Trianon – Acţiune politică şi diplomatică în apărarea unirii românilor (2)

Dumitru Preda

De la războiul româno-ungar (aprilie-august 1919) la Pacea de la Trianon (4 iunie 1920)

Înaintarea Armatei Roșii ungare pe direcția generală Užhorod (Ungvár), apropiindu-se de linia Mukačevo-Čop, tindea să pericliteze sistemul defensiv român, în eventualitatea ocupării ținutului dintre munții Maramureșului și Tisa, ceea ce ar fi compromis și legătura dintre diviziile române din nordul Transilvaniei cu Divizia 8, care înaintase în Pocuția, la cererea Statului Major polonez[23]. În consecință, comandamentul român avea să dispună ocuparea localității Čop, părăsită de trupele cehoslovace, acțiune prin care a fost interzisă stabilirea legăturii dintre forțele ungurești și Armata Roșie ucraineană. Desfășurările militare din a doua parte a lunii mai și începutul lunii iunie, ofensiva victorioasă a Armatei Roșii ungare în Slovacia[24] (la 6 iunie cădea Košice, iar la 8 iunie și Prešov), au trezit serioase temeri liderilor Puterilor Aliate care, la Paris, se pregăteau să finalizeze documentele ce urmau să pună bazele noii ordini politico-militare pe bătrânul continent[25].

Opiniile diferențiate privind mijloacele și modul de soluționare a stării conflictuale, datorate în primul rând unor interese divergente în regiune, dar și unor optici diferite de apreciere a elementelor care o generaseră, avea să conducă la perpetuarea ezitărilor și la absența unor măsuri mai ferme menite a pune capăt „tuturor ostilităților inutile”, după cum se afirma în hotărârea lor din 7 iunie, făcută publică în ziua următoare[26].

Sfătuit” și uneori chiar amenințat cu represiuni diplomatice și economice, Premierul Ion I. C. Brătianu va dovedi și în acest context, puțin favorabil, o poziție curajoasă, demnă și constructivă în abordarea concretă a problemelor cu care țara sa se confrunta. Și aceasta chiar dacă, pe alocuri, ea deranja sensibil orgolii și interese egoiste ale partenerilor săi[27]. Președintele Raymond Poincaré, sesizând pericolul creat de menținerea regimului agresiv de la Budapesta, într-o scrisoare din 25 mai trimisă ministrului Afacerilor Străine, Stephen Pichon, ținuse să-i repete că „metoda urmată față de România, ca și față de celelalte state mici, le lasă tuturor un gust amar”[28]. Dar tonul atitudinii Republicii franceze nu îl dădea Președintele, ci Premierul Clemenceau, ale cărui sentimente față de aliatul său nu erau dintre cele mai cordiale. În fața celor „4 Mari”, Brătianu avea să sublinieze că „România e nu numai în stare de război, dar în război declarat cu bolșevicii din Rusia și cu cei din Ungaria”[29], adăugând: „E foarte bine să dezarmezi jandarmii, dar cu condiția de a fi dezarmat în prealabil pe briganzi”[30].

Invitat împreună cu ministrul N. Mișu să ia parte la ședința Consiliului Suprem din după-amiaza zilei de 10 iunie, alături de reprezentanții Cehoslovaciei, și supus unui rechizitoriu sever din partea Președintelui Wilson, chiar violent al șefului de cabinet britanic Lloyd George, care au reclamat imediata evacuare de pe Tisa, Primul delegat al României va demonstra energic, în mod deschis, temeiurile poziției guvernului său: „Dacă ungurii nu înțeleg situația lor adevărată și nu renunță la vechile lor pretenții, pacea va deveni din ce în ce mai dificilă”. Iată de ce guvernul său „nu va putea să-și ia răspunderea unei retrageri a forțelor române de pe Tisa, până când nu va cunoaște garanțiile obținute de la unguri, pentru a evita pe viitor conflictele cu ei”[31].

