CD
1.731 aprobate
denitsoc@gmail.com
108.231.169.110
DESPRE IDENTITATEA UCRAINEANĂ: UCRAINA CA ZONĂ TAMPON
Dr. Vladislav B. Sotirovic https://www.theinteldrop.org/2025/08/19/on-ukrainian-identity-ukraine-as-a-buffer-zone
Ucraina este un TERITORIU est-european care inițial făcea parte din partea de vest a Imperiului Rus și din partea de est a Regatului Polonez la mijlocul secolului al XVII-lea (diviziunea conform Tratatului de pace de la Andrusovo din 1667). Acesta este un STAT independent în present[desi ne recunoscut de ONU] și o națiune etnolingvistică separată, ca exemplu tipic al modelului teoretic al lui Benedict Anderson despre „comunitatea imaginată” – o idee autoconstruită a identității etnice și lingvistice-culturale artificiale [vezi Benedict Anderson, Imagined Communities, Londra‒New York: Verso, 1983].
Înainte de 2014, Ucraina avea aproximativ 46 de milioane de locuitori, dintre care, conform datelor oficiale, aproximativ 77% se declarau ucraineni.
Cu toate acestea, mulți ruși nu îi consideră pe ucraineni sau belaruși drept „străini”, ci mai degrabă ramuri regionale ale naționalității ruse. Este un fapt cert că, spre deosebire de cazul rusesc, identitatea națională a Belarusului sau a ucrainenilor nu a fost niciodată ferm fixată, fiind mereu într-un proces constant de schimbare și evoluție [despre construcția autoidentității ucrainene, vezi: Karina V. Korostelina, Construirea narativelor identității și puterii: Autoimaginația într-o tânără națiune ucraineană, Lanham, Maryland: Lexington Books, 2014].
Procesul de autoconstrucție a identității ucrainenilor după 1991 este, practic, orientat față de cei doi vecini cei mai puternici ai Ucrainei: Polonia și Rusia. Cu alte cuvinte, identitatea ucraineană autoconstruită (precum cea muntenegreană sau belarusă) poate doar să susțină că ucrainenii nu sunt nici polonezi, nici ruși, dar, totuși, ceea ce sunt ei cu adevărat este în mare dezbatere și încă nu este clar.
Prin urmare, existența unui stat independent al Ucrainei, nominal un stat național al ucrainenilor, este într-adevăr foarte îndoielnică din ambele perspective: istorică și etnolingvistică.
Autodeterminarea națională
Principiul așa-numitei „autodeterminări naționale” a devenit popular în Europa Centrală și de Est, de Est și de Sud-Est odată cu proclamarea „Celor Paisprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson la 8 ianuarie 1918. Cu toate acestea, ca și concept, principiul a fost viu încă de la Revoluția Franceză, dacă nu chiar înainte.
Revoluția Franceză însăși a susținut un principiu al autodeterminării naționale, care era deja folosit în practică încă de la Revoluția Americană (începută în 1776), urmată de Războiul de Independență American (încheiat în 1783) împotriva Regatului Unit ca stăpân colonial.
Pe scurt, conceptul se bazează pe principiul conform căruia sursa oricărei suveranități rezidă în esență în națiune. Prin urmare, ideea unui plebiscit a fost introdusă ca sprijin politic fie pentru independență, fie pentru anexarea anumitor teritorii. De exemplu, Franța a organizat un plebiscit pentru a justifica anexarea teritorială a Avignonului, Savoiei și Nisei în anii 1790. Același principiu a fost folosit pentru unificările italiene și germane din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sau pentru dizolvarea Imperiului Otoman în Europa de către statele balcanice în 1912-1913.
Noua ordine politică europeană de după Primul Război Mondial a fost stabilită conform principiului autodeterminării naționale, pe măsură ce teritoriile Europei Centrale și de Sud-Est au fost fundamental recartografiate. Au apărut noile state naționale, în timp ce unele au fost extinse prin includerea cetățenilor lor din țările vecine. Folosind exact acest principiu, cele patru imperii au fost distruse: german, otoman, rus și austro-ungar.
