „valah“ este fiinţă de rang secund, ca orice valah şi orice evreu, Raoul Şorban a descoperit lumea intoleranţei şi a opresiunii.
Fiul de moşier a ţinut, însă, să se confunde cu ai lui, cu „valahii“, şi să facă din această alegere un resort de acţiune. În iniţiativele culturale de ordin simbolic ale puţinilor intelectuali şi artişti români rămaşi în Transilvania ocupată de trupele ungare, a avut, de aici înainte, un rol de seamă. Cât de atroce a fost această ocupaţie asupra Ardealului de Nord, ne-a spus-o scriitorul Francisc Păcurariu în romanul Labirintul (1974), în care multe situaţii şi personaje sunt luate din realitate. Raoul Şorban a luat, firesc, partea celor prigoniţi, ajungând pe această cale să participe la salvarea evreilor din Transilvania de Nord, meniţi exterminării la Auschwitz. A ajuns, la fel de inevitabil, şi în „companiile“ de muncă, în care erau mobilizaţi prioritar români, trimişi să facă lucrări istovitoare, riscante, în spatele frontului. A avut parte de închisoare, unele condamnări fiind dictate de ocupantul ungur, dar şi de statul român, ocupat de Armata Roşie şi condus de un partid bolşevic. Paradoxal este că Raoul Şorban era un om cu vederi de stânga. După o detenţie politică de câţiva ani, Raoul Şorban a putut să intre, timid, în activitatea culturală, ca redactor de editură, ca pictor, ulterior ca profesor de istorie a artei. Cu toate că mai tânărul său coleg de generaţie a ţinut să vorbească, în romanul Labirintul, despre cumplita perioadă a ocupaţiei ungare, Raoul Şorban a aşteptat multă vreme până când s-a pronunţat ca martor al acelei sinistre perioade.
A apărut, în public, ca participant la o dezbatere a revistei Luceafărul despre anii ’40, ai ocupaţiei armatei ungare în Transilvania, unde a adus un cuvânt lucid, nuanţat, neiertător şi exact. Era în anii ’80. După care a vorbit despre salvarea evreilor din Transilvania de Nord, pe care ocupantul ungar îi livra, în loturi succesive, Auschwitz-ului. Făcuse parte din releele ascunse ale acestei operaţii desfăşurate de evrei, cu sprijin românesc. Mărturiile au fost puse pe hârtie de scriitorul Adrian Riza şi tipărite în Almanahurile Luceafărul.
Declaraţiile lui Raoul Şorban erau o adevărată revelaţie, care modifica optica mohorâtă cu care erau priviţi – şi cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, care s-a întors în România să-şi regăsească colaboratorul din vremuri de restrişte. A avut loc o întâlnire, au avut loc discuţii (am fost martor la una din ele!). Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Şorban a ajuns „Drept între Popoare“ la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomă şi a sădit un pom ca toţi cei laureaţi pentru că au salvat evrei, fără ca ei înşişi să fie evrei, acţionând în mod idealist. Deşi invitat oficial, la Yad Vashem, Raoul Şorban n-a primit paşaportul cuvenit. A plecat la Tel Aviv cu paşaport turistic şi cu recomandarea să nu facă declaraţii de presă. Acestui eveniment, căruia presa străină i-a acordat atenţie, presa română i-a întors spatele. Mâna lungă a Războiului Rece impunea ca, despre români şi România, să nu circule nici o opinie favorabilă.
Mai mult, autori care scriseseră despre omenia românească faţă de evrei, în epoca Holocaustului, au început să-şi schimbe opiniile şi chiar să conteste salvarea evreilor, pentru care Raoul Şorban devenise „Drept între Popoare“. Explozia de adevăr a mărturisirilor lui Raoul Şorban, privind prigoana ocupantului în Transilvania de Nord şi prigonirea şi exterminarea evreilor aici, incomoda calcule diverse. După teribilele zile ale lui decembrie 1989, l-am văzut pe Raoul Şorban preocupat de sângele vărsat în Transilvania de Nord şi încercând să înfiinţeze, cu ajutorul guvernului provizoriu de la Bucureşti, un ziar – Ardealul, care n-a putut lua fiinţă. A tipărit în schimb o lucrare de avertisment, la care îl îndemna vechea sa experienţă de „valah“ discriminat în Transilvania de Nord, Fantasma imperiului ungar şi Casa Europei (1990), care a fost un mesaj venit la timp şi i-a asigurat recunoştinţa cititorilor. Profesorul de istorie a artei, care se ocupase de Tonitza, de Vida Geza, nu-şi uitase instrumentele. Raoul Şorban a tipărit singulara monografie O viaţă de artist, despre Simon Hollósy-Corbul, „pictor din Şcoala de la Baia Mare“, evidenţiindu-i valoarea, fără a uita metodele prin care propaganda ungară i-a schimbat identitatea, din român în ungur. I-au urmat şi alte cărţi, precum Chestiunea maghiară şi, mai ales, Invazia de stafii, volum memorialistic, ce include fragmente din drama mai multor ţări şi popoare, şi, nu în ultimul rând, drama poporului român şi aceea a autorului cărţii, legate de ultimul război mondial.
