Full, full, full…
(fragment din romanul Paris by Night, parte din trilogia Șeitanii)
(………………………………..)
O să vină mâine un coleg de la Medgidia, ce să trimită Nașu pentru finii cei mici?
…De data asta îți trimit și eu ceva, ceva de pe Fifth Avenue, da, ai ghicit, un visisichi de-ăla de care bea numai James Bond… Îmi cere să-i fac un serviciu, o plăcere i-a zis Nașu, din ce trimite, o găină grasă – îs cu totul vreo trei, și o căramidă, adică o bucată de brânză, brânză de-aia care-ți place ție, de-a lui Dordea, du-i și la domn profesor și vezi ce mai are nevoie! …Adică la nea Petrache! Țuțea! Am uitat și de el! E grav…
A doua zi, iar nu încape în frigider tot ce primim de la Nașu… Mai dăm și pe la vecini… Rămâne pe dinafară taman găina și cărămida destinate generației interbelice… Ditamai, amândouă! Du-le acum, îmi zice cocoana, că e prea cald să le mai ținem. Da, aș fi vrut să mai amân câteva zile întâlnirea cu domn profesor… Aș fi vrut să se țină la Scriitori, cu lume multă la masă, ca rândul trecut… N-am de ales, dar am să-i fac o vizită scurtă, las găina și plec imediat, fixăm o întâlnire propriu zisă pentru mâine-poimâine… Liftul, ca de obicei stricat. Când mă vede gâfâind după opt etaje urcate cu găina sub braț, mai ceva ca ovreiul gâsca, nea Petrache se amuză, invocându-l stereotipic pe Vancea, doctorul, cică să-i mulțumesc lui Dumnezeu când se strică liftul, căci nu există exercițiu fizic mai bun pentru inimă ca urcatul scărilor… Dar nu cu cărămizi în cârcă!
Are musafiri, cam matinali… Doi tinerei. Ai cui or fi, ai lui Neagu Basarab sau ai poetului?… Ei se arată că mă cunosc. Am picat în mijlocul unei discuții, numai bine ca să nu stau mai mult de două minute. Nu vreau să deranjez.
Nea Petrache e puțin nervos și acceptă retragerea mea. Îi prezint obiectele, ce fac cu ele? Privesc în jur și constat că în absența mea nu a crescut niciun frigider în garsoniera pustnicului… Duceți-le la vecina de alături, mă îndeamnă gazda. Ezit, nu prea mă îndemn, atunci posesorul bastonului de la capătâiul patului îl apucă și-i dă vreo două peretului aflat mai la îndemână! O să vină imediat, mă asigură. Mă ridic, în așteptare. Ușa garsoneriei se deschide și intră vecina, știam cum o chema, cum, domnule? …Cu o tavă și o cană de ceai. Tare sunteți nerăbdător!, îl dojenește cu drag.
Eu sunt de vină, mă scuz eu, și-i prezint situația. O găină?, se miră ea. Aproape indignată: Așa de mare?! E cât un curcan!… Nu-i vina mea. Și asta? Brânză? …De Băneasa, precizez eu, negustorește. În viața ei n-a văzut așa bolovan de brânză!… E cât două cărămizi! Dar nu se grăbește să le atingă. Domnule profesor, zice ea către amândoi, cu ochii la sacoșa supra aglomerată și clătinând din cap dilematic, nu avem unde să le mai punem și pe astea!… Abia, abia am făcut loc pentru un pachețel de unt!…
Atunci duceți-le, doamnă, la vecina. S-a deranjat domnul profesor până aici, iar noi facem nazuri?!…
Vecina a plecat la fie-sa și a uitat să-mi lase cheia… Ca să vedeți cum e lumea! …Nu, nu am cum! Nici măcar un ac! …Și se retrage, domnule, lăsându-mă-n mijlocul deșertului… Înalt și singur… Unde să mai plec?
