Turnul Eiffel și contribuția românilor la realizarea lui
Turnul Eiffel și contribuția românilor la realizarea lui
Interviu Nicolae Mareș – Petre Gigea -Gorun
Motto: Turnurile se măsoară după umbra lor – proverb chinezesc
Nicolae MAREȘ – Excelență, ca o enciclopedie vivantă a Franței și a Parisului, ce ne puteți spune despre Turnul Eiffel, cea mai vizibilă și destul de vizitată construcție pariziană?
Petre Gigea-Gorun – Turnul „Eiffel” este o frumoasă construcţie de metal, care are o înălţime de 324,8 metri (cu antena lui cu tot); turnul propriu-zis fiind înalt de 300,5 metri. El a devenit simbolul oraşului, fiind prezentat în materiale publicitare, ilustrate, cărţi, albume cât şi multiple materiale turistice. Această minunată construcţie de oţel, are o masă totală de 10.100 tone, cu o lăţime ca şi adâncime de 124,9 metri, cu trei etaje şi locuri de belverde şi un număr de 1665 de scări. Un lift încăpător şi rapid, transportă vizitatorii până la ultimul nivel, în 60 de secunde, de unde se poate observa panorama Parisului.
– Și să nu uităm că a fost construit între anii 1887-1889 de ing. Gustave Eiffel (1832-1923).
– La acea dată a fost cea mai înaltă construcţie din lume.
– Întreţinerea turnului include utilizarea a 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel îşi schimbă înălţimea cu câţiva centimetri datorită contracţiei şi dilatării aliajului de metale.
– La începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticenţă această construcţie, considerând-o inestetică.
– Astăzi însă este considerat drept simbolul oraşului şi una dintre cele mai frapante piese de artă arhitecturală din lume. Unul dintre clişeele hollywoodiene este priveliştea de la o fereastră pariziană, care întotdeauna include Turnul Eiffel.
– Aşa cum am afirmat mai înainte, Turnul „Eiffel” a devenit simbolul Franţei cel mai răspândit la nivel mondial. A fost conceput de către Emile Nouguier, Maurice Koechlin şi Stephen Sauvestre, angajaţi la Eiffel şi Co.
– Gustave Eiffel, iniţial reticent cu privire la proiect, a devenit ulterior un mare susţinător al său şi a cumpărat brevetul.
– Turnul, care poartă numele său, este una dintre principalele destinaţii turistice ale Parisului şi lumii, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Turnul şi-a primit cel de-al 200.000.000 vizitator la 28 noiembrie 2002.
– Ei. Exact aici intervine prezența românească….
– Da. Structura a fost construită între anii 1887-1889 din oţel produs la Reşiţa. Turnul ,,Eiffel” mai are în compoziţie oţel de la furnalul din Govăşdia, localitatea Ghelar din judeţul Hunedoara. Acesta urma să servească drept arc de intrare la Expoziţia Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea Centenarul Revolutiei Franceze.
– A fost inaugurat la 31 martie 1889 şi deschis pentru public la 6 mai. 300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oţel, folosind două milioane jumătate de nituri.
– Luând în considerare standardele de siguranţă din acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit la construcţia Turnului, şi anume în timpul instalării lifturilor. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic, lifturile actuale sunt electrice.
– Așadar, la realizarea acestei bijuterii arhitectonice, un rol important l-a avut România prin industria de oţel şi oamenii săi.
– Corect, însă puţini sunt cei care ştiu că simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel a fost realizat după o tehnologie inventată în România de inginerul Gheorghe Pănculescu.
– Îi numărăm pe degetele de la o mână pe cei care știu ca acest român a absolvit cursurile Politehnicii din Zürich, ajungând să lucreze în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri, ambasador în Franţa, la acea dată.
– În 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferată Bucureşti-Predeal. În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice.
– Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului căii ferate, Pănculescu a reusit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul de livrare era de aproape cinci ani.
– Impresionat de proiectul inginerului român, Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-l întâlni pe Pănculescu, cel care avea să devină inspector general al Căilor Ferate Române. Gustave Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate.
– În 1879, în casa unde se află acum Muzeul „Nicolae Iorga”, francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de genialitatea invenţiei româneşti.
– Aici, Gustave Eiffel, care avea să devină celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris, pentru Expozitia Universală din 1889. Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de ing. Gheorghe Pănculescu la construcţia Turnului, folosind subansamble metalice confecţionate la sol şi asamblate după aceea, pe măsură ce se înalţă lucrarea.