Cu toate acestea, același principiu al autodeterminării naționale nu a fost aplicat tuturor națiunilor europene din diferite motive. Unul dintre acestea a fost acela că anumite națiuni cunoscute la acea vreme nu erau recunoscute ca atare, cel puțin nu de către puterile Antantei câștigătoare. Acesta a fost, de fapt, cazul ucrainenilor, sau mai bine spus, al acelor ucraineni rămași în spatele granițelor URSS.
Acei ucraineni trans-sovietici au fost printre cei care au pierdut Sistemul Versailles după 1918. În timp ce unui număr mare de națiuni mai mici (comparativ cu ucrainenii), de la Finlanda până în Balcani, li s-a acordat fie independența de stat (de exemplu, statele baltice), fie includerea în statul național unit (de exemplu, România Mare), ucrainenii au fost privați de aceasta.
Spre deosebire de multe alte națiuni europene, au existat mai multe entități politice ucrainene (statale sau unități federale) înființate în anii 1917-1920, fie de către germani, fie de către bolșevici. Germanii au creat un stat ucrainean formal independent în 1918, în timp ce bolșevicii au stabilit nu doar o Ucraină sovietică ca entitate politică în cadrul statului bolșevic (mai târziu URSS).
Ca să fiu sincer, au existat mai multe motive principale pentru care învingătorii occidentali nu au creat o Ucraină independentă după Primul Război Mondial:
1) Ar fi putut fi considerată o victorie politică germană pe fostul Front de Est;
2) Țara putea fi condusă de naționaliști apropiați conceptului german de Mittel Europe și, prin urmare, Ucraina putea deveni un stat client german;
3) Ucraina independentă ar fi antipoloneză și antisemită;
4) Ucraina independentă ar putea deveni înclinată de partea sovietică în ceea ce privește crearea unei Ucraine Mari;
5) Mulți occidentali nu recunoșteau o națiune ucraineană independentă ca grup etnolingvistic separat; și
6) Ucraina, ca entitate federală, exista deja în cadrul statului sovietic.
Prin urmare, din toate motivele cruciale menționate mai sus, puterile victorioase de după Primul Război Mondial au decis să nu promoveze crearea unui stat ucrainean independent, ca stat național al „ucrainenilor”, aplicând principiul autodeterminării naționale. Mai mult, aplicând drepturile istorice, în 1923, puterile Antantei au acordat Poloniei renăscute Galiția și alte câteva teritorii considerate de naționaliștii ucraineni a fi Ucraina „de Vest”. Ucrainenii din Polonia nu au obținut nicio autonomie națională (spre deosebire de cazul Ucrainei sovietice) tocmai pentru motivul că nu au fost recunoscuți ca o națiune separată, adică un grup etnolingvistic.
Ucraina?
Termenul slav Ucraina, de exemplu, în cazul sârbo-croat Krajina, înseamnă o zonă de graniță – un teritoriu provincial situat la granița dintre cel puțin două entități politice: în acest caz istoric particular, între Regatul Poloniei și Marele Ducat al Lituaniei ca Republica Ambelor Națiuni (1569-1795), pe de o parte, și Imperiul Rus, pe de altă parte. Trebuie menționat că, conform Uniunii Lublin din 1569 dintre Polonia și Lituania, fostul teritoriu lituanian al Ucrainei a trecut în posesia Poloniei.
Un termen istoric german pentru Ucraina ar fi „marca” – un termen pentru zona de graniță a statului care exista încă din vremea Regatului/Imperiului Franc al lui Carol cel Mare. Termenul este folosit mai ales din vremea Tratatului (Armistițiului) de la Andrusovo din 1667 dintre Polonia-Lituania și Rusia.
Cu alte cuvinte, Ucraina și ucrainenii, ca identitate obiectivă-istoric-culturală naturală, nu au existat niciodată, fiind considerați doar ca un teritoriu geografico-politic între alte două entități natural-istorice (Polonia [-Lituania] și Rusia).
Toate mențiunile (cvasi)istoriografice ale acestui pământ și ale oamenilor ca fiind ucraineni, referindu-se la perioada de dinainte de mijlocul secolului al XVII-lea, sunt destul de incorecte din punct de vedere științific, dar în majoritatea cazurilor sunt inspirate și colorate politic pentru a le prezenta ca ceva crucial diferit de procesul istoric al genezei etnice a rușilor – de exemplu: Alfredas Bumblauskas, Genutė Kirkienė, Feliksas Šabuldo (sudarytojai), Ukraina: Lietuvos epocha, 1320−1569, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos centras, 2010.
