Trebuie gândită (1) o politică de încurajare a separatismului secuiesc față de Budapesta și de UDMR. Avem nevoie de o politică de (2) recuperare a românilor maghiarizați din Ungaria.

Domnule profesor, cu mai mulți ani în urmă, așa cum V-am mai informat, am contactat printr-un e-mail Academia Ungariei la care, spre surprinderea mea, am primit aproape imediat un răspus surprinzător prin care, mi se făcea cunoascut faptul că, SECUII NU SUNT UNGURI IAR LIMBA VORBITĂ DE EI NU ARE ABSOLUT NICI O LEGĂTURĂ CU LIMBA MAGHIARĂ. Sunt sigur că un asemenea document cerut oficial de noi ar putea să ne parvină cu ușurință. Nu credeți că ne va fi util? Singura condiție însă va fi aceea ca, documentul amintit mai sus să nu fie SINGURA DILIGENȚĂ A AUTORITĂȚILOR ROMÂNE!! Mi-e imposibil ca să înțeleg, li s-a dat voie să înființeze total aiurea și nelegal un partid pe care l-au acceptat și în Parlament, au fost admiși în Guvern, prostituatele din justiție le-au retrocedat chiar mai mult decât au cerut, prin România își fac mendrele, țin doliu de Ziua Națională a României, organizează sindrofii cu fanfară și definlări de ziua Ungariei, etc, etc. Ce ar trebui să ne mai facă pentru ca autoritățile române să se trezească și să intervină așa cum se cuvine?! De ce zac așa ca niște rahați în ploaie? Ori primesc bani, ori alte avantaje ori ce?! Cum pot fi treziți acești imbecili pe mâna cărora am lăsat Țara?! Iertați-mi vehemența dar …. Cu tot respectul, C. Ș. Șelaru

Sintetizând foarte bine toate metodele de diversiune si propagandă utilizate de Budapesta, un mod de actiune ne propunea in 1937 Vasile Stoica in ”Suferintele din Ardeal”. Desigur ele trebuie adaptate la zilele noastre si tinut cont că, in contextul actual, propaganda ungureasca mai putin uzitează de anularea Trianonului, ci mai mult de placa discriminarii minoritatii maghiare, ba mai scapă si cate-o românizare printre dinti, de râsul curcilor, uitând voit că noi nu suntem ca ei.

După Conferinţa de Pace, ungurii au pornit
imediat lupta contra tratatului de la Trianon. Au dus
această luptă până astăzi nu numai cu o rară vigoare,
dar şi cu o excepţională metodă şi persistenţă. După
ce în primii ani au căutat să dezvinovăţească poporul
unguresc de participarea sa la război în cadrul Puterilor
Centrale, de la 1923 încoace s-au năzuit să arate că
tratatul de la Trianon este o monstruozitate şi că modificarea
frontierelor impuse Ungariei de acest tratat
este o stringentă necesitate a păcii mondiale.
Pentru atingerea scopului urmărit, guvernele ungureşti,
susţinute în această operă de toate organizaţiile
naţionaliste, au luat o serie de măsuri importante:
Au organizat un excelent serviciu de presă pentru
străinătate şi, prin membrii legaţiilor şi prin agenţi
speciali, au intrat în legătură cu conducerea şi redacţiile
tuturor ziarelor importante din Occident, câştigându-le
şi influenţându-le.
Au organizat o centrală a propagandei, care pe de
o parte dirijează organizaţiile revizioniste din Ungaria,
pe de altă parte crează şi dirijează un şir întreg de
asociaţii “pentru revizuirea tratatului de la Trianon”,
“pentru pacea în Europa Centrală”, “pentru autodeterminarea
ungurilor”, în marile centre intelectuale şi politice
ale statelor occidentale.
