Teroarea bolșevică la Cernăuți în 1941

2021-08-18T11:34:42+03:0018 august 2021|Doctrină naţionalistă|

Anul 1941 şi teroarea stalinistă în regiunea Cernăuţi (1)

Petru Grior

În prima jumătate a anului 1941 vor continua informaţiile referitoare la activitatea diverselor structuri ale dictaturii staliniste. Reprezentanţii regimului totalitar raportau comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei despre succesele obţinute în direcţia instaurării şi consolidării puterii sovietice. În ianuarie 1941, conducerea organizaţiei regionale a comsomolului raporta partidului scump că în ţinutul „eliberat” îşi desfăşoară activitatea rodnică trei comitete orăşeneşti şi 14 comitete raionale ale Comsomolului Leninist, care coordonează munca a 208 organizaţii comsomoliste. Informaţia relata că în cadrul întreprinderilor industriale şi sistemului feroviar activează 24 de organizaţii, în mijlocul tineretului de la sate – 39, în instituţiile de învăţământ superior şi mediu de specialitate – 5, în şcolile medii şi medii incomplete – 36, în instituţiile de stat sovietice – 65 de organizaţii comsomoliste. Organizaţia regională a comsomolului era compusă, la acea vreme, din 1.810 membri şi 3 candidaţi în membri ai comsomolului. 366 de tineri aveau vârsta până la 17 ani, 391  erau cu vărsta între 18 şi 19 ani, iar 260 de membri – cu vârsta între 20 şi 21 de ani. 803 comsomolişti dispuneau de studii medii incomplete, 465 – aveau studii medii şi 63 – studii superioare. 57 de comsomolişti erau muncitori, 89 – ţărani, 90 – elevi, 102 – funcţionari şi 7 membri ocupau diverse posturi în sistemul de învăţământ al regimului totalitar stalinist.  În rândurile comsomoliştilor se aflau 1.053 de ucraineni şi 785 de femei.

În informaţie se menţiona faptul că pe parcursul celor şapte luni de instaurare şi consolidare a puterii sovietice, cu ajutorul comsomoliştilor în ţinut au fost citite peste 320 de lecţii, au avut loc 760 de discuţii cu tineretul de la oraşe şi sate, în cadrul cărora au fost abordate următoarele  teme: „Despre Constituţia Sovietică”, „Despre viaţa tineretului în ţara socialismului”, „Despre organizaţia comsomolistă din Uniunea Sovietică”, „Despre viaţa colhoznicilor în U.R.S.S.”.

Comsomoliştii puneau accentul în privinţa realizării cu succes a hotărârii Comitetului Central al Comsomolului Leninist din Ucraina „Referitor la crearea organizaţiilor pioniereşti în regiunile Cernăuţi şi Akerman”, ţinând să sublinieze că în ţinutul mioritic, la data de 20 ianuarie 1941, se aflau deja 2.500 de pionieri, care „erau întotdeauna gata să lupte pentru cauza partidului comunist”.

În prima jumătate a anului 1941, comsomoliştii, în colaborare cu membrii partidului şi reprezentanţii organelor staliniste de represalii, au participat activ la deportările în masă ale oamenilor de diferite naţionalităţi din actuala regiune Cernăuţi. Arestările românilor au început chiar din primele zile ale anului 1941. Astfel, la 2 ianuarie va fi încătuşat ţăranul Leon Socaci din Tereblecea, raionul Hliboca, născut în 1897, cu studii medii incomplete. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 5 ani de detenţie „pentru ajutorul acordat la trecerea ilegală a frontierei de stat”. Martirul a părăsit această lume plină de suferinţe pe data de 8 iulie 1942, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. În aceeaşi zi, când nemuritoarea iarnă a îmbrăcat în argint codrii legendari ai Cosminului, este pus în lanţuri Alexandru Zegrea, născut în 1913, în menţionata localitate bucovineană. Fiind acuzat de autorităţile regimului totalitar de „activitate de spionaj”, primeşte şi el 5 ani de temniţă. Tot la 2 ianuarie, ţăranul Luca Balan, născut în 1880, în Pătrăuţii de Jos, cu studii primare, va fi acuzat de „activitate subversivă”. Pe data de 7 ianuarie nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. muncitorul Grigore Museac din Igeşti, raionul Storojineţ, născut în 1922, care este lipsit de libertate pe un termen de 3 ani „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”.

