„to be or not to be” sau similitudini româno-engleze neașteptate.

Publicat de |2019-08-16T22:56:38+03:0016 august 2019|Doctrină naţionalistă, Lingvistică|

„to be or not to be” sau similitudini româno-engleze neașteptate.

Publicat de |28 august 2013|Lingvistică

 

 

 

To  be or not to be?…

 

 

 

To be or not to be?… Pe românește a fi sau a nu fi?… Cândva știam pe de rost celebrul monolog. (Firește, în traducere, a lui Dragoș Protopopescu.) Și, cu toate astea, abia de curând am băgat de seamă unele asemănări surprinzătoare dintre cele două versuri. Iată-le, câteva:

a. Toate cuvintele alcătuitoare sunt monosilabice, în total șase; de aici, probabil, intonația identică.

b. Verbul este la infinitiv, un infinitiv format din două părți: o prepoziție și verbul propriu-zis. Evident, această asemănare nu privește numai cele două secvențe, ci se referă la nivelul limbii, al morfologiei celor două limbi, care formează modul infinitiv oarecum la fel: dintr-o prepoziție și o formă verbală. (Firește, se poate vorbi de o „gramaticalizare” a prepoziției, care devine morfem, marcă morfologică a infinitivului. Dar asta nu ne oprește să nu uităm originea morfemului și să ne mirăm de bizara structură de la care s-a plecat.)

Dacă căutăm în celelalte limbi romanice, constatăm că numai româna urmează acest model. Româna mai are și o formă de infinitiv lung, pe cale de dispariție din flexiunea verbului, datorită – foarte probabil, folosirii acestei forme lungi de infinitiv ca procedeu, cel mai utilizat, de derivare a unui substantiv de la un verb: Cântare, vedere, strângere, sosire etc. Până nu de mult, infinitivul lung era destul de utilizat ca să poată fi întâlnit chiar și pe o piatră mortuară. E drept, la Craiova: Aici zac eu, iar tu citești. Citire-aș eu, zăcere-ai tu, Trecătorule… (vezi Craiova, Cimititul Central, aleea 3, figura 9, poteca 5, subiectul 13.) Apare acest infinitiv lung în flexiunea verbală numai în formele inversate de optativ, forme arhaizante azi.

De fapt, în română avem trei forme de infinitiv: 1. cu prepoziția a – plăcerea de a cânta, neștiind a scrie….   2. fără prepoziție: știind cânta, el a…  pot zice că…  3. forma lungă: fir(e)-ai al dracului…   venire-ai să vii când te-oi chema eu…Această bogăție de forme, destul de riguros repartizate stilistic, este necunoscută în alte limbi romanice. În plus, vorbitorul limbii române mai poate apela și la forma de conjunctiv, sinonimă cu infinitivul de cele mai multe ori: neștiind să scrie… știind să cânte… pot să zic că…     

c. În privința prepoziției, a în română, to în engleză, prima constatare se referă la frecvența mare a prepoziției englezești în contexte în care se comportă ca o prepoziție, în timp ce în română, ca prepoziție adnominală, a este pe cale de dispariție, mai apare în câteva locuțiuni și cuvinte compuse: de-a fir a păr, acasă, aminte, anume. În contexte oarecum fixe: miroase a floriface a ploaie, în exprimarea genitivului: tată a trei copii etc. Prepoziția a vine din latină, din cunoscuta prepoziție ad. În engleză, prepoziția to este din fondul vechi, germanic, indo-european.

De remarcat că forma latinească, ad, s-a păstrat întocmai în cuvintele derivate adăpa, adăsta, adins, adumbri, aduna…(Apud Adrian Poruciuc, comunicare personală: De remarcat, ca o curiozitate, că ad, ca veche conjuncție moștenită din fondul indo-european, se regăsește în română și în cuvintele ocârmui, ogradă, osândă și altele, unde prepoziția slavă ot/od, moștenită din fondul comun indo-european, a funcționat ca prefix (ot-/o-). În limbile germanice – gotică, scandinavă și engleză, avem corespondenta at a lui ad.)  

Altminteri, -d a dispărut pretutindeni în Románia. Iar prepoziția a este pe cale de dispariție din pricina prepoziției la, în a cărei structură își continuă existența prepoziția a(d), astfel că echivalenta românească a prepoziției englezești to este prepoziția a/la.

Obsevația cea mai interesantă pe care o putem face se referă la semnificația celor două prepoziții: ele sunt propriu zis sinonime, au același sens, în mare, corespunzător prepoziției românești laTo din to be și din a fi au același înțeles, așadar.