Au întemeiat încă din 1921 pe lângă universită-
ţile mai importante din Europa instituţii de “cercetări
ştiinţifice” cu privire la filologia, istoria, geografia şi
literatura ungară – în Viena “Ungarisches Institut”, în
Berlin “Ungarisches Institut”, în Roma “Collegium
Hungaricum”, în Paris “Institut d’Études Hongroises”
-, punându-le la dispoziţie bibliotecile şi materialul
documentar necesar în sensul dorit de aspiraţiile ungureşti
şi făcând din aceste instituţii instrumente de
legătură între universităţile străine şi universităţile şi
cercurile ştiinţifice şi politice ale Ungariei şi de difuzare
a ideilor conducătoare ale politicii ungare.
Au creat şi susţinut catedre de limba şi literatura
maghiară la principalele universităţi europene.
Prin legaţii şi prin agenţi speciali de presă şi propagandă
au mijlocit ca universităţile şi societăţile de
ştiinţă şi de cercetări sociale din ţările occidentale, din
ţările nordice şi din Statele Unite să invite adesea pe
profesorii universitari şi pe savanţii unguri distinşi sau
pe bărbaţii politici de vază să ţină conferinţe studenţilor,
publicului mare sau chiar unor cercuri politice.
Au mobilizat în această acţiune atât biserica romano–catolică
ungară cât şi bisericile protestante: biserica
romano–catolică, în frunte cu cardinalul Seredi
(bărbat cu mare vază la Curia Papală), acţionează la
Vatican, în cercurile calvine din Franţa, Elveţia, Olanda,
Marea Britanie şi America, cea unitară între puţinii
dar influenţii ei coreligionari din Marea Britanie
şi America, iar cea luterană în Germania şi în ţările
scandinave.
Au organizat în fiecare an în centrele de opinie
publică expoziţii nu numai de artă ungurească, ci şi de
material documentar, pentru a demonstra nedreptatea
ce s-a făcut Ungariei şi imposibilitatea de a menţine
tratatul de la Trianon.
Au publicat – în afară de pamfletele de caracter
efemer, cărora lumea nu le mai dă atenţie – un număr
important de volume, care susţin, cu metode ştiinţifice
şi cu mare aparat de argumentare, teza ungurească despre
necesitatea revizuirii radicale a frontierelor create
prin tratatul de la Trianon.
Publică, cu o tenace regularitate, în afară de un
mare număr de reviste şi foi de propagandă de valoare
minoră, revistele: “Revue de Hongrie”, “Nouvelle Revue
de Hongrie”, “The Hungarian Nation” şi “Archivum
Europae Centro-Orientalis” în Budapesta, “Ungarische
Jahrbuecher” în Berlin (de la 1921), “Corvina”
în Roma (de la 1921), “Revue d’Etudes Hongroises” în
Paris (de la 1922), “Hungarian Quarterly” în Londra,
care, toate, sunt ţinute la un înalt nivel ştiinţific şi cultural,
şi care, prin conţinutul lor, scris parte de savanţi
şi literaţi unguri, parte de străini, constituie o colecţie
de material documentar, pentru susţinerea revendică-
rilor ungureşti, aşa de bogată încât, şi numai frunză-
rind-o, cititorul occidental rămâne impresionat.
Au căutat – în special prin invitaţii la excursii
de plăcere sau la vânătoare în Ungaria – şi au reuşit să
câştige simpatia şi colaborarea multor personalităţi cu
autoritate din viaţa gazetărească literară sau politică a
ţărilor occidentale, în lupta lor contra tratatului de la
Trianon, unii dintre aceştia scriind chiar cărţi întregi
în favoarea tezei ungureşti.
Au confecţionat o serie de filme cinematografice
excelente, unele arătând progresul şi importanţa Ungariei,
marea greşeală ce s-a făcut smulgând din corpul
ei unele provincii şi necesitatea urgentă de a reconstitui
vechea “Ungarie milenară”, altele utilizând subiecte şi
vederi frumoase ungureşti, alese anume pentru a câştiga
simpatia publicului occidental.