Rolul Vaticanului și al Actului Unirii
Vaticanul romano-catolic a fost cel care a stat în spatele procesului de creare a „comunității imaginare” a identității naționale „ucrainene” în scopul chiar politic de a separa poporul de acest teritoriu de frontieră de Imperiul Rus ortodox. Absolut același lucru a făcut și clientul Vaticanului, Austro-Ungaria, în ceea ce privește identitatea națională a populației bosniace-herțegovine, când această provincie a fost administrată de Viena-Budapesta între 1878 și 1918, deoarece guvernul austro-ungar a creat o identitate etnolingvistică total artificială și foarte nouă – „sârbii, care nu erau sârbii” timp o puternică majoritate a populației provinciei)
Crearea unei identități naționale ucrainene artificiale din punct de vedere etnolingvistic și, mai târziu, a unei naționalități separate, a făcut parte dintr-un proiect confesional-politic mai amplu al Vaticanului în lupta istorică romano-catolică împotriva creștinismului ortodox răsăritean („schisma” răsăriteană) și a bisericilor sale, în cadrul politicii tradiționale de prozelitism a Papei de reconversie a „infidelilor”.
Unul dintre cele mai reușite instrumente ale unei reconversii moderate utilizate de Vatican a fost obligarea unei părți a populației ortodoxe să semneze împreună cu Biserica Romano-Catolică Actul Unirii, recunoscând în acest fel o putere supremă a Papei și un filioque dogmatic („și din Fiul” – Duhul Sfânt purcede și din Tatăl și din Fiul).
Uniunea de la Brest din 1596
La 9 octombrie 1596 a fost anunțată de către Vatican o Unire de la Brest cu o parte a populației ortodoxe în granițele Comunității Romano-Catolice Lituano-Poloneze (azi Ucraina) [Arūnas Gumuliauskas, Lietuvos istorija] Problema crucială, totuși, în această chestiune este că astăzi uniații ucraineni și romano-catolicii sunt cele mai anti-ruși și dintre sentimentele naționale ucrainene. Practic, atât identitatea etnolingvistică, cât și cea națională actuală, ucraineană și belarusă, sunt fondate istoric pe politica antiortodoxă a Vaticanului pe teritoriul fostei Uniuni Polono-Lituaniene, care a fost, în esență, o construcție politică antirussiană.
Istoriografia lituaniană scrisă despre Uniunea Bisericească de la Brest din 1596 confirmă clar că:
„… Biserica Catolică a pătruns din ce în ce mai puternic în zona Bisericii Ortodoxe, dând un nou impuls ideii, care fusese prețuită încă din vremea lui Jogaila și Vytautas și formulată în principiile Uniunii de la Florența din 1439, dar niciodată pusă în practică – subordonarea Bisericii Ortodoxe GDL față de stăpânirea Papei” [Zigmantas Kiaupa și colab., Istoria Lituaniei înainte de 1795, Vilnius: Institutul Lituanian de Istorie, 2000, 288].
Cu alte cuvinte, conducătorii Marelui Ducat Romano-Catolic al Lituaniei (GDL), încă din momentul botezului Lituaniei în 1387-1413 de către Vatican, aveau un plan de a catoliciza toți credincioșii ortodocși ai GDL, printre care marea majoritate erau slavii. Drept urmare, relațiile cu Moscova au devenit foarte ostile, deoarece Rusia a acceptat rolul de protector al credincioșilor și credinței ortodocși și, prin urmare, Uniunea Bisericească de la Brest din 1596 a fost considerată un act criminal de către Roma și clientul său, Republica celor Două Națiuni (Polonia-Lituania).
O zonă tampon
Astăzi, este absolut clar că cea mai pro-occidentală și rusofobică parte a Ucrainei este tocmai Ucraina de Vest – teritoriile care au fost istoric sub stăpânirea fostei Uniuni Romano-Catolice Polono-Lituaniene și a fostei Monarhii Habsburgice. Este evident, de exemplu, din rezultatele votului prezidențial din 2010 că regiunile pro-occidentale au votat pentru J. Timoșenko, în timp ce regiunile pro-ruse au votat pentru V. Ianukovici.