Acești tineri domni, mă ia nea Petrache de odihnit, au venit la mine cu o propunere. Stați numai cinci minute, să vă cer părerea și dumneavoastră…
Dar poate că pe dînșii nu-i interesează părerea mea, domnule profesor. Nu vreau să deranjez! Și chiar aș pleca, dar nu știu cum să mă scap de mesajul Nașului. Profită de ezitarea mea și continuă, mirat el însuși de ce spune: Dînșii vor să facă un act de disidență, de protest, adică eu să-l fac în fruntea lor și a colegilor lor. Câți sunteți?
Destui! Putem ocupa strada din fața oricărei ambasade…
Și ce veți face acolo?
Vom striga lozinci, vom avea și lozinci scrise… Și vom da citire scrisorii dumneavoastră către guvernele lumii! Către ONU, către… Nu se poate să stăm așa, toată Europa se mișcă… La noi, de la Paul Goma nu s-a mai întâmplat nimic! Sunt mai mult de 10 ani! Mai mare rîsul… Chiar și la Chișinău, ați văzut ce se întâmplă!
Ce părere aveți, domnule profesor?
E lucru mare ce fac românașii noștri la Chișinău! Au declanșat începutul sfârșitului! Și nu acum, ci de vreo doi ani!… Sunt nemaipomeniți! De unde te așteptai mai puțin!… Ce zici, domnule Șeitan?
Mi-ar plăcea să văd scrisoarea! Mor de curiozitate!
Scrisoarea mea? …Păi i-am trimis una lui Nicalai în 65! O mai fi bună?… Alta n-am mai scris!
Dacă nu vă supărați, noi am făcut o scrisoare, dumneavoastră doar s-o semnați! Să vă asumați…
Dragii moșului, dați-i domnului profesor scrisoarea, s-o citească și să hotărască dumnealui ce să fac!…
Poate o semnez și eu, eu de colo! Unde-i domnișoara?
Mi-au întins-o, scrisă de mână, un scris frumos, chiar caligrafiat. Al cui e scrisul? Mama unui coleg… Citesc primele rânduri, prima jumătate de pagină, și mă opresc. Domnilor, e bine scris, dar nu e pe calapodul domnului profesor… Treaba asta cu drepturile omului… Știți cum e în viață? Când intră în ea, unii se uită în jur și întreabă eu ce am de primit, ce e de apucat pe aici? Alții, se uită în jur și întreabă eu ce am de făcut?… Dumneavoastră ce credeți, din ce categorie face parte domnul profesor Petre Țuțea?… Întrebați-l!
…Și mă întorc grijuliu la frumoasele slove aliniate perfect. Nu mă surprinde decât frumusețea uitată, din altă viață, a caligrafiei. Am impresia că este scrisă cu pană de gâscă înmuiată în călimară… Aproape că nu mai pot urmări ideile, fascinat de volutele bine stăpânite, de tușa peniței mereu crescătoare sau subțiindu-se ca un fir de paing, urmând parcă accentele din cuvînt, dintr-o rostire atent articulată, cultivată de câteva generații bune de cărturari modești și țapeni pe ce știu…
N-a fost cumva directoare de liceu mama colegului vostru? Nu, nu cunoaștem problema. Așa i-au zis, problema… Jenant! Măi, băieților! Pe unde ați trăit până acum?…
Citesc mai departe, ușor iritat, și la un moment dat realizez că așa cum stau, în mijlocul camerei, cu foile scrisorii într-o mână, cea dreaptă, iar în stânga atârnat de sacoșa grea de atâtea mii de calorii, trebuie că arăt ca întruchiparea inadecvării, monument șleampăt al nepotrivirii… Al inoportunității… Dar nu mai e niciun scaun pe care să mă așez.
Aveți prea multe expresii luate de la Europa Liberă… S-ar zice că domnul profesor îi ascultă ca pe Evanghelii… Iar domnul profesor nu a avut niciodată radio!
