Raptul de etnografie

Ioan Opriş, doctor în istorie şi ardelean, în mai multe guverne secretar de stat la Ministerul Culturii, specialist în probleme de patrimoniu, atrăgea atenţia imediat după 1990 asupra unui fenomen ciudat: raptul de etnografie. Mai pe înţelesul oricui, furtul din patrimoniul cultural etnografic, popular. Umblau prin satele din Ardeal atunci, poate şi acum, negustori de te miri ce, mai ales ţigani, ţigani instruţi ce să ceară de la ţărăncile noastre în schimbul unor Zeptere: nu bani, ci obiecte de prin casă, chiar şi din podul casei, cât mai ţărăneşti şi mai vechi. Furci de tors încrustate, fuse, scoarţe, cămeşi, fote, ii, cioareci, lăzi de zestre, oale de lut, mobilier ţărănesc, scule, vase de aramă şi alte vechituri pe care omul nu se îndură să le arunce, deşi nu se mai foloseşte de ele. Adunate din tot Ardealul, erau transportate la Budapesta şi deveneau acolo etnografie maghiară din Câmpia Transilvaniei…

Pe la mijlocul anilor 90, o nepoată, care mereu se mira „ce aveţi voi, din Vatra Românească, cu maghiarii?”, aflată în trecere prin Budapesta, s-a nimerit să viziteze şi muzeul de etnografie din Budapesta. Întoarsă în Ţară m-a căutat, sufocată de indignare şi de ce văzuse: ii şi alte artefacte româneşti declarate ungureşti. Ca să mă convingă adusese şi un disc cu muzică populară ungurească. L-am ascultat împreună: „E toată ziua românească!” Mai văzusem asemenea discuri, prezentate în Senatul României de colega mea dna Doina Ignat. Cumpărase, tot la Budapesta, o „Ciocârlie” bozgorească. Nu avea cum să nu sune la fel ca cea din România, am comentat eu, în comisia de cultură. Doar peste tot ciocârliile cântă la fel… Sesizată de dna Ignat, comisia de cultură a Senatului a transmis mai departe Guvernului informaţia despre această formă nouă de colaborare cu vecinii unguri: devalizarea caselor ţărăneşti de amintirile trecutului. Sesizarea a ajuns la dl Ioan Opriş. Cunoştea bine subiectul. L-am discutat împreună din perspectivă legislativă, întrebându-ne ce reglementări s-ar putea imagina pentru a stopa acest bizar gen de furăciune. Am ajuns la concluzia că este teribil de greu să sancţionezi asemenea infracţiune. Căci înainte de a fi o infracţiune, raptul de etnografie este altceva, ceva greu de înţeles între oameni normali: ungurii se pare că au probleme de identitate, nu sunt mulţumiţi cu părinţii pe care ştiu că i-au avut, vor alţii! Îi vor pe ai noştri!… Ce lege să scoţi împotriva acestui delict?
Deunăzi mi-am adus aminte de aceste întâmplări urmărind la emisiunea în limba maghiară de la TV 1 un lung reportaj al unui etnograf maghiar din părţile Mureşului, specialist în muzică populară. Se declara culegător de folclor muzical unguresc, dar cele mai multe piese culese şi prezentate erau în mod evident muzică populară românească! Iar din comentariul său nici o vorbă despre caracterul românesc, doinit, al cântecelor declarate folclor maghiaresc. Sau despre vestimentaţia unor unguri ardeleni, vădit românească, ceea ce pe orice comentator corect l-ar fi obligat la un comentariu: ce e cu ungurii ăştia care se îmbracă în straie româneşti şi cântă doine?! Explicaţiile putând fi, în principiu, numai două: (1)acei unguri sunt la origine români, români victime ale maghiarizării mai mult sau mai puţin forţate, sau (2)avem de-a face cu o influenţă a folclorului românesc asupra celui unguresc. Influenţă care, cu siguranţă, a mers în şi din ambele direcţii.
Ca un făcut, în zilele următoare pe postul de televiziune MEZZO s-a dat un şi mai lung reportaj despre Budapesta muzicală, adică despre muzica ungurească, cultă şi populară. Cel puţin jumătate din muzica populară ungurească era însă românească rău! Chiar şi Sania cu zurgălăi era cântată pentru a face gloria geniului muzical unguresc, fără pereche de creativ, cum îl declara un tînăr dirijor budapestan!
Problema nu este deloc simplă şi cred, în acest caz, că maghiarii care se bucură să-şi însuşească ce nu le aparţine nu sunt doar nişte pungaşi mai cu ştaif, mai de mătase, ci sunt în primul rând nişte indivizi care au mare nevoie de o consiliere psiho! A declara că este al tău (prin moştenire) ceea ce au creat părinţii altora este, cum spuneam mai sus, un fel de a-ţi dori să ai alţi părinţii, să râmneşti la identitatea etnică a altora. Da, este tipic pentru maghiari să ne dispreţuiască. E plăcerea lor, nu mă deranjează, dispreţul este şi el înscris printre sentimentele omeneşti. Mă încearcă deseori şi pe mine acest sentiment. Inclusiv pentru unii români. Dar nu înţeleg, dacă dispreţuieşti pe cineva, să râvneşti la izmenele şi hainele, la obiceiurile şi neamurile aceluia, la istoria celui dispreţuit şi urât! La identitatea amărîtului aceluia. Fenomenul, atât de bizar, trebuie pus în legătură cu ardoarea maghiară de a-i face pe alţii să se declare maghiari. De câte ori au putut, maghiarii i-au obligat pe ceilalţi să se declare unguri. Pe saşi, pe ţigani, pe şvabi, pe evrei, pe români, pe sârbi, pe secui, pe ceangăi, pe toţi minoritarii sau vecinii lor, ungurii i-au dispreţuit ostentativ şi ridiculi, în numele unor virtuţi şi al unor obârşii nobile, exclusiv ungureşti, dar în fapt inventate sută la sută, ceea ce nu i-a împiedicat să conceapă o politică de transformare în maghiari a germanilor din Ungaria, a ţiganilor, a românilor etc. Este aici o contradicţie pe care nici un maghiar nu o resimte. Nu cumva asta demonstrează că ungurii au probleme cu acceptarea propriei identităţi? Că sunt gata oricând să-şi asume un trecut care nu le aparţine?! Şi implicit o identitate! Sunt maghiarii chiar aşa de nemulţumiţi de ei înşişi, de părinţii care i-au odrăslit? Oare ăsta să fie motivul pentru care maghiarii sunt cei mai suicidari dintre europeni?
Pe la începutul anilor 80, printr-o întâmplare, Mihai Cârciog – ce mai face oare?, a aflat şi ne-a povestit şi nouă, amicilor săi, că se împrietenise la Spitalul de urgenţă cu colegul său de salon, un ofiţer de securitate, a cărui misiune şi sarcină de serviciu era să supravegheze reţeaua de agenţi maghiari care acţiona în România cu un obiectiv grozav de perfid, de ticălos: sustrăgeau din arhive şi muzee documente care aveau atingere cu istoria noastră. Iar când nu reuşeau să le sustragă, eventual pentru a le declara maghiare, indicaţia era să le distrugă!…
Culmea a fost atinsă când, după 1990, Ungaria a organizat o expoziţie în Franţa, privind patrimoniul istoric şi cultural unguresc, şi nu s-au sfiit să expună piese din neoliticul unguresc, descoperite în Panonia şi Transilvania!…Le declarau moştenire culturală din timpuri străvechi, din timpuri despre care dacă se ştie ceva precis atât se ştie: că n-au nici o legătură cu maghiarii… Că erau în stare vecinii noştri de asemenea potlogării academice nu m-am mirat. Dar cum au putut franţujii să înghită sintagma(gogoaşa) „neolitic unguresc din Transilvania” mi-e imposibil să pricep ori să accept. Voi reveni.