După ce a doua zi dimineața în ședința Consiliului Miniștrilor Afacerilor Străine se comunica delegației române frontiera de vest și nord-vest cu Ungaria[32], la 13 iunie Georges Clemenceau avea să adreseze prin radio o Notă guvernelor român și cehoslovac (primită a doua zi la București), prin care, în numele Puterilor Aliate și Asociate, declara: „1. Că frontierele descrise în telegrama de mai jos vor fi frontierele care vor despărți de o manieră permanentă Ungaria de Cehoslovacia și România. 2. Că forțele armate ale acestor state trebuie imediat să înceteze ostilitățile și să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”[33].

Avertizând că „Niciun stat nu va fi răsplătit printr-o mărire de teritorii pentru că a prelungit ororile războiului” (idee obsesiv repetată de Marile Puteri aliate față de România, prin inversarea datelor reale ale situației – într-o încercare de incriminare a poziției guvernului Brătianu, de apărare a hotărârilor de unire din 1918), Nota respectivă apela în final la înțelegerea și solidaritatea mai micii lor aliate în îndeplinirea hotărârilor anunțate. De asemenea, Clemenceau mai preciza că „s-a cerut armatei ungare să se retragă din Cehoslovacia”[34] și s-a făcut cunoscut guvernului ungar că „îndată ce această mișcare va fi executată, armata română, la rândul ei, se va retrage dincolo de noile frontiere românești”[35]. Acest angajament luat fără acordul României era încă o dovadă a încercării Marilor Puteri de a-și impune voința, neținând seama de poziția și necesitățile de securitate ale partenerilor lor „secundari”. În plus, ceea ce va atrage și protestul recent formatului „guvern național” de la Szeged, în frunte cu vărul fostului președinte al Republicii Populare Ungare, Károlyi Gyula, intenția de a invita la Conferința de Pace reprezentanții regimului bolșevic de la Budapesta era un pas important spre recunoașterea oficială a acestuia, ceea ce ar fi adus un element nou în relațiile internaționale.

Între timp, la București, Consiliul de Miniștri, întrunit de urgență în prezența Regelui Ferdinand I, hotăra în unanimitate rechemarea la București a lui Ion I. C. Brătianu[36]. La 18 iunie, Marele Cartier, prin generalul H. Cihoski și colonelul I. Antonescu, refera asupra problemelor ridicate de Nota Aliaților privind retragerea trupelor române în spatele așa-numitei acum „linii Clemenceau”. Executarea unei asemenea operații complexe, „înainte de restabilirea completă a stării de pace cu Ungaria – se aprecia în document – constituie pentru noi un mare pericol militar, pentru motivele următoare: a) linia fiind cu totul convențională și având o dezvoltare de peste 300 km ea nu va putea fi apărată decât în condiții dificile și va reclama în consecință forțe numeroase; b) în aceste împrejurări, va trebui absolut necesar să dăm o foarte mare densitate trupelor noastre de acoperire și să menținem în permanență numeroase rezerve. […] Comparativ cu frontul de pe Tisa, pentru a atinge același scop, va trebui să folosim, cel puțin, un număr de forțe triplat; c) linia se află în imediata apropiere a regiunii muntoase, de aici rezultând mari inconveniente militare, dintre care cel mai important este că, fiind lipsă de spațiu, rezervele frontului nu vor putea fi ținute decât pe linia Dej-Cluj-Alba Iulia, adică la o distanță de 180 la 300 km de front; d) linia este, de o parte, paralelă la mai puțin de 6-10 km de calea ferată Oradea Mare-Careii Mari, iar de pe de altă parte ea taie, deci întrerupe, comunicația directă prin calea ferată de la Arad la Oradea Mare. Trecând peste inconvenientele de ordin economic și administrativ, cărora, implicit, le va da naștere această situație, trebuie să remarcăm că, din punct de vedere militar, inconvenientul este considerabil, contra oricărei agresiuni, pentru că rezervele noastre nu vor putea fi aduse în sectoarele în care ele vor fi necesare din cauză că mișcarea lor de la o aripă la alta, sau de la aripi către centru, nu se va putea executa fără un ocol pe calea ferată, care poate varia, după caz, între 400 și 600 km”. În concluzie, MCG opina că, atâta timp cât armata română era obligată să se apere la fel ca pe frontul de Est, nu trebuia să se renunțe la obstacolul pe care Tisa îl reprezenta în fața unei probabile agresiuni ungare[37].