Sunt cărţi adânc meditate şi extrem de grăitoare pentru noua generaţie, aflată fatalmente departe de aceste evenimente atât de pline de urmări. La căpătâiul prestigiosului dispărut, unde am ţinut să fiu prezent, s-au aflat şi au vorbit personalităţi importante ale bisericii creştine, scriitori şi foşti studenţi, dar nimeni din partea celor pe care i-a salvat, cu riscul propriei vieţi, în anul 1944. Din generaţia lui Raoul Şorban sunt cunoscute figuri supradimensionate de rezonanţa operei lor: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Edgar Papu, dar nici una cu altitudinea conştiinţei identităţii româneşti din Transilvania, în timpul războiului şi după aceea. Raoul Şorban a fost un artist veritabil, un literat cu o lucidă reacţie la răul care ne-a asediat şi ne asediază, un patriarh care n-a cedat nimic din ideile şi poziţiile sale, nici atunci când a fost părăsit, nici atunci când a fost lovit. Pentru generaţiile tinere, Raoul Şorban a fost o apariţie providenţială, despre care se va mai vorbi.
Sfidarea întunericului
A fost nevoie de trecerea a circa 40 de ani ca pictorul şi profesorul Raoul Şorban să vorbească. Istoria românilor din Transilvania era expusă strunit şi meşteşugit ca nu cumva să reiasă din ea crima istorică împotriva românilor transilvăneni de-a lungul vremii. Adică adevărul. Scribii oficiali construiesc, în paginile care vorbeau despre această istorie, o armonie falsă. Despre genocidul contra românilor declanşat de partea ungară, ca ocupant între 1940 şi 1944, nici vorbă. Cărţile cu capitolele dedicate Dictatului de la Viena, din 1940, şi a efectelor lui erau vigilent cenzurate. Victimele de-atunci erau determinate să trăiască împreună fără să dea semne că s-ar fi petrecut ceva.
Erau logica şi politica Kominternului, care măsluia istoria conform intereselor misiunii pe care o îndeplinea. Lumii româneşti i se refuza, conştient, întreaga recunoaştere a propriului trecut. Când Marin Preda şi-a permis, într-un roman foarte citit, Delirul (1975), să tragă cortina pentru a se vedea adevărata faţă a istoriei, a reprimării rebeliunii legionare de către Antonescu, a războiului românesc în Răsărit, împotriva Uniunii Sovietice, cartea a fost arsă de comisarii politici ai Moscovei. După critica din Literaturnaia Gazeta, s-au pornit şi kominterniştii de serviciu din România să-l execute pe Marin Preda. Cartea a avut un mare ecou. Mare ecou a avut şi un roman al lui Francisc Păcurariu, Labirintul (1974), evocând cu un ton egal, aproape monoton, teribila experienţă românească din Transilvania de Nord-Vest (1940-1944), descrisă cu precizie de martor ocular. Ambele au apărut după aşa-zisul an fatidic 1971, constituind două dovezi, pe lângă multe altele, că acest an de hotar negativ este o invenţie.
După 1971, prin scriitorii lor, românii s-au întors către adevărata lor istorie, vorbind despre propriile experienţe şi traume. Cât timp poţi constrânge un popor să-şi travestească dramele, tragediile în idile şi sărbători?