Din punct de vedere fonic, al semnificantului, to și a nu au nicio legătură în diacronia lor. Din punct de vedere semantic însă, din perspectiva semnificației, a semnificatului, constatăm că cele două prepoziții sunt distribuite în aceeași funcție bizară, în același rol neașteptat, acela de a preceda un verb și de a forma astfel modul infinitiv. În general vorbind, o prepoziție nu are ce căuta în fața unui verb. Locul ei firesc este în fața unui nume, a unui substantiv. Pusă în fața unui verb, te aștepți ca prepoziția să transforme verbul în substantiv. În engleză cel puțin, lucrurile se petrec invers: prepoziția (to) transformă substantivul în verb! (Româna nu are nevoie de așa ceva, flexiunea moștenită din latină îi permite ușor de tot să derive verbe de la substantive.) Dacă modelul a fi este o inovație a limbii române, ar trebui ca structura respectivă să fie ceva mai transparentă, adică ar fi de așteptat să ne fie ușor să înțelegem logica acestui model, legătura dintre semnificația prepoziției ad (la) și semnificația infinitivului. Ceea ce, din păcate, nu se întâmplă. Recunosc că n-aș putea explica de ce prepoziția a(d) și nu prepoziția de sau cu ori pe a fost preferată, aleasă, pentru a fi semnul infinitivului. De aceea mă mir de două ori:

–          de ce engleza și română formează infinitivul cu ajutorul unei prepoziții?

–          de ce apelează, practic, la aceeași prepoziție, al cărei sens, deosebit de complex, de vag, nu ne este clar de ce se potrivea în acest contaxt?

Cred că în cazul asemănării semantice dintre și to putem vorbi de o coincidență cu șanse mici de apariție, acele coincidențe despre care Al.Graur spunea că sunt prea mari, prea neașteptate ca să lași explicația lor pe seama hazardului, a întâmplării, și să nu cauți altă explicație, de regulă pornind de la trecutul entităților comparate, pornind adică de la istorie.

De ce ni se pare așa de importantă, de neașteptată această asemănare? În principiu, pentru că în fiecare limbă prepozițiile mai des utilizate, de, la, cu, pe etc., sunt teribil(!) de polisemantice. Ce sens are prepoziția de sau conjuncția ? Nimeni nu s-ar încumeta să dea imediat un răspuns. Nu ne este deloc clar, așadar, sensul cu care prepoziția sau to participă la combinația de cuvinte numită forma de infinitiv a verbului. De ceeea ne mirăm că cu acel sens greu de definit sunt folosite două prepoziții care, cu sensul lor cel mai frecvent, sunt sinonime: to și la. (Intră la socoteală prepoziția la, care este continuatoarea latinescului ad atât din punct de vedere semantic, cât și fonetic. Vezi explicația etimologică propusă de Sextil Pușcariu pentru prepoziția la.) Dacă vom urmări distribuția prepozițiilor la și to, vom constata că ele apar foarte des în contexte identice. Putem vorbi de o echivalență semantică între rom. (sau la) și eng. to, chiar dacă ne este greu să definim acel semnificat. Această echivalență rezultă din distribuția lor în structura formei de infinitiv.

       Nota bene: dacă nu acceptăm ipoteza lui Pușcariu, anume că la vine din illac ad, și ținem seama că în celtica veche (apud Adrian Poruciuc) a existat o prepoziție la cu același sens ca la din română, ne îmbie ipoteza că la vine din substratul dacic, iar cele două prepoziții ad din latină și la din substrat, fiind sinonime, au intrat în concurență, o concurență în urma căreia una trebuia să dispară. N-a dispărut niciuna, deoarece a(d) s-a specializat pentru a însoți forme verbale, forma de infinitiv. Ceea ce naște ipoteza că în limba geto-dacilor infinitivul era însoțit de prepoziția la, înlocuită apoi de lat. ad.

Aceste observații ne îngăduie să formulăm ipoteza că în diacronia lor, din a fi și to din to be, au un punct comun de plecare, din care s-au despărțit, evoluând separat, după ce, o vreme, au coabitat, au fost – ipoteză: unul și același semn lingvistic, funcționând în unul și același sistem lingvistic.

Apud Adrian Poruciuc: Pentru că mai sus a fost menționat germanicul at, care în gotică era şi prepoziţie şi prefix, foarte productiv, trebuie menţionat şi faptul că, în limbile scandinave de azi, at apare şi într-un fel de infinitiv lung, traductibil şi prin supinul românesc: sued. jag har myket att göra am mult(e) de făcut, dar şi prin infinitivul am (de-)a face.  Sued. Att vara eller icke vara = a fi sau a nu fi.)

