Atacul Rusiei este în plină desfășurare în Ucraina. Pentru a ne ajuta să înțelegem puțin situația,
Conflictul ruso-ucrainian prin prisma istorică
material documentat și interesant
Conflictul dintre ucraineni și ruși este greu de înțeles fără a privi în trecutul acestor popoare slave înrudite. Slavii au format ultimul grup indo-european care a intrat în istorie, spre sfârșitul secolului Vl. Ei s-au diferențiat în timp în slavii de răsărit (din care s-au născut rușii, bielorușii și ucrainenii), cei de vest (din care s-au născut polonii, cehii, slovacii) si cei sudici (din care s-au născut bulgarii, sârbii, croații, slovenii).
Prima formațiune statală a slavilor de răsărit apare la mijlocul secolului al IX lea. Atunci au pătruns în teritoriile pe care se așezaseră slavii,negustorii pirați din nordul Europei, denumiți varegi sau rus, rhos… pe când cei care au cucerit nordul Franței de astăzi și apoi Britania (1066) se numeau vikingi sau normanzi. Sub conducerea acestor varegi, slavii au format prima formatiune statală, Hazaria (aproximativ anul 820), iar pe la 830 începe creștinarea acestui teritoriu imens. Pe la 885, Oleg Varegul cucereste Kievul si pune bazele dinastiei Rurik; astfel a luat naștere primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, formată din triburi slave, polanii, ulicii, tiverianii, severianii, dulebeții, croații albi). Rusia Kieveană ( = Rutenia in limba latină) a fost condusă de principi scandinavi chiar dacă masa mare a populației era slavă.
Rurik a fost întemeietorul mistic al dinastiei, iar numele de Ukraina apare în secolul XII, iar pe hărțile politice ale Europei apare în secolul XV. Ukraina înseamnă cnezat, teritoriu, teritoriu de graniță … Creștinarea Ruteniei Mari (compusă din Rutenia Albă, Rutenia Neagră și Rutenia Roșie) o face Cneazul Vladimir cel Mare în jurul anului 988, iar Iaroslav cel Înțelept emite o sumă de legi încorporate în Pravila Rusă, legi care au rezistat ulterior ocupației lituaniene-polone. Prin Cneazul Vladimir cel Mare a intrat Rusia Kieveană (Rutenia) în sfera culturală a Bizanțului.
Pe la 1169 începe destrămarea Rusiei Kievene, sub loviturile tătarilor care au avansat până in Europa Centrală, provocând mari distrugeri și jafuri. Din Rusia Kieveană s-au desprins Novgorodul (în nord), Suzdal-Vladimir, adică cnezatul Moscova, care va fi leagănul viitoarei Rusii (în nord-est), Galiția și Volînia (sud-est), cnezatul Poloțk (va fi vatra viitorului stat Belarus, Rutenia Albă). Galiția a ajuns în componența Regatului Polon iar Volînia a ajuns să fie inclusă în Marele Ducat al Lituaniei, în care a fost integrat si Kievul.
În 1170 cneazul Vladimir Suzdal atacă Kievul … dar apar tătarii și cumanii care îl preiau cam pe la 1240. În secolul XIV polonii și lituanienii îi atacă pe tătarii mongoli și ocupă Galiția, Volînia și Rutenia Transcarpatică. Pe la 1650 cazacii de pe Nipru lovesc uniunea polono-lituaniană și pun bazele actualului stat ucrainean, care era prins între Imperiul Otoman și Hanatul Crimeii, Rusia Moscovită si Regatul Polon, care atacă noua formațiune statală ucraineană, care cere ajutor rușilor moscoviți. Între 1770 ÷ 1795 (după împărțirea Regatului Polon), Galiția a trecut sub ocupație austro-ungară și restul Ukrainei a trecut sub controlul Rusiei.
După invazia tătară din secolul al XIV lea încep diferențierile lingvistice: rusa mică (sau ucraineana) devine o limbă de sine stătătoare care se deosebește de rusa albă (bielorusă) dar si de rusa mare (velikorusă), centrată în jurul Moscovei. Rusia Moscovită, sub conducerea lui Alexandr Nevski, deși plătește tribut mongolilor (…), se bate cu cavalerii teutoni și cu cavalerii suedezi pe care îi înfrânge și astfel își asigură autonomia; apoi scapă și de dominația mongolă a Hoardei de Aur, din secolul al XV lea.