În a doua jumătate a lunii ianuarie, în actuala regiune Cernăuţi, se intensifică teroarea roşie. Pe data de 16 ianuarie, reprezentanţii organelor staliniste de represalii îl arestează pe românul Meletie Ciuprun, născut în 1880, în localitatea Tereblecea din raionul Hliboca, fiind acuzat de „nedenunţare”. După un an de chinuri infernale, moare la 4 februarie 1942, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Tot în aceeaşi zi este încătuşată ţăranca Natalia Ciuprun, născută la 1884, tot în Tereblecea, neştiutoare de carte. Pe data de 18 octombrie, acelaşi an, va închide şi ea ochii pentru totdeauna, în acelaşi lagăr blestemat din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, unde s-a stins din viaţă scumpul ei soţ. Părinţii au trecut în lumea celor drepţi şi a rămas singur fiul Tudor, un tânăr de 16 ani, care va fi deportat în stepele pustii ale Kazahstanului, la 13 iunie 1941.

În ziua de 16 ianuarie 1941 au fost arestaţi şi 8 locuitori ai satului Mămăliga, raionul Noua Suliţă. Din numărul lor făceau parte ţăranii Anton Codiţă, născut în anul 1922, cu studii medii incomplete; Simion Codiţă, născut în 1899; Vladimir Gheorghiţă, născut în 1911, şi Vasile Dârza, născut în 1906. Tustrei aveau studii primare. Totodată, în mâinile staliniştilor au intrat femeile: Liuba Codiţă, născută în 1924; Pelagheia Codiţă, născută în 1900, şi Sofia Codiţă, născută în anul 1920. În această zi va fi încătuşat muncitorul Gheorghe Codiţă, născut la 1913, cu studii medii incomplete. După 5 luni de interogatorii, Tribunalul Militar al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îi condamnă la ani grei de temniţă „pentru trădarea patriei”. Simion Codiţă şi Vladimir Gheorghiţă primesc câte 10 ani de detenţie. Gheorghe Codiţă va muri pe data de 12 august 1943, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională. Aceşti martiri ai neamului, dorind să fie liberi, au încercat să treacă în patria istorică şi să scape de teroarea bolşevică, instaurată pe meleagurile mioritice.

Pe data de 18 ianuarie, spre hotarul instalat de sovietici la finele cireşarului istoric, pornesc 2 ţărani din localitatea Negrinţi (Negreni), acelaşi raion. Sunt reţinuţi de către grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 23 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Serghei Capră, născut în 1922, cu studii primare, va fi condamnat la 10 ani de detenţie „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Al doilea român, Serghei Păduraru, născut în 1920, a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 25 iulie 1942, într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. La 18 ianuarie, în mâinile grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. nimereşte fostul soldat al Armatei Române, Dumitru Ascripcăriţei, născut la 1912, în localitatea Târnauca din raionul Herţa, care se întorcea acasă după terminarea manevrelor în interiorul patriei istorice. Fiind acuzat de „activitate de spionaj”, este transferat în Siberia, unde dispare fără urmă. Tot în aceeaşi zi, la graniţă este reţinut Ion Fedor, elev al unei şcoli militare din oraşul Dorohoi, născut la 1924, tot în Târnauca. Acuzat şi el de „activitate de spionaj” în favoarea României, va fi dus în Siberia pentru nimicire.

