Domnule Profesor, nu credeți că textul de mai jos conține răspunsul la întrebarea:

„De ce evreilor li s-a refuzat onoarea și plăcerea de a lupta la Cotul Donului?!”

”LA COTUL DONULUI, VICTORIA RUSEASCĂ NU A FOST UNA DOAR MILITARĂ, CI UNA OBȚINUTĂ ŞI PRIN TRĂDARE”

(Fragment din cartea COTUL DONULUI 1942.

Coordonator V. Șoimaru. Ed. a 2-a, revăzută și completată. Chișinău, 2013, pp., 41-42, 47-48, care, de fapt, este un extras din filmul documentar cu veteranul de la Cotul Donului, 1942, Iosif NICULESCU, Eroism și jertfă pe Frontul de Est, apărut sub egida Fundația Creștine “Părintele Arsenie Boca”, 2010)

…Nu a reușit armata germană, care a operat acolo, să arunce peste Don toată armata rusească. Rușii și-au păstrat un cap de pod așa încât cele două maluri ale Donului în această zonă erau dublate cu armată rusească. Toate eforturile făcute de nemți n-au putut să lichideze acest cap de pod. În locul unde se producea cotirea Donului, pe înălțimea de acolo, era un orășel numit Kletskaia, care domina întreaga zonă. Cine ținea Kletskaia în mână, controla toată zona respectivă. La locul unde cotea Donul au făcut rușii ceva care nu a fost descoperit nici de Armata Română, nici de cea germană. Și anume, au făcut un pod de fier sub apă, care nu se vede nici din avion și noi ne miram cum rușii treceau noaptea, că se vedeau lumini, se auzea vorbă rusească, treceau tancuri, iar ziua nu se vedea nimic. Aviația noastră de observație n-a găsit nimic, după aceea s-a aflat. Și în acest fel acest cap de pod a putut să fie permanent aprovizionat, fără nicio împiedicare, și să reziste asalturilor germane, iar după aceea asalturilor Armatei Române. Regimentului 22 infanterie, din care noi am fost rupți, i s-a dat imediat la Cotul Donului misiunea ca să cucerească această localitate Kletskaia. În ziua de 22 septembrie s-a făcut un atac prin surprindere a acestui batalion, iar atacul a fost așa de violent și prompt încât i-am surprins pe ruși și am reușit să intrăm în orășel. Spre nenorocirea noastră, telefonistul batalionului a fost împușcat. Eu eram lângă el, urmăream înaintarea trupelor, eram la 200-300 metri de linia întâi. Și atunci eu am luat misiunea de telefonist. Și pentru că ni s-a comunicat din linia întâi că rușii contraatacă, asta era pe la 9-10, am dat telefon la comandamentul diviziei să ni se trimită ajutoare pentru că prin atac deja pierdusem o parte din trupa respectivă, iar rușii contraatacă și ne resping, compromițându-ne acțiunea. Mi-a răspuns la telefon un căpitan, Marinu îi spunea, n-am să-l uit nici pe lumea cealaltă, care (după aia am aflat că era mason), era șeful biroului 2; biroul 2 în armată era biroul de informaţii şi contrainformaţii. Deci nu avea el căderea să ia această hotărâre și mi-a răspuns foarte categoric și prompt că nu au să ne dea ajutoare. Și am spus: ”Domnule căpitan, vom fi respinși”. Mi-a răspuns: ”Treaba voastră!” Și mi-a închis telefonul. Și așa s-a întâmplat că am fost respinși. O bună parte din soldați au fost luați prizonieri iar altă parte au fost răniți, împușcati, omorâți încât, la retragerea pe care am făcut-o până spre seară, nu au mai ajuns înapoi, din cei 930 din trupă cu tot cu comandant, decât 32 de inși. Acțiunea batalionului nostru, în care eram eu medic, a înlocuit divizia 91 germană de infanterie care două luni de zile s-a luptat să pună mâna pe Kletskaia și n-a reușit. Deci, un batalion a făcut ceea ce n-a reușit să facă o divizie de infanterie germană. Atacul nostru a fost atât de surprinzător și de impetuos încât i-am surprins pe ruși și au luat-o, pur și simplu, la fugă, la început. Sigur că s-au retrezit ei după aia, dar primul șoc a fost formidabil, care a reprezentat puterea de șoc a unei divizii. Nemții când au plecat de acolo și noi am schimbat pozițiile lor, ni le-au dat în primire, tranșeele săpate. De bucurie, că au scăpat de acolo, nemții ne-au dat țigări, ciocolată iar unii și-au dat și bocancii din picioare, pentru că rușii de pe pozițiile de sus trăgeau în ei ca la vânătoare de iepuri.

În momentul când noi înaintam și ne apropiam de localitatea Kletskaia am fost surprinși să găsim pe câmp proiectilele noastre de brandt cu care făcusem noi pregătirea de atac cum se obișnuiește, neexplodate. Eu am reținut acest amănunt, știam cum erau vopsite proiectilele, unele erau vopsite în negru și altele în galben. Astea care le-am găsit neexplodate erau vopsite în galben, am înregistrat și mi-a rămas în minte…

…Cu chiu-cu vai am ajuns în țară pe la sfârșitul lui aprilie – începutul lui mai (1943), am venit pe jos până la Tighina, și de acolo cu trenul. Și mă duc la spital, eu lucram pe vremea aia la Spitalul Brâncovenesc, și când să intru în spital nas în nas mă întâlnesc cu inginerul Ciocârlie, inginer-chimist de profesiune, care făcea parte din salariații Brâncovenescului, la laboratorul de analize al spitalului; era cu doi-trei ani mai mare ca mine. Ne-am salutat și-i zic: ”Ce faci matale?”. Era în civil, bineînțeles. ”N-ai fost mobilizat, că vin rușii peste noi?” ”Nu!”, zice, ”că eu nu sunt mobilizabil, eu sunt mobilizat pe loc”. ”Cum așa?”, zic. ”Sunt mobilizat la pirotehnia armatei”. ”Și ce faci matale acolo?”. Și după cele auzite de la el, era să cad jos: ”Eu sunt membru de partid și prin șmecheriile noastre am fost repartizat acolo la pirotehnia armatei și am scăpat să fiu trimis pe front și acolo noi în prioectilele de brandt nu le băgam explozibil, încât au numai capsa de pornire și atât”. ”Ce vorbești, mă?”, zic. ”Și cum faceți?”. ”Facem cum facem și, ca să ne dăm seama care sunt acestea, le vopsim”.

”Și cum le vopsiți?”. ”Le vopsim în galben”, zice. Și atuncea mi-a căzut fisa, cum se zice. Că peste câțiva ani, după război, bineînțeles, când era mare bucurie de victorie a armatei rusești asupra Armatei Române, în Scânteia de prin 1947-1948, era scris despre contribuția comuniștilor din țară, din ilegalitate, la victoria armatei sovietice. Deci, a fost confirmat și prin presă acest act de trădare. Nu și-au dat oare seama ce rău fac pentru frații lor români? Pentru mine a fost un moment de o tristețe nespusă ca să-mi dau seama cât de proști sau răi pot să fie oamenii. Și atunci mi-am dat seama că acolo, la Cotul Donului, victoria rusească nu a fost una doar militară, ci una obținută şi prin trădare. Că dacă nouă ne dădeau atunci ajutor să menținem acea localitate, Klețkaia, și să ne întărim, lichidam capul de pod și trecerea rușilor nu mai era așa de usoară…