Este o reflectare a dilemei identității ucrainene post-sovietice dintre „Europa” și „Eurasia” – o dilemă comună tuturor națiunilor din Europa Centrală și de Est, care au jucat istoric rolul unei zone tampon între proiectul german Mittel Europa și proiectul rusesc de unitate și reciprocitate pan-slavă.
În general, teritoriile vestice ale Ucrainei actuale sunt populate în principal de romano-catolici, ortodocși și uniați. Această parte a Ucrainei este în mare parte naționalistă și pro-occidentală (de fapt, pro-germană). Dimpotrivă, Ucraina de Est este, în esență, rusofonă și, prin urmare, „tinde să caute relații mai strânse cu Rusia” [John S. Dryzek, Leslie Templeman Holmes, Post-Communist Democratization: Political Discourses Across Thirteen Countries, Cambridge−New York: Cambridge University Press, 2002, 114].
De la Primul Război Mondial până în prezent, germanii au fost principalii sponsori ai creării statului național al ucrainenilor din diferite motive geopolitice, precum și economice. Ulterior, diferite tipuri de naționaliști ucraineni s-au alăturat autorităților germane. De exemplu, în timp ce puterile victorioase ale Antantei după 1918, susținute de Polonia, Iugoslavia, România sau Cehoslovacia, aplicau politica de conservare a Sistemului Versailles, germanii din perioada interbelică se opuneau acestuia și luptau împotriva lui.
Din acest punct de vedere se explică de ce naționaliștii ucraineni au acceptat politica nazistă a unei „Nouă Ordine Europene” în care o Mare Ucraină putea exista într-o formă politică, de fapt, ca o zonă tampon [Frank Golczewski, „Noua Ordine Europeană nazistă și Reacțiile Ucrainenilor”, Henry Huttenbach și Francesco Privitera (ed.), Autodeterminare: De la Versailles la Dayton].
„Moștenirea sa istorică”, Longo Editore Ravenna, 1999, 82-83. În cele din urmă, chiar și astăzi, principalul susținător și sponsor ucrainean în conflictul său cu Rusia este tocmai Germania. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de faptul că, după 1991, Rusia a lăsat cel puțin 25 de milioane de etnici ruși în afara granițelor Federației Ruse, un număr imens dintre aceștia în Ucraina post-sovietică -vezi mai multe în Ruth Petrie (ed.), „Căderea comunismului și ascensiunea naționalismului”, The Index Reader, Londra-Washington: Cassell, 1997.
*
Dr. Vladislav B. Sotirović
Fost profesor universitar
Cercetător la Centrul de Studii Geostrategice
Belgrad, Serbia
http://www.geostrategy.rs
sotirovic1967@gmail.com
© Vladislav B. Sotirović 2025
Dupa Hoarda de aur sau de ce culoare o fi fost. teritoriul statului kievean a intrat sub stapanirea Moscovei. Si tu stii bine asta, ca e prea mare distanta pana la venirea lituanienilor ca sa nu se fi intamplat nimic. Si s-a intamplat. Moscova a colaborat cu hoarda mongola si a inceput extinderea, incorporand in scurt timp si tot ceea ce este astazi Ukraina sau Ucraina sau Statul (Rusesc) Fascistp Evreiesc sau cum vrei tu sa ii spui, insa fara sa cuprinda Galitia care a fost mereu a Poloniei si nici tinuturile tataresti din Crimea, nici cele ale cazacilor, nici rutenii in Transcarpatia, care astazi au devenit cumvba stramosii ucrainienilor, ha ha.
Rusia Kieveana sau Kievan Rus a fost un stat eminamente slavic, ras de mongoli si reconstruit de Moscova ca parte a ceea ce urma sa fie Imperiul Tarist. Nici urma de Uk(c)rainieni. Tot indrugi lucruri fara sens. Asta asa, la prima minciuna. Mai departe nu am citit.