Raoul Şorban s-a înscris între cei care s-au hotărât să restituie trecutului românesc adevărata lui faţă. El a vorbit în termeni precişi despre teroarea instituită în Transilvania de Nord-Vest asupra românilor şi evreilor, precedând, în numele unei grave experienţe proprii, embargoul oficial pe care stătea pecetea Kominternului. Într-o dezbatere tipărită de revistă Luceafărul şi în două Almanahuri Luceafărul, Raoul Şorban a înfăţişat cititorilor crunta prigoană contra românilor şi evreilor, şi, mai ales, riposta la ea, acţiunea de salvare a evreilor din Transilvania de Nord-Vest, care erau ajutaţi să ia, spre sud, drumul României, unde nu funcţionau trenurile către lagărul de exterminare al Auschwitz-ului. Depoziţia lui Raoul Şorban a fost amplă, informată şi tulburătoare. El a vorbit şi despre românii care au participat la salvarea evreilor, scoţând la iveală o istorie ascunsă, deloc cunoscută în Europa Centrală. Harta europeană a societăţii umane luptând cu programele morţii se îmbogăţea. O trăsătură a firii româneşti, aceea a ospitalităţii şi solidarităţii umane, era ilustrată prin fapte cu semnificaţie istorică.
Raoul Şorban a făcut toate acestea cu bună ştiinţă, conştient de semnificaţia gestului întreprins: România a oferit, în 1944, căi de salvare a evreilor. Aceste dezvăluiri contraziceau istoria confecţionată, şabloanele prin care se repartizau binele şi răul şi se puneau etichete popoarelor. Datorită acestor dezvăluiri din Almanahurile Luceafărul, publicaţii tip magazin, care se tipăreau în o sută de mii de exemplare, Raoul Şorban a fost chemat la Tel Aviv, unde Yad Vashem l-a făcut „Drept al Popoarelor“. I-a recunoscut, cu alte cuvinte, adevărul dezvăluirilor. A primit o diplomă, o medalie, a sădit un pom în anii de după 1985, când evidenţierea unui lucru bine făcut de români era privită de oficialităţile de la Bucureşti cu duşmănie.
Raoul Şorban a dinamitat o întreagă tradiţie propagandistică contrafăcută, aruncând aceste adevăruri în ochii tuturor. Evident, avea să plătească. Nici o publicaţie din România, cu excepţia Luceafărului, n-a prezentat sau menţionat onoranta postură a românilor, salvatori de evrei cu preţul propriilor vieţi. N-a lipsit nici riposta contra dezvăluirilor lui Raoul Şorban şi chiar contra autorului lor. A afirma că românii şi România au salvat evrei contrazicea o direcţie de lucru, tipic kominternistă, după care românii şi România constituie fenomene reacţionare dictatoriale, de speţa nazismului. Raoul Şorban, care a fost un om de stânga toată viaţa, care ştia cum se lucrează pentru falsificarea identităţii unui popor, a unei naţii, a contestat, cu toată luciditatea, această direcţie. Era un martor de necontrazis. S-a decis greu şi târziu să vorbească, dar a făcut-o într-un fel memorabil, aducând la suprafaţă un capitol luminos de faptă şi minte românească. Ştia că va avea de suferit şi a avut de suferit. O întreagă cabală a contestării acestor adevăruri s-a manifestat de atunci, cu urmări până după 1989, până în anul morţii lui.
Fără îndoială, viaţa şi opera lui Raoul Şorban nu s-au concentrat doar în această direcţie. Puşcăriile prin care a trecut, toate politice, fie înainte, fie după 1944, i-au secţionat viaţa în aşa fel încât să fie obligat s-o ia mereu de la capăt. Raoul Şorban a făcut-o mereu. Pictor, muzician, gazetar, editor, profesor de istorie a artelor, scriitor, este un reper luminos de mare intensitate. Cartea sa de memorii, Invazie de stafii (2004), e un mijloc de cunoaştere a omului şi a universului său interior. Raoul Şorban este reprezentantul unei generaţii de altădată, care credea în om, în onoare, în demnitate, în bine, căutând să le reprezinte şi să le slujească pe toate! Peste toate acestea, era un om înţelept, distins, exigent, fermecător.
Portretul şi istoria vieţii lui Raoul Şorban se vor scrie de aici înainte. Îi suntem încă datori.
August 2006
NOTA REDACȚIEI. Da, mi-aduc aminte de apariția în conștiința publicului românesc a mărturiilor depuse de Raoul Șorban în „problema evreiească”, cu argumente decisive privind cele două comportamente atât de diferite față de evrei: al românilor și al ungurilor! Alături de Mihai Ungheanu și Adrian Rizea, Raoul Șorban a deschis un capitol în istoriografia românească privind „istoria recentă”: datoria de recunoștință față de români pe care evreii o au sau ar trebui s-o aibă!