În acţiunea lor de propagandă pentru schimbarea
frontierelor, ungurii caută totodată să demonstreze
inferioritatea culturală, socială, artistică şi etică a cehoslovacilor,
a iugoslavilor şi mai ales a noastră. Lupta
este dusă în primul rând contra noastră, pe de o parte,
deoarece noi, stăpâni ai Transilvaniei, deţinem provincia
cea mai scumpă sufletului unguresc, pe de altă
parte deoarece noi constituim statul cel mai puternic
din jurul Ungariei.
În serviciul propagandei s-au pus nu numai toţi
savanţii, ci şi toţi bărbaţii politici unguri cu legături
peste frontiere. Şi, cum unii dintre aceşti bărbaţi politici
au fost şi sunt totodată şi oameni de ştiinţă, influenţa
lor în străinătate a fost cu atît mai mare. Amintesc
între aceştia pe decedaţii: Albert Berzeviczy, fost
ministru al Instrucţiunii, preşedinte al Academiei
Ungare şi istoric eminent al epocii Renaşterii, care a
dezvoltat o viguroasă activitate în Italia; contele Albert
Apponyi, fost ministru al aceluiaşi departament,
mare jurist, sociolog şi mai ales orator, a cărui activitate
am resimţit-o de la Roma la Londra şi de la Geneva
la Berlin, şi baronul Iuliu Vlassics, de asemenea fost
ministru al Instrucţiunii, apoi, dintre actualii conducători,
pe foştii miniştri Hugo Klebelsberg, Georges
Klukacs, Bela Foldes, Emil Nagy, pe actualul ministru
al Instrucţiunii Valentin Homan, istoric eminent al
Ungariei, pe fostul ministru contele Paul Teleki, profesor
universitar şi excelent geograf, şi, mai ales, pe fostul
prim-ministru contele Ştefan Bethlen, bun cunoscător
al Transilvaniei şi vechi duşman al românismului.
Activitatea acestora şi a marelui număr de agenţi
mai mărunţi, ai instituţiilor ungare din străinătate –
propaganda ungurească a organizat chiar şi restaurante
cu bucătărie şi mai ales cu vinuri şi muzică ungurească
în unele oraşe mari din Occident – şi a revistelor bine
redactate n-a rămas fără rezultate în opinia publică
mondială.
Dacă în Italia şi în Germania, în urma identităţii
de vederi cu privire la respectarea tratatelor şi în
urma legăturilor politice dintre guvernele respective,
greutăţi importante în calea acestei propagande n-au
existat, ea a avut de învins mari piedici în Franţa, în
Marea Britanie şi în Statele Unite, unde pe de o parte
simpatiile pentru noi din anii războiului nu s-au stins,
pe de altă parte spiritul public este mai conservator şi
mai prudent.
Rezultatele obţinute în Marea Britanie de propaganda
ungurească ne arată în modul cel mai clar mă-
sura sforţărilor ungureşti în această chestiune şi devotamentul
fanatic de care sunt străbătute toate legaţiile
şi toţi agenţii politicii ungureşti în străinătate.
În 1920, presa, universităţile şi cercurile politice
britanice considerau frontierele stabilite la Trianon ca
juste şi corespunzătoare unei normale convieţuiri în
Europa Centrală. Acţiunea ungurească a reuşit însă în
câţiva ani să clatine această convingere. În universităţi
s-au creat centre pentru cultivarea relaţiilor cu Ungaria
(în Oxford o Oxford League for Ungarian Selfdetermination,
care s-a adresat chiar Societăţii Naţiunilor
acuzând România că distruge monumentele ungureşti
din Transilvania), în presă se dă tot mai multă atenţie
jalbelor ungare, în Camera Comunelor şi în Casa
Lorzilor se ia cuvântul contra vecinilor Ungariei şi se
pronunţă cuvântul “revizuire”.