Guvernul și Înaltul Comandament român vor continua demersurile menite a apăra statul național unitar înfăptuit în 1918 și a-și aduce, totodată, contribuția alături de Aliați la restabilirea păcii și stabilității politice în această parte a continentului european. Poziția lor fermă avea să-și găsească tot mai mulți susținători, între care mareșalul Foch se va distinge prin analiza lucidă și argumentată a situației geostrategice din zonă, cuvântul său autorizat impunându-se în cele din urmă președintelui Conferinței de Pace: „Există motive să se creadă că România se va conforma cu scrupulozitate hotărârilor Conferinței de Pace.[…] Pentru a pune România la adăpost de pericolul ungar și pentru a evita compromiterea activității Antantei în Europa orientală, este important să se subordoneze retragerea forțelor românești la est de Tisa aplicării integrale de către Ungaria a clauzelor armistițiului din 13 noiembrie, adică de a i se impune o demobilizare imediată, reducerea armatei sale la șase divizii pe picior de pace și repartizarea acestor divizii pe teritoriul ei, astfel încât să fie exclusă orice amenințare de ofensivă împotriva vecinilor ei”[38]. Atitudinea agresivă a Armatei Roșii ungare manifestată în tot cursul lunii iunie – de la incursiuni de infanterie și bombardamente de scurtă durată asupra pozițiilor românești până la raiduri aviatice în spatele acestora – se va intensifica la începutul lunii următoare, ceea ce va marca intrarea în faza finală a conflictului româno-ungar.

Înainte de a continua analiza pe firul cronologic al evenimentelor din vara anului 1919, cred că este necesar să evidențiez câteva trăsături caracteristice ale conduitei Premierului Brătianu în timpul Conferinţei de Pace. Cu viitorul României, a spus el mereu, nu trebuie să ne jucăm. Pentru generațiile de atunci, Transilvania şi celelalte provincii românești reunite cu Ţara-Mamă în 1918 nu au fost simple teritorii revendicate, iar toată viața a știut prea bine că pe umerii săi apăsa o imensă şi copleșitoare responsabilitate, o datorie istorică. „Pentru un om iubitor de țară şi conștient de răspunderile sale, politica – mărturisea acesta – este un șir neîntrerupt de griji, de jertfe, un drum pe care ești sortit să culegi mai multă nedreptate decât răsplată”[39]. Intervențiile sale ferme şi bine argumentate în cadrul ședințelor plenare, ca şi în cele specifice, au avut permanent în vedere tocmai obiectivul naţional. Astfel, așa cum îi scria el lui Mihail Pherekyde, la 3 iunie, în circumstanțele în care fusese prezentat şi proiectul Tratatului de Pace cu Austria, ce includea prevederi ce atingeau şi problema tratamentului minorităților, în viziunea Marilor Puteri învingătoare, situația se prezenta deosebit de gravă: „De fapt, în tratatul prezentat Austriei, România nu figurează decât pentru a-şi vedea impuse condiții care îi jignesc independența politică şi-i compromit grav libertatea economică. Convingerea mea – adăuga Premierul român – este că noi în niciun fel nu putem primi asemenea condiții. Am moștenit o țară independentă şi chiar pentru a-i întinde granițele nu-i putem jertfi neatârnarea. Am căutat să refuz adeziunea noastră şi a provoca deschis conflictul definitiv, dar nu ne putem face iluzii, ne aflăm în fața resentimentelor evreilor şi a apetiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele lui Wilson”[40]. Din aceste afirmații reieșea clar poziția sa de a nu ceda în fața presiunilor străine, iar în problema delicată a drepturilor minorităților decizia trebuia să aparțină în mod firesc statului român[41].