Dacă fi din a fi ne vine din latină, a din a fi ne vine – aș zice, numai pe jumătate din latină, numai sub aspect fonetic și semantic. Semnul lingvistic nu constă însă numai din combinația sens-sunet(sic!). Semnul lingvistic mai este caracterizat și prin distribuție. (Sau, în altă teorie, din semnificație, din semnificat, face parte și distribuția!) Or, distribuția lui a ca parte componentă a infinitivului, nu o moștenim din latină. Am putea s-o considerăm, cum fac unii colegii, că este o inovație a limbii române. Dar asemănările dintre cele două versuri, dintre cele două limbi, ne sugerează căutarea unei alte explicații. Mai exact spus, căutarea și a altor limbi care să urmeze modelul to be-a fi.

În limbile romanice, cum am mai spus, nu întâlnim modelul prepoziție + verb, to be-a fi. Urmează să verificăm în limbile cu care se înrudește engleza. Din păcate, cu puținele mele aptitudini pentru poliglosie, nu pot trece dincolo de limba germană, care infirmă modelul căutat. Dacă la fel stau lucrurile și cu celelalte limbi germanice, va fi să ne orientăm spre limbile celtice. Las altora plăcerea căutării și, eventual, a aflării, a găsirii unor asemănări la acest nivel, în acest punct al limbilor comparate. Cine o va face este sfătuit să ia în calcul și ceea ce se numește conjunctivul. În germanul zu sein, nu cumva avem structura căutată? Și zu nu este cumva la origine aceeași prepoziție cu to?

 

Apud Adrian Poruciuc: Evident, prepoziţia germ. zu este aceeaşi cu eng. to, cu evoluția fonetică t>tz, datorită mutaţiei consonantice no. 2 (zweite Lautverschiebung) specifice germanei. De fapt, în engleza veche, ceea ce apare acum ca „infinitiv lung” (eng. to sing = germ. zu singen) era, în formă şi în conţinut, prepoziţie + substantiv verbal (la dativ). Infinitivul propriu-zis, sau „infinitivul scurt” (cu sufixul -an = germ. -en) avea folosiri similare infinitivului folosit acum după verbe modale şi auxiliare. În engleza veche, când apărea în faţă prepoziţia to (având sensuri „de direcţie” sau „de scop”) substantivul verbal de după el îşi schimba marcajul (to singenne, faţă de singan), acesta din urmă apărând astfel în postură de „nominativ”.        

 

În termeni mai clari, precizez că pornim de la asemănarea neașteptată dintre două modele, modelul to be și modelul a fi, nu vorbim de asemănarea dintre două cuvinte. Și propunem să căutăm acest model în diverse limbi indo-europene mai mult sau mai puțin înrudite cu engleza și româna. În funcție de rezultate, comparația poate fi extinsă la toate structurile (sintagmele) verbale în a căror alcătuire poate intra o prepoziție: à faire, de făcut, la strâns etc. În felul acesta vom înțelege mai bine cum s-a ajuns la construcția infinitivului to be, a fi.

Limba română mai poate fi comparată, pentru a i se lămuri istoria, cu limbile slave, cu maghiara și cu albaneza. Constatăm că numai în albaneză apare ceva apropiat de modelul căutat, situațiile în care avem prepoziția  + verb: të jene të.  Sensul prepoziției  este cam același cu al prepoziției la, respectiv to. Asemănarea fonetică între të și to lăsăm să fie comentată separat.

 

(Apud Adrian Poruciuc: De comentat ar fi şi „coincidenţa” cu ţigănescul te, care apare nu doar în postură de prepoziţie şi de postpoziţie (în combinaţie cu substantivele), ci şi în construcţii verbale practic identice celor reprezentate de construcţiile cu to în engleză şi cu  în albaneză. Acele construcţii cu te din ţigăneşte coincid, tipologic, şi cu conjunctivul românesc (me kamau te janau/ tu kames te janes = eu vreau să ştiu/ tu vrei să ştii), ca şi cu infinitivul flexionar din portugheză.

 

Își are locul și o comparație cu graiurile românești din sudul Dunării. Aromâna uzează și ea de o prepoziție, ta, asemănătoare celei din albaneză, foarte probabil moștenită din substratul dacic. Avem astfel motive să articulăm ipoteza următoare:

Faptul că în engleză și română la forma de infinitiv verbul este precedat de aceeași prepoziție ne obligă să le căutăm un punct de contact în trecutul lor. În cazul nostru, al modelului a fi, este vorba de limba de substrat, daco-getică, în care, în baza asemănărilor dintre română, aromână și albaneză, avem suficiente motive să credem că infinitivul verbelor era construit cu ajutorul unei prepoziții al cărei sens general a fost echivalat, prin calc lingvistic, cu sensul prepoziției latinești ad. Mai departe, relația dintre limba daco-getică și limba de substrat a englezei este o problemă pe care o lăsăm în grija altora, mai învățați.