Ion Coja

Post scriptum. O întrebare pentru CNSAS – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii: Securistul acela al lui Mihai Cârciog, care se ocupa cu dejucarea acţiunilor demente ale iredentismului unguresc, a făcut poliţie politică, domnule Mircea Dinescu?! Trebuie pus la stâlpul infamiei?

AMESTECATE

# Penibilă în continuare disputa dintre Băsescu şi Tăriceanu. Presa contribuie şi ea, prin calitatea comentariilor şi partizanatul ei strident, la sentimentul că în ţara asta nu mai există nici o instituţie serioasă. Plecarea trupelor româneşti din Irak este mai mult decât o idee politică, este o necesitate. Dar mai înainte ca primul ministru să o pună în discuţia guvernului sau a CSAT, era normal ca presa să sensibilizeze clasa politică în acest sens. Iar alături de presă, sau chiar mai înaintea acesteia societatea civilă să fie aceea care să nu-şi fi găsit liniştea până nu aducea în discuţia parlamentului subiectul. Uniunea Vatra Românească a încercat să dea niscai comunicate în acest sens, dar nu a găsit nici o susţinere în presă. Deh, la vremea aceea încă nu exista „Săptămâna Românească”… Ce anume ne deranjează? Bănuiala că lucrurile se petrec în Irak şi Afganistan exact ca şi în cazul „parteneriatului” nostru cu Germania pe frontul de Est al celui de al doilea Război Mondial, când diferenţa dintre nemţi şi români în ce priveşte calitatea armamentului şi condiţiile de trai pe front erau atât de mari încât între cele două armate nu prea se putea vorbi de o camaraderie de arme. Aflu de la un cunoscut militar că dacă ostaşii români ar fi fost într-un TAB american, explozia fatală nu ar mai fi avut efectul mortal care i-a răpit viaţa ultimului militar român căzut la datorie în Irak. Aşadar, care este adevărul despre cele două corpuri de armată, despre români în primul rând: sunt dotaţi cu armament mai puţin performant decât al americanilor?