Peste o săptămână, la 25 ianuarie, grănicerii sovietici îl arestează pe Zaharie Motrescu din Crasna, raionul Storojineţ, acuzat de „activitate de spionaj”. Fiind întemniţat în fiorosul lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, moare pe data de 13 martie 1942. În aceeaşi zi va fi ferecat în lanţuri Ştefan Diaconovici din oraşul Storojineţ, născut la 1910. Pe data de 17 octombrie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 8 ani de detenţie, fiindcă „era un element care prezintă un pericol social”. La 26 ianuarie, în mâinile grănicerilor stalinişti nimereşte Mihai Cobelia din Mihoreni, raionul Herţa, fiind condamnat la moarte „pentru trădarea patriei”. Sentinţa a fost executată în ziua de 22 decembrie 1942. Pe data de 27 ianuarie este arestat Ştefan Iutiş, născut la 1922, în Ostriţa Herţei. Fiind transferat în regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă, se stinge din viaţă la 28 februarie 1943.

În anul 1941, teroarea stalinistă capătă amploare. În luna ianuarie, în închisoarea cernăuţeană nr. 1, destinată pentru 700 de deţinuţi, se aflau 1.679 de „duşmani ai poporului”. În penitenciarul nr. 2 din centrul regional, autorităţile bolşevice au aruncat după gratii 439 de băştinaşi fără vină. Pentru a obţine mărturiile necesare, în timpul interogatoriilor anchetatorii foloseau diverse metode de tortură. Una dintre ele purta denumirea „meciul de fotbal”. În timpul acestei proceduri, întemniţatul era introdus într-o cameră, podeaua căreia, fiind unsă cu ceară şi lustruită până la luciu, devenea foarte lunecoasă. În cele patru unghere ale încăperii se plasa câte un temnicer, aşteptând apariţia victimei. Nenorocitul, fiind lovit cu putere în coaste, cădea jos şi aluneca până la picioarele altui călău, care îi aplica lovitura următoare. Astfel, osânditul se transforma într-o minge de fotbal, bătută necruţător cu pumnii şi picioarele de către cei patru „judecători”. Când cel interogat îşi pierdea cunoştinţa, era udat cu apă şi execuţia continua. Bieţii oameni semnau toate hârtiile, nefiind în stare să suporte chinurile infernale.

Această metodă de tortură socialistă, folosită pe larg în beciurile fioroase ale închisorilor bolşevice, a devenit cunoscută datorită mărturiilor, lăsate de către Constantin Andrieş, născut la 1902, în localitatea Culiceni, fostul judeţ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940, în componenţa Uniunii Sovietice. Conform deciziei nr. 49 din 17 mai 1941 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., românul va fi pedepsit cu 3 ani de detenţie şi întemniţat în lagărul stalinist de muncă corecţională din oraşul Vorkuta, Federaţia Rusă. A scăpat cu zile din împărăţia infernului, întorcându-se, la 1947, la vatră. E unul dintre acei puţini martiri ai neamului, căruia destinul i-a hărăzit o viaţă lungă ca să povestească urmaşilor despre teroarea instaurată în fostul Gulag sovietic.

În ziua de 6 februarie 1941, reprezentanţii Secţiei Raionale Herţa a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o arestează pe ţăranca Maria Băhnărel, născută în 1918, în satul Proboteşti, fostul judeţ Dorohoi al României, acuzată de „nedenunţare”. Pe data de 7 mai, acelaşi an, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea ei în Siberia. Împreună cu mama, au apucat drumul calvarului copiii: Mihai, născut în 1936; Toader, născut în 1939; Verginia, născută în 1940. Averea indicată a persecutaţilor constituia o casă şi 5 hectare de pământ.

Tot pentru „nedenunţare” va fi încătuşată, la 12 februarie, acelaşi an, şi ţăranca Natalia Andros din localitatea Târnauca Herţei, născută în 1910. Soţul ei, Nicolae Andros, în perioada interbelică a fost membru al unui partid cu vederi democratice din România. În timpul instaurării dictaturii bolşevice în Ţinutul Herţa, se afla în rândurile Armatei Române. Conform legislaţiei sovietice, soţia trebuia să înainteze autorităţilor staliniste un denunţ, în care să indice faptul despre activitatea anterioară a soţului în această organizaţie politică. Ţăranca n-a procedat după cum cerea litera legilor primului stat socialist din lume şi nimereşte în beciurile cazematelor bolşevice. Pe data de 10 iunie, „troika operativă” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea româncei în Gulagul sovietic. Cu scumpa lor mamă au pornit spre împărăţia celui mai straşnic sistem de reprimare şi copiii: fiul Gheorghe, născut în 1932, şi fiica Georgeta, născută în 1933. Când Nicolae Andros, fiind lăsat la vatră, în 1942, s-a întors în satul natal, a găsit casa pustie şi averea devastată.