Să detaliem sensul sintagmei aceeași prepoziție din paragraful anterior. În ce sens putem spune că în formele verbale to be, a fi, zu sein, të jenetë avem aceeași prepoziție? Nu avem în vedere aspectul fonetic (chiar dacă indo-europeniștii ar putea propune un etimon comun pentru trei dintre aceste prepoziții). Din punct de vedere semantic este greu de spus care este semnificația cu care prepozițiile respective intră în formarea infinitivului. Constatăm însă la nivelul distribuției că aceste prepoziții apar, ca prepoziții propriu zise, deseori în același context, că deseori, traducând dintr-o limbă în alta, to, la, zu, të, ta sunt echivalente în numeroase contexte.

d. În fine, conjuncția or ne pune și ea pe gânduri. Echivalenta ei în românește nu este numai sau. Mai avem și conjuncția ori, rostită într-o singură silabă, cu un -i final al cărui rost este mai curând să deosebească în scris conjuncția ori de adverbul orOr, noi, nu eram dispuși să cedăm ori să plecăm! În felul acesta, apare omonimia cu pluralul ori de la oară: a doua oară, de două ori… Deseori conjuncția românească ori este pronunțată or

Conjuncția ori nu are o etimologie sigură, convingătoare, în lucrările dedicate istoriei limbii române. DEX îl dă cu et.nec., adică etimologie necunoscută. Mihai Vinereanu, în al său meritoriu Dicționar etimologic, discutându-l pe ori împreună cu veri (din vreun, vreo), consideră că „poate fi asociat cu eng. every(one) „fiecare” din v.eng. *aefre (cf. Barnhart) care are  o funcție similară (v. ori-). Din fondul pre-latin.” Cred că are dreptate. Pe every(one) eu l-aș pune în relație (și sau mai degrabă) cu vre(un) din română sau värnu din aromână.

Oricum, tot la substrat ajungem, cu motive temeinice ca acest substrat să fie raportat la spațiul lingvistic germanic, anglo-saxon, celtic.

Mi-aduc aminte de acei bravi cercetători neinstituționalizați ai fondului vechi nelatin al limbii române care, de-a lungul anilor, au propus atenției noastre și alte asemănări ale limbii române cu limbi din spațiul britanic. Îmi vin în minte cuvintele plug și sprinten, atât de asemănătoare cu eng. plug și sprint. Lista era însă mai lungă. Nu mai țin minte dacă era trecută în acest inventar și conjuncția ori. Evident, voi privi de-acum cu alți ochi aceste liste…

Dl Adrian Poruciuc ne propune o asemenea listă de probabile vechi germanisme intrate în limba română timpurie. Lista include, printre altele: ateia, bardă, bordei, borț, brândușă, burtă, buscai, căulă, cioarecei, cotigă, fară, gard, găman, grapă, grindei, hânsar, holtei, huscă, julfă, nasture, plug, pungă, rapăn, râncă, scrânciob, sprințar, sturlubatic, tală, teafăr, tufă, tureci, vâlvă, viscol – cf. p. 126, nota 76 din articolul Poruciuc, Adrian, Problema vechilor germanisme păstrate în limba română în volumul Lucrările Primului Colocviu Internațional de Lingvistică – București, 13/14 noiembrie, 2007 (ed. N. Saramandu et al.), Editura Universității București, 2008.

Textul de față este menit însă a atrage atenția asupra unor relații lingvistice pre-romane, între substratul daco-getic, tracic, și spațiul lingvistic anglo-saxon. Natura acestor relații nu ne este clară. Teoretic, ar putea fi vorba de (1)contact lingvistic – inclusiv prin intermediere, sau de (2)înrudire mai apropiată în cadrul marii familii indo-europene, din care făcea parte și latina. Să fi fost oare distanța genetică(sic!) dintre daci și romani (latini) mai mare decât distanța dintre daci(traci) și strămoșii englezilor?

