CD
1.809 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.131.72.85
TREBUIE SĂ FIM PREGĂTITI
De CD
Noua lume globalizată in relatiile economice si culturale va fi o lume in care comunicarea nu va fi limitată doar la traducerea textului dintr-o limbă in alta, ci si la un transfer de cunoastere specific fiecărei culturi, creindu-se astfel poduri cu inevitabile, dar ajustabile distorsiuni care duc la o integrare civilizatională in diversitate.
In prezent dominante cultural si spiritual sunt civilizatiile occidentale si cele orientale, celelate civilizatii trebuie intai să le integreze pe cele două si după aceia să emita mesajul lor prin spectrul comum al infuziei occidental-orientale.
Traficul de idei dintre orient și occident a fost întotdeauna mai mult decât filosofic – o oglindește evoluția civilizației în sine. Din vremea când misionarii iezuiți au adus ceasuri și hărți stelare în China dinastiei Ming sau când filosofii germani au descoperit sanscrita și Upanișadele, întâlnirea culturilor a fost un dans al fascinației și neînțelegerii misteroase.
Gânditorii occidentali au căutat mult timp în Asia înțelepciunea din care propria lor tradiție rațională părea să lipsească. Între timp, orientul a privit înapoi cu un amestec de admirație, ironie și prudență, întrebându-se dacă fervoarea intelectuală a occidentului ar putea vreodată să-și acomodeze propriul simț al echilibrului interior și al integrării spirituale.
Printre numeroasele poduri construite peste acest abis cultural, o mână de gânditori occidentali se remarcă pentru că au transmis gândirea asiatică în imaginația occidentală. Gânditori de la Gottfried Wilhelm Leibniz, Arthur Schopenhauer, Ralph Waldo Emerson și Friedrich Nietzsche până la Carl Jung, Alan Watts și Ken Wilber au jucat fiecare un rol în traducerea ideilor din India, China și Japonia în idiomul Europei și Americii moderne.
Eforturile lor nu au fost simple imitații, ci acte de traducere filosofică – fiecare refractând orientul prin prisma propriului timp, temperament și civilizație.
Totuși, din perspectiva gânditorilor asiatici, acești interpreți occidentali ocupă o poziție ambiguă: celebrați ca punți, dar și criticați ca distorsionatori. Pentru a aprecia modul în care orientul își privește interpreții occidentali, trebuie să vedem atât lumina pe care au transmis-o, cât și umbrele pe care le-au aruncat.
Pe de alta parte asiaticii si-au trimis cei mai dotati elevi sa studieze in unversitatile occidentale din Europa, SUA sau Hawaii(cu universitate cu profesori americani sau europeni). Acesti studenti si-au insusit temeinic cunostintele profesionale dar au absorbit cu nesat cultura noua si deosebita pe care ei au integrat-o prin prisma culturii lor, pastrand totusi si nuante ale pragmatismului occidental pe care le-au exersat cu succes.
Leibniz a fost primul intelectual european important care s-a interesat îndeaproape de civilizația chineză, pe care a cunoscut-o prin corespondența cu misionari creștini europeni staționați în China și prin citirea lucrărilor ale acestora. Se pare că a citit lucrarile lui Confucius in Sinarum Philosophus în primul an de la publicarea acesteia. A ajuns la concluzia că europenii puteau învăța multe din tradiția etică confucianistă.
A reflectat asupra posibilității ca caracterele chinezești pot să fie o formă involuntară a caracteristicii sale universale. Leibniz i-a comunicat împăratului Chinei ideile sale despre sistemul binar care reprezintă creștinismul, sperând că îl va converti. Leibniz a fost unul dintre filosofii occidentali ai vremii care au încercat să adapteze ideile confucianiste la credințele europene predominante.
Atracția lui Leibniz față de filosofia chineză provine din percepția sa că filosofia chineză era similară cu a sa. Istoricul E.R. Hughes sugerează că ideile lui Leibniz despre „substanță simplă” și „armonie prestabilită” au fost influențate direct de confucianism, subliniind faptul că au fost concepute în perioada în care acesta citea Confucius Sinarum Philosophus.
Publicația sa din 1697, “Novissima Sinica” (Cele mai recente noutăti din China), este o colecție de rapoarte ale misionarilor iezuiți din China. Lucrarea își propunea să promoveze un dialog intercontinental între civilizațiile europeană și chineză și să împărtășească știri despre China cu Europa, concentrându-se pe subiecte precum progresele intelectuale și științifice ale țării. Aceasta apăra riturile chinezești și îi onora ca filosofi care descoperiseră independent adevăruri similare cu cele creștine.
El a susținut că gânditorii chinezi descoperiseră concepte teologice, precum Li (principiul/adevărul Cerului) și Shangdi (Dumnezeu), care erau echivalente cu cele din tradiția creștină. El a promovat ideea că progresul intelectual și științific al Chinei ar trebui recunoscut și că o colaborare între Est și Vest era benefică pentru întreaga umanitate.
Schopenhauer a fost primul filosof occidental important care s-a inspirat sistematic din surse indiene și budiste. În „Lumea ca voință și reprezentare”, el a găsit în Upanișade și budism un antidot la idealismul occidental – o recunoaștere a faptului că viața, condusă de dorință, este suferință. Fascinația sa pentru perspectiva tathāgata asupra dukkha i-a oferit un vocabular filosofic pentru ceea ce el considera a fi starea de rău metafizică a Europei.
Pentru cititorii asiatici, budismul lui Schopenhauer a fost convingător, dar incomplet. El a înțeles suferința, dar a ratat eliberarea. Viziunea sa s-a oprit la negație, nu la realizare. În termeni budiști, el a înțeles boala, dar nu și leacul. Totuși, el a deschis calea pentru alții, arătând că metafizica orientală putea vorbi prin rigoarea filosofiei occidentale.
Peste Atlantic, Emerson a absorbit traduceri ale Bhagavad Gitei și ale Upaniṣadelor și a proclamat divinitatea din om ca esență a oricărei religii. Transcendentalismul său s-a bazat în mare măsură pe intuiția Vedāntei conform căreia Ātman (sinele) este identic cu Brahman (absolutul). „Curenții Ființei Universale circulă prin mine”, a scris el, „sunt o parte sau o particulă a lui Dumnezeu”.
Pentru cititorii indieni, democrația spirituală a lui Emerson a fost atât familiară, cât și străină. El a înțeles poezia Vedāntei, dar a filtrat-o prin individualismul protestant. După cum a spus un comentator indian: „L-a făcut pe Vedānte să vorbească cu un accent yankeu”.
Nietzsche, deși nu a citit niciodată texte orientale în profunzime, a ajuns intuitiv la perspective care au rezonat cu sensibilitățile taoiste și budiste. Noțiunea sa de „recurență eternă” și critica sa a absolutismului moral reflectă cosmologia ciclică atât a Indiei, cât și a Chinei. Filosofi japonezi ai școlii de la Kyoto, precum Nishitani Keiji, au abordat ulterior nihilismul lui Nietzsche ca o punte către vidul zen (sunyata), văzând în el un tovarăș de drum care recunoștea moartea certitudinilor metafizice, dar căuta totuși să afirme viața.
Pentru mulți din Asia, Nietzsche a exemplificat o minte occidentală care se îndrepta spre nondualism, dar încă prinsă în poziția eroică a eului individual.
Acolo unde înțelepții taoiști se dizolvă în fluxul Căii, „Superioarele” lui Nietzsche stă deoparte, sfidător și singuratic. El a văzut vidul, dar a refuzat să cadă în el.
Liberalismul, individualismul si egocentrismul progresist al gandirii occidentale sunt remarcate de orientali ca piedici puternice in calea unei comuniuni de gandire pe cand filozofia orientală dedicată binelui comun se axează pe comunitate si diferite parghii de ierarhizare orizontală a valorii si puterii.
Carl Jung a fost probabil primul gânditor occidental care a luat în serios simbolurile orientale în termenii săi proprii. Implicarea sa în „Secretul florii de aur”, un manual de meditație taoistă, și comentariile sale despre Kundalini Yoga și budismul tibetan, i-au modelat psihologia individului. Jung considera mandala ca un arhetip al integrității psihice, oglindind unitatea căutată în contemplarea orientală.
Încadrarea lui Jung a filosofiei orientale în termeni psihologici poate fi privită atât ca o limitare, cât și ca o necesitate istorică. Scriind pentru un public european științific și sceptic, el a folosit limbajul psihologiei ca o punte pentru a păstra perspectivele budismului și hinduismului într-o epocă a gândirii empirice.