În 21 iunie şi 30 august 1927 apar apoi în ”Daily
Mail” cele două faimoase articole ale lordului Rothermere
– Hungary’s Place in The Sun şi Europe’s Powder
Magazine – care dau şi mai mare având propagandei, o
serie de volume şi hărţi, tipărite parte în Anglia, parte
în America, (Roumania Ten Years After de Comitetul
American pentru Drepturile Minorităţilor Religioase,
The Religious Minorities in Transylvania şi Transylvania
în 1922 de Louis C. Cornish, The Racial Conflict in
Transylvania de John M, Cabot, A Wayfarer in Hungary
de George A. Birmingham, The Tragedy of Central
Europe de Ashlmead Bartlett, The Tragedy of Trianon
de Sir Robert Donald (care ne numeşte, nici mai mult
nici mai puţin decât: „an army of brigands”), Justice for
Hungary de contele Apponyi şi alţi foşti miniştri, The
Minorities in Roumanian Transylvania de Zsombor de
Slzasz, hărţile contelui Paul Teleki) completează documentarea
tezei.
Rezultatul e cunoscut. Însuşi d. Lloyd George,
care în februarie 1920 considera nu numai că frontierele
noastre sunt juste ci că în chestiunea Banatului
ni s-a făcut nedreptate şi se declara gata a funcţiona
ca arbitru între noi şi sârbi spre a înlătura această greşeală,
a ajuns să spună în octombrie 1927 că frontierele
stabilite la Trianon trebuie revizuite, deoarece ele au
fost trasate în 1919 “când Aliaţii erau plini de toată
amărăciunea unui lung război şi n-aveau decât informaţiuni
insuficiente şi nepractice cu privire la situaţia
europeană”.
Lăsând la o parte atacurile lansate în Casa Lorzilor
contra noastră, în repetate rânduri, de lordul Newton,
amintesc că în 17 noiembrie 1927 România a fost
violent atacată, pe tema optanţilor, de lorzii Buckmaster,
Haldane şi Carson, că în prezent peste 200 parlamentari
britanici cer revizuirea tratatului de la Trianon
şi că ideia revizuirii tratatelor – precum reiese din
discursurile de astă toamnă ale d-lui Eden – nu este
rău privită nici de către cercurile oficiale britanice.
În privinţa acţiunii ungureşti în Statele Unite,
care până acum a făcut un mare progres, d. Emil
Nagy, fost ministru de Justiţie ungar şi unul dintre cei
mai energici conducători ai propagandei, mi-a declarat
personal următoarele: “Acţiunea noastră cuprinde
şi America, deoarece reprezentanţii acesteia au avut o
influenţă decisivă la stabilirea frontierelor, sunt unii
dintre creatorii acestor frontiere şi, deci, America, în
mod normal, va trebui să aibă şi va avea cuvânt când se
va produce revizuirea”.
Ideia revizuirii a început să prindă şi în Franţa
şi numărul celor care cer rectificarea frontierelor din
Europa Centrală e în continuă creştere.
Ţin să atrag atenţia asupra unei laturi speciale a
situaţiei, ungurii reuşind să pătrundă în universităţi,
au reuşit, mai ales în Marea Britanie şi Statele Unite,
să influenţeze întrucâtva şi instrucţiunea tineretului
universitar din ultimii zece ani, infiltrându-i convingerea
că tratatele de la Paris sunt greşite şi au nevoie de
revizuirea şi că în special Europa Centrală a fost balcanizată
şi trebuie reorganizată pe baza altor frontiere,
restabilindu-se Ungaria Mare, în interesul reconcilierii
şi păcii. Întâia şi a doua serie universitară a tineretului
astfel îndrumat au ieşit din universitate şi au intrat
în viaţa publică: este firesc că, în acţiunea lor viitoare,
aceste elemente vor fi conduse de ideile pe care le-au
obţinut în timpul studiilor şi, deci, între altele, şi de
ideia înlăturării răului pe care îl constituie, în mintea
lor, tratatul de la Trianon. Propaganda ungurească a
reuşit, astfel, să asigure aspiraţiilor ungureşti un foarte
preţios sprijin şi pentru viitorul apropiat.