Zona de sud a Ukrainei, greu accesibilă, unde se refugiau țăranii nemulțumiți din toate cnezatele/state din jur (inclusiv din Moldova și unde s-au format cazacii de pe Nipru), a fost disputată de Imperiul Otoman și Regatul Polon. Așadar, vreme de 400 de ani de la dispariția Rusiei Kievene și până la semnarea “tratatului” din ianuarie 1654, între teritoriul Ukrainei de astăzi și Rusia Moscovită nu au mai existat legături directe.
Lingvistic, limba ucraineană s- a dezvoltat ca și rusa și bielorusa în secolele XIV÷XVI. Însă, spre deosebire de ruși, ucrainenii nu aveau un stat propriu; rușii, care dispuneau deja de un stat format, au beneficiat de influențe externe care le-au fost benefice în dezvoltarea lor ulterioară. Expansiunea rusă către aceste teritorii a început cu Petru I, exact atunci când începea și criza Poloniei, ce avea să ducă la sfârșitul secolului al XVIII lea la dispariția acestui stat. Urmașii lui Petru I au continuat avansarea în teritoriile sud-estice ale Ukrainei de astăzi, numite Novaia Zemlia ( Pământuri Noi) sau Novaia Rossia ( Noua Rusie), teritorii care au fost colonizate cu țărani eliberați din șerbie, ceea ce face ca Ukraina să aibă astăzi aproximativ zece milioane de ruși.
Îndelungata ocupație rusească a făcut ca și ucrainenii să vorbească rusește. Rusa este în Ukraina precum engleza în India, o vorbesc toți. Vestul Ukrainei a rămas în sfera de influență a Regatului Polon, apoi în sfera de influență a Imperiului Habsburgic, care a preluat o bună parte a Poloniei după cele trei împărțiri succesive de la sfârșitul secolului al XVIII lea. Vestul ucrainean a devenit mai unit, depinzând religios de papalitate, de catolicism…
În secolul al XIX lea, cel al națiunilor si liberalismului, ucrainenii trăiau împărțiți în stăpâniri străine, ca și polonezii, ceea ce a avut efecte asupra formării conștiinței lor naționale. Până în anul 1904 Academia Imperială de Științe de la Petersburg a considerat limba ucraineană un dialect al limbii ruse, deși sunt limbi diferite. În secolul al XIX-lea unii creatori ucraineni au scris în limba ucraineană (marele poet Taras Șevcenko), iar alții în limba rusă (precum Nikolai Gogol). În 1863 rușii au interzis utilizarea limbii ucrainene în tipărituri (ceea ce fac astazi ucrainenii cu minoritățile conlocuitoare de la ei…). Rușii voiau sa îi asimileze cu forța. În a doua jumătate a secolului al XIX lea se produce marea mișcare națională în tot spațiul rusesc.
Limba literară ucraineană s-a format în secolul al XIX lea, în instituțiile poloneze de învățământ, mai ales la Cracovia (în Galiția). Ucrainenii mergeau la studii și la Vilnius unde funcționa o universitate poloneză. În 1875 Împăratul Franz Joseph înființează la Cernăuți o universitate unde a funcționat și prima catedră de istorie și limbă ucraineană. În 1916, Puterile Centrale au creat un regat marionetă al Poloniei. În februarie 1917 începe în Rusia revoluția bolșevică și polonezii reușesc să-și recapete țara, în vreme ce naționaliștii ucraineni au fost înfrânți și au rămas împărțiți între Rusia bolșevică și Polonia renăscută.
Tratamentul la care au fost supuși ucrainenii în cadrul URSS a mărit adversitatea și ura dintre ruși și ucraineni… Prin fenomenul Holodomor (Marea Foamete) a fost lichidată și categoria țăranilor ucraineni relativ bogați, adică kulacii. Pe de altă parte, regimul sovietic a dezvoltat o elită ucraineană fidelă regimului de la Moscova.