Interpretarea sa a iluminării ca formă de individualizare nu a fost o încercare de a reduce spiritualitatea, ci de a o traduce într-un discurs pe care mediul academic occidental l-ar putea lua în serios. În cadrul acestor constrângeri, abordarea lui Jung a reprezentat un act remarcabil de mediere culturală.
In contrast cu eforturile marilor ganditori europeni de a se apropia de gandirea orientală in propriile ei termene ministrul invatamantului din Romania, Daniel David anuntă cu suspectă mandrie că: “au apărut schimbări majore în profilul psihocultural al României între 2015 și 2023. Am trecut la individualism.”
Cercetătorii asiatici au admirat și criticat abordarea lui Jung. El a deschis ușile occidentale către inconștientul spiritual, dar prin traducerea realizării yoghine în proces psihologic, a riscat să reducă transcendența la terapie.
Taoismul său a devenit un echilibru interior al personalității, mai degrabă decât dizolvarea sinelui în Dao. Totuși, influența lui Jung în Japonia, India și China rămâne profundă; limbajul său al arhetipurilor a devenit un punct de întâlnire între psihologie și meditație.
„Siddhartha” de Hesse și „Filosofia perenă” de Huxley au popularizat misticismul asiatic pentru cititorii moderni. Ambii bărbați au văzut în spiritualitatea orientală un antidot la alienarea modernității industriale. Hesse a căutat unitatea râului dincolo de doctrină; Huxley a adunat o antologie globală de perspective mistice între diferite credințe.
Cu toate acestea, cercetătorii asiatici observă adesea că implicarea lor a fost selectivă. Au extras nucleul mistic, dar au ignorat disciplinele (ritual, linie genealogică și soteriologie) care susțin aceste tradiții. După cum a remarcat odată Swami Prabhavananda despre Huxley, „El înțelegea versurile cantului, dar nu și muzica”.
Alan Watts a adus Zen și taoismul în cultura populară occidentală cu o elocvență de neegalat. Pentru milioane de oameni, el a fost vocea Orientului – urban, jucăuș și eliberator. Cu toate acestea, printre savanții și călugării asiatici, el rămâne o figură controversată. El a democratizat introspecția, dar a trivializat practica.
Este greu să aduci sacrul la nivelul de intelegere al vulgului.
Zen-ul său a fost instantaneu, Dao-ul său fără efort. Totuși, mulți recunosc că Watts a făcut ceea ce puțini academicieni au putut: a făcut nondualitatea accesibilă unui Occident dezamăgit. După cum a glumit un observator japonez, „Watts nu a fost un maestru Zen – dar totusi a deschis poarta”.
„Tao-ul fizicii” (1975) de Capra a marcat prima încercare majoră de a corela fizica modernă cu metafizica orientală. El a văzut paralele între indeterminarea cuantică și paradoxul taoist, între relativitate și vidul budist.
În mod ironic, pe măsură ce Asia a internalizat știința occidentală, Occidentul a început să redescopere holismul asiatic. Fizica cuantică, teoria sistemelor și ecologia au subminat reducționismul care ne dominase de la Newton încoace.
Fizicianul Fritjof Capra a comparat în mod explicit interdependența cuantică cu conceptul budist de pratitya-samutpada – originare dependentă. Biologi precum Rupert Sheldrake și neurocercetătorii care studiază meditația au găsit ecouri ale Vedanta și taoismului în cercetările lor.
Cercul se închidea: știința redevenise metafizică.
Pentru intelectualii asiatici, aceasta a fost o convergență măgulitoare, dar superficială: asemănarea era poetică, nu ontologică. Totuși, opera lui Capra a contribuit la reabilitarea gândirii orientale în era științifică, arătând că vechea înțelepciune putea vorbi în noul limbaj al sistemelor și energiei.
Ken Wilber a adoptat o abordare mai sistematică. „Teoria sa integrală” a căutat să unifice știința, psihologia și spiritualitatea într-o singură „Teorie a Totului”. Inspirându-se din Aurobindo, budism și teoria sistemelor, Wilber a construit o hartă elaborată a evoluției conștiinței.
Criticii asiatici, însă, l-au acuzat că reduce realizarea la cunoaștere și iluminarea la stadiul de dezvoltare. Filosofi indieni precum Kundan Singh și Debashish Banerji observă că Wilber psihologizează ascensiunea yoghină a lui Aurobindo, transformând devenirea spirituală într-o scară intelectuală.
Integrarea de către Ken Wilber a spiritualității orientale și a psihologiei occidentale îi acordă primei un loc privilegiat într-un cadru de dezvoltare. Totuși, modelul său presupune că maturitatea psihologică precede iluminarea – o viziune care nu este împărtășită de multe tradiții orientale.
Pentru Advaita Vedānta sau Zen, trezirea nu este punctul final al terapiei, ci recunoașterea directă a integrității originale. În acest sens, scara lui Wilber către transcendență contrastează cu perspectiva orientală conform căreia nu există o scară de urcat. Sinteza sa, deși inovatoare, reflectă un impuls occidental de a structura ceea ce multe căi orientale consideră deja complet.
Filosoful olandez Gabriel van den Brink oferă o reflecție europeană modernă asupra acestei convergențe. El susține că știința occidentală, în căutarea preciziei, s-a separat în mod accidental de sens. Metoda empirică excelează în descrierea măsurabilului, dar exclude calitativul – chiar domeniul în care odinioară religia și metafizica locuiau.
Van den Brink solicită un „naturalism transcendent” care să restabilească uimirea și valoarea studiului vieții, o poziție care rezonează puternic cu tradițiile asiatice. În China și India, natura nu a fost niciodată neutră din punct de vedere al valorilor; a cunoaște a însemnat întotdeauna și a fi.
De la fascinația lui Schopenhauer pentru Upanișade până la hărțile integrale ale lui Wilber, relația Occidentului cu Orientul a fost atât revelatoare, cât și distorsionantă. A adus milioane de oameni către noi forme de înțelegere, dar a simplificat și profundul.
Opera acestor interpreți s-a desfășurat în cadrul unei transformări mult mai ample – ascensiunea globală a științei naturale occidentale. Dacă filozofii au tradus spiritualitatea orientală în categorii occidentale, știința a tradus cosmosul însuși în materie și lege.
Occidentul modern nu a reinterpretat doar Orientul; a redefinit realitatea.
În timp ce viziunile tradiționale chineze și indiene asupra lumii vedeau universul ca un organism infuzat cu viață, știința occidentală a introdus o nouă metafizică: lumea ca mecanism.
Natura nu mai era un proces viu (ziran în chineză, prakṛti în sanscrită), ci un obiect de măsurare și control. Această schimbare a contestat cosmologiile spirituale ale Asiei și a forțat civilizațiile sale să-și regândească relația cu cunoașterea.
În China, cosmosul clasic era un câmp de qi – suflul vital/energie care animă toate lucrurile. Cunoașterea însemna armonizarea cu Dao, nu disecarea lui. Când astronomii iezuiți au introdus mecanica occidentală în secolul al XVII-lea, chinezii au admirat precizia lor, dar nu au înțeles încă implicațiile lor metafizice.
Abia în secolul al XIX-lea, sub presiunea militară și colonială, știința a devenit sinonimă cu supraviețuirea națională. Reformatorii au inventat maxima „Învățarea chineză pentru esență, învățarea occidentală pentru aplicare”, sperând să păstreze ordinea morală confucianistă, adoptând în același timp tehnica științifică.
Treptat, însă, această distincție s-a erodat. Viziunea mecanicistă asupra lumii a început să înlocuiască cosmologia organică daoistă. Qi a devenit „energie”, yin-yang a devenit „dualitate”, iar Raiul (Tian) și-a pierdut rezonanța morală. Până în secolul al XX-lea, dialectica marxistă înlocuise echilibrul daoist ca cosmologie oficială a Chinei – un Dao(o cale) secular al istoriei.
Nicio țară nu simbolizează Epoca Muncitorilor mai complet decât China. Etica sa confucianistă de disciplină, ierarhie și armonie colectivă a produs cea mai remarcabilă transformare industrială din istorie. În patru decenii, a scos aproape un miliard de oameni din sărăcia extremă, a construit megalopolisuri peste noapte și a devenit temelia fabricii lumii.
