Nota Redacției: Începând de azi, zilnic, sau aproape zilnic, vom publica câte un capitol din Protocoalele Kogaionului. Începem cu capitolul care conține și informații privind folosirea armei biologice de către Aliați în al II-lea Război Mondial, deși convenții internaționale interziceau această mârșăvie… Textul anterior de pe site face caz de această urîtă poveste.Urîtă și necunoscută.

Îi invit, ba chiar îi rog pe vizitatorii site-ului, să facă propagandă textelor din cuprinsul Protocoalelor Kogaionului, sunt dintre cele mai lămuritoare texte în privința „contenciosului româno-evreiesc”, răspândind aceste texte la adresele cu care sunt conectați.

 

***

 

Ion Antonescu, antisemitul care i-a salvat pe evrei

 

§ 26. Mult pomenitul anti-semitism al mareşalului Ion Antonescu, care a guvernat România în perioada septembrie 1940 – august 1944, a avut o direcţie extrem de precisă: „evreii care au venit în România după 1914 şi s-au îmbogăţit aici pe căi necinstite, prin corupţie şi prin jefuirea banului public, prin exploatarea muncii şi sărăciei româneşti, alimentând mereu dezordinea şi sprijinind acţiunile dăunătoare neamului românesc, pentru ca apoi să se ridice chiar împotriva armatei, care le-a asigurat liniştea şi prosperitatea, aşa cum au făcut-o în Basarabia şi Bucovina de Nord şi dincolo de Nistru“. Simplu spus, Ion Antonescu a fost anti-semit, dar numai faţă de evreii comunişti, bolşevizaţi, agenţi ai intereselor antiromâneşti şi ai politicii criminale a URSS, a Cominternului. Mareşalul, adresându-se prietenului său, arhitectul evreu H. Clejan, recu­noştea deschis că aceşti evrei trădători de ţară „vor fi loviţi fără milă şi vor fi aruncaţi dincolo de hotarele Ţării.

Evreii care au căzut victime ale acestei politici „antisemite“ au avut parte de un regim de izolare – nu foarte strictă, spre a fi împiedicaţi să mai uneltească împotriva poporului care le oferise până atunci atât de mult! Regimul aplicat de Ion Antonescu acestor evrei nevrednici nicicum nu poate fi catalogat ca regim de exterminare.

Evreii care se plâng azi de anti-semitismul mareşalului Ion Antonescu uită să menţioneze că, spre deosebire de toţi ceilalţi cetăţeni ai României din acea vreme, evreii nu au fost trimişi pe front! Evreii nu au murit cu sutele de mii la Cotul Donului ori la Sevastopol sau Stalingrad, cum au murit românii. Consideraţi cetăţeni lipsiţi de loialitate faţă de statul român – căci dăduseră nenumărate dovezi în acest sens, şi, deci, nedemni de onoarea de a muri pentru Patrie, evreii nu au avut la vremea aceea nimic de obiectat ca, în locul serviciului militar, să plătească o taxă şi să presteze în spatele frontului, în localităţile de domiciliu, anumite servicii de interes obştesc cu totul benigne, chiar derizorii în comparaţie cu tragedia frontului. Mulţi dintre românii care au pierit pe front ori s-au întors de la război schilodiţi pe viaţă şi-ar fi dorit să aibă parte de aşa zisele persecuţii la care au fost supuşi evreii din România şi să le împărtăşească soarta, adică să rămână în viaţă, teferi şi nevătămaţi. În aceste condiţii nu este de mirare că printre analiştii români ai acelor evenimente au apărut critici severe la adresa lui Ion Antonescu tocmai pe seama politicii sale faţă de evrei, politică în care aceşti istorici nu se sfiesc să identifice elementele şi dovezile unui veritabil protecţionism pro-evreiesc! Ale unei discriminări pozitive a evreilor! Căci, vorba unui important evreu, Nandor Gingold: „Evreii nu luptă pe front. Cine îşi pierde banii – nu pierde nimic, cine îşi pierde onoarea pierde ceva, cine îşi pierde viaţa – pierde totul“. Sute de mii de români au considerat că, dimpotrivă, când pierzi onoarea ai pierdut totul şi şi-au dat tributul de sânge pe front, pentru întregirea hotarelor româneşti, a demnităţii naţionale…

