TRIANON 100 (1) Nasol să fii ungur!

Rena10 hours ago
.
Incepand cu 1916, politica externa a Romaniei s-a axat pe o nealterata fidelitate a politicii externe a Frantei ce-si avea originile in rolul jucat de Franta in unirea de la 1859. Era visul generatiei pasoptiste, dar marea unire de la 1918 nu era un cadou generos al aliatilor, ci rodul sacificiilor imense ale tuturor romanilor: 2267 de ofiteri (11.4 %), 235799 soldati (29.5%), 2438 de morti si 1561 de raniti, vicitme civile ale bombardamntelor aviatiei si artileriei, 1400 raniti civili de catre armatele inamice , victimele epidemiilor de tifos exantematic , febra recurenta, variola din randurile populatiei civile din Moldova. La toate acestea s-au adaugat pagubele pricinuite de ocupatia inamica si a emisiunii facute in timpul ocupatiei (2.173.000.000 lei aur), pierderile din industria petrolului (10.000.000 lire sterline), cu toate ca aceste distrugeri au fost pricinuite din intiativa englezilor, in interesul comun al razboiului, despagubirile societatilor straine care exploatasera industria petroliera si care au ramas in sarcina statului roman, datoria contractata de Romania fata de aliati in cursul razboiului pentru armament, echipament si aprovizionare (2 miliarde lei aur), plus tezaurul depus la Moscova-rezerva de aur a Bancii Nationale (1 miliard lei aur)-confiscat de Moscova – depozit garantat de aliati, dar a carui pierdere a ramas numai in sarcina statului roman! Toate acestea l-au facut chiar pe Saint Aulaire, ministrul Frantei in Romania sa recunoasca in memoriile sale ca „Romania si-a indeplinit toate obligatiile asumate prin tratatul de alianta. Nici una dintre obligatiile asumate de alianta fata de Romania prin tratat nu a fost indeplinita”, iar pe Pamfil Seicaru sa conchida ca „Marile puteri sunt tare generoase in promisiuni cand au nevoie de micile state si tare uituce cand vin scadentele”!

Cand in 1933 Hitler a fost numit cancelar al Reichului, nimeni nu s-a scandalizat, desi orientarea politcii lui externe fusese deja expusa pe larg in Main Kampf si ameninta direct tratatele incheiate la Versailles, iar Romania era beneficiara a tratatului care i-a consacrat frontierele, toata presa franceza semnala exact acest aspect, iar ambasada noastra de la Paris, foarte multii atasati militari din toate armele si toata clasa politica a Romaniei se orienta dupa presa si revistele franceza! Nici in 1936, cand Hitler afirma pe fata politica sa de abolire a clauzelor teritoriale ale tratatului de la Versailles, a celor de la Saint Germain, Trianon si Neuilly (auxiliare celui de la Versailles) declaratiile sale n-au scandalizat sau alarmat politichia romaneasca. Cand Hitler a pus transant problema sudetilor tema nu prezenta nici ea o noutate, sudetii cerusera chiar ei prin 1880 reatasarea la Reich, iar in octombrie 1918 aceeasi problema a fost semnalata presedintelui Wilson de Adunarea Nationala provizorie a Austriei, ca in decembrie acelasi an Otto Bauer, ministrul de externe austriac, sa adreseze Corpului diplomatic o nota verbala pe aceeasi tema. In ianuarie 1919, acelasi Otto Bauer, intr-un interviu in Le Temps prezenta problema Auchlussul-ui ca pe un lucru natural.