Acest succes reflectă virtuți potrivite unei ere a producției: planificare, diligență, colectivism. Dar chiar trăsăturile care au alimentat ascensiunea Chinei o pot proiecta într-o lume post-muncă. Confucianismul oferă un cadru moral pentru ordinea socială, nu pentru explorarea existențială. Le spune oamenilor cum să se comporte, nu de ce există.
În acest sens, China reprezintă perfecțiunea – șidezvoltarea – Epocii Muncitorilor. A stăpânit domeniul exterior al coordonării și producției, dar rămâne oare mai puțin pregătită pentru căutarea interioară a sensului care va defini secolul următor.
Spre deosebire de majoritatea civilizațiilor, China nu a separat niciodată metafizicul de banal. Cotidianul și divinul s-au împletit întotdeauna – de la meditația dinaintea meselor până la ritualurile care marchează trecerea timpului. Această integrare se poate dovedi decisivă într-o eră post-muncă, când oamenii caută coerența mai degrabă decât consumul.
Noua eră nu va respinge știința și tehnologia, ci le va integra într-o sinteză spirituală mai largă. Mașinile vor îndeplini rutinele supraviețuirii; oamenii se vor îndrepta către preocupări creative și contemplative, intr-un sistem în care abundența materială susține explorarea interioară.
Această viziune asupra lumii anticipează ceea ce futuristii numesc acum „Economia Sensului”. Pe măsură ce automatizarea face producția ușoară, valoarea se mută de la lucruri la experiențe, de la proprietate la conștientizare. Creativitatea, empatia și înțelepciunea – calități rezistente automatizării – devin noile valute.
Într-o lume în care inteligența artificială poate gândi mai bine, dar nu și înțelege, tradițiile Chinei oferă cadre pentru înțelegere – cum să observi, să interpretezi și să trăiești conștient.
Aceasta ar putea deveni cea mai valoroasă abilitate dintre toate.
Dacă moștenirea spirituală a Chinei si Indiei va deveni o resursă universală, va trebui să depășescă granițele credinței și identității.
Scepticii ar putea argumenta, de asemenea, că spiritualitatea nu poate înlocui guvernarea sau inovația. Lumea are încă nevoie de infrastructură, tehnologie și cooperare globală – domenii în care China și Occidentul păstrează avantaje enorme.
În India, întâlnirea a fost mai degrabă filozofică decât instituțională. Britanicii au adus educația, tehnologia și raționalismul occidental, prezentându-le ca semne de superioritate. Gânditorii indieni au răspuns prin traducerea spiritualității în idiomuri științifice. Swami Vivekananda a numit yoga „știința conștiinței”, în timp ce Sri Aurobindo a reinterpretat evoluția ca auto-manifestare a Divinului în materie.
Această sinteză a inspirat atât admirație, cât și critică. Pe de o parte, i-a împuternicit pe indieni să-și vadă tradițiile ca fiind compatibile cu modernitatea; pe de altă parte, a riscat să reducă transcendența la psihologie.
Curriculumul colonial a separat învățarea sanscrită de știința modernă, lăsând o conștiință divizată – empirică la exterior, spirituală în interior. Până în ziua de azi, India oscilează între raționalismul din Silicon Valley și idealismul upanisadic.
Din perspectiva asiatică, modelul este clar: Occidentul ia adesea perlele din templu și le transformă în bijuterii cu propriul design – frumoase, dar scoase de pe altar.
Totuși, acest schimb nu a fost unidirecțional. Și gânditorii orientali au absorbit raționalismul, știința și modernitatea occidentală, remodelându-și tradițiile spirituale în filozofii globale.
Astăzi, dialogul continuă nu ca imitație, ci ca transformare reciprocă.
Confucienii chinezi vorbesc despre etica ecologică în conversație cu știința climatică; fizicienii indieni se bazează pe metafore vedantice pentru a explora conștiința; călugării budiști colaborează cu neurocercetătorii pentru a studia meditația.
Dacă prima întâlnire Est-Vest a fost o chestiune de traducere, următoarea trebuie să fie una de integrare culturală. Știința, cu toată puterea sa, nu poate explica de ce universul evocă uimirea. Spiritualitatea, cu toată înțelepciunea sa, nu poate ignora rigoarea cercetării empirice.
Între cele două se află posibilitatea unui umanism reînnoit – unul care unește intelectul și intuiția, analiza și admirația.
Pe măsură ce secolul XXI se desfășoară, centrul de greutate global – economic, industrial, politic și cultural – se deplasează în mod inconfundabil spre Asia. Ceea ce a fost numit odată „periferia” lumii moderne devine acum nucleul acesteia.
China, India, Japonia, Coreea și națiunile ASEAN reprezintă împreună mai mult de jumătate din populația lumii și o parte din ce în ce mai mare din inovația, producția și influența sa culturală. Aceasta nu este doar o schimbare a bogăției sau a puterii, ci o reechilibrare a civilizației după cinci secole de dominație occidentală.
Așa-numitul Secol Asiatic nu este condus de o singură ideologie sau imperiu. Puterea sa constă într-o sinteză complexă: capacitatea de a îmbina știința și tehnologia modernă cu tradiții spirituale și etice durabile, înrădăcinate în gândirea confucianistă, budistă și hindusă. Aceste societăți redescoperă modalități de a combina raționalitatea economică cu constrângerea morală, inovația cu continuitatea și participarea globală cu înrădăcinarea culturală.
Pentru Occident, înțelegerea acestei transformări nu este opțională – este existențială.
Reflexele universalismului și ale îndrumării morale care au modelat modernitatea occidentală nu mai sunt suficiente. Noua lume multipolară necesită alfabetizare culturală, nu conversie; dialog, nu dominație.
Pentru a înțelege renașterea asiatică este nevoie să ascultăm nu doar economiștii și inginerii săi, ci și filozofii, poeții și înțelepții săi.
Adaptarea culturală și distorsiunea sunt procese strâns legate, dar nu identice. Adaptarea are loc atunci când ideile sunt rearticulate pentru a se potrivi limbii și viziunii asupra lumii a unei alte culturi, păstrându-le sensul esențial, făcându-le în același timp inteligibile pentru noile audiențe.
Distorsiunea, în schimb, transformă sursa atât de complet încât aceasta devine de nerecunoscut față de originea sa.
Linia fină dintre cele două constă în intenție și conștientizare: adaptarea caută dialogul, distorsiunea caută dominația.
Mulți interpreți occidentali ai gândirii orientale au mers pe această linie – unii traducând cu sensibilitate, alții suprascriind chiar tradițiile pe care sperau să le ilumineze.
Filosofia comparată riscă inevitabil reducerea. Pentru a face ca tradițiile largi să fie conversate, gânditorii trebuie să simplifice, dar simplificarea excesivă ascunde profunzimea ambelor părți. Sub aparentele binarități ale rațiunii și intuiției, științei și spiritului, atât Orientul, cât și Occidentul s-au luptat mult timp cu aceleași întrebări umane despre conștiință, libertate și realitate. Ceea ce diferă este accentul, prioritatea sau atitudinea nu esența.
Dacă secolul al XIX-lea a aparținut Europei, iar secolul al XX-lea Americii, secolul al XXI-lea ar putea aparține Asiei.
Promisiunea sa mai profundă constă în restabilirea echilibrului: între materie și spirit, progres și armonie, intelect și intuiție. În acest echilibru, lunga conversație dintre Est și Vest ar putea deveni în sfârșit o trezire comună.
Diversitatea și cultura argumentativă a orientului – unde coexistă sfinți, oameni de știință și sceptici – asigură conditia pentru a dezvolta o formă plurală și pragmatică de spiritualitate, potrivită pentru o eră tehnologică care ne asteaptă.
A se vedea si:: https://ioncoja.ro/occidentul-si-china-pe-deplin-compatibile
Atlanta 25 octombrie, 2025
OPERA ITALIANĂ ȘI CENZURA
De CD
Piesa lui Lessing, „Nathan cel Înțelept”, a fost interzisă la Viena în 1779. Faimoasa operă a lui Mozart, „Răpirea din Serai”, a fost inspirată de „Nathan cel Înțelept” de Lessing, iar Mozart a fost, la rândul său, cenzurat la Viena pentru această intervenție politică. Din acest motiv, toate operele lui Mozart au fost scrise în limba italiană (operele sale anterioare fiind în germană) de atunci încolo, lui Mozart i s-a permis să scrie opere doar pentru un public italian, după ce a fost interzis la Viena in limba germană.