– Gheorghe Pănculescu, inginer (1844-1924)
– Interesant este şi faptul că destinul celor doi ingineri avea să se încheie, în acelasi an, 1922. Trebuie arătat că profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean Prahova de Istorie şi Arheologie s-a numărat printre puţinii cercetători ai acestui inedit episod.
– El a fost special în Franţa pentru a studia cât de cunoscut este aportul inginerului român la ridicarea simbolului „Oraşului Luminii”. Studiind documentele acelor vremuri, profesorul a găsit un studiu intitulat „Communication sur les travaux de la tour de 300 m”, datat 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel precizează că Turnul care îi poartă numele nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti-Predeal.
– Era pe vremea regelui Carol I, care a construit și linia ferată București-Giurgiu.
– Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa decât în ţara unde s-a născut, respectiv în România.
– Doar la insistenţele profesorului Eugen Stănescu, o şcoală generală din Vălenii de Munte poartă de la începutul anului 2010, numele inginerului Gheorghe Pănculescu.
– Trebuie remarcat şi reţinut că Turnul „Eiffel” din Paris este construit cu oţel fabricat în Reşiţa, că pe fiecare piesă de metal ce compune Turnul „Eiffel” scrie: ,,Made în Reşita – România”. În calitate de ambasador, am fost invitat de conducerea „Societății Tour Eiffel” cu prilejul unor manifestări ale acesteia.
-Astfel, la 17 Iunie 1989, la Paris, a avut loc o celebrare a Centenarului „Turnul Eiffel”, cu prilejul primului Centenar al Revoluţiei Franceze din 1789.
– Excelență, să nu uităm faptul că pe terenul denumit Champ de Mars, unii oameni de cultură au protestat cu indignare, considerând că se strică imaginea Parisului. Totul s-a scris într-o petiţie semnată de 300 de personalităţi, câte una pentru fiecare metru de turn. Ministrul i-a dat petiţia organizatorului expoziţiei, adăugând; „Vă rog să primiţi acest protest şi să-l păstraţi. Va trebui expus în vitrinele expoziţiei. O poză atât de frumoasă şi de nobilă, semnată de nume cunoscute în lumea întreagă, va atrage negreşit mulţimea şi o va uimi…”
– Așa e. Lucrările au continuat. În aprilie 1889 a fost gata primul etaj, iar la 31 martie 1889, adică la mai puţin de doi ani de la baterea primului nit, Gustave a pus drapelul Franţei în vârful Turnului. Pentru inaugurarea oficială ar fi vrut să-l acopere cu o husă, care să fie dat jos de cel care urma să dezvelească Turnul. S-a renunţat, căci ar fi fost nevoie de 75.000 mp de pânză! Încă din prima zi a expoziţiei, turnul a fost luat cu asalt de către vizitatori. El a devenit emblema Parisului. La această manifestare importantă din 17 iunie 1989, au participat ca invitaţi de onoare toţi ambasadorii acreditaţi în Franţa, ale căror ţări au contribuit, într-un fel, în special cu materiale. Am fost şi eu prezent, contribuţia României fiind importantă.
Cu prilejul acestei aniversări, a fost organizată o expoziţie comemorativă, s-au ţinut cuvântări şi a avut loc un spectacol de gală. Am fost bucuros să aud că România este citată cu contribuţia sa, precum şi cu menţiuni scrise în cadrul expoziţiei.
Am purtat o agreabilă discuţie cu directorul acestei expoziţii.
În cadrul acestei expoziţii se află un tablou în care sunt enumerate lucrările celebrului constructor, aflate în Franta şi în alte tări.
În ceeace priveşte lucrările din străinătate, sunt menţionate nominal, un număr de 59, cu data construcţiei şi ţara în care se găsesc, rezultând, că inginerul Gustave EIFFEL a construit în Algeria, Bolivia, Chile, China, Vietnam, Egipt, Spania, Portugalia, Israel, Liban, Mexic, Peru, Filipine, România, URSS, S.U.A., Ungaria. Lucrările din România sunt prezentate astfel;
– 1872, Ponts ligne Iassy a Ungheni (Roumanie)
– 1879, Pont routier Câmpina (Roumanie)
– 1879, Pont ligne Ploieşti à Predeal (Roumanie)
M-am bucurat despre această paradă a relaţiilor franco-române de peste un secol, subliniată în cuvântarea directorului expoziţiei.
Ioanu Buteanu, unulu dein martirii dela 1849 (1)
( Revista Transilvania din 15 aprilie 1873)
În 7. Maiu 1849 au cădiutu în Abrudu prin trădare spurcată mai mulţi români fruntaşi în mânile unuia deintre cei mai furioşi comandanţi unguresci, anume Hatvani. Între acei romani de frunte au fostu şi advocaţii Dobra şi Ioanu Buteanu. În aceeaşi di Hatvani tăie cu mâna sa, cumu amu dice în prim’a furia, pe unu locuitoriu anume Crişianuţiu dela Roşii’a.