Nu te-a bagat nimeni in seama nici de data asta. Tu esti un evreu uc(k)rainean care probabil descinde din evreii din Mopldova, ca de aceea ai treaba cu Romania, care are un stat evreiesc adanc, atat de adanc incat Romania trebuie neaparat sa tina cu Ucraina ca daca nu vin evrei peste evrei sa ne spele daca or putea mintile, ca sa ioi credem pe cuvant ca ce legitim stat ar fi Ucraina.
Nu Te Baga Nimeni In Seama!!!
,,Europa va cheltui 100 de miliarde pe care nu le are – pentru a cumpăra arme pe care America nu le are – pentru a înarma soldații pe care Ucraina nu îi are !
Pe măsură ce negocierile avansează, iar Europa continuă să exercite presiuni din ce în ce mai mari asupra lui Putin, marea întrebare va fi dacă partea occidentală este capabilă să înțeleagă că a pierdut războiul. Un editorial de ZeroHedge pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.
*
Unul din motivele pentru care Zelenski a purtat un costum, luni, la Casa Albă, a devenit mai clar în urma noilor informații publicate de Financial Times.
Ziarul britanic a analizat un document care arată că Ucraina promite să cumpere arme americane în valoare de 100 de miliarde de dolari, finanțate de Europa, în încercarea de a obține garanții solide de securitate din partea SUA.
În plus, „conform propunerilor, Kievul și Washingtonul ar încheia, de asemenea, un acord în valoare de 50 de miliarde de dolari pentru a produce drone de către companii ucrainene, care au fost pionierele acestei tehnologii de la invazia masivă a Rusiei în 2022”, continuă articolul.
Aceasta este o inițiativă menită să asigure ca Ucraina să poată obține ceea ce dorește – și că eforturile sale de război pot fi finanțate în continuare fără întrerupere – și în același timp să îl împace pe Trump.
„Noi nu dăm nimic. Noi vindem arme”, a declarat Trump luni, răspunzând la întrebarea unui ziarist în legătură cu această chestiune.
Este cât se poate de evident că solicitările Europei, care urmăresc să mențină o presiune enormă asupra Rusiei, mai ales prin intermediul sancțiunilor, au ca scop să împiedice orice acord susținut de SUA și considerat prea favorabil Moscovei.
Articolul din Financial Times comentează după cum urmează:
„Documentul detaliază cum Ucraina intenționează să contracareze SUA, după ce Trump a părut să se alinieze poziției Rusiei de a pune capăt războiului, în urma întâlnirii sale cu președintele Vladimir Putin în Alaska, săptămâna trecută.
„Documentul reiterează apelul Ucrainei pentru o încetare a focului, pe care Trump l-a îmbrățișat inițial, dar la care a renunțat după întâlnirea cu Putin în favoarea unui acord de pace mai cuprinzător.”
Totuși, analistul și comentatorul geopolitic Glenn Diesen a subliniat că Kievul încearcă practic să creeze presiune bazându-se pe nimic.
„Europa va cheltui 100 de miliarde pe care nu le are, pentru a cumpăra arme pe care America nu le are, pentru a înarma soldații pe care Ucraina nu îi are!”
Și a adăugat: „Aceasta, pentru a rezista în fața Rusiei, care, de 30 de ani avertizează că va riposta la militarizarea granițelor sale de către NATO”.
Diesen a continuat, făcând ceva ce factorii de decizie de la Washington refuză să facă, și anume să privească imaginea de ansamblu a modului în care s-a ajuns aici:
„Înainte de 2014, Ucraina nu era amenințată, deoarece o mică parte dintre ucraineni dorea să adere la NATO, iar Rusia nu pretindea nimic din teritoriul Ucrainei.
„Guvernele occidentale au sprijinit apoi o lovitură de stat pentru a atrage Ucraina pe orbita NATO – un lucru despre care directori ai CIA, ambasadori și lideri ai unor state occidentale au avertizat că va instiga la o competiție de securitate și va declanșa probabil un război.
„Așa cum era previzibil, Rusia a reacționat dur. De atunci, singura narațiune acceptabilă [în Occident] a fost că Rusia dorește să refacă Uniunea Sovietică și că Putin e Hitler.