În 1782, împăratul Iosif al II-lea a emis Edictul Toleranței, care, a fost o declarație care prevedea că membrii oricărei religii nu trebuiau persecutați pentru că se implicau în practicile și tradițiile lor religioase, o măsură curajoasă la vrea aceea.
Practic, împăratul Iosif al II-lea încerca să intervină în multe aspecte politice și culturale în această perioadă, iar inițiativele erau bune. Mozart este invitat să-l ajute pe Iosif al II-lea în acest sens, sub forma operei „Răpirea din Serai”. Opera urma sa influenteze pe fiul Ecaterinei cea Mare, care urma să vină în Austria pentru a încerca să-l convingă pe Iosif al II-lea să intre într-un război cu Imperiul Otoman. „Răpirea din Serai” a lui Mozart a fost o intervenție subtilă în această încercare rusă de a determina Austria să intre în război cu Imperiul Otoman.
Iosif al II-lea pare destul de bine intentionat, vorbește despre cum toți oamenii sunt egali de la naștere, iar acesta este un lucru foarte rar pentru un împărat la acea vreme. El încerca o intervenție culturală la Viena prin intermediul operei, deoarece opera italiană era destul de importantă la acea vreme, Boccaccio și Dante jucaseră un rol important în promovarea limbii italiene, astfel încât Renașterea să poată prinde contur, iar acest lucru a permis apariția ulterioară a operei italiene, larg răspandită in Europa.
Opera italiană a fost folosită ca instrument educațional și cultural pentru toate nivelurile societății. Așadar, împăratul Iosif al II-lea a recunoscut nevoia acestui lucru în teatrul german și a lansat Teatrul Național German cu proiectul „Nationalsingspiel”, unde se urma să se predea limba germană modernă pentru a cânta corect.
Această idee l-a entuziasmat foarte mult pe Mozart, fiind el însuși german. Există numeroase dovezi că Mozart a făcut parte din cercurile republicane.
În vara anului 1721, Mozart, în vârstă de 25 de ani, a fost ales de împăratul Iosif al II-lea pentru a pune în scenă opera „Răpirea din serai” cu ocazia vizitei de stat critice a Marelui Duce rus Paul, fiul Ecaterinei cea Mare. Aceasta a fost o victorie permanentă dar nu si definitivă pentru Mozart din punct de vedere politic și cultural, punerea în scenă a acestei opere a fost extrem de populară.
Cercetătorul independent David Shavin scrie: „Ceea ce a afirmat Mozart prin acțiunile pe care le-a scris pentru Pașa a fost că liniile genealogice nu determinau moralitatea. – https://independent.academia.edu/DShavin
Calitățile «dragostei creștine» și ale «dispensației» erau calități capabile să apară în diverse ramuri ale umanității, nu se limitau la liniile genealogice aristocratice Opera a zguduit Viena și Europa la fel cum «revolutia/teza americană» zguduia structura relațiilor politice europene.”
În următorii nouă ani din viața lui Mozart, „Răpirea din serai” a fost interpretată în peste 40 de orașe din toată Europa și, prin urmare, a fost un succes masiv.
Tot Shavin continuă:„Influența lui Lessing este deosebit de clară în Răpirea din Serai. În lecția sa ecumenică – că rațiunea guvernată de cea mai înaltă formă de iubire rezolvă cele mai mortale conflicte politice și strategice – opera reflectă puternic dialogul dintre creștini, evrei și arabi din piesa lui Lessing, Nathan cel Înțelept. Mozart nu numai că savura piesele lui Lessing; el a studiat de fapt mintea lui Nathan, prietenul de-o viață al lui Lessing.
Mozart deținea un exemplar al dialogului socratic al lui Mendelssohn, “Phaedon sau Despre nemurirea sufletului”, care circula la Viena gratie Fannyei Arnstein, o asociată atât a lui Lessing, cât și a lui Moses Mendelssohn.
Moses Mendelssohn a fost bunicul compozitorului Felix Mendelssohn (1809-47), iar Fanny Arnstein a fost strămătușa sa.
Mozart, chiar în perioada în care a compus Răpirea, a locuit cu familia Arnstein. „un creștin printre vreo douăzeci de evrei! Volkmar Braunbehrens, autorul operei „Mozart la Viena”, are pe deplin meritul pentru că a atras atenția asupra acestei situații remarcabile. Ce discuții au avut loc în acea casă despre „Fedonul” lui Moses Mendelssohn, „Nathan cel Înțelept” al lui Lessing și compoziția operei „Răpirea”, nu putem decât să ne imaginăm.”
Shavin continuă: „Un conducător al numeroaselor principate care alcătuiau Germania fragmentată, ducele Karl Eugen de Württemberg, era deosebit de interesat să stingă acest incendiu. Karl Eugen are rolul dubios de a fi dușmanul cauzelor celor mai mari doi artiști ai epocii sale – Friedrich Schiller și Wolfgang Amadeus Mozart.”
Cu cinci ani înainte, Karl Eugen se distinsese prin faptul că l-a închis pe poetul și muzicianul curții sale, Christian F.D. Schubart, pentru o vină nespecificată și fără efortul unui proces. În 1776, Schubart fusese „prea franc” în ceea ce privește vânzarea compatrioților săi germani monarhului britanic ca carne de tun împotriva coloniilor americane.
Schubart fusese directorul muzical al curții și al teatrului din Stuttgart. Condamnarea lui Schubart a fost exemplul viu al politicii Ducelui. Abia unsprezece ani mai târziu, Ducele a cedat presiunilor politice și l-a eliberat pe Schubart din închisoare. Schubart s-a bucurat de doar patru ani de libertate înainte de moartea sa. Astăzi vocea sa trăiește în cadrul glorios al poemului său „Die Forelle” („Păstrăvul”), pus pe muzică de Franz Schubert.
Karl Eugen a lucrat mână în mână cu soțul nepoatei sale, Marele Duce rus Paul, în încercarea de a-i captura pe Joseph și pe austrieci, cu manevre care au inclus multiple alianțe matrimoniale. În timpul călătoriilor lui Karl Eugen spre est, de la Stuttgart la Viena, alături de ducele Paul, Friedrich Schiller, chirurg militar atașat unuia dintre regimentele sale, s-a îndreptat în secret spre nord, la Mannheim.
Acolo, în ianuarie 1782, prima sa piesă, „Tâlharii”, bazată pe o povestire a prizonierului politic Schubart, a fost pusă în scenă de teatrul de limbă germană unde, cu doar patru ani mai devreme, Mozart încercase experimentul său în limba germană, Semiramida. În timp ce lupta din jurul punerii în scenă a operei „Răpirea” de Mozart continua la Viena în 1782, prima dramă a tânărului poet republican Friedrich Schiller se desfășura pe o cale paralelă.
Așadar, francezii luptau alături de americani în timpul Revoluției Americane împotriva britanicilor, iar germanii erau folosiți drept carne de tun pentru Imperiul Britanic. Luările de cuvânt ale lui Christian Schubart împotriva acestui lucru au primit un mare sprijin din partea unor artiști precum Franz Schubert și Friedrich Schiller, care au scris prima sa piesă, „Tâlharii”, bazată pe tirania reală a Ducelui Karl Eugen, demonstrând din nou că cei mai buni artiști germani, inclusiv Mozart, luau o poziție publică împotriva imperialismului și tiraniei și susțineau mișcarea republicană și libertatea poporului.
Schiller avea să fie, de asemenea, arestat de forțele Ducelui Karl Eugen la întoarcerea sa din Mannheim, care era un centru al politicii republicane americane. Mozart avea să petreacă, de asemenea, mult timp în Mannheim. Când Schiller a fost eliberat din închisoare, i s-a spus că va trebui să prezinte oricare dintre lucrările sale viitoare Ducelui Karl Eugen, din cauza naturii politice a primei sale piese, „Tâlharii”, care era o critică clară la adresa Ducelui Karl Eugen și a încarcerării ilegale a lui Christian Schubart.
Schiller reușește să scape la Mannheim, centrul politic în sprijinul republicanismului american, în timp ce ducele Karl Eugen era plecat, Schiller s-a întors în această regiune sub tirania lui Eugen.
Așadar, din nou, este foarte clar că acești artiști germani, care sunt clasificați în mod greșit si tendentious drept „romantici”, erau de fapt artisti neoclasici, foarte angajati politic, ceea ce se reflecta în arta lor reală și în sprijinul mișcării republicane inspirate de Revoluția Americană.