Încă două vorbe despre conjuncția sau paticula or(i). În limba română aceasta intră în câteva pronume și adverbe compuse extrem de interesante: oricare, orice, oricine, oricât, oricum, oriunde, orincotro. Partea a două a acestor cuvinte, care, cine, ce etc., sunt pronume și adverbe moștenite din latină. Cuvintele amintite fac parte dintr-o paradigmă mai largă: careva, ceva, cineva, câtva, cumva, undeva, încotrova, respectiv fiecare, fiece, fiecine, fie(ște)cât, fie(ște)cum, fie(ște)unde. Limba română, ca și latina, practică derivarea cu sufixe și prefixe pentru formarea de cuvinte noi. Extrem de rar compunerea. Asta în vreme ce limba dacilor, atât cât o cunoaștem din câteva zeci de toponime și antroponime, apela des la compunere. Pentru cei care cunosc engleza ca lumea, în subtilitățile acesteia, le sugerez să compare paradigmele de mai sus cu paradigmele echivalente din engleză. Termenii luați fiecare în parte probabil că nu sunt echivalenți, dar în întregimea lor, paradigmele respective dezvăluie unele asemănări în modul de structurare a cuvintelor în cauză, multe dintre ele fiind și în engleză compuse. Un asemenea cuvînt compus credem că este și sintagma or where, chiar dacă grafia actuală separă cele două componente. Remarcăm însă faptul că deseori acest or where se traduce în română prin ori unde sau ori încotro. Ceea ce ne dă speranțe pentru găsirea și a altor asemănări.

Avem și alte motive să credem că paradigma pronumelor și adverbelor nehotărîte mai sus discutate reprezintă un capitol moștenit din substratul daco-getic, în care elementul moștenit este de natură pur imaterială: nu sunetele, cât structura cuvintelor s-a moștenit, prin ceea ce se numește calc lingvistic. În fiecare etc. avem un calc propriu zis, în oricare etc. un semicalc, dacă pe or(i) îl vom considera că aparține integral substratului.

În acest context sugerez o comparație între cele două limbi, pornind și de la formele și valorile prezumtivului românesc. Modulațiile acestui mod verbal, atât de specifice limbii române, și atât de greu de echivalat în alte limbi, se pare că în engleză sunt ceva mai ușor de aflat.

Cer aceeași îngăduitoare atitudine a cititorului pentru a-i împărtăși impresia că dacă limba română se particularizează printre celelalte limbi romanice (și) prin folosirea lui unu cu o frecvență și cu o polisemie deosebite, la fel în engleză one este un cuvînt mai des folosit ca în celelalte limbi, îndeobște! Bunăoară, franceza!

      Precizez însă: chiar dacă se confirmă ipotezele etimologice deseori temerare cu privire la fondul străvechi și ne-latin al limbii române, aceste revizuiri nu pun, nu pot pune în discuție caracterul latin, romanic al limbii române. La fel cum dovada că în modelul de infinitiv a fi avem de-a face cu un calc după un model daco-getic nu modifică apartenența flexiunii verbale românești la moștenirea din latină. Ci dimpotrivă, vor fi astfel evidențiate tot mai multe deosebiri între latină și limba de substrat, dovedind că nicicum nu se poate considera că latina și limba de substrat erau una și aceeași limbă, cum pretind azi o seamă de tracizanți gălăgioși și impulsivi. Iată, formula, modelul de constituire a infinitivului cu prepoziție deosebește net latina de substratul daco-getic. Limba română a preluat structura infinitivului cu prepoziție din substrat, dar celelalte forme de infinitiv, restul morfologiei verbului și însuși materialul lingvistic propriu-zis (morfemele) le-am moștenit integral din latină. Se poate spune că în felul acesta s-a păstrat o parte din ceea ce am avea dreptul să numim spiritul unei limbi, în cazul limbii române fiind vorba de spiritul limbii geto-dacice. Identificarea acestor relicve de spiritualitate geto-dacă în țesătura limbii române este o operă posibilă, necesară, dar teribil de delicată. Scopul: reconstituirea în spirit a moștenirii din substrat.

Apud Adrian Poruciuc: Normal că recurgerea la substrat nu afectează caracterul indubitabil neo-latin al limbii române (aşa cum nici germanismele mele nu ar putea afecta acel caracter, oricât de multe voi mai găsi).

Cele de mai sus le-am supus atenției domnului Mihai Vinereanu. Prezint opinia sa:

„Pe lângă infinitivul cu to din engleză, să luăm aminte la infinitivul din limbile scandinave cu prepoziția ad/at, ca în română: în daneză at, în norvegiană a, în suedeză att, în islandeză adh. Prepoziția to din engleză are aceeași origine ca românescul  și albanezul te. Se poate spune că odată, cândva, în indo-europeană au apărut două forme de infinitiv – ca să zic așa. Un infinitiv propriu zis, cu *ad (vezi plăcerea de a cânta), și un infinitiv ipotetic, cu *to/te (vezi încerc, doresc a cânta). Româna le-a păstrat pe amândouă, transformând infinitivul ipotetic, cu to/te, în conjunctivul cu . Limbile germanice s-au despărțit în două: engleza a „optat” pentru *to, limbile scandinave pentru *ad/at. Limbile balcanice îl au pe to/te. În albaneză și aromână moștenit din substrat, în neo-greacă și bulgară prin împrumut de la traco-iliră.”