După Primul Război Mondial, tentativa de creare a unui stat ucrainean a eșuat și pentru că nu dispuneau de cadre pregătite acestui scop.Sub regimul sovietic care avea nevoie de aceste cadre, s-a dezvoltat o intelectualitate umanistă și tehnică. Aceștia au asigurat coloana vertebrală a statului ucrainean după 1989. Între cele două războaie mondiale, sovieticii îi sprijineau pe naționaliștii ucraineni din Polonia. Sentimentele masei de ucraineni erau profund antipoloneze. Mișcarea naționalistă ucraineană a găsit mare sprijin în Germania, care urmărea să lovească în Polonia (aici trăiau cinci milioane de ucraineni), dar să lovească mai ales URSS.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial mulți ucraineni au luptat alături de Germania nazistă împotriva URSS. Între 1940 și 1945 Ukraina a fost mai nazistă și fascistă decât Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini, ajungând la un nivel înalt de fanatism. Cele mai multe atrocități au fost comise de naziștii fanatici ucraineni în sud-estul Ukrainei, adică în Harkov, Donețk și Lugansk, exact unde vrea acum Rusia să intre … dar cu armată si război.
Cele trei provincii (autoproclamate republici în ianuarie anul acesta) au cerut ajutor Rusiei tocmai ca evenimente ca cele dintre 1940÷1945 să nu se mai repete. Documente ale epocii declasificate de Federația Rusă prin Arhiva Ministerului Apărării și de Război descriu crimele fascistilor ucraineni: 5,2 milioane de ruși uciși, 900.000 de evrei, 200.000 de polonezi, 400.000 de militari sovietici care erau prizonieri de război, 200.000 de moldoveni, români, basarabeni, țigani.
Ukraina a dorit ca Germania nazistă să învingă URSS participând cu batalioane ca cel al lui Sukovici din Lvov la lupta armată (mai degrabă teroristă) asupra satelor și localităților ruseşti. Biserica catolică ucraineană a binecuvântat toate atrocitățile comise de divizia nazistă ucraineană “Galicina” în septembrie 1941 la Babi Yar, lângă Kiev unde au fost omorâți 5000 evrei, 40.000 ruși și 3000 țigani. Alt criminal notoriu ucrainean a fost fascistul Vojnovski care a ucis împreună cu acoliții din batalionul său de criminali 160.000 evrei și 350.000 ruși. Sunt sigur că mulți dintre cititori nu au știut despre aceste evenimente și fapte, dar ele au existat, s-au întâmplat.
Liderul naționalist și criminal odios în acele vremuri a fost Stepan Bandera, care împreună cu acoliții săi a masacrat populații întregi de ruși, evrei, țigani, moldoveni… Stalin nu a vrut ca populația rusă să afle ce au făcut ucrainenii între 1940÷1945 și să dea semnalul unei răzbunări în masă, pentru masacrele, atrocitățile, progromurile, asasinatele și crimele comise de ucraineni care luptau alături de naziștii germani. În 1953 Stalin a murit, a venit la conducerea URSS Nikita Hrușviov, care în 1954 dăruieste Ukrainei peninsula Crimeea pentru a îndulci relațiile dintre ruși și ucraineni, dar și el ține la secret faptele odioase petrecute cu un deceniu înainte.
În 2013 a avut loc mișcarea “Maidanul” în partea de vest ucraineană, operă a influenței apusene unită și ideologizată de cultura poloneză. Desigur că URSS și după 1992 Federația Rusă (ca moștenitoare) a fost interesată de a se recunoaște Pactul Ribbentrop-Molotov de către toată lumea… rușii știind că până nu sunt recunoscute achizițiile teritoriale, granițele pot fi puse oricând în discuție. Noul tzar /țar Putin, a vrut să se prezinte ca cel care (în tradiția medievală a Moscovei) a recâștigat pamânturile Mamei Rusia.
Pentru acest obiectiv a montat o operă sângeroasă în Ukraina, care posibil din punct de vedere al dreptului istoric poate avea dreptate, dar din punct de vedere al dreptului international actual reprezintă o agresiune. Nu cred că se mai pot modifica încă o dată, frontiere Ukrainei… după anexarea cu forța a Crimeii.