In 1938, cand Carol al II-lea face o vizita la Londra cu scopul de a contribuie la inarmarea Romaniei, Anglia refuza pe motiv ca are nevoie urgenta sa se inarmeze ea insasi. Franta se grabea si ea sa se inarmeze intarziata fiind de greve in industria de armament si politica Frontului National, deci nici ea nu putea contribui la inarmarea Romaniei. Pentru Germania, o neutralitate a Romaniei, era o absoluta necesitate insa. In 20 aprilie 1939, Grigore Gafencu, noul minstru de externe al Romaniei era la Berlin, desi situatia Romaniei era delicata fiindca acceptase deja garantiile Anglei si Frantei. Pentru Germania, insa, neutralitatea Romaniei reprezenta, la acea ora, era o absoluta necesitate, avandu-se in vedere petrolul si produsele alimentare romanesti. „din chiar expunerea vizitei la Georing, la Ribbentrop si Hitler, reiese ca dorinta Reich-ului era ca Romania sa nu participe la incercuirea Germanei si sa primeasca, alaturi de garantiile Frantei si Angliei, si garantia Gemaniei”. Gafencu, insa, gafeaza crezand ca va insela vigilenta germana prin invaluire, in mintea lui nascocind doar o invaluire psiholigica, asa cum va gafa si trei luni mai tarziu, sfarsit de iulie 1939, cu o luna inaintea odiosului pact Ribbentrop-Molotov, in timpul vizitei comisarului adjunct al poporului (sovietic) Potemkin la Bucuresti, dupa un lung periplu la Londra si Paris, cand se lasa vrajit de manierele curtenitoare ale oaspetelui sovietic care aduceau aminte de vechiul regim (tarist). Pamfil Seicaru, constata, pe buna dreptate ca „multi natarai a intalnit acest rafinat diplomat in calatoria lui de adormire a celor pe care ii asigura” (de bunele intentii ale Moscovei care vrea pacea si intelege sa apere pacea prin mijloace pacifice), „Ori, vechiul regim era Rusia Tarista, care ne-a dorit pieirea… Nici un moment Basarabia n-a fost socotita de Rusia sovietica dacat ca un teritoriu vremelnic ocupat”. Ori, Gafencu, cum avea s-o marturiseasca in memoriile sale „Ultimele zile ale Europei”, merge chiar mai departe, lamurind ca „aceste declaratii m-au incurajat sa-i expun in detalii politica noastra. Nu i-am ascuns sperantele pe care le punem intr-un acord intre puterile occidentale si Rusia, pentru apararea securitatii generale. Daca noi nu participam direct la negocieri, este pentru a nu provoca suparatoarele reactii ale Germaniei si a nu mai agrava o situatie deja foarte incordata, Dar garantiile pe care noi le-am acceptat de la Anglia si Franta, neincrederea pe care uneltirile Axei le inspira opiniei noastre publice, atitudinea guvernului si, inainte de toate, concentrarea fortelor noastre armate de-a lungul frontierelor occidentale, totul dovedeste net de ce parte ne simtim noi amenintati si contra cui intelegem noi sa ne aparam”, furnizand astfel, printr-o prosteasca infatuare, informatii tocmai inamicului nr. 1, entuziasmat ca la sosirea la Bucuresti, in drumul sau, Potemkin „asigurase deja trei parti din Balcani” (!), asigurare care, pentru noi n-a mai facut doua parale o luna mai tarziu. Asta era politica de incercuire morala nascocita de mintea ministrului de externe al Romaniei.