Maniera în care Marile Puteri aliate au reacționat față de România în perioada conferinței, şi există numeroase şi diverse mărturii în acest sens, a confirmat pe deplin locul special pe care acestea l-au dat argumentelor de ordin economic la masa negocierilor, dar şi tentativele de armonizare a voinței lor pentru a-şi impune interesele şi autoritatea în toate problemele, inclusiv cele teritoriale, în fața statelor „cu interese limitate”, precum era înscrisă România. Totodată, trebuie să menționăm că în aceste împrejurări concrete, păstrând o strânsă comunicare cu membrii cabinetului rămași în țară, cu reprezentanții diplomatici din principalele capitale europene, Primul delegat al României a dezvoltat un intens şi variat dialog cu conducătorii statelor aliate, îndeosebi cu delegații Cehoslovaciei, Greciei, Poloniei şi Regatului sârbo-croato-sloven (Iugoslavia), într-un efort comun de solidaritate şi apărare a propriilor interese naționale[42].

Dar așa cum am arătat, poziția ambiguă a Marilor Puteri învingătoare, dublată de interese regionale (divergente) de mai lungă durată, s-a materializat într-o evidentă atitudine  discriminatorie față de un stat aliat cum era România, ceea ce avea să fie determinantă pentru decizia luată de revenire a Premierului Brătianu, la începutul lunii iulie 1919, în țară. „Brătianu a răsturnat conceptul adânc înrădăcinat, şi anume că statele europene mai mici pot avea doar un control marginal asupra propriilor destine”[43] – subliniază cu îndreptățire istoricul nord-american Sherman David Spector.

Evenimentele ulterioare, marcate de semnarea Tratatului de Pace cu Germania de la Versailles (28 iunie 1919) – obiectivul principal al Conferinţei de la Paris, aveau să fie circumscrise unui climat internațional în continuare complicat, dominat de starea de război existentă în centrul şi estul Europei[44]. În contextul acesta, se vor înregistra noi şi de tot felul presiuni asupra Bucureștilor pentru a ceda din poziția inițială; desfășurarea acțiunilor politice, militare şi diplomatice vor scoate la iveală serioasele contradicții între Marile Puteri Aliate şi Asociate în abordarea concretă a raporturilor cu România față de „problema Transilvaniei”, aveau să conducă la amânarea nejustificată a deciziei forumului internațional de încheiere şi semnare a Tratatului de Pace cu Ungaria. „Cum a fost tratată România?” – se va întreba «Le Journal français», într-un comentariu din noiembrie 1919, tot el dând răspunsul, foarte sec: „într-un mod nedemn”, adăugând: „Cuvântul nu este prea tare […] Aici politica s-a făcut executoarea operațiunilor josnice ale unei finanțe fără scrupule”[45].

La 11 iulie 1919, Consiliul Suprem Interaliat a analizat din nou situația din regiune și posibilitatea concertării acțiunilor aliate în vederea stopării amenințărilor războinice ale Ungariei. La reuniune, din partea română au participat Nicolae Mișu, ministrul plenipotențiar la Londra și noul conducător al delegației noastre la Conferința de Pace în locul Premierului Ion I. C. Brătianu, reîntors la București, și ministrul de stat Alexandru Vaida-Voevod, ca reprezentant al Consiliului Dirigent al Transilvaniei. Din raportul experților militari reieșea că Aliații aveau angajate pe frontul ungar 12 divizii, din care șase de infanterie și una de cavalerie române, două franceze, două cehoslovace și o divizie de infanterie sârbă, în total aproximativ 84 000 de militari; deci două treimi din efective erau furnizate de români. Mareșalul Ferdinand Foch, șeful Statului Major General al armatei franceze, a evidențiat cu această ocazie că efectivele militare ungare fuseseră sporite de la cele șase divizii, prevăzute prin „armistițiul” de la Belgrad, la nouă divizii; în plus, potrivit informării primite de la șeful Misiunii militare franceze la Praga, cu privire la starea de spirit ce anima armata și administrația ungară, se sublinia că toți par „hotărâți să lupte până la capăt pentru a reda țării fostele frontiere sau măcar pentru a recuceri Slovacia”, ceea ce – considera mareșalul – impunea o rezolvare urgentă a problemei pe calea armată; în concluzie, el se pronunța ca „înțelegerea politică să preceadă pe cea militară”.