Să nu îi uităm pe polonezi, lituanieni, estonieni și letoni care nu au uitat și știu pe pielea lor ce înseamnă Rusia imperială. Interesele geostrategice, geoeconomice și geopolitice se joacă între aspirațiile Rusiei și ambițiile Occidentului.
“Prietenia” Romaniei cu Ukraina are o istorie nefastă și mai ales dramatică…
În 1918 Ukraina a dorit anexarea Basarabiei dar intervenția armatei române a dejucat și a anulat demersul şi dorința vecinilor de la nord. În 1945 Ukraina a dorit acelasi lucru, însă Stalin s-a opus din considerente pur politice, nicicum din dragoste pentru români. În 1992 Ukraina a participat cu trupe la războiul de pe Nistru alături de trupele ruse din Armata a XIVa a generalului Lebedev, împotriva românilor de acolo; dorința Ukrainei era de a desprinde regiunea transnistreană pe care și-au dorit-o pentru a o include in granițele ucrainene.
Din 1992 și până în prezent Ukraina este parte activă din formatul de negociere asupra regiunii Transnistria. Mafia care a condus Republica Moldova după 1991 a fost reprezentată de ucraineni, nu de ruși. Aceștia aveau ordine clare de la Kiev ca Republica Moldova să eșueze în toate planurile și au promovat separatismul la Bălți, Cahul, Bender, Tiraspol, în Găgăuzia…
Ukraina a dus o politică dură de distrugere a identității românești din teritoriile pe care le ocupă pe nedrept. Acest stat deține în mod arbitrar și injust teritorii românești cum sunt: Maramureșul istoric (ținuturile Apsei de Sus și Apsei de Jos), nordul Bucovinei istorice, Bugeacul (cu Ismail, Cetatea Albă), Insula Serpilor, Ținutul Herței… toate aceste teritorii românești fiind dăruite de mai marii vremii, adică sovieticii…
La Tribunalul de Arbitraj Internațional de la Haga/Țările de Jos, România a avut proces cu Ukraina privind platoul continental al Mării Negre de la gurile Dunării, proces în urma căruia România a câștigat aproximativ 9200 kmp de ape maritime. Ukraina se opune vehement ca cele două state românești (România și Republica Moldova) să se unifice, deoarece sigur ar pierde teritoriile românești aflate acum în componența vechii Rutenii.
Ukraina a sabotat circulația pe canalul Sulina (în urmă cu aproximativ 15 ani) când a eşuat intenţionat nava Rostok, blocând astfel pentru mult timp traficul pe șenalul navigabil al brațului dunărean; a fost o răzbunare pentru faptul că România obtinuse de la U.E. interdicția ca Ukraina să construiască canalul Bîstroe… interdicție pe care ucrainenii au ignorat-o. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ukraina s-a dedat la crime și atrocități (chiar cu participarea populației radicalizate) împotriva oricui, mai ales a rușilor și evreilor, dezvăluind un naţionalism subuman, plin de ferocitate și ură rasială, etnică, religioasă.Dacă știm istoria reală vom ști cum să ne poziționam și cum să abordăm viitorul. Ukraina are astăzi ceea ce istoria i-a rezervat.
Ukraina nu a fost și nici nu va fi (ca și Ungaria) un stat prieten cu România. Politicienii nu trebuie să camufleze această realitate de teama că ar putea strica relațiile diplomatice… Care relații?… acelea de a tăcea și a nu face nimic?!… Există această zicere veche, antică: până si inamicii te pot respecta dacă nu arăți frică și lipsă de onoare.
– autor specialist –
Romică Adrian VLAD
”Pe la 1650 cazacii de pe Nipru lovesc uniunea polono-lituaniană și pun bazele actualului stat ucrainean, care era prins între Imperiul Otoman și Hanatul Crimeii, Rusia Moscovită si Regatul Polon, care atacă noua formațiune statală ucraineană, care cere ajutor rușilor moscoviți”.