# Aducerea în Ţară a corpului neînsufleţit al militarului român căzut la datorie tocmai în Irak i-a oferit lui Băsescu prilejul de a mai lăcrima o dată de faţă cu toate televiziunile din Ţară. Aflu că i s-a adresat fiicei sau soţiei defunctului cu cuvintele „Iartă-ne, draga mea, iartă-ne!” Nu mi se par deloc potrivite. Despre ce greşeală sau vină poate fi vorba atunci când cineva îşi dă viaţa pe câmpul de luptă, de onoare? Despre a cui iertare este vorba? Cu ce a greşit preşedintele sau noi ceilalţi? E foarte probabil că, bine informat cum e, Traian Băsescu ştie bine că participarea militarilor români la războiul din Irak nu are nimic eroic, nu are nici o legătură cu interesele României, şi atunci chiar trebuia să-şi ceară iertare de le biata copilă. Ba, alături de preşedinte, opinia publică însăşi ar trebui să-şi ceară iertare pentru indiferenţa cu care a tratat iresponsabilitatea guvernanţilor care au acceptat participarea militarilor români la un război care nu are nici o legătură cu interesele noastre româneşti.

# La OTV, publicistul Mircea Popa ne dă o informaţie cu care s-a întors din Moscova, pe care a vizitat-o împreună cu Cozmin Guşe: cică Putin şi Bush şi-au dat mâna, cam cum la Yalta şi Malta iluştrii criminali care i-au precedat în funcţie. Printre subiecte, cum să-şi împartă dominaţia asupra lumii, a Europei şi mai ales a fostei Europe comuniste. Trocul stabilit în ceea ce ne priveşte ar fi ca 70% din economia românească să reintre sub controlul sovromurilor, ba chiar şi în proprietatea unor firme particulare ruseşti, iar americanii preiau controlul politic al României în proporţie de 70%. Zvon plauzibil, confirmat de mai tot ce ştim despre cine sunt beneficiarii marilor privatizări din România. Oare asta să fie miza – de data asta mult mai serioasă, a disputei dintre Băsescu şi Tăriceanu? Au mai spus destui că Tăriceanu ar fi omul „Europei”, iar Băsescu omul americanilor. Numai că în România de azi cine este cu americanii este şi cu ruşii! Cu KGB-ul!… Repet paradoxul post 1990: „Cine este cu americanii este şi cu ruşii!”

# Comisia Ogoranu, constituită de Vatra Românească şi alte ONG-uri pentru cercetarea corectă a comunismului şi anticomunismului din România a ajuns deja la câteva ipoteze interesante, chiar neaşteptate. Am intrat, de pildă, în posesia unor mărturii ciudate despre ancheta regimului ceauşist efectuată după evenimentele din 15 noiembrie 1987 de la Braşov. Se pare că represiunea nu a fost nici pe departe o demonstraţie de forţă sălbatică a „comuniştilor”, cu bătăi şi iradieri etc. De aceea am încercat, fără succes, să discutăm cu victimele represiunii. Vom insista în continuare. Persoanele care pot aduce propria mărturie directă sau a altora ne pot contacta pe adresa ION COJA, Bucureşti, Of.Poştal 41, c.p. 30 sau pe adresa electronică