În pofida situației tot mai încordate între Ungaria și vecinii săi, în cadrul acestei ședințe nu s-a putut adopta o hotărâre definitivă, deoarece reprezentantul Marii Britanii, lordul Arthur James Balfour, nu s-a angajat ferm, sub motivul că nu primise încă instrucțiuni de la Londra, iar reprezentantul Italiei, Francesco Crispi, a arătat că țara sa traversează un moment critic, subliniind că: „Bolșevicii (italieni – n.n.) ne amenință dacă intervenim pe undeva împotriva bolșevismului”. Atitudinea statelor vecine aliate, Serbia și Cehoslovacia, față de susținerea unei acțiuni împotriva Budapestei s-a arătat și ea a fi ezitantă. Astfel că, în lipsa unui consens în rândul participanților, Premierul Clemenceau l-a însărcinat pe mareșalul Foch ca, în opt zile, să restudieze problema ungară, să consulte comandamentele român, sârb și cehoslovac asupra situației militare din regiune și să revină cu un raport privind o posibilă acțiune concertată a Aliaților pentru rezolvarea stării conflictuale, generată și întreținută de Ungaria.

În aceeași zi, era înaintată președintelui Conferinței de Pace o radiogramă din partea lui Kun Béla, prin care se cerea Puterilor Aliate și Asociate să impună guvernului român retragerea armatei sale de pe Tisa, dincolo de linia de despărțire româno-ungară menționată în amintita Notă Clemenceau din 13 iunie 1919. Răspunsul Consiliului Suprem Aliat, formulat a doua zi, era însă categoric: „Conferința de Pace nu poate discuta atâta timp cât dv. nu respectați condițiile armistițiului”. Potrivit misiunii încredințate, mareșalul Foch a solicitat comandamentelor aliate – român, iugoslav și cehoslovac – acordul lor privind rezolvarea problemei ungare pe cale militară, mărimea forțelor armate pe care le-ar putea pune la dispoziție într-o acțiune comună și timpul necesar pentru a le pregăti în acest scop.

– Va urma –

—————————————–

[23] Pe larg, vezi Memoriul istoric rezumând acțiunea trupelor Diviziei 8 din Pocuţia, în AMR, fond Marele Stat major. Serviciul istoric, dosar 477, f. 25-209.  Cf. Colonel Ion Giurcă, Trei luni în Pocuţia. Acțiuni ale Diviziei 8 infanterie 23 mai-24 august 1919, Editura Militară, Bucureşti, 2019.

[24] Aici, la 16 iunie era proclamată Republica Consiliilor (Sfaturilor).

[25] Asupra raporturilor între Marile Puteri Aliate şi Asociate şi a diverselor lor poziții, inclusiv față de ceilalți parteneri, vezi, de exemplu, la Dr E. J. Dillon, The Inside Story of The Peace Conference, New York, London, 1920, cap. III; André Tardieu, La Paix,  préface de Georges Clemenceau, Paris, 1921; Edward Mandell House and Charles Seymour, What really happened at Paris. The Peace Conference, London, 1921; Harold W. V. Temperley (ed.), A History of the Peace Conference of Paris, vol. 1-6, London, 1920-1924; Arno J. Mayer, Politics and Diplomacy of Peacemaking: Containment and Counterrevolution at Versailles, 1918–1919, New York, 1967; Erik Goldstein, Winning the peace. British diplomatic strategy, peace planning, and the Paris Peace Conference, 1916-1920, Oxford, New York, 1991; Margaret MacMillan, Peacemakers: The Paris Peace Conference of 1919 and Its Attempt to End War, London, 2001; Alan Sharp, The Versailles Settlement: Peacemaking after the First World War, 1919–1923, Basingstoke UK, 2008; Giovanni Bernardini, Parigi 1919. La Conferenza di Pace, Bologna, 2019.