„Tâlharii” a fost prima piesă a lui Schiller. Verdi transformă piesa lui Schiller, „Tâlharii”, într-o operă, alături de multe alte piese de Schiller și Shakespeare.
„Răpirea din serai” a fost un succes imens, dar există și o mulțime de operațiuni care încep în jurul împăratului Iosif al II-lea ca urmare a acestei intervenții reușite împotriva războiului cu Imperiul Otoman.
Iosif al II-lea a continuat cu intervențiile sale politice, dar a început să ezite în ceea ce privește intervențiile sale culturale, fără să-și dea seama că tocmai intervențiile culturale erau cu adevărat în centrul oricărui tip de schimbare pe care dorea să o aducă în bine.
Astfel, chiar dacă „Răpirea din serai” a fost un succes imens pentru Mozart, Iosif al II-lea nu îi oferă lui Mozart prea multe oportunități mai târziu să facă mai multe astfel de intervenții de calitate.
Johann Valentin Gunther, care a fost practic cel mai apropiat consilier al împăratului Iosif al II-lea, a fost, de asemenea, foarte apropiat de Mozart și de rețelele lui Mozart. Gunther ajunge să fie arestat în același timp cu arestarea lui Schiller, Schiller fiind eliberat în două săptămâni, dar Gunther a rămas în închisoare toată vara. Până la eliberare, Iosif al II-lea era sfătuit să creadă că nu poate avea încredere în Gunther.
Acest lucru nu a făcut decât să-l expună și mai mult pe Iosif al II-lea la operațiuni și dezinformări ulterioare.
Filonul cultural german, care a avut atât de mult succes cu intervenția sa prin „Răpirea din Serai”, ajunge să fie oprit din cauza dezorganizării lui Iosif al II-lea.
Mozart a început să preia pe cont propriu proiecte de operă germană, cu sau fără comandă, explicându-i tatălui său că lipsa de angajament a nobilimii nu-l va descuraja. După succesul „Răpirii din Serai”, era gata să producă opere pe cheltuiala proprie și să culeagă profiturile.
În 1783, însă, Antonio Salieri a devenit șeful Teatrului Național, punând capăt experimentului său „german”. Acest lucru este deosebit de interesant, deoarece Pușkin va scrie faimoasa sa nuvelă despre „Mozart și Salieri”, unde, în interpretarea lui Pușkin, Salieri dorește să-l distrugă literalmente pe Mozart, iar numele lui Salieri va rămâne pentru totdeauna infam in istorie.
Friedrich Schiller, care a trăit în aceeași perioadă cu Mozart, va continua acest curent german în dramaturgie, însă compozitorul italian de operă Giuseppe Verdi va fi cel care va pune operele lui Schiller pe scena operei. A existat un act conștient de a nu permite acest lucru pentru limba germană, deoarece astfel de lucruri erau asociate cu idei politice, în special republicane, și, prin urmare, cenzura era atât de puternică la acea vreme în Germania și Austria. Dar operele lui Schiller vor ajunge in schimb pe scena operei în limba italiană.
Împăratul Iosif al II-lea este derutat în lupta sa culturală își retrage din păcate sprijinul pentru Mozart, crezând că intervenția sa politică va avea mai multe șanse de succes dacă va continua să joace jocul cenzurii culturale la care era tot mai presat să o facă. Mozart lucra acum la piesa „Nunta lui Figaro” a lui Pierre Beaumarchais pentru scena operei germane, Beaumarchais fiind un alt susținător republican american.
Piesa lui Beaumarchais, „Bărbierul din Sevilla”, făcuse deja o tranziție cu succes la opera lui Giovanni Paisiello, înainte de celebra operă a lui Gioachino Rossini. „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais, cu tratarea sa sinceră a conflictului de clasă, a fost inițial interzisă la Viena. Împăratul Iosif al II-lea a declarat că „întrucât piesa conține multe aspecte inacceptabile, mă aștept ca cenzorul fie să o respingă complet, fie cel puțin să facă astfel de modificări încât să fie responsabil pentru reprezentarea acestei piese și pentru impresia pe care o poate face”, lucru pentru care evident nu dorea să fie responsabil.
Cenzorul austriac avea să interzică în cele din urmă o reprezentare în versiune germană a piesei. Libretistul lui Mozart reușise să obțină aprobarea oficială a împăratului pentru o versiune operistică, dar aceasta nu a fost niciodată interpretată la Viena și nici în limba germană, ci în Italia, după ce a fost tradusă din germană în limba italiană pentru scena de operă.
Opera a fost una dintre cele trei colaborări legendare dintre Mozart și Da Ponte Nunta lui Figaro, Don Giovanni și Cosi fan tutte. Întrucât Mozart putea pune in scena doar în Italia operele dorite, deși si aici încă trebuia să treacă de o anumită cenzură si avea nevoie de un libretist italian. Da Ponte a fost unul dintre cei mai mari scriitori italieni pentru transformarea pieselor de teatru în opere, păstrând în același timp sufletul dramei.
Da Ponte a reușit să transforme piesa într-un libret în 6 săptămâni, rescriindu-l într-o italiană poetică, deși, din păcate, pentru a îmbuna cenzura, a trebuit să elimine unele dintre componentele politice mai grele. În special, Da Ponte a înlocuit discursul culminant al lui Figaro împotriva nobilimii ereditare, care se afla în piesa originală, cu o arie la fel de furioasă dar împotriva… „soțiilor infidele”.
Libretul a fost aprobat de împăratul Iosif al II-lea înainte ca Mozart să compună vreo muzică. Compania Imperială Italiană de Operă i-a plătit lui Mozart 450 de florini pentru lucrare, aceasta fiind de 3 ori salariul său anual pe vremea când lucrase ca muzician la curte în Salzburg. Da Ponte a fost plătit cu 200 de florini.
David Shavin mai scrie: „Opera „Fidelio” de Beethoven, interpretată în limba germană, ar fi răspunsul la această situatie. Din păcate, nu se întâmplau prea multe în afara acestui succes pentru opera germană și, din păcate, aceasta a fost singura operă a lui Beethoven. El lucra si la o operă despre Macbeth, pentru care avem o parte din partiturile muzicale, dar aceasta nu a fost niciodată finalizată.”
„Fidelio” de Beethoven a fost extrem de politică și s-a bazat în mod clar pe închisoarea marchizului de Lafayette, care a fost închis în Austria și a cărui soție și fiice veniseră să locuiască cu el în timp ce acesta se afla în închisoare. În cele din urmă, a fost eliberat din închisoarea austriacă. Marchizul de Lafayette a fost în fruntea apărării republicanismului american in și încerca să aducă republicanismul și în Franța.”
Și astfel lui Beethoven i-se joacă opera „Fidelio”, care este în mare măsură un comentariu la această încarcerare ilegală a lui Lafayette. Și există o scenă foarte emoționantă în „Fidelio” numită „Corul prizonierilor”. Verdi a compus o scenă similară în opera sa „Nabucco”, cu un cor de sclavi evrei.
În „Corul prizonierilor” de Beethoven, aceștia sunt prizonieri politici din Austria, majoritatea fiind închiși pe viață.
Faptele istorice de mai sus sunt o demonstrație coerentă a unei colaborări istorice între oamenii de cultura din natiuni diferite, dar și ceva superior și anume o dragoste pentru Înțelepciune, o dragoste pentru Adevăr, o dragoste pentru Dreptate, dragoste ce i-a insufletit si pe Socrate și pe Platon, ei fiind uniți toti într-o cauză comună.
Această Armonie a Culturilor a avut loc într-adevăr în mod istoric și, prin urmare, este capabilă să se întâmple din nou, trebuie doar să deschidem ochii cu mai multă incredere la această posibilitate, chiar dacă oglinda spirituală a culturii si gandirii noastre se află la celălalt punct cardinal, ce dă semne viguroase de reinstituire in postura celestială a păcii si stabilitătii.
Aceste evenimente prefigurează suita de măsuri “culturale” care au venit după Congresul de la Viena. 1815 Vezi si “concertul Europei Patea I & II – https://ioncoja.ro/concertul-europei-radaciniile-revolutilor-de-culoare-revolutiile-culturale-kontra-kultura
Atlanta 11/23/2025
REPUBLICA SI DEMOCRATIA
De CD
Termenul latin res publica era incompatibil cu ideea de putere absolută a oricărui individ sau grup asupra cetățenilor. Caracteristica esențială a unei res publica este libertatea, care însemna eliberare de controlul arbitrar al altuia și absența unei dominații monarhice asupra corpului politic.