Rezultatele acţiunii ungureşti în opinia publică
mondială şi în cercurile politice ale ţărilor occidentale,
deşi nu sunt la înălţimea aşteptărilor Budapestei, sunt,
deci, totuşi considerabile şi pot deveni periculoase.
Nu poate fi trecută cu vederea însă nici propaganda
anti-românească a bulgarilor. Guvernul bulgar,
evident, nu dispune de atâtea mijloace ca guvernul
unguresc; cu toate acestea, întreţine, atât prin organul
său de limbă franceză – “La Bulgarie”, apoi “La Paro-
le Bulgare” – cât şi prin o serie de cărţi abil ticluite, o
continuă agitaţiune contra noastră, acuzându-ne de
opresiunea şi chiar de stârpirea populaţiei bulgare din
Dobrogea, susţinând că frontiera noastră sudică este
un atentat la viaţa Bulgariei şi a poporului bulgar şi
cerând de asemenea revizuirea. Legaţiile bulgare şi diferiţii
agenţi bulgari de propagandă au reuşit să creeze,
în special în cercurile engleze şi americane, dar şi în
cele franceze şi italiene, opinia că Dobrogea (până la
gurile Dunării) este pământ locuit de bulgari şi că o
rectificare este necesară.
Rezumând situaţia, în urma celor expuse mai sus,
putem spune: ideia revizuirii tratatelor este acceptată
deplin de guvernele şi de opinia publică din Italia şi
Germania, face mari progrese în opinia publică şi în
cercurile oficiale ale Marii Britanii, face progrese în
opinia publică a Statelor Unite şi începe să se răspândească,
încet, şi cu prudenţă, în unele cercuri franceze.
Cred util să adaug că propaganda anti-românească
a ungurilor ţine de la 1735, când, drept răspuns la
memoriile marelui episcop Inocenţiu Micu, ne calomniau
în mod infam către Împăratul Carol VI şi către
guvernul din Viena şi va ţine cât timp se va citi literatură
ungurească: jumătate din operele de bază ale
acestei literaturi fiind scrise de autori originari din
Transilvania sau tratând subiecte transilvănene, este
firesc ca publicul unguresc, adăpat la aceste izvoare, să
fie stăpânit de dorul de a relua Transilvania şi să urască
pe cei ce deţin această provincie.
Necesitatea unei acţiuni pozitive pentru combaterea
propagandei duşmănoase în străinătate, pentru
răspândirea ştirilor bune despre viaţa şi progresul ţării
şi pentru afirmarea şi apărarea drepturilor noastre, pe
de o parte, pe de altă parte, necesitatea de a da opiniei
publice a ţării, în vălmăşagul de astăzi, o îndrumare
sănătoasă – monarhică şi naţională, democratică şi disciplinată
– impune crearea unui organism central viguros,
dotat cu personal pregătit şi cu mijloace suficiente,
cu menirea şi posibilitatea de a exercita influenţa cerută
de interesele naţionale superioare, atât înăuntrul cât şi
în afara frontierelor ţării. Nu trebuie să uităm că, dacă
este necesar ca presa şi opinia publică din străinătate să
fie favorabil informate despre viaţa şi sforţările noastre
şi să ne susţină cu căldură, este tot aşa de necesar ca
în interiorul ţării presa să fie un mijloc de consolidare
şi de disciplinare a vieţii naţionale, un instrument de
educaţie şi civilizaţie în serviciul Patriei.
Cred, astfel, că organismul cel mai corespunzător
nevoilor noastre actuale şi scopurilor noastre de viitor
este un departament special al presei şi propagandei,
condus de un ministru, membru în guvern, secretar de
stat fără caracter politic şi cu garanţii de permanenţă
şi continuitate, care ar lucra şi ar îndruma acţiunea departamentului
său conform indicaţiilor ce i-ar fi date
de către d. Ministru al Afacerilor Externe, de către d.
Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi, bineînţeles,
înainte de toate, de către M.S. Regele.
Acest “Minister al Presei şi Propagandei” va tre-
bui să aibă următoarele direcţii:
Direcţia presei, având două secţiuni:
secţiunea presei interne, şi
secţiunea presei externe.