Atrag atenția asupra ipotezei domnului Vinereanu, cum că româna – aș zice de data asta limba geto-dacă, de substrat, având de ales între două variante le-a păstrat pe amândouă: și infinitivul cu a, și infinitivul (conjunctivul) cu . Domnul Vinereanu identifică astfel încă o împrejurare în care româna, imparțială, aș zice (ca tot românul!), nu se îndură să renunțe la niciuna dintre variante și le păstrează pe amândouă, găsindu-le fiecăreia o funcție specifică, dându-le o șansă să supraviețuiască. Situații similare: când a fost să aleagă poziția articolului definit, româna s-a decis la poziția post-pus, dar a păstrat și poziția ante-pus pentru articolele genitivale, demonstrative, ca și pentru articolul definit ăl (ăl cu paie, ăl cu fân), concurentul lui -(u)l; a păstrat și forma de genitiv/acuzativ, cum au făcut toate limbile romanice, dar și pe cea de nominativ a unor substantive imparisilabice: oaspe-oaspete, soră-suroră, jude-judeci, tata-tătâne, Această indecizie a rodit magnific în sistemul pluralului românesc, unde s-a instituit astfel concurența între pluralul în -i, în -e și pluralul în -uri, încheiată prin salvarea tuturor formelor, cărora li se atribuie rolul de a face distincția între un sens mai concret și unul mai abstract: creieri-creiere, capi-capuri, vise-visuri, nivele-niveluri, rapoarte-raporturi, rahați-rahaturi. Am mai vorbit despre această caracteristică a limbii române, găsindu-i punctul de plecare în latină. Iată că a concurat și moștenirea din substrat, foarte probabil…

E atât de vie această predispoziție – moștenită sau creație a ethosului(sic!) românesc, încât ea a determinat și inovația, aplicată numai în limba română neologismelor, care neologisme, intrate prin mai multe intermedii, au generat forme ușor diferite, concurente: emisie-emisiune, operație-operațiune, rație-rațiune etc. Româna le-a găsit tuturor acestor forme un rost și le-a păstrat pe toate, obținând astfel un spor de expresivitate și de exactitate care lipsește în limba de origine a cuvîntului împrumutat! Precum și în celelalte limbi în care au pătruns neologismele respective. Stabilim astfel, grație domnului Vinereanu, o vechime excepțională pentru acest truc, această veritabilă găselniță, plină de inventivitate, care dă limbii române posibilitatea de a excela printr-un procedeu morfo-lexical unic și deosebit de ingenios. În același timp, acest procedeu gramatical considerăm că spune multe și despre comportamentul mental și moral al românului, cu care intră într-o armonioasă consonanță. À bon entendeur salut!…

 

*

       A fi în limba română este, cel mai des, verb copulativ. Ca verb predicativ, este folosit cel mai des urmat de un complement circumstanțial de loc, având sensul „a se afla (în), a se găsi (în)”. Cu sens absolut, cu sensul „a exista”, a fi este mai rar folosit, astfel că în celebrul monolog cititorul are o ușoară dificultate în decodarea lui a fi. Pentru traducătorul în limba română se pune și altă problemă, având de ales între a fi și să fii. Nu sună rău nici Să fii sau să nu fii? Aceasta e-ntrebarea!  Dacă facem liaisonul între e și întrebarea, accentul semantic(sic!) trece pe primul cuvînt, pe aceasta, cu subînțelesul „din mulțimea de întrebări pe care ni le punem, aceasta este cea mai importantă”. În al doilea vers a fi (to be) este verb copulativ. Subiectul este întrebarea, iar aceasta este numele predicativ, conform regulei care spune că numele predicativ aduce o informație nouă despre subiect, subiectul denumind un referent prezent în mintea Emițătorului înainte de formularea enunțului. Enunțul analizat ne aduce informația că întrebarea, problema, chestiunea cu care ne frământăm creierii în căutarea soluției aceasta este, a fi sau a nu fi?… Aceasta este întrebarea corectă!