Mulți evrei și unguri nu-i iartă lui Raoul Șorban contribuția sa decisivă atât în desfășurarea acțiunilor de salvare a evreilor, cât și în acțiunea de salvare de la uitare a acelor fapte de excepțională valoare, căci confirmă, într-un moment de cumpănă, omenia fără de leac a românilor. Pusă în paralel cu LIPSA de omenie, tot fără leac, a ungurilor, putarea exemplară a românilor deranjează multe strategii de subminare a românescului, de denigrare a noastră. Replica noastră nu se poate lipsi de „viața și opera” lui Raoul Șorban.
Un cuvînt de recunoștință publică, națională, și pentru Mihai Ungheanu!
i.c.
L-am cunoscut in 1990 sau 91 la Fundatia Culturala Romana si am fost placut surprinsa de spiritul sau liber, DEMOCRAT cand mi s-a alaturat in critica mea la adresa Dlui Augustin Buzura care conducea dictatorial si respingand indatorirea fundatiei (si a tarii) de a intari relatia cu emigratia, de a deschide consultari si cooperare si cu noi si a face mai multa promovare spre noi. Ma plingeam lui ca nu pare sa aibe consultanti si sa lucreze sub un consiliu deconducere cum fundatiile , organizatiile mari non-profit trebuie sa o faca…M-am adresat lui vazand ca stie de muzeu/de mine..si ca era in consiliu de conducere, era vicepresedinte, asa ca l-am intrebat, ” dar dvs nu cereti sa se consulte cu conducerea, nu interveniti” ? A raspuns simplu/frank cu ceva complet neastpeta pt mine in Romania chiar daca „cazuse comunismul” : „nu asculta pe nimeni” Parea atit de afectat si neajutorat incit eu, cea libera – venita din lumea libera dar si ca cetatean foarte roman, c u sentimentul ca muzeul nostru are un statut cit de cit pt Romania si ca, dac nu cei din tara inca nu dstuld e liberi sau obisnuiti cu a critica instituiile care nu-si respecta regulamentele sunt in pozitie de a trebui sa sustin respectarea legilor culturii , mai in serios mai intr-o doara am spus : „poate ca trebuie dat in judeacata” ..la care raspunsul sau tot scurt si frank, serios si nu ironic a fost : „da, chiar sa-l dati”…Si apropos de asta..imi aminte ca si alt domn din cultura instutionala a ministerului care la aceeasi sugestie a mea asupra ICR, deci de data asta aproape 20 ani mai tirziu, dar condus tot dictatorial..in plus antiromanesc si discriminandu-ne pe noi, muzeu cultural romanesc, a spus la fel, „dar chiar va rog sa-l dati..”.si la fel ma- surprins franchetea atit pt ca erau si alti imporanti alaturi..(la o conferinta a reprezentantilor muzeelor , la Suceava), inclusiv rectorul Univ. din Chisinau, cit si pt ca domnul era el insusi evreu, avea functii importante sub regimul Basescu si nu ma asteptam sa vad aud o atitudine de condamnare a ICR-istilor. Am luat-o repede de buna nu numai pt ca a fost spusa cu convingere/seriozitate desi nu cu durerea ce-l marcase pe Dl. Sorban, ci mai degraba superficial ca un ajustat ce era, dar si pt ca stiam cat suferea ministerul de lipsa de fonduri in timp ce ICR primea f.mult, dac nu chira avea MONOPOLUL, cum am spus dora citeva zile mai gftirizu la bucuersti in alta conferinta ..nu numai iritandu-l pe Dl.Plesu la maximum..dar cauzand un uraban de persecutie din pareta lui….la care reactia mea a fost nici mai mult nici mai putin sa fac o reclamatie la politie si, care apoi a trimis cazul la parchet.si ….Va spun mai departe daca intereseaza si nu doar ca simpla curiozitate si barfa. Cred ca trebuie sa-mi fac timp sa dezvalui cazul …caci prea si-a luat-o dansul la cap si se crede titanul Romaniei cand este un antidemocrat si abuziv plin de sine..si nu reoara cu nimic raul care l-a facut tarii mai ales ca ministru de externe, dar si al culturii in anii in care era crucial ca ea sa fie promovata caci era mare interes asupra tarii si era la mana lui sa o faca…in schimb cand am propus si de la mine directorul Muzeului Satului catre dansul sa incheiem un partneriat…s-a opus motivand ca Min.Cult. nu face parteneriate ..