# S-a terminat campionatul mondial de fotbal. N-a câştigat echipa Argentinei, aşa cum ne-ar fi plăcut. Dar ne-ar fi plăcut în primul rând o Argentină cu Messi pe teren… În finală am ţinut cu Italia, la fel cum în semifinale am ţinut cu Portugalia. De ce nu am ţinut cu Franţa? Cu Franţa în care franţuji erau numai vreo doi-trei jucători?! Nu sunt rasist, dacă Italia s-ar fi întâlnit în finală cu Nigeria sau Trinidad Tobago nu mi-ar fi părut rău să-i văd pe macaronari pierzând. Cel mai mult m-am bucurat să aflu de germani că ei sunt de fapt principalii câştigători de pe urma acestui campionat. Se pare că presa, de toate felurile şi de pretutindeni nu a înţeles ce moment politic istoric s-a petrecut în Germania. Anume, după meciurile din ce în ce mai bune pe care le presta team-ul nemţesc, cum era de aşteptat, lumea ieşea în stradă. Iar cum Germania era invadată de turişti din toată lumea, înarmaţi toţi cu steagul ţării lor, nemţii au fost obligaţi să ţină pasul cu aceştia, adică să iasă în stradă fluturând şi ei drapelul german. Numai că în Germania post-nazistă o lege foarte sever respectată şi aplicată stabileşte în ce condiţii şi momente se poate arbora drapelul german, impunând restricţii necunoscute în alte ţări. Aceste restricţii au căzut însă în timpul campionatului şi, foarte probabil, nu vor mai fi vreodată la fel de respectate. Astfel că fiecare şofer de taxi şi-a luat inima în dinţi şi şi-a împodobit scula cu „tricolorul” alb-negru. Alte sute de mii de nemţi au ridicat pavoazul la ei acasă, la fereastră sau în balcoane. Dar de unde să procure neamţul, peste noapte, atâtea zeci, sute de mii, poate chiar milioane de drapele? Norocul germanilor cu chinezii din Germania, care încă nu sunt în număr de milioane, dar sunt destui ca unuia dintre ei, bun psiholog, care a bănuit cam ce se va întâmpla după primul meci câştigat de teutoni, să-i vină ideea cea bună, aşa că s-a îngrijit să comande confecţionarea a sute de mii de steaguri nemţeşti de toate dimensiunile. Inutil să precizez că comanda, pentru a fi profitabilă ca lumea, a fost dată unei fabrici textile din… China. De altfel, ca fenomen social, fotbalul devine tot mai mult un prilej de afirmare a identităţii naţionale, a frustrărilor şi ambiţiilor naţionale. Mă întreb cum vor face mondialiştii ca să contracareze acest efect neaşteptat al sportului rege?

# Că veni vorba de mondialişti, unul dintre ei, cunoscutul Hungtinton, a scos o carte nouă, prin care prevesteşte declinul mondial al sentimentului naţional, al ideii naţionale. Teza şi-o exemplifică cu dovezi adunate din realitatea în desfăşurare vizibilă chiar şi în cele mai mari şi puternice stat, Statele Unite şi Rusia. Păi tocmai ceea ce se întâmplă în SUA şi în Rusia dovedeşte contrariul. Căci dacă într-adevăr identitatea naţională a americanului dă semne de inconsistenţă, asta vine de la împrejurarea că Statele Unite sunt un ghiveci de popoare, de indivizi care nu au în comun decât predispoziţia de a se îmbogăţi cu orice preţ. Aceşti americani sunt expresia vechiului adagiu care a şubrezit lumea elină: ubi bene, ibi patria… Unde este bine, acolo e şi patria mea… Deocamdată, în America. Se miră Hungtinton că fiecare american se simte şi altceva, evreu sau armean sau ţigan… Mai ales cei care nu au condiţia de WASP, adică nu sunt „albi, anglo-saxoni şi protestanţi”… Cu astfel de oameni a debutat în istorie SUA, dar ulterior, deschizându-se tuturor celor care visau să se pricopsească, a fi american a devenit o identitate cu foarte puţine atribute distinctive. Pe la sfîrşitul veacului al XIX-lea s-a stabilit prin vot, în parlamentul american, care să fie limba oficială. A câştigat engleza, cu un vot în plus. Azi, limba oficială ajunge să nu fie cunoscută şi vorbită de un procent tot mai mare de americani, americanii hispano, din ce în ce mai …majoritari în statele din sud. Ca să facă faţă situaţiei tot mai mulţi americani „albi, anglo-saxoni, protestanţi” învaţă spaniola…
Cât priveşte Rusia, adică partea cea mai mare a fostei URSS, aceasta nu a fost nici ea şi nici nu este un stat naţional, ci unul multi –naţional. Din alte motive de data aceasta rezultatul este acelaşi: identitatea de om sovietic nu reuşeşte să prindă contur. Desigur, cuvîntul sovietic nu mai există, dar abuzul rămâne acelaşi, numindu-se rus locuitorul unei ţări în care ruşii sunt tot mai puţini… Cele două popoare, amândouă inventate, au probleme tocmai din pricina sentimentului naţional care nu a murit la minoritarii din fosta URSS, deveniţi majoritari în noile state naţionale. Sentimentul identităţii naţionale, net distinct de sentimentul apartenenţei la „marea familie sovietică” este cauza prăbuşirii comunismului. Pretutindeni în lume sentimentul naţional creează istorie, deseori o istorie sângeroasă. Un sânge vărsat cel mai des de promotorii ideii naţionale, catalogaţi drept terorişti azi, dar mâine ei vor fi eroi naţionali… L-am citat pe Mircea Druc… Sunt ani la mijloc de când n-am mai tăinuit cu frăţia sa… Quousque tandem, Mircea Druc?!

Ion Coja