Revenind la aprilie 1939 si vizita aceluiasi Gafencu la Berlin, Gafencu reda in cartea sa trei declaratii foarte importante si interesante pentru destinul Romaniei, in intalnirile avute cu oficialii germani. Prima este cea a lui Georing: „Aceasta politica, condusa de Londra, este periculoasa, mai ales pentru D-stra. Reich-ul isi aminteste de 1914; el nu va admite niciodata sa se lase incercuit; el nu vrea sa lupte cu lumea intreaga…Daca Romania este prietena noastra, noi o dorim mare si puternica. Daca ea insa participa la politica de incercuire, noi o vom abandona poftelor vecinilor sai unguri si bulgari”. Hitler declara si el: „Ni se atribuie intentia de a vrea sa refac grandoarea Ungariei. Pantru ce as comite o asemenea imprudenta? O Ungarie mare ar putea fi jenanta pentru Reich. Ungurii ne-au aratat totdeauna cea mai perfecta ingratitudine: ei nu au nici o atentie si nici o simpatie pentru minoritatea germana. In ce ma priveste, eu nu mai interesez decat de germanii mei. I-am spus fara ocol contelui Csaki,…, regentului Horty si lui Imredy: minoritatile germane din Romania si Iugoslavia nu vor sa se intoarca la Ungaria; ele sunt mai bine tratate in noua lor patrie. Si ceea ce minoritatile germane nu vor, nici Reichul nu vrea. Evident ar fi o ratiune ca noi sa-i protejam pe unguri; ei au fost alaturi de noi in timpul marelui razboi. Dar aceasta nu este cu totul exact. Noi am fost alaturi de ei, pentru a le veni in ajutor in razboiul pe care Austro-Ungaria il provocase atat de imprudent. Daca as fi fost la putere in 1914, eu nu m-as fi supus pur si simplu ultimatimului Berchtold, Tisza & Co. As fi intervenit in negocierile dintre Austro-Ungaria si Serbia. Era absurd sa fac razboi pentru a salva prestigiul Austro-Ungarei. Batranul imperiu al Habsburgilor era un anacronism, un stat imposibil de aparat. El intetea ura si folosea pe unguri contra romanilor, pe cehi contra germanilor, pe slovaci contra ungurilor si asa mai departe. Iata de ce, cu toata originea mea austriaca eu n-am luptat pentru Austo-Ungaria. Eu am tinut, ca german, sa ma inrolez in armata germana….eu as fi propus impartirea Austro-Ungariei dupa criteriul etnic; germanii la Germania, polonezii la Polonia, serbii la Serbia si romanii la Romania. Principiul nationalitatilor…trebuie sa fie la baza oricarei ordini durabile. Este ratiunea pentru care eu nu ma voi atinge de Romania. Nu voi incuraja nici o revendicare contra ei, atata timp, bineinteles, cat imi va fi permis sa contez pe prietenia ei.” Si (tot Hitler): „Garantiile anglo-franceze nu va vor servi la nimic. Eu cunosc slabiciunea Dv. pentru Franta. Cu totul alta va fi atitudinea mea daca Dv. veti participa alaturi de Soviete la aceasta vasta incercuire a Germaniei pe care o prepara guvernul de la Londra.”

Politica de incercuire a Germanei fusese conceputa de Richelieu si a fost continuata de Mazarin cu scopul de a mentine Germania faramitata intr-o multime de state subventionate de Franta, „chestiunea germana” fiind foarte importanta pentru occidentul european. Napoleon al III-lea isi punea problema, asa cum vedea Tocqueville in „Souvenirs”, daca este in interesul Frantei ca Germania sa ramana impartita (confederatie de puteri independente), cu o Polonie si o Rusie care sa fie intotdeauna in spatele ei, dar recunoscand pericolul pe care Rusia il reprezenta pentru independenta Europei, sau sa favorizeze o unire a popoarelor de rasa germanica, ca o opozitie contra rusilor. Astfel, duelul franco-german, vedem, are vechi state de plata in hegemonia europeana.

(Pamfil Seicaru, „Adevarul trebuie amintit. Politica Romanei. 1933-1944”, Madrid, 24 mai 1980, reeditata Fides, Iasi, 1998)

Din memoriile printului Sturdza aflam ca acestea tatonari ale Germaniei datau chiar dinainte de ’39:

“22 Octombrie 1934- Generalul Hermann Goering, reprezentant al lui Hitler, se prezintă în fata reprezentantului României la Berlin (Petrescu-Comnen). Oferta Germaniei: garantarea tuturor frontierelor, inclusiv cele cu Ungaria si Rusia Sovietică; armament modern pentru fortele armate românesti. Germania nu cere României să renunte la vreuna din aliantele acesteia. Singurul lucru pe care Germania îl cere în schimb este promisiunea ca România să se opună oricăror încercări ale trupelor sovietice de a trece pe teritoriul românesc. Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine al României, care promisese deja Frantei si Cehoslovaciei că va permite trupelor sovietice să treacă prin România în cazul unui conflict european, ascunde raportul lui Petrescu-Comnen si nu-l raportează Guvernului, urmărind să întârzie un astfel de tratat până când ar fi fost prea târziu pentru a mai fi luat în considerare

20 Noiembrie 1934- Informat de autorul acestor rânduri despre trădarea lui Titulescu, Gheorghe Brătianu, liderul Partidului Liberal Dizident, pleacă la Berlin pentru a se întâlni cu Goering. Goering repetă oferta Germaniei, insistând asupra faptului că României nu i se cere să-si abandoneze aliantele. Dorinta Germaniei de a avea asigurarea că trupele sovietice nu o vor putea ataca trecând prin România este atât de serioasă încât propunerea este făcută iar si iar de către Hitler si Goering către atasatii români la Berlin si către Guvernul român până în pragul izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Un ultim refuz al României îl va face pe Hitler să-si schimbe, momentan, atitudinea fată de Rusia Sovietică si să încheie Pactul Ribbentrop-Molotov.