O republică este un stat în care puterea politică aparține poporului, un stat suveran unic, entitățile statale subnaționale care au structure statale alese prin vot.
Adevăratele principii ale unei republici, structura morală a unei societăți, înfloresc în principal în rândul oamenilor prin intermediul culturii si in special prin cunoasterea figurilor sale literare, ce pot ele insele să devină eroice exemple.
Socrate, Platon și Cicero și-au dedicat viața apărării moștenirii republicane/prometeice a Atenei și Romei înainte ca oricare dintre aceste societăți să se prăbușească din Democratie în Imperialism într-o dinamică corupătoare a Evului Întunecat care să prospere din sistemele stăpân-sclavi.
Întrucât Roma cu cele 7 coline ale ei a fost isi ea dedicată conceptului de republică, este necesar să mentionam ca Roma a avut si ea 7 regi si este important să trecem în revistă câteva aspecte importante ale conceptului de monarhie nedinastica este interesant că sistemul regilor de la Roma nu s-a bazat niciodată pe principiul ereditar, iar regele era cineva votat de Senat. Roma a început ca un regat din 753 î.Hr. până în 509 î.Hr.
Cei 7 regi au fost: Romulus, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius, Tarquin cel Batran, Servius Tulius si Tarquin cel Mândru.
În cazul lui Ancus, el alesese si propusese ca urmas un fiu adoptiv, nu unul dintre propriii săi fii. Iar acest fiu adoptiv, Tarquin, a ajuns să devină rege, a domnit timp de 30 de ani și a fost ucis la bătrânețe de cei doi fii naturali ai lui Ancus, care doreau tronul pentru ei și descendența lor.
Se poate observa că deja începe să apară o problemă în ceea ce privește menținerea celor mai drepți, mai merituoși în poziții de conducere. Tarquin ajunge, de asemenea, să aleagă un fiu adoptiv, nu unul dintre propriii săi fii, Servius Tulius, care devine rege pentru încă vreo 30 de ani.
Servius este, de asemenea, ucis la bătrânețe, într-o demonstrație publică foarte sângeroasă, de către fiii lui Tarquin cel Bătrân, împreună cu propria-i fiică, care se căsătorise cu unul dintre acești fii.
Servius Tulius, pentru a înrăutăți lucrurile pentru cei care au început să susțină ideea unei nobilimi „moștenite” si nu merituoase, a unei aristocrații „moștenite” fără merit, el era născut sclav. Când Servius a fost ucis de fiii lui Tarquin, Superbus, care era etichetat Tarquin cel Mândru, a preluat tronul.
Superbus a fost ultimul dintre regi, cel mai barbar, arogant și mai vanitos dintre toți regii. Practic, el a constrâns și a cumpărat Senatul pentru a-i susține alegerea ca rege și îl vorbea de rău pe Servius în Senat.
După cum spune povestea, bătrânul Servius vine la Senat pentru a se apăra, iar Superbus îl atacă și îl bate, îl aruncă pe scări, unde se spune că propria sa fiică, căsătorită cu Superbus îl calcă cu o trăsură. Strada pe care este călcat Servius este numită mai târziu Vicus Sceleratus – strada rușinii și a infamiei. Servius avea să fie cunoscut ca ultimul dintre regii binevoitori.
Superbus a domnit timp de 26 de ani și, nu este surprinzător,că nu a fost foarte popular în rândul poporului roman și al Senatului roman. A condus ca un despot crud. A existat un moment de ruptură în rândul poporului roman când fiul lui Superbus, Sextus, a violat o nobilă pe nume Lucretia. Se spune că Lucretia a fost atât de umilită si s-a simțit atât de dezonorată de acest act încât, odată ce l-a relatat unui grup de patru bărbați de rang înalt, s-a înjunghiat în inimă cu un pumnal.
Junius Brutus, strămoșul lui Marcus Brutus – pe care îl cunoaștem si din Iulius Caesar al lui Shakespeare, a fost unul dintre bărbații prezenți la fața locului când Lucretia relatează ce i s-a întâmplat. Istoricul Livius scrie că, de îndată ce Lucretia s-a sinucis, Junius Brutus s-a repezit la ea, i-a smuls pumnalul din piept și l-a ridicat, jurând sfârșitul regalității Tarquin.
Brutus i-a adunat pe toți cetățenii romani, iar aceștia au votat pentru alungarea familiei Tarquin, punându-i să jure că nu vor mai tolera niciodată conducerea unui singur om asupra Romei. Și, conform spuselor lui Titus Livius, poporul roman dornic de libertate va jura din acel moment să nu se mai lase influențat de rugămințile sau mitele regilor.
Este de notat că violul Lucreției este adesea considerat motivul pentru care poporul roman s-a răzvrătit și a spus că nu va mai tolera niciodată un rege, dar, așa cum subliniază Machiavelli în istoria sa a Romei, intitulată „Discursuri despre Titus Livius”, nu evenimentul izolat al nedreptății și sinuciderii Lucreției i-a determinat pe oameni să se răzvrătească, ci faptul că Superbus a abandonat toate legile și a tratat întreaga Romă cu atâta dezonoare încât Roma ar fi devenit de nerecunoscut.
Dacă Superbus ar fi fost un rege drept, crima împotriva Lucreției i-ar fi fost prezentată ca judecător și nu ar fi fost pedepsit pentru crima fiului său. Dar acest lucru nu s-a făcut, nu s-a făcut pentru că se știa că Superbus nu avea respect pentru o lege care aducea beneficii bunăstării generale a poporului, ci își cunoștea doar propria lege personală, iar aceasta era ceea ce poporul nu mai putea suferi – legea arbitrară a unui rege.
Deși multe dintre instituțiile politice aveau să rămână aceleași atunci când Roma devenea Republică, una dintre transformările majore a fost că, în locul regelui, au existat doi proconsuli care ar fi votați de cetățenii romani și ar avea un mandat de un an. Acest lucru s-a făcut, desigur, pentru a încerca să descurajeze pe oricine dorea să conducă la nesfârșit și să abuzeze de puterile sale în scop personal.
De asemenea, faptul că proconsulul ar domni pentru o perioadă atât de scurtă de timp a încurajat și o parte mai mare a populației să creadă că ar putea fi selectată pentru sarcina de proconsul. Adică, conducerea Republicii era o sarcină care urma să fie împărtășită în mod necesar de mulți, deoarece mandatul era de doar un an și, prin urmare, încuraja pe cetățeni să acorde mai multă atenție educației și gândurilor lor politice, deoarece o astfel de sarcină putea cu ușurință să-ți revină, astfel încât să fii selectat pentru o poziție de conducere. In democratie nu se vorbeste de asa ceva.
Din nou, acest concept al principiului ereditar a fost una dintre influențele corupătoare ale perioadei regilor, acest concept conform căruia „moștenești” nobilitatea, „moștenești” superioritatea, indiferent de acțiunile tale în această lume.
Din păcate, Junius Brutus, foarte repede intrat în mandatul său de proconsul, a fost pus la încercare cât de drept este un lider, cand cei doi fii ai săi au fost găsiți conspirând cu familia Tarquin exilată, complotând întoarcerea lor pe tron.
Așadar, Brutus a trebuit să acționeze ca judecător asupra celor doi fii ai săi pentru trădarea lor și i-a condamnat la moarte.
De asemenea, a trebuit să fie martor la execuțiile lor, ceea ce era considerat responsabilitatea proconsulului. Unii l-ar putea considera un om rece pentru aceasta, dar nu există niciun motiv să credem că o astfel de decizie nu l-a durut prea mult, ci mai degrabă că și-a tratat fiii fără nicio favoare suplimentară și le-a judecat pedeapsa pentru crimele lor așa cum ar fi făcut-o pe bună dreptate pentru oricine altcineva.
Datorită acestei reputații de susținere a onoarei, Junius Brutus a devenit un erou în istoria romană. Nu numai că a condus răsturnarea unui rege tiran și a contribuit la instaurarea Republicii, dar a întruchipat și calitățile nobile pe care un lider trebuia să le reprezinte și că nimeni nu era mai presus de legea naturală, care apără bunăstarea generală a poporului său.