Dac ar fi fost Raoul Sorban in functia acestora ar fi facut..si multe ar fi diferite/mai bine, iar el nu ar fi dat culturii evreiesti locul prioritar , evident mult disproportionat si nemeritat pe care il da ICR de dupa ce a fost inlaturat Buzura ..adica, atentie, si acum desi nu voiam sa va intristez prea tare.
A propos, de „acum” si de Petru Groza din marturia lui RS mentionaat mai sus, si directoarea ICR NY, Doina Uricariu s-a marturisti, dar ce ciudatenie, chiar public la emisiunea Dlui Patapievici de la TVR ca mama ei a avut nevoie de un psirjin asemanator si pt asta s-a intervenit la Ana Pauker.. O fi si dansa evreica si astfel se explica continuarea a mult din linia patapieviciana sau pur si simplu ea exista in strafunduri ca linie rosie continua la toti, fie ca a fost numita din partea PSD (?) sau PNL (stie cineva..?) si de aceea se comporta fata de noi la fel…boicot pe fata, inclskv eliminarea adresei noatsre de email de la iusta anunturilor, dci incalcand nu numai principiile culturii dar si legile si constitutia romaneasca, preucm si pe cele americane..dar cel mai socant, drepturile universale la libera circulatie si accesul la informatia culturala si la serviciile culturale destinate publicului fie ca din partea statului fie a organizatiilor non-profit (ori ICR e de amandoua..ca e struto camila…dar fara presedinte…sau cui sa dea socoteal cu adevarat ..NU ca ar stii cineva sa-i ceara, sa vada ce audienta are si ce rezultate pt citi bani se cheltuie pe directia NY si ce partneriate bnefice tarii a incheiat fata de cele respinse ..)si mai e si obligat sa respecte legea si practicile americane ale acestora…Dar pas de a vedea asa ceva la vreun romam din tara, mai ales daca e platit de banii STATULUI protector dar habar nu are de cum se face cultura romana in America pt a ajunge la audienta si vizibilitate mare si nic ca vrea sa invete..mai ales daca e coplesit de cite pasiuni personale are si , in plus si de vanitati…Iar daca pe lina rosie vin ordine drastice…nu e cazul sa ne imaginam macar ca un om de cultura se ridica sa apere cultura nationala, mai ales cea traditionala care , invidiosii elitisti romani literari o sfideaza….As aca un muzue consideart ambasadorul neoficial al Romanei si ambasadorul cultural al poporului roman este ignorat si el impreuna cu Brancusi si cu spiritul national/civic al lui Eminescu ( am vazut cu durere, in ianuarie uitandu-ma la siteul ICR – NY la conferinta Eminescu, cum din multe teamtici si subtematici mai mult sau mai putin amatoresc, vetust exprimate lipseau tema poeziei nationale, presa si scrierile sale sociale….Desigur un progres fata de Patapieivici care-l bagase in debara..
Asa ca va intrebam , mai ales pe dvs Dle Prof. filolog Coja ,care sunt altii Raouli caci astfel ne putem aseza cultura unde trebuie si nu sa aflam coplesiti/dati la fund de minoritati cu ministri si secretari de stat care mai de care mai neromani doritir sa ne manance…(de ce oare atita dorinta feroce…e de necrezut..Cu ce ii atitam atita de ar face orice sa ni se urce in cap si sa dea cu ciomagul, fie mai pe fata ca ungurii (ma mir de Dl.Bela Marko, fost poet si care credeam ca tine la cultura transilvana a tutuor ..), fie pe la spate ca evreii dar impreuna – daca nu cumva sunt unii si aceasi, ca poate asta e explicatia colaborarii „naturale” in pornirea „naturala” de a ne trage si presul de sub picioare (asta ca sa intelegeti de ce ajung sa va scriu atit de multe – adica de stress si de unde se trage el, mai ales..- in loc sa fiu deja prinsa cu popularizarea muzuelui la anivbersarile amjore ale lui de acum..si cu expozitis de primvara cea mai atractiva ..am mentionat care zilelle trecute.)
RPerciali, Romanian Folk Art Museum (cu cea mai mare, valoroasa si reorezentativa colectie etnografica din Romania in afara si din Europa in SUA)
Pentru MS;Multumesc,pentru un frumos comentariu.