Ba am avut, când am lucrat sub comanda lui Gafencu. Era obligatoriu!…
Dragii mei, nu e rea scrisoarea, dar, până aici – și eram la foaia a doua din trei, nu i se potrivește domnului Țuțea. Domnul Țuțea consideră că și popoarele sunt tot de două feluri, unele care sunt cu mintea chitită numai la drepturi, la ce pot apuca și pune deoparte, iar altele cu vocația dăruirii de sine, oameni care se știu datori pentru norocul de a se fi născut! Și vor să plătească în vreun fel acest dar de neprețuit care este viața, ființarea ca om, ca român, ca muscelean. Domnul profesor Țuțea se consideră atât de norocos, că nici gând să mai vrea ceva în plus! Ce? …Ce ziceți, domnule profesor?
Da, aprobă superiorul conventului din Cișmigiu, cam așa i-am răspuns și ziaristului acela rus, venit însă de la un ziar occidental, mi l-a adus Aurel Dragoș Munteanu, că i-a cerut rusnacul să vadă ce este mai interesant de văzut în România. În România și în tot Estul Europei, l-a corectat Aurel Dragoș…
În tot restul Europei, bag și eu, ca să nu ies din joc. Nu mă bagă în seamă. …Și a aterizat cu tovarășul rusnac la mine, aici, unde stați dumneavoastră! Iar când m-a întrebat cum e cu drepturile omului în România, le respectă Ceaușescu au ba?, zic, dar de ce mă întrebați pe mine?
Pentru că știu că ați făcut 20 de ani de temniță grea!
Au fost numai 13, în două tranșe!
…Dar temnița știi dumneata de ce a fost grea? Nu pentru că mi-a nesocotit dreptul la libertate, ce?!, Socrate întemnițat și condamnat la moarte nu a fost liber să rostească cele mai cumplite lucruri pe care le-a spus vreodată?… Noi, acolo, în temnițele comuniste am gândit și am spus tot ce am vrut! Dar sufeream la gândul că anii noștri cei mai buni, mai tari, suntem împiedicați să-i punem în valoare ca să ne mai plătim din datorii… O cartă a datoriilor, a obligațiilor cu care te încarcă condiția de om, asta ne trebuie! Asta cere un om puternic și un popor cu conștiința menirii sale!… Are poporul român conștiința menirii sale?… O are, cum mama dracului să n-o aibă, dar nu tot timpul, ceas de ceas. Popoarele sunt ca oamenii, din când în când mai merg și la budă!… Mai trag și un pui de somn! Mai ales când li se urcă la cap carta drepturilor omului!…
Cunoșteam povestea. Puteam să plec? …Dar mă ținea pe loc teancul subțirel din mânăria mea. Nu se făcea să nu citesc până la capăt sau măcar să mă prefac că. Mda, zic, bine zis, mormăi eu în barbă… Mda… Da, măi, băieți… E un text bun, domnule profesor! Una peste alta! …Zic să-l semnați! Îl semnez și eu, măi, băieți… Dar nu în momentul acesta…
Mereu nu-i momentul!, se ițește unul dintre flăcăi.
…Momentul potrivit este o singură dată! Trebuie căutat și percutat atunci! Altminteri, iese o frumoasă intenție eșuată. Mai e și locul! Povestea cu ambasada… Care ambasadă? A URSS sau SUA… Ce ziceți, domnule profesor?
Adică marile caiafe! De la care ni se trage tot răul… Acolo ați găsit voi să mă expuneți în public?! …Islanda n-are ambasadă? Mai degrabă acolo să demonstrați!… Fac și greva foamei pe trotuarul din fața ambasadei islandeze, dacă este nevoie! Nu ne-au făcut niciun rău! Dar să-l pârăsc pe hoț la însuși hoțul hoților, cum vine asta?!
Eu vă propun să mai lăsăm să treacă câteva zile… Aveți o copie? Aș mai lucra puțin la text. Sunt și câteva greșeli de punctuație… Ziceți că mă cunoașteți? Da, de la Marian Munteanu. Aha, voi de-ai cui sunteți? Ne-a adus părintele Ioan Alexandru. Exact așa i-a spus, părintele… I-ați arătat scrisoarea? Nu.