[26] Apud Lt. colonel Constantin Drăgănescu, op. cit., p. 194;  Cf. Magyarország Története 1918-1919, 1919-1945 (sub red. Ránki György), vol. I, Budapest, 1984, pp. 307-309.

[27] Vezi în sinteza lui V. Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Institutul European, Iaşi, 1993, pp. 50-58; Sherman David Spector, România la Conferinţa de Pace de la Paris. Diplomația lui Ion I. C. Brătianu, Institutul European, Iaşi, 1995, passim.

[28] Raymond Poincaré, Au service de la France. Neuf années de souvenirs, vol. XI À la recherche de la Paix, 1919, Paris, 1974, p. 455.

[29] Les Délibérations du Conseil des Quatre, 24 mars-28 juin 1919. Notes de l’officier interprete Paul Mantoux, vol. II, De la remise à la délégation allemande des conditions de paix jusqu’à la signature du Traité de Versailles, Paris, 1955, doc. CXXI. Cf.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 369.

[32] Cu acest prilej, Brătianu declara: „Nu sunt în măsură să fac observațiuni. Linia de graniță propusă pe care o am înaintea mea se îndepărtează așa de mult de linia Tratatului nostru de alianță, că nu pot lua asupra mea să dau un răspuns fără să fi consultat guvernul român și Comandamentul militar. Deosebirile între cele două linii sunt prea mari, mai ales la extremități, pentru ca să pot lua singur dispoziții”. În consecință, Premierul român a solicitat un răgaz de 10-12 zile pentru a putea răspunde comunicării Aliaților. Pe larg, vezi la Ion Rusu Abrudeanu, România și războiul mondial, pp. 392-402. Vezi şi la 1918. Desăvârșirea unității naţional-statale…, vol. III, doc. 630.

[33] Apud Exposé sur les opérations de l’armée roumaine…, p. 46 (anexa 108).

[34] După ce la 7 iunie guvernul ungar fusese „invitat formal a pune capăt, fără amânare, atacurilor sale împotriva cehoslovacilor”, în caz contrar guvernele aliate fiind „absolut hotărâte să recurgă imediat la măsuri extreme”, în Nota din 13 iunie guvernul Garbai-Kun era somat ca „în termen de patru zile, cu începere din 14 iunie, ora 12.00”, să se conformeze voinței Puterilor Aliate şi Asociate şi să execute operația de retragere a forțelor sale înapoia frontierei fixate, altfel Budapesta urma să fie ocupată. De data aceasta, după o ședință a conducerii Partidului ‒ care se pronunțase în majoritate în favoarea aplicării Notei aliate ‒, la 16 iunie se va răspunde prin Legația din Viena: „Republica Ungară a Sfaturilor nu nutrește vreo intenție războinică față de nici un popor din lume. Ea dorește să trăiască în prietenie şi pace cu toată lumea, cu atât mai mult cu cât nu se opune în ceea ce privește [menținerea] integrității teritoriale. Ea nu are deloc intenția de a ataca Republica Cehoslovacă şi nici nu a atacat-o. [!] Ea s-a menținut strict pe linia de demarcație fixată de Aliați şi a observat clauzele Convenției Militare din 13 noiembrie [1918]”. A doua zi era informat şi guvernul de la Praga asupra acceptării deciziei Antantei. La 23 iunie era încheiat armistițiul, în vigoare de la ora 12.00, în ziua următoare. Până la 10 iulie pe „linia de frontieră” cu Cehoslovacia efectivele menținute de Republica Ungară nu vor depăși echivalentul unei divizii.

[35] Exposé sur les opérations de l’armée roumaine, p. 47.

[36] 1918. Desăvârșirea unității naţional-statale..., vol. III, doc. 635

[37] Exposé sur les opérations de l’armée roumaine…, p. 47 (anexa 109). Vezi şi AMR, fond Microfilme, rola PII.1. 2614, c. 710-711 (Obiecţii de ordin militar asupra frontierei, 17 iunie 1919, General Presan).