Nu trebuie să fii specialist ca să ai habar că la mijlocul sec XVII cazacii s-au răsculat de sub stăpânirea Uniunii polono-lituaniene. Potopul lui Henryk Sienkiewicz descrie foarte bine situația Uniunii prinsă în războaie civile și externe. Răscoala lui Bogdan Hmelnițki nu a dus, așa cum crede autorul specialist Romică Adrian Vlad, la ”bazele actualului stat ucrainean” ci la uniunea cu Rusia. De ce? Pentru că în sec XVII cazacii ucraineni, adică de la margine, Ucraina fiind ținutul de la margine, se considerau ruși. Este suficient să vezi scrierile vremii, așa cum sunt ele citate de istoricii ruși sau sovietici, ca să înțelegi că aceștia se considerau ruși. Răscoala lui Pugaciov nu este una a ”ucrainenilor”, este a cazacilor, iobagilor ruși asupriți. Deci, de unde și până unde stat ucrainean în sec XVII?
În sec XVI pe vremea când Țarul Ivan al IV lea cucerea Siberia, adică hanatul de Sibir, orașele nou apărute erau numite Ukrainie, adică de la margine. În Marea Albă se află insula Solovețk, aici s-a construit în sec XV celebra Mănăstire Solvețk care este numită în hrisoave Ukrainie, adică mănăstirea de la marginea lumii ruse.
Ca să înțelegem cum un substantiv, apoi adjectiv ”margine” a început să desemneze o țară ne întoarcem puțin în sec XIX, în timpul Războiului Crimeei.
Bazându-se pe ajutorul pe care Rusia l-a acordat Austriei în înfrângerea Revoluției maghiare din 1848-1849, pe faptul că Austria avea cunoștințe de alianța secretă franco-piemonteză îndreptată împotriva ei, de ostilitatea Prusiei în încercarea de unificare a Germaniei sub umbrela austriacă, adică bazându-se pe ajutorul Austriei într-un viitor conflict cu Regatul Unit, Franța și Imperiul otoman, Rusia a intrat în război cu Turcia. Austria nu a sprijinit Rusia, mai mult a ocupat Principatele române. Acest moment a marcat pentru totdeauna ruptura ruso-austriacă.
În 1866 Rusia, în plin război prusaco-austriac, și-a masat armata la granițele cu Austria. Prusia în alianță cu Italia profitând și de blocarea unor importante forțe austriece menite să preîntâmpine o invazie rusă au câștigat războiul. Înfrântă de Franța, apoi de Prusia, Austria având mari probleme cu popoarele ocupate a trebuit să accepte soluția de compromis a lui Bismark, crearea dualismului austro-ungar în 1867. Izolată în centrul Europei monarhia bicefală austro-ungară a înțeles că cea mai mare amenințare la adresa ei este… Rusia. Astfel, începând din anii 80 ai sec XIX a început să creeze, mai întâi în presă, apoi în discuțiile istoricilor austrieci , problema ucraineană, cu rutenii, galițienii. După alipirea Bosniei, Austro-Ungaria, în alianță cu Germania, a amplificat propaganda poporului ucrainean. Așa că nu este întâmplător că, imediat după instaurarea bolșevicilor la Petrograd (Petresburg) și colapsul Imperiului țarist, au apărut primele state ucrainene, devenite de facto, după Pacea de la Brest-Litovsk, independente, dar în sfera de influență a Puterilor Centrale, în special a Germaniei.
Prăbușirea Puterilor Centrale apoi conflictele polono-ucrainene, ruso-polone, ruso-ucrainene, războiul civil rus și intervențiile armatei române și cehoslovace au pus capăt naționaliștilor și popularilor ucraineni, adică a primelor state ucrainene. În urma războaielor concomitente polono-ucrainean, ruso-ucrainean, ruso-polon și civil rusesc la care se adaugă intervențiile Cehoslovaciei și României (eliberarea Cernăuțiului) primele state ucrainene se prăbușesc. Președintele actor Zelenski deplângea anul trecut acest episod și vorbea de ”invazia românească”.
În 1921 Regatul România Mare se învecina la nord cu Rusia bolșevică, Cehoslovacia și Polonia, nu exista Ucraina!