Nu mi se pare în regulă… Nu dau însă importanță și le povestesc de Cioran, ce a zis despre ei, cum i-a lăudat în tot Parisul, la Eugen Ionescu, la Matila Ghica, la Horia Vintilă, la toți românii, numai de voi se vorbește în tot Hexagonul, cum v-ați adunat ca puii pe lângă cloșcă… Cere detalii domn profesor, iluminat de veștile neașteptate. Emil a zis așa? …Dar nu am timp, ne vedem zilele următoare, să fie de față și bădia Simion Ghinea… Am multe de povestit. Acum trebuie să rezolv găina asta! Voi n-o vreți, măi băieți? Ce să facem cu ea la cămin?!… Măcar brânza!… Cum e mâncarea la cantină? Nu-i rea, merge. Vă dă pâine destulă? Pâinea e la discreție. Câtă vrea fiecare!…
Ah, păi atunci e aur curat!… Dacă-i pâine la discreție… Asta se cheamă sindromul foamei de Aiud!… 13 anișori fără pâine la discreție?!
Dar de ce se zice că-i arestează pe țăranii care cumpără pâine de la oraș și o duc la ei în sat?! Cine zice? La Europa Liberă?! Nu-i arestează, dar le-o confiscă!… Măi, băieți, ne vedem și mai vorbim! Luați de la părintele Ioan, da, așa îi spunem și noi, la facultate, părintele, luați de la sfinția sa numărul meu de telefon, poate ne vedem cu toții undeva și vedem ce facem cu scrisoarea asta. Dar să n-o lăsați la domn profesor, nu e bine să țină în casă așa ceva. Mă înțelegeți? Sper că m-au înțeles, mă precipit spre scară, nu-mi dau seama de ce nu mai puteam suporta să stau în incinta aceea, deodată sufocantă…
Pe scară. Calculez cu repeziciunea care mă caracterizează câteodată și decid să descind la următorul de pe lista mea de societari: domnul Boceanu. Constantin Boceanu. Titi, pentru apropiați. Nu e cazul meu… Și la el ajung azi prea devreme, aș fi vrut să-l văd mai pe îndelete, să mă descoasă cum a fost, dar tot așa, peste încă vreo câteva zile, fără niciun zor… La el cel mai mult aș fi vrut s-o duc pe ’Mneaei, să discute în fața mea, iar el, pricepând ce era, ce ar fi fost de priceput, să-l văd cum se bucură de binele altuia… Nu cumva domn Titi este persoana la care să mă destăinui cât am fost de dobitoc?… Mai contează?!
De unde veniți, domnule profesor, așa de dimineață?
Acum vin de la domnul Țuțea… Iar de pe lumea cealaltă am venit în urmă cu o săptămână…
O clipă, nu-mi povesti prea multe, mai vii când ai mai mult timp… Dar acum spune-mi un singur lucru: care este lucrul cel mai interesant care ți s-a întâmplat, l-ai văzut sau chiar l-ai mâncat? Ai băut vreun vin mai… mai nebăut?
Îl privesc lung și oftez fără să vreau. Aoleu, o femeie! Nici nu apuc să mă mir cum de m-a ghicit, bucuros că am găsit la cine să mă spovedesc… O fac, vag, în câteva cuvinte, las masa substanței epice pentru altădată. Cădem de acord să revin în două-trei zile. Îl avertizez, se pare că nu mai am nicio șansă. Am făcut un pas greșit și am pierdut-o! Nu știu dacă mai are sens să…
Nu cunoști femeia!… Dar spune-mi, sper că ai să procedezi ca un oltean, orice s-ar întâmpla! Adică? Adică familia nu are niciun amestec!… E sfîntă! E intangibilă!
Nici nu merită să discutăm acum pe acest subiect, zic eu din grimasă numai, e destul. Mai greu e cu găina, cum s-o introduc în discuție. Tot domnu Titi, boier adevărat, mă ajută: Ce brânzeturi ai mâncat? …Deh, el m-a nărăvit la brânză francofonă. Îi povestesc ce am pățit cu chêvre cendrée la Londra, la Harrold’s în persoană. Îl avertizez că nu am adus nici fir de frommage, dar că am ceva mai bun pentru dînsul… Își aduce aminte de Țuțea, știe cât îl plac, și pentru prima oară aud și eu pe cineva vorbindu-l de rău!… Ce om imposibil!