După două săptămâni, în ziua de 28 februarie 1941, în mâinile călăilor comunişti intră altă ţărancă, Elena Ailincăi, născută în 1912, tot în satul herţean Târnauca din fostul judeţ Dorohoi al României, fiind acuzată de reprezentanţii organelor staliniste de represalii de „activitate subversivă”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul sovietic, românca va fi scoasă din închisoarea cernăuţeană şi, împreună cu alţi deţinuţi, porneşte spre Nistru. În urma unui bombardament aerian, reuşeşte să evadeze de sub escortă, întorcându-se în satul natal, unde s-a stins din viaţă în 1942. A murit în floarea vârstei, la 30 de ani, fiindcă sănătatea ei a fost zdruncinată în beciurile fioroase ale cazematelor sovietice, unde anchetatorii penali, pentru a obţine declaraţiile necesare, foloseau în timpul interogatoriilor toate mijloacele de tortură puse din belşug la dispoziţia lor de către regimul totalitar bolşevic.

Fiecare femeie arestată era supusă batjocurilor şi înjosirilor. Fiind dezbrăcată până la brâu, unul dintre călăi se plasa în spatele nenorocitei, ţinând-o vârtos de coatele braţelor, iar altul, întinzându-i cu o mână sânu-i gol, îl lovea fără milă cu cantul unei rigle mari şi grele, care se găsea în cea de a doua mână a călăului, pricinuindu-i bietei fiinţe dureri insuportabile. Când anchetatorii oboseau, victima era introdusă în „cuşca câinelui” – o cameră întunecoasă cu suprafaţa de 2 metri pătraţi, fiind ţinută zile în şir fără hrană şi apă. După aceste procedee de anchetare socialistă, osândita, ajunsă la culmea disperării, semna toate hârtiile cu învinuiri false, pregătite anterior, conform cărora nevinovata devenea vinovată şi pecetluită cu straşnicul nume de „duşman al poporului”.

În iarna anului 1941, căpitanul Martynov, unul dintre conducătorii Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. din regiunea Cernăuţi, adresează lui Ivan Gruşeţki, primul secretat al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un raport, în care semnala faptul că în ziua de „28 ianuarie 1941, locuitorii satelor Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Boian, Ostriţa, Mahala au organizat o trecere în masă a frontierei. La o depărtare de 3 kilometri de la frontieră, ei au fost descoperiţi de către detaşamentul de călăreţi al pichetului de grăniceri, în colaborare cu reprezentanţii operativi ai Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne. În timpul efectuării acestei „operaţiuni”, au fost ucise 12 persoane, 53 – reţinute şi doar 2 oameni au avut norocul să treacă frontiera”.

Dacă raportul lui Martynov conţine adevărul, atunci se face lumină în privinţa primului masacru de la Lunca, din iarna anului 1941. Până în prezent se ştia că, dorind să scape de odiosul regim stalinist, în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, peste 150 de locuitori din regiunea Cernăuţi, conduşi de către profesorul şcolar Vasile Morărean din Ostriţa Herţei, au hotărât să treacă clandestin în România. Lângă localitatea Lunca din raionul Herţa, oamenii sunt întâmpinaţi de gloanţele grănicerilor sovietici. Zăpada puhavă şi moale va fi stropită cu sângele celor mai buni fii şi fiice ale Bucovinei. Din raport reiese că la Lunca şi-au făcut apariţia 67 de martiri.