După aventura austro-germană, Ucraina va renaște și va fi o creație a lui Lenin, apoi a lui Stalin și va deveni durdulie în timpul lui Hrușciov intrând în posesia unor teritorii rupte de URSS din Polonia, România, Cehoslovacia și altele dăruite de la Rusia, cel mai mare dar fiind Crimeea, RSS Ucraineană și ulterior Ucraina este un stat artificial. Interesant este că toți ”țarii” roșii ce au pus umărul la crearea RSS Ucraineană nu erau ruși, ruși vor ajunge la putere după moartea lui Brejnev și o vor păstra până în 1991. Acesta fiind și unul din motivele pentru care intelighenția ucraineană a încurajat încă din perioada sovietică un naționalism ucrainean.
Pe măsura deschiderii arhivelor sovietice a rezultat că ”cedarea” teritoriilor rusești ale RSS Rusia către RSS Ucraineană s-a făcut fără respectarea legislației sovietice, adică acordul ”parlamentelor” unionale și apoi federale.
In 1991 președinții RSS Bielorusă, Ucraineană și Rusă vor da o lovitură de stat și vor destrăma URSS, deși fiecare își dăduse acceptul lui Gorbaciov ca cele trei republici slave să rămână în cadrul URSS, una mai suplă fără republicile musulmane din Asia centrală și cele din Caucaz.
Anul acesta au murit ultimii actori ai loviturii de stat de catifea ce a dus la destrămarea URSS: Șușkievichi în Bielorusia, Kravchuk în Ucraina și Gorbaciov în Rusia, Elțin a murit în 2007.
…………………….
Anul trecut Putin a trimis SUA și NATO o listă de detensionare a situației create prin extinderea NATO către Rusia în care la loc central era ”chestiunea ucraineană”. SUA aveau posibilitatea la 30 de ani de la destrămarea URSS să facă un pas înapoi și să accepte Uniunea economică ruso-ucraineană-bielorusă, euro-asiatică a lui Putin. Continuând atragerea Ucrainei în UE și NATO era evident că războiul nu putea fi evitat.
P.S România nu a fost și nu este înconjurată de state prietene iar de-a lungul istoriei s-a dovedit că nici în aliați nu putem avea încredere . Poate și datorită faptului că nici conducătorii noștri nu au fost întotdeauna de încredere.
P.S.S După Maidan pe fondul amplificării ultranaționalismului în Ucraina, Putin a permis deschiderea arhivelor sovietice privind crimele de război ale naționaliștilor ucraineni împotriva civililor ruși, ucraineni, polonezi și mai ales evrei. Istorii israelieni au avut posibilitatea să studieze documente, arhive ale proceselor criminalilor ucraineni și altfel să-și facă o impresie despre atrocitățile regimului Bandera în perioada nazistă. În ciuda presiunilor SUA, ale aliațiilor acestuia, dar și ale președintelui evreu Zelenski, Israelul a ales o politică neutră față de Rusia, a încercat să medieze conflictul și a evitat să furnizeze drone ucrainenilor. Așa ar fi trebuit sp procedeze și România.
Pot fi de de acord (si nici nu am argumente contra) cu istoria cronologic si esentializata postata de Surena!
Totusi se impun clarificari la cateva intrebari esentiale ale contemporanului:
1-UKR a smuls in mod direct teritorii din ROU?
2-Ce a facut conducerea ROU pentru a imbunatati situatia romanilor din UKR? Era in pozitia de a impune conditii mai bune de viata (educatie, sanatate, identitate nationala si culturala, limba vorbita, scoli)?
3-Cum definim agresiunea militara si cum recunoastem agresorul?
4-Oare EU, UE, NATO, US si alti actori de drept international vor reconfigurarea granitelor prin razboi si crearea germenilor unui ”Kurdistan 2”?
5-Ce primeaza? Istoria, cronologia faptelor privind configurarea granitelor, din Evul Mediu pana azi sau legislatia internationala privind dreptul sau regulile asumate in organisme internationale?