3 Noiembrie 1936- Atasatul militar german la Bucuresti, colonelul Schunke, se prezintă în fata lui Petrescu-Comnen. Reînoieste oferta Germaniei pentru România. Insistă din nou asupra faptului că Germania nu se asteaptă ca România să-si abandoneze vreo aliantă. Germania cere doar ca România să se opună oricărei încercări a sovieticilor de a trece prin tară. Dacă Bucurestiul continuă să respingă prietenia Germaniei, Germania va fi fortată să-si caute aliati în altă parte.

16 Noiembrie 1936- A doua vizită la Berlin a lui Gheorghe Brătianu. Se întâlneste cu Hitler si cu Goering. Ambii insistă asupra necesitătii ca Germania să fie asigurată că sovieticii nu vor putea să treacă prin România fără opozitia românească. Ambii îsi reînoiesc propunerea de a oferi cel mai modern echipament militar trupelor românesti. României nu i se cere să abandoneze vreo aliantă.

20 Februarie 1937- O nouă întâlnire Goering – Petrescu. Goering reinoieste oferta de garantare a tuturor frontierelor românesti si a armamentului pentru armata română. Cu o singură conditie – România să promită să apere frontierele împotriva oricărei încercări sovietice de a trece pe teritoriu românesc. Petrescu-Comnen răspunde că nu îi este permis să discute termeni politici ci doar economici. Goering îi spune că e invitat de Hitler care doreste să confirme personal propunerea Germaniei. Petrescu nu va răspunde vreodată acestei invitatii

20 Martie 1937- Ultima întâlnire dintre Goering si Petrescu. Goering reinoieste propunerea Germaniei si promite armatei române cel mai modern armament si chiar cele mai secrete echipamente. Cu o singură conditie – să promitem că ne vom apăra frontierele. Petrescu declară în numele Guvernului României că România nu va semna vreodată un tratat care i-ar putea aduce greutăti cu Sovieticii. “

http://www.vintageromania.c…

Din “In spatele cortinei de fier. Romania sub ocupatie ruseasca” a lui George Manu, aflam si de ce insista atat de mult Germania ca Romania sa nu permita trupelor rusesti sa traveseze teritoriul romanesc ( in conditiile in care Germania, confruntata cu pericolul rusesc inca din interbelic, cand Viena era cuibul de unde se punea la cale comunizarea Europei, “orasul rosul”):

“…accesul in Occcident nu poate fi asigurat URSS-ului decat prin anexiunea Poloniei. Aceasta conditie prealabila este necesara pentru ca Rusia sa poata culege fructele comunizarii Germaniei.

De asemenea, accesul spre sud, spre Mediterana si spre drumurile marelui comert mondial, ca si accesul catre tarile dunarene din centrul Europei, nu pot fi asigurate pentru Rusia decat daca ea devine stapana teritoriului romanesc. Numai prin Romania Rusia poate sa comunice liber cu satelitii sai slavi din sud, Bulgaria si Iugoslavia, numai prin Romania ea va putea intrebuinta in toate imprejurarile marea cale dunareana , adevarat canal de scurgere pentru exploatarea economica a intregii Europe centrale, pana la Tirol, in Bavaria, in Moravia, adica drumul normal pentru dominarea politica a intregii regiiuni…caile ferate care ar conduce din Rusia catre Sud si catre Mediterana, trec toate prin teritoriul romanesc…Tranzitul rusesc spre bazinul dunarean trece, de asemenea, prin Romania. Calea de acces cea mai naturala este Dunarea, navigabila de la varsare pana la Regensburg. Prin aproape trezeci de porturi romanesti, bulgare, iugoslave, ungare, slovace, austriece si bavareze, toate foarte bine legate cu o retea feroviara…Dunarea prezinta accesul cel mai comod si cel mai putin scump…Gurile Dunarii sunt in puterea Romaniei…Pentru a putea domina politiceste si economiceste Europa si sudul Oriental, Rusia are absoluta nevoie sa fie stapana necontestata a Romaniei…(si) oricine vrea sa opreasca Rusia in tendintele sale expansioniste imperialiste, trebuie sa o opreasca in Romania.”