Țuțea? Când era Țuțea invitat într-un salon, numai el vorbea! Stăteau cucoanele ciotcă în jurul lui! Se strica toată seara…
Încerc să mă lămuresc: spunea prostii, fleacuri muierești? Nu, domnule, spunea lucruri prea… prea serioase pentru o sindrofie! Dar îl ascultau cucoanele cu gura căscată! Să nu pară proaste! Așa nu se face, să acaparezi discuția, de fapt să vorbești numai tu! …Cred că ăia de la Securitate, dacă ar fi vrut să-l pedepsească ca lumea, ar fi trebuit să-l bage singur într-o celulă, să nu aibă cu cine vorbi!
Ați fost cu domnu Țuțea în celulă?… Am fost, o vreme! …Și numai acum mi-o spune?! Începe să rîdă singur: odată, am organizat un mic complot, o cabală, să ne facem fiecare că nu avem în ziua aceea chef de vorbă, ba că ne doare capul, ba că alta… Ce descumpănit a fost că nu mai are cu cine vorbi!… Dar Dumnezeu a ținut cu Țuțea, probabil, eh, fecior de popă, adaug eu, că i-a trimis un țigan, ne-am pomenit cu el în celula noastră, năuc, nu știa nici el cum de-a ajuns la deținuții politici, și ți l-a luat în primire Țuțea al nostru. După un sfert de oră îi vorbea despre Platon… Și să fi văzut țiganul ce atent îl asculta…
Ia te uită! Cunoșteam povestea de la Ghinea. Bucuros că se confirmă unul pe altul, fără să știe, oamenii ăștia nu au decât amintiri, nu inventează nimic?… Îl întreb cum se mai simte. Azi deloc bine. N-am putut face nici un pas… Dar e bine că mă ia de jos în sus! Întâi cotonoagele astea de picioare și abia la urmă de tot, sper, capul!… Ce mai citiți? Tot pe Revel. E așa de deștept? E foarte elegant și exact, dar nu ca Cioran. Te-ai mai văzut cu el? Confirm din cap. Și adaug: de la el mi se trage cu frumoasa dispărută din orizontul existenței mele. Îi spun pe scurt povestea și e captivat. Dă și un pronostic: e în București, în România! O vei revedea! …Numai să nu… Și se oprește. Nu-l întreb ce a vrut să spună! Doar numai la asta mă gândesc de o săptămână de chinurile dracului! E prima oară când dau de gustul geloziei!… Cum voi reacționa dacă o revăd cu un nenorocit atârnat de gîtul ei?!… Cunosc bine Bucureștiul! N-o merită nici unul dintre…
Gândul ăsta mă dă afară din casă. Și-mi dau seama că și la Țuțea, tot asta a fost de am început să mă sufoc! Deci, hai să scap mai rapid Viena de găină și de cărămidă. Mă roagă să mă duc cu ele în bucătărie și să le bag eu în frigider. Dar unde-i doamna Boceanu, ce mai face? Unde să fie?! Umblă toată ziua de nebună prin oraș să vadă ce mai poate cumpăra! E cumplit, domnule profesor. Altceva nu mai are în cap, o înnebunește gândul că într-o bună zi nu o să mai aibă ce să-mi pună în farfurie… Am ieșit din temniță de 25 de ani și nevastă-mea e tot cu grija mâncării, nu cumva să-mi mai fie vreodată foame… Grija mea o are, care abia ciugulesc câte ceva, mai nimica…
Mă roagă, gourmet cum îl știu, să tai o bucățică din brânză, să guste acum, mintenaș, e sigur că n-am lăudat-o degeaba. Mă conformez, sigur de rezultat: se face în România asemenea brânză?! Unde? Cine?… Îl las să mai aștepte răspunsul și mă întorc în bucătărie, să-i dau drumul păsăruicii în colivia frigorifică… Deschid poarta și nu-mi vine să cred!… Deci asta înseamnă să fii burdușit?… Aproape fascinat cercetez pas cu pas, de melc, pe pipăite, unde s-ar mai putea băga un ac, o… o lamă de ras!