*”Dreptul internațional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relațiile între state sau între persoane sau entități de naționalități diferite. Textele definitorii pentru dreptul internațional sunt tratatele, convențiile și acordurile. Dreptul internațional poate fi împărțit în două categorii : dreptul internațional public și dreptul internațional privat. Atunci când se folosește expresia drept internațional se face, de obicei, referire la dreptul internațional public.”
https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_internațional
O posibila continuare!?
O cronologie a evenimentelor
Totul a început cu protestele contra preşedintelui de la Kiev, Viktor Ianukovici. Între timp, criza din Ucraina s-a transformat într-un conflict cu implicaţii globale.
Noiembrie 2013: Fostul preşedinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, respinge în mod surprinzător semnarea Acordului de Asocierere cu UE, negociat încă din 2007, orientându-se spre Rusia. Decizia liderului de la Kiev declanşează ample proteste în Ucraina.
Decembrie 2013: Demonstraţiile contra preşedintelui Ianukovici iau amploare, concentrându-se în Piaţa Indepdendenţei din Kiev, Maidan. Protestatarii ocupă primăria şi Casa Sindicatelor din capitala ucraineană. În confruntarea cu poliţia sunt rănite numeroase persoane.
Ianuarie 2014: Parlamentul ucrainean adoptă o serie de legi, menite a îngrădi dreptul la demonstraţie. În acelaşi timp sunt înăsprite pedepsele cu închisoarea aplicate opozanţilor care ocupă clădiri guvernamentale. Măsurile dure la adresa demonstranţilor dau naştere la un nou val de proteste. Sute de mii ies în stradă. Guvernul intervine contra demonstranţilor cu unităţi speciale. Se produc ciocniri puternice între opoziţie şi forţele de securitate. La finele lunii ianuarie, guvernul se arată dispus să renunţe la o parte din măsurile punitive adoptate contra demonstranţilor. Parlamentul decide amnistierea opozanţilor arestaţi, solicitând în schimb demonstranţilor să pună capăt blocadelor pe străzi şi eliberării clădirilor asediate.
02.03.2014
Proteste masive pe Maidan
Februarie 2014: Operaţiunile forţelor de securitate contra demonstranţilor devin din ce în ce mai brutale. Cunoscutul campion mondial la box, Vitali Kliciko, devine o figură carismatică a mişcării de opoziţie din Ucraina.
20 februarie: La Kiev, violenţele escaladează. Poliţia deschide focul asupra demonstranţilor. 80 de persoane îşi pierd viaţa. Miniştrii de externe ai Germaniei, Franţei şi Poloniei îşi încep misiunea de mediere.
21 februarie: Guvernul şi opoziţia încep negocierile cu medierea UE şi Rusiei. Preşedintele Ianukovici anunţă organizarea de alegeri anticipate şi anunţă revenirea la Constituţia din 2004, care prevede prorogative reduse pentru preşedinte. Mulţi opozanţi nu acceptă propunerile lui Ianukovici şi cer demisia imediată a acestuia. Devine limpede că mişcarea de protest e formată din diferite grupări, între care şi forţe ultranaţionaliste. Vitali Kliciko, Oleg Tiagnibok şi Arseni Iaţeniuk semnează un compromis negociat cu Ianukovici. Cu toate acestea, protestele de pe Maidan continuă.
22 februarie: Parlamentul decide prin vot majoritar demiterea preşedintelui Viktor Ianukovici, reproşându-i-se abuz de putere. Se hotărăşte totodată organizarea de alegeri prezidenţiale anticipate la 25 mai. Ianukovici dispare fără urmă. După doi ani şi jumătate petrecuţi după gratii, Iulia Timoşenko e eliberată din închisoare. O zi mai târziu, legislativul de la Kiev îl desemnează pe Alexander Turcinov drept preşedinte interimar. Acesta anunţă promovarea unei politici pro-occidentale. Ex-preşedintele Ianukovici se refugiază în Rusia. În Ucraina e acuzat de crime în masă.#bbbig#
27 februarie: Politicianul pro-european, Arseni Iaţeniuk, devine şeful guvernului interimar de la Kiev. Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, ordonă ample manevre militare la frontierea cu Ucraina. La capătul confruntărilor dintre adepţii şi adversarii noii conduceri de la Kiev, miliţii pro-ruse ocupă sediul Guvernului şi Parlamentul din Simferopol, capitala peninsulei Crimeea. Mii de tătari crimeeni demonstrează contra scindării Ucrainei, în timp ce protestatarii pro-ruşi cer alipirea Crimeei la Rusia.