„Orice disidență a fost etichetată ca «dezinformare», «propagandă», «război hibrid» sau chiar trădare.
„Războiul este acum pierdut, iar americanii se retrag din el, cerându-le europenilor să suporte ei consecințele.
„Cum răspund europenii ? Sporindu-și eforturile în această nebunie care va distruge Ucraina, economiile noastre și importanța noastră în lume și care ar putea declanșa un război nuclear.
„Care este strategia? Continuarea pe aceeași cale? Cel mai bun lucru pentru Ucraina este de a se retrage din prima linie a luptei geopolitice pentru trasarea liniilor de demarcație în Europa – încetarea războiului, reconstruirea Ucrainei și înlocuirea blocurilor militare expansioniste cu principiul securității indivizibile.”
Săptămâna aceasta, pe măsură ce negocierile avansează, iar Europa continuă să exercite presiuni din ce în ce mai mari asupra lui Putin, marea întrebare va fi dacă partea occidentală este capabilă să înțeleagă că a pierdut războiul.
Rămân multe și uriașe obstacole, și s-ar putea spune de asemenea că sunt prea mulți bucătari în bucătărie (judecând după cei peste o jumătate de duzină de lideri europeni prezenți luni în Biroul Oval), ceea ce complică lucrurile în mod inutil – și probabil intenționat. ‘’
FOTO : https://www.activenews.ro/images/articole/199410.jpeg
https://www.activenews.ro/opinii/Europa-va-cheltui-100-de-miliarde-pe-care-nu-le-are-pentru-a-cumpara-arme-pe-care-America-nu-le-are-pentru-a-inarma-soldatii-pe-care-Ucraina-nu-ii-are-199410
NOTA : Priviti tabloul ,,Dineu cu prosti’’ – Mascatul khazar D.Tramp Vagabondul si adunatura din Europa bezmetica ! https://www.activenews.ro/images/articole/199410.jpeg
Italianca Piticot parca este o sinistrata de la Brosteni care a primit si ea niste haine de barbat, cu 3 numere mai mari, ca sa aiba cu ce merge in Satania SUA la intrunirea spurcatilor cu tartorul lor.
Tablul ,,Nunta anului’’ https://www.activenews.ro/thumb-637?/articole/199411.jpeg
CD nu poți să vorbești despre o țară dacă nu îi scrii corect numele….Ucraina este numele țării în limba română. Poate își spun ei în ucraineană Ukrainy sau Ukraina în rusă, dar noi îi spunem Ucraina așa cum spunem Armenia și nu Hayastan (așa își numesc armenii țara pe limba lor), apoi vorbim de India și nu Bharat în hindusă.
Am văzut că a apărut moda americănească să se spună ”Țările de Jos” la Olanda sau Netherlandezi, Ukraina etc. pe care ți-ai însușit-o, dar ce poți să-mi spui de tensiunile interetnice din Sakartvelo ori de ce preferă rumynskiy Shqiperia în dauna Bulgariei? Poate înțelegi penibilul situației și nu mai folosești k în loc de c.
Revenind la Ucraina și istoria ei de ce ai nevoie de traducerea unui profesor sârb? Nu ai învățat la școală în clasa a V a de Rusia kieveană în sec IX primul stat rus al varegilor ce vor fi asimilați de slavii răsăriteni?
Păi, cum începe monșerul Dr. Vladislav B. Sotirovic cu sec XVII? Nu au existat ucrainieni până în sec al XVII lea?
Nu mai vorbesc de faptul că teritoriile ce aparținuseră Rusiei kievene destrămată după Invaziile mongole intraseră în componența Hoardei de Aur, mai precis Hoardei Albastre a lui Batu Han, apoi au fost cucerite de la tătaro-mongoli de Marele Ducat al Lituaniei începând de la mijlocul sec al XIV lea iar odată cu Uniunea polono-lituaniană din 1569 au intrat în componența Commonwealthului polono-lituanian. Este adevărat că o serie de mici teritorii ce aparținuseră Rusiei kievene au intrat în componența Regatului Poloniei odată cu prima uniune cu Lituanienii în 1385,dar majoritatea teritoriilor vor intra după Uniunea de la Lublin. Când vorbim de Uniunea polono-lituaniană trebuie să avem în vedere faptul că 2/3 din stat îl reprezenta teritoriile lituaniene ce cuprindeau Kievul, Minskul, adică teritorii din actuala Ucraina și Bielorusia iar mai târziu și din Rusia.