[38] 1918. Desăvârșirea unității naţional-statale..., vol. III, doc. 639.

[39] Apud Dumitru Preda, România şi Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliție 1916-1917, Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 8-9.

[40] „Le projet de Traité de Paix avec l’Autriche a été remis aujourd’hui à la délégation autrichienne à Saint-Germain” ‒ își informase Brătianu guvernul la 2 iunie, precizând: „Avant l’entrée des délégués autrichiens  ayant  pris  connaissance du texte définitif du projet et constaté que l’article sur les minorités concernant la Roumanie a été maintenu, j’ai remis au Secrétaire Général de la Conférence la note ci-jointe: La délégation roumaine a constaté, au moment de la remise du projet du Traité de Paix, aux représentants de l’Autriche qu’il y a lieu de maintenir les réserves contenues dans ses déclarations et les propositions faites à la séance interalliée du 31 mai 1919. Dans un sentiment de haute solidarité avec les Puissances Alliées et Associées, elle s’est abstenue de soulever devant l’ennemi des objections sur un sujet sur lequel l’accord n’est pas encore établi entre les Alliés. AMAE, fond 71/1914. E 2, partea a I-a, vol. 180, f. 181-182.

[41] România la Conferinţa de Pace de la Paris 1919-1920, ed. revăzută, sub coord. Dumitru Preda, Ioan Chiper, Alexandru Ghișa, Bucureşti, 2019, doc. 464. Problema reglementării situației membrilor comunității evreiești a fost o preocupare evidentă în acele luni, mai ales că ea constituia de multe decenii o sursă care cauzase destule intervenții externe ce afectau suveranitatea ţării. Ea trebuia, însă, rezolvată împreună cu situația tuturor naționalităților conlocuitoare din România Mare. Decretul din 22 mai 1919, care a acordat drepturi cetățenești tuturor evreilor născuți pe teritoriul românesc, fusese pregătit şi finalizat sub directa sa responsabilitate încă de la mijlocul lunii respective, fiind o demonstrație a voinței sale politice materializată apoi în Constituția din 1923.

[42] Istoria Românilor, vol. VIII, cap. XI. Vezi şi la Eliza Campus, Mica Înțelegere, Bucureşti, 1968, passim. Trebuie, totuși, să remarcăm că inițiativele românești de solidarizare din timpul Conferinţei de Pace nu au fost mereu sprijinite de aliații Bucureștilor, aceștia temându-se de reacțiile negative ale Marilor Puteri, care puteau afecta sensibil viitorul statelor lor. AMAE, fond 71/1914. E 2, partea I, vol. 180, f. 160-161.

[43] Sherman David Spector, op. cit., p. 303 (traducerea mea e făcută după textul original Sherman David Spector, Rumania at the Paris Peace Conference. A Study of the Diplomacy of Ion I. C. Brătianu, New York, 1962,                 p. 235). Volumul 2 al colecţiei iniţiate de mine, România la Conferinţa de Pace de la Paris 1919-1920, aflat în faza de definitivare, va evidenţia aceste raporturi şi poziţia constructivă şi demnă a liderului politic român.

[44] Amintim aici, fără a intra în amănunte, şi starea conflictuală de la frontiera de nord, din Pocuţia, între Polonia şi Republica Ucraina, generată de disputele teritoriale, în condițiile în care guvernul de la Varșovia urmărea restaurarea suveranității sale în vechile frontiere de dinainte de prima împărțire a regatului polon (1772); intervenţia armată a forţelor române la solicitarea aliatului polon (23 mai-17 august) a contribuit la restabilirea ordinii în regiune. Pe larg, Ion Giurcă, Trei luni în Pocuţia. Acțiuni ale Diviziei 8 infanterie 23 mai-24 august 1919, Editura Militară, Bucureşti, 2019.

[45] Apud Ion Rusu Abrudeanu, op. cit., p. 431.

https://www.art-emis.ro/istorie/trianon-actiune-politica-si-diplomatica-in-apararea-unirii-romanilor-2