Acesta fu semnalu datu insurgenţiloru spre a talia, înpuşca, spendiura şi spolia totu ce era românescu, adecă curatu aşia, precumu făcea odenioră turcii cându călca vreo ţiară sau
vreunu ţienutu alu creştiniloru. Numai pe aceşti duoi advocaţi Hatvani îi ţienu sub custodia până a duo’a di.
Într’aceea se începu bătăli’a cea cruntă. În 8 Maiu Hatvani puse de împuscă pe Dobra, eră pe Buteanu îlu aruncă în feră şi în 10. Maiu demenăţi’a, cându s’a retrasu dein Abrudu, îlu duse cu sene, apoi dupa aduo’a bătălia îlu spendiură la Iosaşiu, adecă tocma la fruntaria între Ungari’a propria şi între comitatulu Aradu, în 23 Maiu,1849. Ioanu Buteanu fusese pe atunci administratoriu alu comitatului Zarandu, pusu în acea calitate prin baron Anton Puchner, generariu comandante şi commissariu plenipotente împeratescu în marele principatu alu Transilvaniei, eră de cătra comitetulu nostru naţionale i se conferise prefectur’a bellica în
acelaşiu ţienutu.
În momentele dein urmă Ioanu Buteanu apucă a dice acestea cuvente memorabili: „Eu
moriu liniştitu, pentrucă moartea mea este resbunată de ajunsu prin cele duoe bătălii crunte, pe care le-au câştigatu românii asupra magiariloru la Abrudu. Cuvente caracteristice pentru mărimea sufletului şi pentru sanctitatea causei pe care o apărase Buteanu alăturea cu ceilalţi fraţi ai sei de arme.
Întocma aşia morise şi protopopulu septuagenariu Turcu dela Cătin’a în furcile dela Clusiu, cu singur’a differenţia, că elu încă nu potuse dice: sunt satisfăcutu, sunt resbunatu, ci a fostu îîn stare numai de a’şi esprima dorinţi’a:
Exoriare aliquis nostris ex ossibus ultor. (Să răsară un răzbunător din oasele noastre).
În anulu trecutu (1872) românii dein munţii apuseni şi anume cei dein comitatulu Zarandu au serbatu şi memori’a lui Ioanu Buteanu. Forte bene au făcutu, sacra datoria au implinitu. Numele lui Buteanu merita ca se fia conservatu în memori’a şi în istori’a nostra pentru totu-deauna.
Palestr’a pre care a trecutu elu fusese, ce e dreptu scurtă, dară valorea intrinseca a fapteloru sale a fostu cu atâtu mai mare, ceea ce se va vedea înca şi dein unele date biografice, pe care le primirămu dela mân’a unuia deintre colegii sei, adecă dela dn. Eliseiu I. Armatu, fostu prefectu alu unei legiuni de oste românescă înfienţiată în Octobre 1848.
Dn. Armatu dupăce făcuse cunoscinţia intima cu repausatulu întru fericire Buteanu, îşi însemnă între altele, încă şi următoriele schiţie biografice ale lui. Dupa mine, dice dn. E. I. Armatu, toţi apărătorii causei nostre celei sacre dela anii 1848 et 1849, fia fostu cu arm’a, seu cu pen’a, seu cu poterea graiului viu, au fostu tramişi atunci’dela Ddieu, inspirati de spiritulu santu; dară vocaţiunea mai multora dein ei s’ar fi potutu prevede şi înainte de catastrofele
aniloru 1848.
Gazet’a şi Foi’a (referire la revista Transilvania şi Foaia pentru minte, inimă şi literatură a lui Bariţiu) dtale preparase pe generaţiunea nostră, care urmă immediatu dupa dv., nu numai prin lectura câtă le-ai potutu intende, ci şi prin îndemnarea neîncetată ce le-aţi datu, ca se citesca şi în alte limbi, se se prepare, că voru veni tempuri grele, se nu ne afle nepreparaţi,
precumu au aflatu pe parenţii şi moşii dv. anii 1790—1815.
În a. 1847 venise în ajutoriu dn. Tim. Cipariu cu „Organulu Luminarei”, care era numai sâmbure sanetosu. Noi junii citeamu şi fiendu că sciamu bene, că pe cerbicea dvostră apasâ censura grea, ne înveţiaserămu a citi şi p’intre linii. Aşia, de şi numai în preascurtulu periodu de diece ani, adecă dela 1838 de candu ai începutu dta, dară generaţiunea nostră totu se preparase binişioru pentru tempuri grele si dacă simţiamu vreo lipsă forte mare; aceea era pucin’a cunoşcere a armeloru şi lipsa totală de esperienţia şi praxei pe terrenulu politicu.