Ucraina desemnează în rusă și ucraineană teritoriul sau țara de margine iar identitatea ucraineană a început după 1600 pe fondul eforturilor polono-lituaniene catolice de a-i trece la catolicism pe ucrainienii-cazacii-ortodocși precum și a transformării populației rurale în iobagi. Răscoala lui hatmanului cazac Bogdan Hmelnițki și Unirea de la 1654 cu Rusia reprezintă prima afirmare a identității ucrainiene. În țaratul rus Ucraina a avut un statut aparte până la Răscoala lui Pugaciov când autonomia ucraineană este desființată. Ucraina de la 1654 avea vreo 30000 kmp ulterior Uniunea polono-lituaniană va mai pierde teritorii în fața Rusiei apoi va dispare ca stat după cele trei împărțiri ale Regatului polono-lituanian, astfel o parte din teritorii ce vor forma ulterior Galiția vor ajunge la Austria, mai târziu Austro-Ungaria.
După anexarea Bosniei în 1908 de Austro-Ungaria și criza bosniacă cu Rusia, serviciile secrete austro-ungare au început o falsificare a istoriei și o propagandă cu privire la identitatea ucraineană, la diferențele majore între poporul ucrainean și cel rus.
Profesorul și doctorul de studii geo-strategice nu face diferența între Austro-Ungaria și Germania celui De-Al Doilea Reich în constituirea identității pro occidentale a Ucrainei. Nu mai vorbesc despre faptul că Austro-Ungaria alimenta resentimentele ucrainiene față de ruși și datorită modului lamentabil în care administra Galiția: cea mai săracă și înfometată provincie cunoscută pentru perioade crâncene de foamete în sec XIX. Apoi sărăcia din Galiția era proverbială. Din Uniunea polono-lituaniană teritoriile administrate de Austro-Ungaria o duceau cel mai rău, să nu uităm că Polonia își păstrase în cadrul Imperiului Rus multă vreme statutul de regat, țarul fiind și rege al Poloniei.
Afirmația că ” germanii au fost principalii sponsori ai creării statului național al ucrainenilor” este complet eronată.
O altă eroare majoră este afirmația ”în timp ce puterile victorioase ale Antantei după 1918, susținute de Polonia, Iugoslavia, România sau Cehoslovacia, aplicau politica de conservare a Sistemului Versailles, germanii din perioada interbelică se opuneau acestuia și luptau împotriva lui”
Așa cum spusese, imediat după Tratatul de Pace de la Versailles, economistul englez Keynes în cartea Consecințele economice ale păcii condițiile dure impuse de Antanta germanilor, despăgubiri uriașe, ocuparea zonelor industriale vor constitui cauzele celui De-Al Doilea Război Mondial.
Profesorul sârb uită că între Polonia și Cehoslovacia ori Polonia și Lituania au fost scurte războaie ce nu demonstrează deloc că Polonia susținea ”Sistemul de la Versailles” mai mult intervenția Poloniei în Ucraina și în Rusia este o altă dovadă cu polonezii își aveau propria lor agendă.
Profesorul sârb poate a uitat că Serbia contrar ”Sistemului de la Versailles” ocupase Timișoara și tot Banatul și numai intervenția și amenințarea Franței a împiedicat un război sărbo-român
După colapsul Austro-Ungariei și Imperiului Rus în 1918 apar trei state ucrainene: Republica Populară Ucraineană și Republica Națională Ucraineană (pe teritoriul actual al Ucrainei) și Ucraina Verde în Manciuria rusească. Între 1918-1921 au loc concomitent războaiele civile ucrainene, războiul polono-ucrainean, războiul polono-rus și ruso-ucrainean în Europa iar în Extremul Orient războiul Rusiei bolșevice cu Ucraina Verde. Războaiele concomitente polono-ucrainene-ruse sunt cunoscute și sub numele Războaielor celor 5 culori (albastru-polonezii, roșu și alb rușii, negru și verde ucrainienii), dar a nu se confunda armata verde ucraineană din Europa a republicii populare cu Ucraina verde din Manciuria în urma cărora cele două republici ucrainene sunt înfrânte și ocupate de Rusia bolșevică și Polonia.