Putem însă face din întrebarea nume predicativ: în acest caz nu mai facem liaisonul, pronunțăm distinct este întrebarea, cu o pauză înainte de a veni cu precizarea, cu informația: întrebarea, din intonație înțelegându-se că este întrebarea întrebărilor, problema problemelor! Această lectură cred că este sugerată de faptul că în original avem that’s iar nu that is

Precum se vede, considerăm că între secvențele este (întrebarea), e (întrebarea) și e(-ntrebarea), respectiv that’s și that is, nu avem o echivalență pefectă.

 

*

      Rândurile de mai sus invită la o comparație mai adâncă între limba română și limba engleză, între substratul geto-dacic al limbii române și arealul lingvistic britanic, celtic și germanic deopotrivă. Ideea ar fi că limba autohtonilor din Dacia, ca limbă indo-europeană, se prea poate să fi fost genetic mai apropiată de vreuna din limbile „britanice”, cu care să prezinte asemănări până azi trecute cu vederea. Din perspectiva acestor promisiuni, nu strică să ne amintim pe ce se bazează teoria comparației, a metodei comparative istorice.

În principal, teoria comparației se bazează pe coincidențele (asemănările) constatate la două sau mai multe limbi, asemănări care nu pot fi explicate altfel decât prin apelul la trecutul istoric al limbilor comparate. În principal, s-a avut în vedere asemănările la nivelul corespondenței sunet/sens, semnificant/semnificat. Bunăoară, dacă comparăm româna cu engleza constatăm o asemănare la nivelul cuvintelor plug și sprint(en): complexe sonore asemănătoare care denumesc semnificații asemănătoare. Fiind vorba de numai două cuvinte, nu ne hazardăm să le căutăm o explicație proprpiu zisă și putem pune asemănarea pe seama întâmplării, a hazardului. E ca și cum cineva ar câștiga la loto. Nu există explicație. Dar dacă cineva va câștiga la loto de vreo douăzeci de ori într-un an, nu vom mai spune că este vorba de o întâmplare, fără explicație (asta și înseamnă cuvîntul întâmplare!!), ci, dimpotrivă, parchetul va căuta o explicație rațională, fiind sigur că ea există! La fel, dacă vom mai găsi vreo treizeci sau o sută de cuvinte care să semene la fel de bine în română sau engleză, vom fi siguri că nu mai este o întâmplare și vom formula câteva ipoteze care să explice ciudatele coincidențe. Iar aceste ipoteze vor fi, în principal două: originea comună și împrumutul. Sau chiar amândouă deodată!

Aceste calcule sunt posibile pentru că pornim de la ideea sau constatarea că relația dintre sunet și sens este arbitrară, nimic nu ne impune ca un anumit sens să fie exprimat printr-un anumit complex sonor. Pentru fiecare sens, fiecare limbă a fost liberă să aleagă ce denumire a vrut. Așa se explică diversitatea de limbi, zeci de mii, fiecare grai denumind un anume sens (semnificat) în ce fel a găsit de cuviință. (Firește, imaginea prezentată de noi este simplificată la maximum…) Cu toate acestea, uneori constatăm asemănări între unele limbi, adică limbile respective dau denumiri identice sau asemănătoare aceluiași obiect. Aceste asemănări devin obiectul de studiu al lingvisticii compartive istorice, disciplină apărută la începutul secolului al XIX-lea.

Mai aproape de zilele noastre, pe la mijlocul secolului trecut, s-a făcut constatarea că limbile diferă și într-un mod mai subtil, nu doar prin faptul de a folosi denumiri (semnificanți) diferite pentru același obiect (semnificat). Anume, simplificând din nou: majoritatea cuvintelor unei limbi sunt polisemantice. Cu cât este mai frecvent, cuvîntul este mai polisemantic. Gruparea la un loc a sensurilor pe care le poate avea un cuvînt este, practic, aleatorie, și diferă și ea mult de la o limbă la alta. Nimic din natura a două semnificații diferite nu ne obligă să le denumim prin cuvinte diferite. Și invers: nimic din natura a două semnificații asemănătoare nu ne obligă să le denumim prin același cuvînt. Astfel că atunci când în două limbi constatăm că două cuvinte complet diferite ca sonoritate, grupează în polisemia lor aceleași sau aproape aceleași sensuri, această asemănare se cuvine să ne mire! Iar dacă se repetă la mai multe cuvinte, va trebui să căutăm o explicație în trecutul celor două limbi.