Direcţia propagandei;
Direcţia minorităţilor;
Direcţia cinematografului şi radiofoniei;
Direcţia turismului;
Serviciul administraţiei şi al arhivelor.
Atribuţiile acestor direcţii ar urma să fie urmă-
toarele:
Direcţia presei: Secţiunea presei interne: va urmări
cu atenţie presa din ţară, atât pe cea cotidiană cât
şi pe cea periodică, aducând conţinutul ei la cunoştinţa
guvernului; va facilita presei obţinerea de informaţii
exacte; va transmite presei indicaţii despre felul cum
anumite evenimente, declaraţii sau articole urmează
să fie interpretate din punctul de vedere al intereselor
naţionale; va interveni pentru oprirea unor discuţii
păgubitoare intereselor ţării sau pentru pornirea unor
discuţii sau campanii care pot fi utile sau pot uşura acţiunea
guvernului faţă de adversarii noştri externi; va
urmări vigilent presa minoritară; va interveni pentru
pedepsirea sau suprimarea publicaţiilor care jignesc
spiritul naţional şi interesele naţionale.
Secţiunea presei externe: va urmări, cu ajutorul
ataşaţilor de presă din străinătate, toată presa străină,
ţinând seama înainte de toate de interesele româneşti
şi va aduce la cunoştinţa guvernului articolele importante
precum şi toate informaţiile care pot interesa România;
va facilita corespondenţilor de ziare obţinerea
sau controlarea informaţiilor destinate presei străine;
va păstra contact cu redactorii rubricilor de politică externă
ai presei interne, îi va pune la curent cu chestiunile
externe şi le va mijloci întrevederile de care pot avea
nevoie; va transmite, prin Agenţia Rador şi eventual
prin alte Agenţii, informaţii presei străine; va plasa,
prin ataşaţii de presă, informaţii, articole, fotografii,
în ziarele din străinătate.
Direcţia propagandei: va întreţine relaţii strânse
şi continue cu amicii şi cu organizaţiile amice României
din străinătate; se va îngriji de scrierea şi publicarea
în limbile principale străine a unei serii de cărţi cu
caracter strict ştiinţific despre istoria, geografia, viaţa
economică, literatura şi arta românească, despre justiţia
îndeplinită prin tratatele de pace în Europa Centrală,
despre imposibilitatea de a modifica actuala aşezare,
va mijloci scrierea de articole ştiinţifice literare sau politice
de către bărbaţii noştri de ştiinţă şi de către bărbaţii
noştri politici cu autoritate şi plasarea lor în revistele
mari din străinătate; se va îngriji de scrierea unor
răspunsuri documentate la articolele ce ne-ar ataca în
presa străină, în cazul când legaţiile şi ataşaţii de presă
n-ar putea răspunde destul de documentat; va răspunde
prin pamflete diferitelor pamflete de propagandă
ungurească sau bulgară în care vom fi atacaţi; va facilita
petrecerea în ţară şi va obţine colaborarea personalităţilor
marcante din viaţa politică, literară, ştiinţifică
SUFERINŢELE DIN ARDEAL 433
şi gazetărească a marilor ţări occidentale; va organiza
conferinţe, expoziţii, prezentaţii artistice româneşti în
străinătate şi, după caz, conferinţe, expoziţii şi reprezentaţii
artistice ale amicilor noştri din străinătate la
noi în ţară; va pune la dispoziţia intelectualilor distinşi
şi a societăţilor din străinătate care se ocupă cu
simpatie de România literatura şi materialul documentar
de care ar avea nevoie şi va conforma sforţările după
cum se va desfăşura acţiunea adversarilor noştri.