Republica Romană a existat din 510 î.Hr. până în 27 î.Hr., iar în primii săi ani, acest concept de libertate a fost luat cu adevărat în serios, adică libertatea față de stăpânirea arbitrară a altuia. Libertatea era considerată de poporul roman cel mai nobil dintre toate lucrurile, astfel încât o respectau atunci când o vedeau la un popor străin.
Roma, în perioada sa de început ca Republică, când se extindea, oferea cetățenie unor state străine dacă erau considerate demne de ea și, așa cum povestește Machiavelli despre poporul Privernati, când erau întrebați dacă vor deveni cetățeni ai Romei, răspundeau că vor respecta legea romană dacă vor fi tratați bine sub ea.
În loc să fie pedepsiți pentru ceea ce ar fi putut fi văzut ca aroganță, au fost răsplătiți cu drepturi romane, deoarece, așa cum scrie Machiavelli, „oamenii care își pun libertatea mai presus de orice altceva erau demni să fie cetățeni romani”.
Și acesta a fost principiul fundamental al Republicii Romane în primii săi ani, acela că, dacă Roma te tratează corect ca cetățean, este cea mai prețuită formă de libertate pe care o poți avea. Din păcate, în jurul secolului al II-lea î.Hr., Roma a început să dezvolte probleme fundamentale care aveau să ducă la corupție extinsă și tulburări civile. Roma nu și-ar fi revenit niciodată complet după aceasta și a însemnat sfârșitul Republicii Romane.
Statul roman avea să se prăbușească și a făcut loc unei monarhii, dacă nu ca nume sau formă, era un imperiu condus de un împărat și se baza în mare măsură pe un principiu ereditar. Shakespeare povestește această poveste foarte importantă despre cum Roma a trecut de la o republică la un imperiu în piesa sa Iulius Caesar, unde un popor care odinioară prețuia libertatea mai presus de orice și jurase să nu mai sufere niciodată sub conducerea unui rege, oferea acum în mod liber coroana generalului lacom de putere, Iulius Caesar.
Roma avea să fie în cele din urmă propria sa ruină din cauza putregaiului interior, iar Imperiul avea să se prăbușească secole mai târziu. În ciuda acestui fapt, conceptul de republică, acest concept de libertate și eliberare de stăpânirea arbitrară a câtorva sau a unei singure persoane, a fost ceva ce a inspirat multe state republicane ulterior, inclusiv Florența, și Marea Britanie modernă timpurie, ceea ce este ironic, deoarece Marea Britanie însăși a trecut de la o republică la o monarhie și a încercat să împiedice multe dintre teritoriile sale coloniale ulterioare să formeze republici, în special cea a Statelor Unite.
Astfel, Republica Romană, în ciuda imperfecțiunilor sale, a servit drept exemplu pentru unul dintre cele mai mari idealuri de libertate, astfel încât toate țările care s-au numit ulterior republică au dorit, într-un fel sau altul, să-și formeze guvernul în jurul acestui concept roman de libertate; cu toate acestea, nu toate republicile au fost egale, iar unele au fost, de fapt, tiranii deghizate.
Veneția, orasul cetate, insula stat a fost fondată în anul 700 d.Hr., în mare parte ca rezultat al imigrației familiilor romane importante din prăbușirea Imperiului Roman de Vest, și a devenit centrul secret al colectării de informații. Pe lângă controlul asupra sistemului bancar, capacitatea lor de a utiliza informațiile le-a dat atât de multă putere încât au dictat multe dintre războaiele care au avut loc în Europa în această perioadă.
Veneția a fost un centru bancar foarte puternic al Europei, bancherii venețieni, numiți și lombardi, au început să jefuiască multe părți ale Europei cu împrumuturi camătărești cu dobânzi de 120 până la 180%. Familiile oligarhice aveau să devină extrem de bogate datorită acestui sistem și au depozitat o mare parte din averea familiei lor, numită fondo, în Bazilica Sfântul Marcu, care funcționa ca trezorerie a statului venețian și absorbea averile familiei nobililor care mureau fără moștenitori.
Băncile familiilor Peruzzi și Bardi, controlate de venețieni, au acordat împrumuturi excesive, în principal regelui Eduard al III-lea în cauza sa împotriva francezilor, ceea ce avea să se încheie ca „Războiul de o Sută de Ani”. Când regele Eduard al III-lea și-a repudiat datoriile de război în 1343 către toate băncile străine, băncile Bardi și Peruzzi, deja supra-extinse, nu s-au mai putut susține mult timp și, în 1345, au condus intreaga Europă în ceea ce avea să devină perioada de vârf a epocii întunecate.
Veneția arată, așadar, în mare măsură ca modelul unui Stat Profund/Paralel, mai degrabă decât ca o adevărată republică, unde ai putere secretă la cele mai înalte locuri. Într-un astfel de sistem, nu poti să-i tragi pe lideri la răspundere pentru acțiunile lor. Nu poți trage la răspundere Consiliul celor Trei în timpul mandatului lor, nici măcar nu poți face acest lucru ulterior, deoarece nu le-ai cunoscut niciodată identitatea.
Cu cât poziția liderului este mai înaltă, cu atât devine mai imposibil ca cineva să il tragă la răspundere pentru ceva. Cu toate acestea, trebuie subliniat și faptul că niciun aristocrat nu avea puterea de a schimba sistemul, deoarece sistemul venețian era considerat a fi superior oricărui individ și, prin urmare, toți cei din cadrul său erau considerați, în cele din urmă, detașabili acestui sistem.
Machiavelli s-a aflat în centrul luptei pentru distrugerea Veneției și a jucat un rol important în organizarea Ligii de la Cambrai. El a dobândit o reputație proastă datorită scrierii sale Prințul, care este de fapt un studiu al strategiei venețiene, lucru despre care Machiavelli știa că poate fi învins doar dacă se înțelege natura unui astfel de inamic.
Cea mai mare armă a Veneției era capacitatea sa de a manipula perspectiva și motivele țintelor sale. Aceștia nu se angajau într-un război militar, ci mai degrabă într-un război mental împotriva căruia majoritatea erau subechipați pentru a se apăra. Prințul a fost astfel scris de Machiavelli ca un studiu al minții inamicului pentru a apăra baza umanistă din Florența.
A fost scris special pentru Lorenzo de Medici, care avea să devină conducătorul Republicii Florentine. Lorenzo a fost un patron foarte puternic și entuziast al culturii renascentiste din Italia.
Deși Liga de la Cambrai a eșuat în cele din urmă, a fost foarte aproape de a distruge Veneția, iar Veneția a suferit foarte mult din punct de vedere financiar.
Ca reacție la aceasta, serviciile secrete venețiene au luat decizia de a-i pune pe protestanți și catolici unii împotriva altora. Scopul era de a diviza Europa timp de secole în războaie religioase care să împiedice orice combinație precum Liga de la Cambrai să se mai unească vreodată împotriva Veneției.
Gasparo Contarini a fost un cardinal cu sediul la Veneția în această perioadă. A fost elev al școlii aristotelice de la Padova și a negat nemurirea sufletului uman.
Un savant german pe nume Hubert Jedin a făcut o descoperire interesantă în mănăstirea camaldoleză Monte Corona… 30 de scrisori de la Gasparo Contarini care arată fără îndoială că Contarini organiza cercuri protestante în Italia, în ciuda faptului că era catolic și, pe deasupra, cardinal. Cu alte cuvinte, a fost prins aprinzând focul din ambele părți.
Dante și Petrarca au fost cei care au pus bazele Renașterii italiene în mijlocul crizei din anii 1300. Acest efort a fost continuat de Nicolaus de Cusa, Papa Pius al II-lea și de Conciliul de la Florența din 1439, sponsorizat de Medici.
În schimb, venețienii au promovat filosofia lui Aristotel împotriva platonismului florentinilor, iar Universitatea din Padova a devenit marele centru european pentru studii aristotelice.
Pius al II-lea, care a fost Papă între 1458-1464, a fost un aliat al lui Nicolaus de Cusa și al mișcării umaniste platonice. El l-a ajutat pe Cusa în organizarea Conciliului de la Florența (1431-1449) ca o încercare de a uni bisericile răsăritene și apusene.
După cum este bine cunoscut, Martin Luther este responsabil pentru formarea protestantismului în 1517, care a fost lansat în Germania.
Editurile și rețelele venețiene aveau să lucreze acum pentru a răspândi luteranismul și variantele sale în toată Germania, pentru a perpetua și exacerba aceste diviziuni.