Bunăoară cuvîntul românesc limbă este polisemantic. El grupează la un loc semnificațiile (a)organ anatomic și (b)mijloc de comunicare verbală, grai. Numim figură semantică gruparea sub același semnificant (complex sonor) a două sau mai multe sensuri. Aceeași figură semantică pe care o face limbă în românește o face și langue în franceză, lingua în latină etc. În românește, limbă mai înseamnă și (c) popor, neam. Cf. La Eminescu, Un sultan dintre aceea ce domnesc peste vreo limbă / Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie și-o schimbă. Această figură semantică o mai întâlnim în slava veche și câteva limbi slave. Prin aprofundare, prin găsirea și a altor asemănări, ajungem să conchidem că prima figură semantică se explică ca o moștenire din latină în limbile romanice. A doua figură semantică se produce în română prin calc lingvistic, într-o perioadă de contact lingvistic între vorbitorii limbii române și vorbitorii unei (unor) limbi slave, deci este un împrumut, un împrumut mai ciudat, dar împrumut. Un calc semantic. Propun așadar o cercetare comparativă a limbilor la nivelul formei substanței conținutului, în terminologia exactă a lui Louis Hjelmslev, cel care a teoretizat acest fel al limbilor de a se deosebi între ele. Dar putem și trebuie să acordăm atenție și situațiilor în care două limbi prezintă asemănări neașteptate, surprinzătoare în ceea ce privește felul de a segmenta realitatea sau de a grupa sensurile într-un cuvînt polisemantic. Dotatul lingvist danez, care a marcat atât de profund evoluția gândirii lingvistice post-saussuriene, rafinând teoria marelui genevez, nu a mers însă mai departe, nu a sesizat posibilitatea de a îmbunătăți pe această bază și metoda comparativă istorică.

Nu știu dacă ne putem aroga prioritatea acestui demers, dar am aplicat această ipoteză încă din anii 70 – vezi Reconstruction sémantique et substrat thrace în Actes du premier Symposium Internațional de Thracologie, Roma, 1977, p. 102-107, ca pe o posibilitate de a reconstitui polisemia unor cuvinte din substratul limbii române, cuvinte al căror complex sonor/semnificant nu mai avem din ce să-l reconstituim, dar putem să refacem (o parte din) polisemia acestor cuvinte, felul de a grupa semnificațiile. Calchierea semantică a acestor cuvinte din substrat este una din cauzele pentru care multe cuvinte latinești capătă sensuri noi în limbile romanice, greu de explicat prin evoluție semantică. Am emis ipoteza că sensul cu care a cădea intră în cuvîntul cumsecade, adică sensul a trebui, a se cuveni, vine din substrat, deoarece aceeași figură semantică o găsim și la cuvîntul bulgăresc corespunzator – padasen, dar nu și în alte limbi slave, ceea ce face, cum spuneam, foarte probabilă prezența acestei figuri semantice și în lexicul substratului tracic al limbilor balcanice, dacă ne putem exprima așa. Aceeași explicație am propus-o și pentru evoluția semantică în limba română a latinescului vita. Cercetarea din această perspectivă a relației dintre stratul latin al limbii române și substratul ei geto-dacic a fost cu succes făcută și de Grigore Brâncuș. (Vezi Istoria cuvintelor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004, și Studii de istoria limbii române, Editura Academiei Române, București, 2007.)

 

Apud Adrian Poruciuc. Cu siguranţă „obişnuinţele linguale” paleobalcanice nu implică doar lexicul, ci şi pronunţia, intonaţia, sintaxa, onomastica etc. Până la urmă şi urmaşii vet(e)ranilor s-au conformat unor „deviaţiuni” băştinaşe.

 

La fel, vorbim de o figură semantică, de un contur semantic specific în cazul prepoziției to în engleză, prin faptul că to însoțește deopotrivă (1)verbul la infinitiv și (2)substantivele în anumite contexte. Aceeași figură semantică nu o mai face nicio prepoziție din franceză sau rusă, de exemplu, nu o mai întâlnim în nicio altă limbă, se pare. Cu excepția limbii române, unde funcționează aceeași figură semantică, abil mascată, aș zice, de faptul că a și la par, la o privire mai superficială, prepoziții deosebite. În realitate, la este numai o variantă a prepoziției a, și, din punct de vedere diacronic, sunt una și aceeași prepoziție toate trei: ad, a și la!

Așadar, în to be și a fi, la cele două propoziții, to și a, identificăm aceeași figură semantică, gruparea neașteptată sub aceeași umbrelă a două (probabil chiar mai multe!) semnificații (funcții) care nu prea au nimic comun între ele! Se regăsesc la un loc, sub aceeași umbrelă, sub aceeași denumire, numai în cele două limbi.

Ce putem deduce din această asemănare?

      That’s the question!…

*

Nota redacției: Re-publicăm acest articol la sugestia dlui Călin Kasper! Grazie…