Este de-a dreptul dezgustător şi revoltător să vezi că onoarea acelor militari români este azi întinată de cei care nu au împărţit cu ei nici o clipă riscurile războiului, ale confruntării pe viaţă şi pe moarte din linia întâi a frontului. În loc de recu­noştinţă şi preţuire pentru Antonescu şi Armata Română, evreii holocaustizanţi aruncă pe umerii acestora povara unor incrimi­nări teribile. Contează prea puţin absenţa sau debilitatea probelor. În lumea de azi, din păcate, lipsa probelor poate fi supli­nită prin convocarea tuturor forţelor de manipulare mediatică, prin insistenţă şi aroganţă, prin sfidarea adevărului şi a lui Dumnezeu!… Prin minciună!

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu. La o jumătate de se­col după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evre­iesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:

„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechi­zi­ţionate de armată;

– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcă­minte şi medicamente;

– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospo­dăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;

– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)

Nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;

Nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceai­năriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evre­ieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;

Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legio­nare! n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţio­nale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. (…) Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenţi. (…) Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Minis­te­rului Sănă­tăţii a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a ser­vit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. (…)

Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor.“

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu.“ Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu:

„Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest „mic Israel“ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?“ (apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392)

Aşadar, aşa arată holocaustul, genocidul anti-evreiesc pe care Ion Antonescu şi poporul român l-au rezervat populaţiei evreieşti din România! Tabloul vieţii evreilor din România anilor 1940-1944, descris mai sus de Marius Mircu, pentru care avem confirmări nenumărate din partea altor martori evrei, face de ruşine toată liota de evrei detractori neruşinaţi ai românilor, în fruntea cărora, din păcate, se află Mihail Sebastian, cu al său Jurnal. (Ceea ce face plauzibilă ipoteza că jurnalul respectiv a fost prelucrat, pe ici–pe colo, în punctele esenţiale, mult după moartea autorului…)

În cartea amintită, Teşu Solomovici, autor evreu care se străduieşte să nu facă parte din gaşca amintită, încearcă să înţe­leagă şi să explice „de ce nimeni în Israel n-a încercat să demonteze mecanismele «Centrelei Evreilor»“, adică, în fapt, să priceapă, să găsească explicaţia „supravieţuirii generale a evreimii române“.

Aşadar, se poate vorbi despre supravieţuirea generală a evreimii române! Supravieţuirea evreilor din România, inclusiv a celor strămutaţi temporar în Transnistria nu poate avea o singură explicaţie, ci mai multe. Printre aceste explicaţii nu avem voie s-o eludăm pe cea mai importantă: în România genocidul, exterminarea evreilor, holocaustul nu a funcţionat nici măcar ca idee, pusă pe hârtie de vreun politician exaltat sau rostită la o adunare publică.

Soarta evreilor deportaţi în Transnistria se deosebea atât de mult de soarta românilor de pe front încât printre românii de rând a apărut ideea că „pentru asta mor copiii noştri pe front, ca să le facă evreilor ţară în Transnistria“. (Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană, p 237.) În general politica lui Ion Antonescu faţă de evrei, nici pe departe criminală sau rasistă, se poate spune şi că i-a obligat pe evreii din România la un exerciţiu de autoguvernare care le-a fost deosebit de folositor mai apoi ca experienţă, în organizarea Israelului (după acelaşi Marius Mircu). Interpretare pe cât de surprinzătoare, pe atât de subtilă, care ia în calcul faptele, adică efectele produse, mai puţin intenţiile, care sunt totdeauna discutabile şi interpretabile.