În privinţa românilor, care au căzut seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici, datele din raportul căpitanului Martynov coincid cu informaţiile păstrate în documentul descoperit în fondurile Arhivei Direcţiei Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei din regiunea Cernăuţi, care ne comunică faptul că în ziua de 29 ianuarie 1941, comisia alcătuită din locotenentul Lubinenko, comandantul pichetului de grăniceri nr. 25, felcerul militar Subotin şi sublocotenentul  Stronenko, au întocmit un act despre moartea unor persoane, care au „încercat să violeze frontiera de stat”. În dimineaţa zilei de 28 ianuarie, la orele 6 şi 15 minute, la Lunca au fost împuşcaţi martirii: Mosariuc Andrei al lui Ion, în vârstă de 41 de ani; Burlă Ion – 35 ani, Teurean  Osa… al lui Ion – 32 ani, Voronca Gheorghe al lui Simion – 21 ani, Florea Eugenia – 28 ani, Mosariuc Andrei – 25 ani, Iaremei Vasile – 17 ani, Antonovici Veronica – 17 ani, Florea Nistor – 32 ani, Rodici Ion – 45 ani, Florea Toader – 49 ani. Corpurile lor tinere, neînsufleţite au rămas în zăpadă până la căderea amurgului, coborând în groapa comună a iernii, săpată în pământul  istoric şi plin de durere al Ţinutului Herţa, la ora 19. Nu se ştie numele celui de-al 12-lea martir, căzut la Lunca, fiindcă n-a fost identificat.

Raportul în cauză menţionează că au fost reţinute 53 de persoane. Documentele păstrate în fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuţi semnalează că în mâinile călăilor bolşevici nimeresc 50 de oameni, dintre care 47 de bărbaţi şi trei femei. 20 de băştinaşi erau născuţi în localitatea Mahala, raionul Noua Suliţă, 14 – în localitatea Ostriţa, raionul Herţa, 10 – în oraşul Cernăuţi, câte 2 – în localităţile Voloca şi Ceahor, raionul Hliboca, un martir a venit pe lume în satul Plaiul Cosminului (Molodia), iar altul a văzut lumina soarelui în oraşul Drobeta – Turnu Severin din România. În numărul celor arestaţi intrau 48 de români şi 2 ucraineni. 44 de oameni aveau studii primare, unul, Vasile Morărean, poseda studii medii, iar 5 martiri nu ştiau carte. Lista arestaţilor era compusă din 38 de ţărani, 11 muncitori şi un profesor şcolar.

Reiese că lista românilor căzuţi la Lunca în dimineaţa zilei de 28 ianuarie, s-a completat cu încă 3 victime. Conform documentelor de arhivă, tot la Lunca au murit: Antonovici Dumitru, în vârstă de 32 de ani; Doroş Toader – 26 ani, Cute Toader – 46 ani. În urma cercetărilor întreprinse, s-a constatat că românul Gheorghe Voronca, secerat de gloanţele grănicerilor stalinişti la Lunca, s-a născut în Horecea Urbană, o suburbie a oraşului Cernăuţi. Părinţii săi, Voronca Simion al lui Nichita, născut în 1891, şi Voronca Eugenia a lui Constantin, născută în 1900, împreună cu copiii: Florea, Eleonora, Grigore, Ştefania, conform deciziei Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. din 26 aprilie 1941, vor fi deportaţi în Siberia, fiind acuzaţi de faptul că „erau rude cu un trădător al patriei”. În Horecea Urbană au venit pe lume şi martirii Veronica (Viorica) Antonovici şi Nistor Florea. Lui Toader Doroş, care a încercat să treacă frontiera în România şi a murit la Lunca, i-a rămas soţia, Eugenia, cu doi copii. Lui Toader Cute, care a căzut la Lunca, i-a rămas soţia Domnica şi copiii: Ioan şi Aurelia.