Polonia după 1918 și colapsul celor trei imperii: rus,german, austro-ungar a purtat războaie cu cehoslovacii, rușii, ucrainienii și lituanienii pentru că doreau refacerea unei Polonii Mari.
Rusia bolșevică a luptat cu albii și celelalte minorități ce doreau desprinderea de fostul Imperiu Rus
Ucrainienii pe fondul vidului rămas de prăbușirea imperiilor au intrat într-un conflict civil, apoi cu Rusia, Polonia, România, Cehoslovacia și Ungaria.
Prof sârb este prost informat și când pune că Antanta a acordat Poloniei… Antanta nu a acordat nimic! România, Polonia, Cehoslovacia și-au luat teritoriile prin lupte. România și-a câștigat prin luptă dreptul de a avea Transilvania, Bucovina și Basarabia. Ungaria a pierdut Transilvania nu prin Trianon, ci datorită faptului că au pierdut războiul cu noi și Budapesta a fost ocupată în 1919.
Amnezicul sârb nu înțelege că deciziile Antantei au putut fi schimbate prin forța armelor de Ataturk iar Republica Turcia să îndrepte împărțirile învingătorilor prin înfrângerea Greciei, alungarea Franței și Marii Britanii din Anatolia, înfrângerea Armeniei în parteneriat cu Rusia lui Lenin.
Învingătorii Primului Război Mondial, în principal Franța, Marea Britanie, dar și Italia au dorit și un stat ucrainean, și un stat kurd, și un stat armean și împărțirea Rusiei bolșevice prin intervențiile în Războiul civil rus,dar nu s-a putut. Armenia, Kurdistanul, Ucrainele cele 2 au fost înfrânte și au dispărut….
Problema Ucrainei în Al Doilea Război Mondial este complicată, la fel ca și Războiul civil ucrainean din 1918-1921, întrucât avem ucrainieni care au luptat alături de Hitler, Bandera și colaboratorii lui, au luptat alături de sovietici (în special teritoriile din fosta republică populară) și care au luptat atât împotriva banderiștilor și a nemților cât și împotriva sovieticilor și a colaboratorilor ucrainieni. Primii și ultimii au comis crime împotriva minorităților inclusiv a evreilor.
Restul istoriei Ucrainei devenită RSS Ucraineană în cadrul URSS se cunoaște….
Ce am spus despre Ucraina sunt lucruri pe care un român care nu dormea la ora de istorie ar trebui să le știe… Poate nu tot ce s-a întâmplat după 1918, cu războaiele civile din Rusia pentru că unii dintre profesori se limitau la Revoluția bolșevică și atât…, dar despre Rusia kieveană, împărțirea polono-lituaniană, Primul și Al Doilea Război Mondial ar trebui să aibă cunoștințe.
După Maidan apare nebunia cu ”minoritățile” rele ce vor ”ruperea” Ucrainei și prigonirea rușilor, românilor, maghiarilor, slovacilor și acțiuni statale contra cetățenilor ucrainieni de altă etnie.
În concluzie articolul preluat de C.D după prof de studii geostrategice (cred că așa se numesc acum cele de științe politice) Vladislav Sotirovici este plin de erori, se vede și în tâmpenia și cinismul afirmației că muntenegrenii (primi sârbi ce au creat un stat autonom apoi independent în Balcani) au o identitate ”autoconstruită”.
Nu Sotirovici sârbii muntenegreni nu și-au construit nicio identitate paralelă, ei doar au spus lucrurile pe nume: ei au creat după colapsul Serbiei din Evul Mediu primul stat sârb autonom, independent, a intrat în uniunea cu Iugoslavia fără pretenții de a-și impune conducătorul, au rămas alături de Serbia și după colapsul Iugoslaviei în 1941, apoi după colapsul Iugoslaviei în 1991 și s-au desprins de Iugoslavia Mică când au văzut că Serbia nu a înțeles absolut nimic din rolul pe care l-a avut la destrămarea Iugoslaviei.