Și-mi aduc aminte de Gioni, cu întrebările lui trăznite: Ce faci când torni vin într-un pahar? Când umpli un pahar cu vin ce se întâmplă din punct de vedere fizic? …Și le umplea pe toate în așteptarea răspunsului nostru de oameni mărginiți! Băi, fraieri ce sunteți, voi nu vedeți ce s-a întâmplat? Am scos aerul din pahar! Hi! Ha! Ha!… Da, asta-i definiția a ceea ce văd: un frigider fără pic de aer în el, așa îmi vine să zic. Complet vidat! Mare meșteră doamna Boceanu!… Cum de le-a stivuit, cu câtă acribie, nici dacă aș face brânza fărâme nu aș avea unde s-o… Găina, nici vorbă! Ce mă fac, Nașule, cu ele? Și cu căldura de afară! Deja s-a cam pleoștit biata zburătoare, parcă dezamăgită și ea de limitele ființei umane. La ce m-ați mai tăiat, maică?…
Mă întorc și raportez. …Ce facem? Aici nu ne iubește nimeni!… Va trebui să ridic ancora cât mai iute, afară se face și mai cald dacă mai zăbovesc. Telepatic cum sunt, mai tai o bucățică din cărămida marmoree și o las la căpătâiul boierului pe care l-a șontorogit lupta de clasă, tovarășa Ana în persoană. Când am să mai vin am să vă povestesc cum am dat de urma gașperiței și la Paris! A Anei Pauker?! Da, e o poveste mai lungă, acum trebuie să mă grăbesc. Ce-o să faceți cu distinsa galinacee? Rimează cu marmoree… Ce să fac? M-a refuzat dumnealui Petre Țuțea, acum dumneavoastră, viața merge înainte, următorul pe listă! Cine? Cine altul decât Florin Pucă! La mama dracului, dincolo de Belu…
E basm curat! Trebuia să-mi dau seama! Numai din a treia încercare eroul reușește, mă gândesc eu, consolat că măcar intru în rânduiala străveche cu acest drum inițiatic pentru care nu eram deloc pregătit. Aveam atâtea de făcut azi… E prima zi când mă simt capabil să am gânduri și pentru altele… Nu numai pentru ea… Pentru Ea, cu majusculă, așa trebuie scris, căci a devenit nume propriu în bietul meu creieraș, parcă a intrat la apă și nu mai încap în el alte… alte gânduri, chipuri, amintiri… Mă simt bine că i-am pomenit de Ea domnului Boceanu… Desigur, asta trebuie să fac ca să scap de Ea, să vorbesc despre Dînsa, Dumneaei, cu detalii, chiar și de-alea anatomice, Florin e cred că cel mai bun pentru asemenea destăinuiri… Are și umorul de care am nevoie ca să mă dezumflu cât mai repede de…
Mă, Ioane, tu nu știi ce vorbești! Eu nu te pot vedea pe tine îndrăgostit… Nu te ajută caracterul! Ești prea… prea normal! Tu știi ce înseamnă să te îndrăgostești?… Să uiți de nevastă, de copii și să te duci cu ea, cu Ea, fie!, direct la primărie, neamule! Ori să nu mai dai pe acasă cu săptămânile! Asta înseamnă! Cum plecam eu de la Rosemarie! Nu-i așa că nici nu ți-a trecut prin cap să pleci de acasă? Păi cum era să, așa ceva?!