În 1536, Paul al III-lea avea să-l aleagă pe Contarini să prezideze o comisie care avea să dezvolte modalități de reformare a bisericii. Pe lângă Contarini, în comisie aveau să facă parte Caraffa, Sadoleto, Pole, Giberti, Cortese de la San Giorgio Maggiore, o selecție predominant venețiană. Acest raport a fost intitulat Consilium de Emenda Ecclesia și avea să se concentreze asupra abuzurilor din cadrul bisericii catolice.
Astfel, spiritul lui Aristotel urma să conducă această „reformă a bisericii” și avea să ducă la campania Conciliului de la Trento. Erasmus a fost principalul umanist platonician al vremii sale, iar menționarea sa în raport nu a fost întâmplătoare.
Index Librorum Prohibitorum avea să se formeze ca o consecință a acestui raport, iar listele sale de cărți interzise, considerate periculoase pentru credința și morala romano-catolicilor, aveau o gravitație suspectă către operele umaniștilor platonici. Printre operele interzise s-ar număra cele ale lui Dante, Erasmus și toate cărțile lui Machiavelli. Aceasta însemna că aristotelicii dețineau acum puterea la Roma.
Până în 1565, existau nu mai puțin de șapte cardinali venețieni, unul dintre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare grup național.
După 1582, instituțiile guvernamentale oligarhice venețiene erau controlate de tineri, iar din acestea s-a format cercul de informații numit Ridotto Morosini. Un membru important al acestui cerc îl includea pe un călugăr slujitor pe nume Paolo Sarpi. Giovanii erau interesați să formeze Franța, Olanda, Germania protestantă și Anglia ca o grupare contrară Diacatoliconului – Spania, Italia și papalitatea. Din cercul de informații venețiene al lui Ridotto Morosini avea să apară Iluminismul francez, Empirismul britanic și Războiul de Treizeci de Ani.
Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) avea să fie instigat din aceasta, punând protestanții și catolicii unii împotriva altora într-unul dintre cele mai distructive războaie din istoria omenirii.
Frăția Vieții Comune, care a apărut în secolul al XIII-lea ca cea mai puternică mișcare educațională din istorie, generând o filozofie și o programă de predare conduse de idealul platonician-augustinian de a trezi geniul din sufletele tinerilor. Această mișcare a contrastat puternic cu scolastica sufocantă care presupunea că studenții nu sunt altceva decât niște tăblițe goale. Dacă ați fost confuzionati în legătură cu modul în care minți atât de mari precum Petraca, Gerard de Groot, Nicolae din Cusa, Thomas More, Leonardo Da Vinci sau Erasmus au devenit genii universale sau cum au fost posibile Renașterea italiană și Revoluția Americană, atunci trebuiesc să studiate toate aceste personalități și operele lor.
Frăția Vieței Comune au fost o comunitate religioasă romano-catolică fondată în Olanda în secolul al XIV-lea de Gerard Groote, punând accent pe viața comunitară și evlavia laică prin practica devotio moderna. Grupul era cunoscut pentru școlile sale, care au produs figuri influente precum Erasmus, Nicolae din Cusa și Thomas à Kempis, iar munca lor caritabilă includea îngrijirea bolnavilor și copierea textelor religioase.
Gandul ne duce la falasterul socialist al lui Fourier, comunitate socialistă utopică propusă de sociologul și filosoful francez Charles Fourier la începutul secolului al XIX-lea. Aceste comunități au fost concepute pentru aproximativ 1.800 de persoane care locuiau împreună și împărțeau proprietăți și responsabilități în beneficiul reciproc. Experientă socială ce s-a consumat si in Tara Romanească, Falansterul de la Scăieni fondat de boierul Teodor Diamant.
Mișcarea s-a răspândit în Olanda și Germania. Mișcarea era o asociație laică, nu una monahală. În principal laici, deși erau incluși și câțiva clerici.
Membrii trăiau în comunitate, împărtășind bunurile și muncind pentru a se întreține.
Accentul era pus pe evlavia personală, smerenie și imitarea lui Hristos, mai degrabă decât pe jurămintele monahale.
Afost o mișcare spirituală, Devotio Moderna, care sublinia o relație internă, personală cu Dumnezeu și valoarea vieții de zi cu zi.
A fondat și a condus școli de înaltă calitate care au educat multe figuri influente din viața religioasă și intelectuală.
Comunitatea s-a angajat în muncă caritabilă, cum ar fi îngrijirea bolnavilor și ajutorarea săracilor. Au copiat de mână lucrări religioase și inspiraționale în scriptoriumuri, iar mai târziu au folosit tiparul pentru a-și răspândi scrierile.
Accentul pus de mișcare pe devotamentul personal și evlavie a avut un efect profund asupra peisajului religios și intelectual al Europei pre-renascentiste..
Un sistem meritocratic, adică o societate în care oamenii își asumă responsabilitatea prin propriile merite era idealul Comunitătii. Cine demonstrează că este capabil să aibă o deschisă/evidentă responsabilitate se poate califica pentru functii publice. Deci, aristocrația, în adevărata sa definiție, pe care uneori filozofii mai buni o vor aduce în discuție ca atare, înseamnă guvernat de cei mai buni.
Spiritualii sunt liberi cugetătorii ce au o bază aristotelică și susțin că rațiunea rezidă în metodologia inducției și deducției bazate pe logică. Că universul este un mecanism, descoperibil prin câteva legi simple. Liberi cugetătorii, care au modelat în cele din urmă perioada cunoscută sub numele de Iluminism, au pus accent pe individualism, scepticism și „știință” redusă la limitele empirismului și agnosticismului.
Această școală de gândire era în opoziție directă cu școala platonică, care caracteriza Renașterea ca o mișcare intelectuală culturală cunoscută sub numele de umanism platonic. Umanismul platonic avea să reînvie studiul gândirii grecești și romane antice. A început și s-a concretizat mai întâi în Italia, iar predecesorii săi au fost oameni precum Dante și Petrarca. Umanismul renascentist și-a propus să ajute omenirea să se elibereze de restricțiile mentale impuse de religia catolică și să inspire în schimb cercetarea și critica liberă și o nouă încredere în posibilitățile gândirii umane și ale creațiilor sale potențiale.
Așadar, acesta este eșecul suprem al societăților, că în perioade de urgență, de criză, există o inaptitudine de a avea măcar capacitatea de a recunoaște calitățile celor mai onești, mai nobili și mai înțelepți. Că înțelegerea unei morale simple, învățată dintr-un sistem educațional degenerat, a devenit atât de coruptă încât oamenii sunt complet orbi și incapabili să recunoască aceste calități.
Națiunile și culturile sunt distruse nu atat de lideri răi, ci de credințe greșite sau false adoptate ca opinie populară de către populația acelei națiuni. Dacă astfel de credințe false vor domina, acestea vor duce la prăbușirea întregii societăți.
Conceptele de libertate si de responsabilitate au fost denaturate la un moment dat, la fel și acest secret, care face parte din această influență corupătoare asupra ideii de libertate, faptul că ar trebui să ai o asemenea libertate încât identitatea ar trebui să fie secretă chiar și pentru acțiunile pe care le comiți, astfel încât să poți avea cât mai multă „libertate” posibilă, acesta este factorul secret corupătorul suprem, iar oamenii au celebrat și ei acest lucru. Din acest motiv, un astfel de sistem a putut continua atât de mult timp.
Amintiți-vă cuvintele lui Ben Franklin: „o republică dacă o poți păstra”. Prin urmare, această chestiune de susținere a condiției morale a societății este chiar esența a ceea ce permite unei republici să funcționeze cu adevărat la capacitate maximă. Și acest drept la suveranitate înseamnă că poporul trebuie să-l susțină într-o anumită măsură, dar este și forma de educație pe care o avem, astfel încât să putem alege pe cei mai buni cu cea mai clară viziune, iar cei mai buni pot fi selectați în mod natural în societatea noastră și îi putem recunoaște pentru calitățile lor.
Occidentul nu-si mai permite să trăiască confortabil, dar incearcă să vandă altora iluzia că economia este în primul rând doar un sistem monetar și nu un sistem bazat pe energie și lucruri/produse reale. Banii nu pot cumpara orice, oricat si oricand. Finantele pot aduce profit dar nu pot crea produse, pot doar cumpara produsele dacă li se permite accesul la ele!
Atlanta 04/10/2025