Cu stima,ungranicer ce si cit pot sa apar neamul romanesc huni,muscali si francmasoni
Tatal lui, roman, a compus melodiile ”Mai am un singur dor”, ”Pe langa plopii fara sot”.Mama lui era, din cate imi amintesc, din Alsacia.
A avut o logodnica sau iubita evreica in momentul Diktatului.
Raoul Sorban este tipul de evreu loial tarii de bastina, un exemplu de studiat si de urmat ptr. toti evreii din Romania.
Dacă printre evrei nu ar exista personalităţi precum RAOUL ŞORBAN, umaniştii, singulari sau nu, prin toate colţurile lumii, atunci EVREII ar trebui să fie cele mai detestate fiinţe.
Încă o dată, prin acest articol remarcabil prin echidistanţă şi onestitate, românii confirmă tuturor şi de pretutindeni, disponibilitatea noastră de a ne asocia valorilor autentice – prin sprijin şi respect.
Un român bun mai puţin printre noi.
„Fericiţi făcătorii de pace”
Raoul Sorban nu a fost evreu, ci un roman adevarat!
A participat la salvarea a 16.000 evrei din infernul hunguresc din Transilvania cedata, ceea ce nu i-a impiedicat pe unii evrei-cameleoni, precum Jean Ancel (iesean), Radu Ioanid ori Moses Rosen, sa conteste ceea ce nu au avut curaj s-o faca inainte de ’89. Bietul om, a avut de infruntat ura concertata a hungurilor si a unor evrei; primii, din cauza sovinismului lor bolnav, ceilalti, de dragul „holocash-ului”.
Din cauza lui Vincze Janos, in anii ’40 a fost inchis de Budapesta, iar dupa instalarea comunismului, din cauza aceluiasi Ioan Vinte de data asta, ajuns mare comunist, a mai facut o data puscarie. In total, din cauza hungurilor a fost inchis de patru ori!
Cartea sa ” Invazie de stafii” se refera la recrudescenta revizionismului hunic, dar si la alianta hungureasco-evreiasca impotriva Romaniei.
Foarte binevenita amintirea acestui mare om si mare roman!
Pentru fapte comparabile, in toata lumea e cunoscut si respectat numele lui Raoul Wallenberg, nu si cel al lui Raoul al nostru…
Nici ieu nu cred c-a fost evreu dar a avut o nevastă evreică.
„De departe cea mai spectaculoasă căsnicie a fost cea cu Larisa Kleismer, prim-balerină a Teatrului Național din Cluj. „A fost o căsătorie formală, care a durat 6 ani, din care 4 am stat în închisoare. Ea a fost singura persoană care mă vizita acolo”, rememorează istoricul de artă.
Balerina se refugiase din URSS și trebuia să se mărite cu un român pentru a nu fi trimisă înapoi și închisă. „A venit la mine și mi-a cerut ajutorul. Mai întâi am măritat-o cu un ofițer de aviație, care a fost ulterior arestat. Apoi am divorțat-o. M-am consultat cu avocați și cu prieteni și am luat-o eu de nevastă.
La căsătoria cu balerina, istoricul de artă a avut nevoie de o mână de ajutor. „Îmi trebuia aprobarea lui Petru Groza. El a intrat în complicitate şi a acceptat o căsătorie ilegală, pentru că Larisa nu avea cetăţenie română”, explică Şorban.”
http://old.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/iubirile-lui-corban/8407/
Sa nu uitam in ce zi suntem: 27 Martie.
Ziua noastra Nationala, 1 Decembrie, si-a avut inceputul, dimineata, zorii, in 27 Martie.
In 27 Martie 1918 Basarabuia a revenit la Patria Mama.
A urmat Bucovina, iar Reunirea a fost incununata cu reintoarcerea Acasa a instrainatului Ardeal.
Asa cum Doamna Maria Brancoveanu si-a vazut copiii martirizati, Doamna noastra suprema Romania si-a vazut copiii, Ardealul, Bucovina, Basarabia, zmulsi de la sanul ei si martirizati.
In 27 Martie 1918 ei au inceput sa revina, rand pe rand, Acasa.
Din nefericire, azi, doua fiice, Basarabia si Bucovina, ii sunt din nou instrainate, iar pentru Ardeal se lucreaza cu viclenie, si pe ascuns dar si pe fata, sa-i fie iarasi rapit.
Maica Romania, ii vei avea curand pe toti langa inima ta!
Sa ne bucuram in aceasta dimineata a Zilei noastre Nationale!
La multi ani, Basarabia! La multi ani, Romania!