Florilegiu primit de la dl ADRIAN DRĂGHICI
Unicul și inegalabilul Petre Țuțea
* Prima funcție a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum cîinii.
Ne naștem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim și murim. Și întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitație la fericirea de-a trăi.
Singurul mod de-a evita neliniștea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir – cum a intrat prietenul meu Cioran – prin disperare.
* Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu haine.
* A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre Țuțea. Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie !
* Treisprezece ani de închisoare …Aveam doar o hăinuță de pușcărias. Ne dădeau o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut … M-au arestat acasă. Nici nu țin minte anul …
Cînd m-au anchetat am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am murit ! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici.
De multe ori,îmi doream să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase … Treisprezece ani ! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități.
* M-a întrebat un anchetator:
– De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le ?
– N-am vorbit, dom’le.
– Cum n-ai vorbit ?
– Păi împotriva voastră vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu ?
Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare ca să fac recurs.
La cine să fac recurs, la Dumnezeu ? Eu, cultural, sînt un european, dar, fundamental, spiritul e de țăran din Muscel.
* La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.
* Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiți așa, vă poate fura oricine…
– Zic: uite, părinte, eu,zic, am adoptat concepția regelui Franței în materie de risipire a ideilor mele. Concepția lui despre cartof.Cînd au venit cartofii din America, țăranii nu-i cultivau.
„Să mîncăm noi buruiana asta din pămînt …”
Ce a zis regele Franței ?
„Mă, seamănă, mă, cartofi pe moșia mea și, cînd or vedea țăranii că îi păzesc, or să-și dea seama că-s lucru bun. Lăsați-i să fure, că așa se răspîndesc cartofii în țară.”
* Vlad Țepeș are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ștefan cel Mare. Cu armele ! Are meritul că l-a și bătut.Și are mai ales meritul că a coborît morala absolută prin țepele puse la nivel asolut. Dormeai cu punga de aur la cap și ți-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voievod absolut, Vlad Țepes. Păi,fără ăsta, istoria românilor e o pajiște cu miei !
*
PS Din partea redacției. În cei trei ani petrecuți în anchete la Ministerul de Interne, la una din anchete a asistat și Alexandru Drăghici. La un moment dat acesta intervine în anchetă și-l întreabă pe nea Petrache „dumneata ce profesie ai?” La care domnul profesor răspunde „Eu sunt de profesie român!”
D-ule prof. Coja cu citatul de mai jos a fost creditat Petre Tutea :
„Legionarismul nu putea să iasă câștigător deoarece avea la baza o eroare-nationalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naționalism s-au prăbușit legionarii”
L-ați auzit vorbind pe D-ul Tutea de cauza/cauzele prăbușirii legionarilor și dacă ii considera pe legionari drept naționaliștii absoluți. Mulțumesc!
Eu l-am auzit vorbind numai în susținerea legionarilor. E posibil însă ca în temniță, în cadrul „autodemascării” obligatorii și forțate, să fi formulat și unele rezerve față de legionarism, ca să evite înăsprirea condițior de detenție pentru deținuți. Torționarii din penitenciare au introdus pedeapsa colectivă pentru liderii legionari, dacă erau prea categorici în refuzul de a colabora și de a da declarațiile cerute de directorul Crăciun, trăgeau ponoasele cu toții! De aceea se instituise un fel de acord între legionari, ca liderii curtați de Crăciun să facă anumite concesii, știindu-se că nici Crăciun nu făcea de capul lui acele auto-demascări.
Mi-au parvenit pe acest subiect niște informații interesante, mă pregătesc să le fac publice.
Doua intamplari una cu Petre Tutea contra Gheorghe Craciun, directorul inchisorii Aiud, alta cu Nicolae Steihardt si cu un gardian inimos, extrase din romanul „De la inima spre cer”:
Altă întâmplare cu un Gheoghe Crăciun învins pe terenul psihologiei o povesteşte nea Ilie, tatăl rapsodului Tudor Gheorghe. Ilie Tudor, ca legionar, a fost închis la Aiud. Şi-a scris şi el memoriile, în mai multe volume. „De sub tăvălug” scot şi eu un fragment care, minune mare, nici nu s-a mototolit, aşa de proaspăt pare:
„Altă dată, tot aşa într-una din întâlnirile organizate la Aiud în vederea reeducării, în careul care se făcea în curte, Crăciun „trecea în revistă“ însoțit de un grup de ofițeri, deținuții.
La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate.
— Ce faci, filosofule?
Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Şi către mulțime:
— Mă! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Vi-l închipuiți pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!
Se depărtase câțiva paşi. Țuțea a ridicat mâna.
— D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!
— Da! Ia zi, mă, filosofule!
— Nu vă supărați, aţi crescut la oraş sau la ţară?
— La ţară, mă! Nu se vede? şi-şi bombează pieptul.
— Şi aţi avut porci?
— Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?
— Şi… aţi văzut dvs. porc să privească în sus?“
Dar psihologia a fost o armă pe care au folosit-o şi unii dintre gardienii mai isteţi cu intenţia de a ne veni, pe cât se putea, în ajutor. Vechea noastră cunoştinţă Steinhardt, cu al lui „Jurnal” ne ajută şi de data asta ca să găsim exemplul fericit:
„Gherla, 1964
Când le vine un om nou în secţie şi nu se întâmplă să aibă cine ştie ce treabă de-a lor, gardienilor le face mare şi deosebită plăcere să-i pună cât mai numeroase întrebări, cu toate că de cele mai multe ori cunosc din fişă răspunsurile. Dar e o distracţie care ţine loc de taclale la cârciumă, e un mijloc de a omorî timpul, de înviorare (nici pentru ei totul nu-i veselie, îşi petrec şi ei o mare parte a vieţii între zidurile mohorâte, şi-n puterea închisorii: unora atmosfera dramatică le gâdilă importanţa, pe alţii îi toropeşte) şi mai ales de a satisface mahalageasca propensiune către bârfă, vorbărie fără rost şi curiozitate. Singura adevărată plăcere a mahalalei: nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt— de teama singurătăţii— sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă.
Când sosesc la Zarcă, plutonierul— unul sever— mă ia în primire vădit bine dispus să converseze. Întrebările sunt cele obişnuite, le cunosc, îşi urmează cursul într-o ordine aproape invariabilă: cum îţi zice ţie, mă? Câţi ani ai, mă? De unde vii? De unde eşti de felul tău? Ce-ai fost tu în civilie? Eşti însurat, mă? Da copii ai? La cât eşti condamnat? Ce-ai făcut?
La ultima întrebare arăt că n-am vrut să fiu martor al acuzării. Ce spui, mă? Cum adică n-ai vrut?
— Dau amănunte, dar cred că ştie despre mine mai mult decât îmi închipui eu, căci reia: tu eşti ăla, mă, care ai făcut pe grozavul?
— N-am vrut să-mi trădez prietenii, domnule major.
— Ce spui, mă? Şi zii, n-ai vrut?
— Nu, domnule major.
— Rău, mă, rău de tot, înseamnă că eşti un ticălos.
Şi iarăşi face o pauză: mă, tu ai mâncat azi?
— Am mâncat, dom’le major.
— Şi zici că n-ai vrut să fii martor al acuzării.
— N-am vrut.
— Păi, asta e grav de tot, mă, ce, nu puteai spune adevărul? Eşti un mare ticălos, mă, şi zici c-ai mâncat? Ia, planton, mai adă-i o gamelă de mâncare de la regim şi vezi să fie plină.“