Autorii holocauşti cât de cât mai puţin necinstiţi, oareşicât oneşti, îi reproşează lui Ion Antonescu şi implicit românilor condiţiile precare în care au fost obligaţi să trăiască evreii din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, în primele luni după deportare, când, din pricina lipsei medicamentelor şi a unor condiţii normale de higienă, zeci de mii de evrei s-au îmbolnăvit de tifos şi nu puţini dintre ei au murit… Este singura acuzaţie care ar merita să fie examinată, având oarecari temeiuri. Din păcate pentru cei care ne acuză, documente până nu demult ascunse cu grijă dovedesc că în foarte multe cazuri epidemia de tifos a făcut ravagii chiar şi acolo unde condiţiile de higienă şi medicamentele nu se poate spune că au lipsit: printre militarii şi civilii germani. Şi aceasta pentru că în timpul celui de-al doilea Război Mondial, de cele mai multe ori îmbol­năvirea de tifos a fost provocată de mâna criminală a unor agenţi ai Puterilor Aliate, care, într-un veritabil război bacteriologic, s-au ocupat de provocarea acestei boli, atât prin­tre militarii, cât şi printre civilii din ţările Axei… Aşadar criminalii de război, vinovaţi inclusiv de folosirea armei bacteriolo­gice, nu sunt de căutat şi de găsit la Bucureşti! Nu este târziu nici acum ca ei să răspundă penal şi moral pentru militarii români şi civilii, români şi evrei, pe care i-a răpus tifosul în acei ani. (cf. Radu Theodoru, A fost sau nu Holocaust?, capitolul Tifosul ca armă. Raportul Mitkiewicz.)

Este şocant să raportezi soarta evreilor din România gu­vernată de Antonescu la soarta pe care a avut-o mareşalul Ion Antonescu. Nu avem în vedere în primul rând procesul de care a avut parte şi condamnarea sa la moarte, sentinţă atât de nedreaptă, executată la 1 iunie 1946. Ci ne gândim mai ales la atitudinea evreilor din zilele noastre, de după 1990, la oficia­lităţile evreieşti de azi, a căror presiune a determinat guvernul României să-l declare pe mareşal în mod oficial criminal de război şi să reprime orice manifestare a recunoştinţei româneşti faţă de mareşal! Este şocantă această atitudine a evreilor în măsura în care în fapt şi înaintea lui Dumnezeu evreii au mari datorii de recunoştinţă faţă de mareşal, faţă de poporul român. Povara acestor datorii se pare însă că este prea mare pentru interesele şi sensibilitatea evreilor.

Om, ca toţi oamenii, supus greşelii, mareşalul Ion Antonescu a săvârşit şi mari erori pe care mulţi români nu i le pot trece cu vederea. Procesul de corectă evaluare a prestaţiei mareşalului în istoria Neamului Românesc este departe de a se fi încheiat. Un singur lucru este cert: dacă cineva, vreun grup sau vreo categorie de oameni, se poate plânge de mareşalul Ion Antonescu, aducându-i acuzaţii întemeiate pe fapte bine dove­dite şi de nimeni contestate, aceia nu sunt evreii! Românii, din păcate, da, au ce să-i reproşeze lui Ion Antonescu şi au făcut-o deja, pentru prejudicii extrem de clare şi de bine cunoscute aduse intereselor româneşti. Rămâne de văzut dacă, pentru aceste prejudicii extrem de reale, vinovatul principal sau unic (cum susţin unii acuzatori români) este mareşalul Ion Antonescu. În ce-i priveşte pe evrei, ceea ce este uşor de dovedit sunt numai beneficiile pe care le-au tras evreii de pe urma mareşalului. Pentru mereu pomenitele suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti evreieşti, pricinuite pe nedrept de Ion Antonescu şi militarii români, nu avem nici o dovadă cât de cât serioasă, concludentă.

Nota bene: în aprecierea prestaţiei mareşalului Ion Antonescu stau mărturie câteva mii de pagini de stenogramă care au înregistrat tot ce s-a discutat şi s-a hotărît în şedinţele de lucru ale guvernului Ion Antonescu. Onestitatea şi buna credinţă a mareşalului conducător de stat a produs şi acest document, aproape unic pe plan mondial: Stenograma şedinţelor Consi­liului de Miniştri. Guvernul Ion Antonescu, recent pu­blicate de Arhivele Naţionale ale României. Nu a avut nimic de ascuns mareşalul Ion Antonescu din tot ce a spus şi a făcut, oferindu-se integral judecăţii postume a neamului românesc şi a umanităţii.

 

Post scriptum 2014: Recitind acest text după 10 ani, mă mir sincer, mă mir ca prostul, cât de mare poate fi nerușinarea celor care mai vorbesc despre „holocaust”-ul din România, despre „criminalul de război Antonescu”! Nerușinarea împinsă până la crimă! Acesta este verdictul meu! Diagnosticul meu! Minciună și mincinoși care au produs și produc în continuare victime, inclusiv moartea unor oameni nevinovați! Să nu vă ierte Dumnezeu!