Dară amiculu meu Ioanu Buteanu n’au fostu avutu parte nici măcaru de atâta preparaţiune, de câta ne folosiserămu noi cei dein Transilvani’a. Vocaţiunea lui ca se apere sânt’a nostră causa, a fostu inspiraţiune immediată, fără altu concursu omenescu.
Agerulu de mente şi multu meritatulu protopopu Simionu Balintu cunoscuse acasta în Buteanu îndată dein Aprile 1848, pre cându aflândune la pop’a dein Turu, ne dise celoru carii eramu de facia: „Sciţi voi cine este Buteanu? Elu este unulu deintre cei ce au chiamare apostolică, unulu deintre genii românismului.”
Famili’a Buteanu este una dein cele mai vechi familii nobili românesci, rămurită în comitatulu Maramurăşiu şi în districtulu Cetăţei-de petră; dară precumu şciţi, în acelea părţi ale Ung’ariei familiile româneşci sunt espuse forte tare la desnaţionalisare, dein care causa şi eşi dein ele mulţime de renegaţi, încependu dela famili’a baroniloru Stoica până în classea cea dein urmă ce se numeşce nobili armalişti.
În acelea ţienuturi beseric’a înca nu apără pe români de renegaţiune. Acestu Buteanu alu nostru a remasu românu caă prin unu feliu de minune. Elu remăsese de micu orfanu de mamă. Tata-seu căsătorinduse a duo’a-oră, alunecă a’şi lua de socia pe una unguroica nobile şşi forte îngânfată. Dein acea di limb’a românescă fu essilată dein cas’a şi famili’a lui Buteanu, precumu se întemplă acesta mai în tote csurile, în care români „civilisaţi” dein Ardealu seu dein Ungari’a iau de socia pe vreo unguroică. Mai toţi acei bărbaţi ajungu sub pantofu, eră limb’a loru maternă necumu se o mai cultive în familia, dar’ abia cutedia a o mai vorbi cu sierbitorii, că-ci sufere urechile domnei.
ÎÎntr’aceea tata-seu dedese pe Ioanu Buteanu în gimnasiu, de nu me înşielu la Careii-mari. Aflânduse B. în a trei’a classe gimnasiăle, în una den dile professoriulu, unu călugaru catolicu, esplicase unu periodu interessante dein istori’a Romei cu mare zelu şi talentu. În acelea minute Buteanu răpitu de atâtea imagini măreţie şi modelle de virtuţi civili republicane,
se scolă în susu, fora se scia ce face.
Atunci professoriulu ilu apucă den scurtu şi’lu întrebă că ce vrea. Junişiorulu B. se reculege şi respunde: „Voliam se şciu, dacă se mai află cineva în lume dein acei omeni mari ai Romei.”
Professoriulu plecându capulu dise: „Mai sunteţi voi, românii.”
Atunci B. cădiendu ca una machina pe banca sa, începu a se pipăi, dacă este elu sau cineva, dacă dorme şi visedia, seu că aude aievea unu asemenea respunsu. Elu nu mai audise în scurt’a sa viaţiă nici-odată nimicu despre originea româniloru. „Se pote un’a ca acesta? Nu cumuva calugarulu acesta îşi bate jocu de mene şi de toţi românii? Aceşti români subjugaţi şi decădiuţi se fia veniţi dein Itali’a, descendenţi ai anticiloru Romani?”
Frementatu de acestea întrebări, tenerulu îndată ce eşi dein scolă, se amestecă p’intre alţi români, până ce dede preste unii mai înaintaţi în etate, cari’i spuseră că professoriulu călugăru adeverulu vorbise, şi că cine mai şcie, nu cumuva şi acelu călugăru va fi unulu deintre acei români, carii ca se scape de iobagia, au înveţiatu la şcola, apoi ca se nu fia necessităţi a se reîntorce erăşi la robi’a, se tragu la câte una monasteria, fia de ce confessiune va fi, numai ca se’şi câştige unu adăpostu.
Tote bunătăţile lumei nu aru fi produsu în tenerulu sufletu atâta bucuria, atâta mândria şi ambiţiune, câtă a produsu informaţiunea, că în venele daco-româniloru încă totu mai cerculă
sânge de alu Grachiloru, Scipioniloru, de alu legionariloru împerăteşci etc.