Direcţia minorităţilor: va urmări viaţa intelectuală,
economică şi politică a minorităţilor etnice
aflătoare în România şi a minorităţilor româneşti din
statele limitrofe; va urmări acţiunea ce s-ar face contra
României pe această temă; va întreţine legături cât
de strânse – dar prudente – cu minorităţile româneşti
de peste frontieră şi cu coloniile româneşti de peste
Atlantic; va încuraja şi va susţine lupta minorităţilor
româneşti pentru drepturile ce le sunt garantate prin
tratate, va interveni ca tratamentul căruia îi sunt supuse
în România diferitele noastre minorităţi etnice să
fie corespunzător tratamentului căruia îi sunt supuşi,
în ţările naţionalilor acestor minorităţi, conaţionalii
noştri.
Direcţia cinematografului şi a radiofoniei: Se
va îngriji, direct sau prin acorduri cu societăţile cinematografice,
de confecţionarea şi rularea în ţară şi în
străinătate a unui bun ziar cinematografic al României,
de confecţionarea unor filme cuprinzând vederi frumoase
sau scene caracteristice din ţară (castele, mănăstiri,
vederi din Carpaţi, porturi dunărene şi maritime,
localităţi de băi şi de vilegiatură etc.) şi de prezentarea
lor în toată lumea; se va năzui să creeze o cinematografie
românească; va organiza la posturile de radiodifuziune
din ţară şi din străinătate conferinţe şi producţii
utile propagandei româneşti; a difuza, la posturile
noastre, un ziar vorbit despre politica externă şi unul,
în limbile franceză, italiană, engleză şi germană, despre
viaţa şi politică României.
Direcţia turismului: va controla şi dirija actualul
Oficiu Naţional al Turismului, punându-i activitatea
de acord cu interesele de Stat şi cu scopurile esenţiale
ale propagandei noastre.
Serviciul administraţiei şi al arhivelor va avea
atribuţiile fixate prin însăşi denumirea sa.
Evident această împărţire a atribuţiilor nu înseamnă
crearea unor compartimente ermetice; ea este
mai mult o indicare a liniilor generale ce vor trebui urmate.
Metodele ce vor trebui aplicate şi izvoarele de
documentare ce vor trebui utilizate vor depinde de
supleţea, de priceperea şi de cunoştinţele ştiinţifice de
specialitate ale conducătorului departamentului şi ale
principalilor săi colaboratori.
Este de la sine înţeles că acest departament va
trebui să ţină contact intim şi adeseori să colaboreze
efectiv cu organizaţiile similare din Cehoslovacia şi
Iugoslavia.
Pentru satisfacerea nevoilor serviciului va fi necesar,
după o estimare sumară, de un buget iniţial de
aproximativ 90-100 milioane lei şi un personal de
aproximativ 60 de inşi – intelectuali aleşi -, inclusiv
ataşaţii de presă. O parte din acest personal poate fi
detaşat şi din alte ministere (din Ministerul Externelor
sau din cel al Instrucţiunii şi Cultelor), altă parte poate
fi angajată temporar pentru anumite lucrări sau anumite
misiuni, osatura departamentului însă va trebui
să fie formată din personal stabil, care se va specializa
în acest gen de activitate.
În cazul când împrejurările n-ar permite înfiinţarea
unui departament special al propagandei, serviciul
acesta ar putea fi îndeplinit şi de un subsecretariat de
stat. Desigur, însă, în acest caz autoritatea conducerii
ei va fi mai scăzută, iar serviciul însuşi va avea dimensiuni
mai reduse. Numărul direcţiilor s-ar putea
reduce, în această eventualitate, la trei: 1) a presei; 2)
a propagandei şi 3) a minorităţilor – cinematograful,
radiodifuziunea şi turismul trecând sub conducerea
direcţiei propagandei.
Orice formă se va da însă serviciului nostru de
propagandă, acesta nu va putea realiza nimic important,
dacă cel ce va fi pus în fruntea lui nu va avea competenţă,
zel şi credinţă şi nu se va bucura din partea
guvernului şi mai ales din partea Majestăţii Sale de o
încredere deplină.
V. Stoica ”Suferintele din Ardeal”
Bucureşti, 15 ianuarie 1937

https://foaienationala.files.wordpress.com/2009/08/suferintele.pdf