…De ce să nu? Cam toți fac așa când chiar se îndrăgostesc! Tu de ce nici măcar nu te-ai gândit?! …M-am gândit eu, dar ce, mă lasă mama?!…
Rîde barbă ăsta de Pucă. Cu ce poftă!… Nu mă lasă mama!… Găligan de cincizeci de ani!…
Cum a fost pe-aici în lipsa mea? Nu vezi, au profitat nenorociții ăștia de doctori de lipsa ta și mi l-au tăiat și pe ultimul!… Văd eu de când am intrat și mă înfioară! Simt cum mă colorez în albastru… Albastru, vinețiu spre albastru arăta și piciorul lui Pucă când i l-am văzut ultima oară… Îl întreb așa, ca să mai lungim vorba, dacă este adevărat că după ce i se amputează piciorul, individul tot mai simte că-l are, îl gâdilă, are mâncărimi între degete…
Eu nu am avut niciodată mâncărime între degete. Numai dacă nu te speli ai. La mine problema era alta și să vezi că nu s-a rezolvat nici acum. Nu mai am picioare, dar ele put mai departe!… Asta cum naiba vine?! Zău, Florence se plânge… Mie nu-mi miroase. Tu simți ceva?…
Îi povestesc de unde vin și de vorba șontorogului domn de altădată. Adică, traduce Pucă, să mă bucur că nici la mine nu au început cu amputatul capului? …Măcar acum știu că pot fuma liniștit! Nu mai au ce amputa!… Pe cine ai văzut la Paris?
Da, am ceva pentru tine de la George Astaloș și Bubu Ornaru, au pus mână de la mână…
Eh, mână de la mână?! Georgică e cu banii, Bubu cred că cu ideea…
Așa idee!…
Păi ce mi-au trimis?
O pereche de sandale și ciorapi… Eu nu le-am spus că…
Și ei nu știau nimic de isprăvile mele prin spitalul Colțea?…
Le-am spus eu, când am văzut ce ți-au trimis. Dar nu știam și de al doilea… Și ce au zis? Bubu a zis că ți-ai făcut-o singur, ai cobit, că te-ai desenat de enșpe mii de ori fără un picior! Cică el de câte ori te-a visat, așa erai, când fără un picior, când fără celălalt… Ai văzut cum a ghicit Bubu?!
…Ce fac cu sandalele? Ce să faci? Ține-le tu! Și ciorapii dă-i-i lui Ahoe, cu indicația de la secția de propagandă a partidului să le facă un sonet! Sonetul ciorapului nou-nouț, care încă nu pute!…
Ajungem și la nea Petrache. Nu s-au mai văzut de o juma de an, de când nu mai are două picioare. Îi promit c-o să-l aduc, mint că m-a întrebat și de el, îi povestesc de flăcăii ăia doi, Florin este sigur că i-a trimis Securea de stat, tâmpiți cum sunt! Cu ce își pierd ei vremea!… Ajung astfel și la galinaceea dobrogensis. Inclusiv episodul Boceanu. Mă cam grăbesc, zic, nu era planificat să ajung azi până aici. Atunci bagă-le tu la frigider, Florence vine abia pe seară, să stea la rece!
Dar ce?! Florence trăiește pe altă lume?!… Plin ochi! Florine, ce fac?! Vezi că pe balcon avem o ladă frigorifică. O găsesc cu oarecare greutate. Dar nu prea știu cum se umblă la ladă. Eu n-am așa ceva!… Ia să-i dau eu un telefon, că-i la mă-sa! Să vezi ce program îi fac, că mereu se plânge ca o babă… Ca madam Boceanu a ta se bocește… Florence însă ne aduce vestea cea mai proastă: lada e plină, că a mai pus în ea și vecina de la parter… La maică-sa? Nici atât! Full! Full pe tot cartierul, așadar! Păi ce facem, domnule?! Să ies în balcon și să strig, neamule, care iei găina, primești și-o telemea de oi care au păscut iarba sărată și uscată a Dobrogei!
…Hai că-i bună! Ditamai profesorul universitar, cu atâtea pile și relații, umblă de azi dimineață să logodească găina și nici un mușteriu!… Băi, Ioane, să nu te vadă studentele că….
Isteață, Florence are o idee și revine cu telefon: la domn Petrache Țuțea… Să le ducă la domnu Țuțea, că face foame, săracul!