Începutul lunii martie: Bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme fără însemne naţionale preiau controlul asupra unor puncte strategice din peninsulă. Potrivit Kievului, Rusia staţionează mii de soldaţi în Crimeea. Se decide ca referendumul privind viitorul statut al Crimeei să aibă loc ceva mai devreme, la 30 martie. În pofida masivelor poteste din occident, Rusia continuă staţionarea de trupe în Crimeea. UE şi SUA ameninţă Moscova cu sancţiuni. Plebiscitul se desfăşoară şi mai devreme, pe 16 martie.
16 martie: Controversatul referendum relevă că majoritatea doreşte o separare a Crimeei de Ucraina. Puţin mai târziu, preşedintele Rusiei semnează un tratat, care prevede primirea peninsulei în Federaţia Rusă.
Referendumul din Crimeea
24 martie: În contextul anexării Crimeei, Rusia este exclusă din grupul G8 şi se contramandează summitul care ar fi urmat să aibă loc în iunie, la Soci. ONU condamnă alipirea Crimeei la Rusia, iar NATO sistează colaborarea cu Moscova.
Începutul lunii aprilie: Activişti pro-ruşi ocupă sedii administrative regionale din estul Ucrainei, de pildă la Doneţk şi cer organizarea unui referendum pe tema separării de Ucraina. NATO estimează că în regiunea de graniţă cu Ucraina s-ar afla până la 40.000 de militari ruşi. Moscova respinge acuzaţia. În schimb, avertizează Kievul să nu recurgă la forţă contra separatiştilor pro-ruşi. În caz contrar ar putea izbucni un război civil.
12 aprilie: Militanţi pro-ruşi în uniforme de camuflaj ocupă sediul poliţiei şi serviciului secret din Sloviansk, în estul Ucrainei. Şi în Kramatorsk şi Doneţk separatiştii preiau controlul asupra catierelor generale ale poliţiei. O zi mai trâziu, soldaţi ucraineni încep „operaţiunile anti-teoriste” la Sloviansk. Se înregistrează morţi şi răniţi.
25 aprilie: În apropiere de Sloviansk, opt observatori OSCE, între care patru germani, calificaţi drept ‘prizonieri de război’ sunt capturaţi de miliţii pro-ruse. UE şi SUA adoptă sancţiuni suplimentare contra Rusiei.
17 aprilie: La negocierile de la Geneva, cu participarea Ucrainei, Rusiei, Uniunii Europene şi a Statelor Untie, se convine asupra unui acord privind dezarmarea grupărilor ilegale şi abandonarea sediilor administrative ocupate de separatişti. Acordul n-a avut însă niciun efect.
1 mai: Separatiştii acupă sediul procuraturii din Doneţk. Au loc ciocniri puternice cu forţele de poliţie.
2 mai: Cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la putere a preşedintelui Ianukovici. 9 persoane îşi pierd viaţa în timpul unei ofensive militare contra separatiştilor la Sloviansk. Militanţii pro-ruşi doboară două elicoptere de război ucrainene. Pe străzile oraşului portuar Odesa şi în timpul unui incendiu produs la Casa Sindicatelor sunt ucişi peste 40 de oameni.
3 mai: În urma intervenţiei unui mediator rus, separatiştii îi repun în libertate pe observatorii militari ai OSCE.
4 mai: Ofensiva trupelor guvernamentale contra separatiştilor pro-ruşi din estul Ucrainei continuă. Se recapătă controlul asupra mai multor oraşe. Se înregistrează morţi şi răniţi. Între timp, separatiştii s-au baricadat în majoritate la Sloviansk. Soldaţii ucraineni au început operaţiunile de încercuire a oraşului.”
https://www.dw.com/ro/criza-din-ucraina-o-cronologie-a-evenimentelor/a-17613460