De-acolo vine, cică!…
Simt din nou că trebuie să ies la aer! Oricât ar fi de cald afară! Ce-a zis Florence? Ce să zică? L-a înjurat pe Ceaușescu! Uite, domnule, ce a făcut nenorocitul din țara asta!… Simt că… Ești cu mașina? Da, zic eu, nevrând să fiu de nimeni compătimit. Cu mașina este Liviu, mi-a cerut-o pentru o zi și asta-i a treia… Ce? Găina asta nu se simte bine și în metrou?! Mai ales că nici brânza nu a început să pută ca picioarele lui Ahoe! Hai, fraților, pe la casa cui ne are! Că s-a prostit și Nașu de când am lipsit și eu o lună de pe aici!… Abia aștept să-i povestesc ce brânză am făcut cu celebra brânză de Băneasa! Aia făcută de domnul Dordea!… Ce n-a văzut Parisul!
Până să mă văd cu Nașu, pe seară trece pe la mine Damian… M-a sunat mai întâi să mă întrebe dacă am ceva bun de mâncat: Da, zic, a făcut nevastă-mea o tocăniță de găină… Găină de țară? Și cu ardei copți? …Bă, dar știi ce să comanzi! Ce-o fi vrând de la mine? Nu, nu vrea să mănânce în sufragerie. În bucătărie! Și precizează: în bucătărie e mai sigur că n-ai piuneze… Ce-s alea? Microfoane? Îhî!
Îi dau mai întâi o țuică și brânză cu roșii. Începe să se vaite: Ce brânză! Ce roșii! …Spune drept, ai mâncat în Franța ceva așa de bun?! În Franța nu, dar în America… Ai fost și pe acolo?! Nu mi-ai spus! Nici eu nu știam c-o să ajung pe acolo!
La sfârșit aproape că se linge pe degete. Numai la biata mama am mai mâncat așa de bine! Și-mi zice: nu știu ce naiba se întâmplă cu prietenii mei în ultima vreme. Parcă v-ați vorbit între voi care să se poarte mai frumos cu mine!… Și ce nu-ți convine? Păi mă faceți să nu mai fiu atât de decis în ce vreau să fac… Așteaptă să-l descos. Ce? Ce… ce? Ce vrei să faci?
Se uită lung la mine, apoi scoate din buzunar un pașaport. Pricepi? Mă uit la viză. Azi l-ai primit! E încă cald… Te-ai gândit bine? Mă mai gândesc, de-aia am venit la tine. Cum e pe acolo?
Plictiseală mare și vorbărie multă!
Și aici ce-i?! Au înnebunit amândoi! Nu mai scăpăm, domnule, de ei?!…
Și ce vrei să faci pe-acolo?
Ioane, eu îi cam știu pe toți scriitorii, plasticienii și ce mai sunt pe acolo, în tot Occidentul. Văd că nimeni nu se gândește să-i adune la un loc, toți trag fiecare în altă direcție… Cred că aș putea face ceva să nu mai fie atâta dezbinare! Ca la noi, la nimenea!…
Păi, ce? Aici la București e altfel?… De ce nu încerci să faci aici?! Domnule, dacă vine un semnal de la Paris, de la Paul Goma și Monica, de la Europa liberă… Eu pot vorbi cu amândoi, cu toți! Te-ai văzut cu careva?
M-am… Cu? Cu Dumitru Bacu, cu Boldeanu, cu Nacu… Cu… Cine-s ăștia? Legionari de-ai lui Țuțea!…
Eh, tempi passati! Pierzi mult că-ți pierzi vremea cu ei!… Nu te înțeleg de ce o faci! Gata! Au avut legionarii șansa lor să facă istorie, și-au bătut joc de ea… De cine și-au bătut joc? De șansă sau de istorie?… De amândouă!… Măcar dacă ai fi avut pe cineva din familie legionar!… Ba am avut! Pe fratele lui taică-meu!… Nu știam! Ai mers pe blat! Trăiește? La el am fost în America! Nebunule, cum a fost?
(…………………………….)
Notă: așadar este vorba de un fragment de roman. Fragment scos din contextul celorlalte 700 de pagini, așa că pentru cine citește este prematur să tragă vreo concluzie cu privire la „mesaj”! La mesajul întregului text!Puțină răbdare, până la Crăciun, când vom ieși pe piață….
O singură precizare: întâmplarea relatată mai sus s-a petrecut întocmai! Nu sunt sigur că am povestit-o cum merita să fie povestită… Atât m-am priceput.
Comenteaza