Pentru cei arestaţi încep interogatoriile. Timp de 2 luni, întemniţaţii sunt supuşi diverselor metode de tortură. În zilele de 28-31 martie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, declară sentinţa în privinţa participanţilor la evenimentul sângeros de la Lunca, din luna ianuarie. 12 martiri (11 români şi un ucrainean) sunt condamnaţi la moarte: Boiciuc Ion al lui Mihai, născut în 1910; Bujeniţa Florea al lui Simion, născut în 1907; Cudla Ion al lui Andrei, născut în 1907; Eremei Toader al lui Simion, născut în 1910. Toţi patru s-au născut în localitatea Mahala din raionul Noua Suliţă. Gureliuc Ştefan al lui Gavrilă, născut în 1915; Medvighi Gheorghe al lui Ion, născut în 1910; Morărean Vasile al lui Gheorghe, născut în 1913; Toderean  Ion al lui Constantin, născut în 1908. Ei au venit pe lume în satul Ostriţa, raionul Herţa. Tihon Vasile al lui Maftei, născut în 1911; Voronca Ilie al lui Ion, născut în 1911. Ambii au văzut lumina soarelui în oraşul Cernăuţi. Moraru Vasile al lui Ion, născut în 1918, în localitatea Ceahor. Tot la moarte a fost condamnat şi ucraineanul Guzma Petru al lui Nicolae, născut în 1922, în Cernăuţi.

Alţii, 38 de martiri (37 de români şi un ucrainean) au primit câte 10 ani de puşcărie. Ei vor fi închişi în lagărele staliniste de muncă corecţională. Martirii sunt clasificaţi de către autorităţile bolşevice ca „trădători ai patriei socialiste” şi „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare”. Decizia dată este primită datorită faptului că la 8 martie 1941, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat Decretul, conform căruia toţi locuitorii, care s-au aflat până la 28 iunie 1940, pe teritoriul actualei regiuni Cernăuţi, au fost declaraţi „cetăţeni sovietici”. În lagărele comuniste au murit: Chificeac Nicolae al lui Dumitru, născut în 1900; Crăiuţă Gheorghe al lui Zaharie, născut în 1898; Doroş Iacob al lui Vasile, născut în 1906; Momolea Dumitru al lui Condrat, născut în 1900; Momolea Ion al lui Vasile, născut în 1910; Polişciuc Nicolae al lui Nichita, născut în 1900; Sanduleac Ion al lui Ilie, născut în 1903. Toţi şapte s-au născut în satul Mahala din raionul Noua Suliţă. Horenciuc Ilie al lui Gheorghe, născut în 1910; Horenciuc Nistor al lui Gheorghe, născut în 1919; Ioneţ Zaharie al lui Simion, născut în 1913; Raţă Iacob al lui Simion, născut în 1898. Ei au venit pe lume în localitatea Ostriţa, raionul Herţa. Hotinceanu Radu al lui Constantin, născut în 1922; Tcaciuc Ilie al lui Toader, născut în 1924. Ambii din oraşul Cernăuţi. Gorda Vasile al lui Toader, născut în 1920; Zaharciuc Dumitru al lui Procopie, născut în 1923. Amândoi au văzut lumina soarelui în localitatea Voloca din raionul Hliboca. Bezergheanu Grigore al lui Mihai, născut în 1897, în oraşul Drobeta – Turnu Severin; Sarafincean Ştefan al lui Gheorghe, născut în 1924, în satul Plaiul Cosminului (Molodia), raionul Hliboca. În lagăr a închis ochii pentru totdeauna şi ucraineanul Pavlovici Nicolae al lui Flor, născut în 1914, în Cernăuţi.

Din cei 67 de oameni, dornici de libertate, ajunşi la Lunca, în dimineaţa zilei de 28 ianuarie 1941, 15 au căzut în Valea Plângerii, 12 martiri vor fi condamnaţi la moarte (sentinţele au fost executate la finele lunii iunie 1941) şi 18 băştinaşi au murit în blestematele lagăre staliniste de muncă corecţională. Nu se ştie până astăzi numele celor doi bucovineni, care au avut norocul să treacă în Patria istorică, dacă dăm crezare raportului amintit, în acea sângeroasă zi de 28 ianuarie 1941.

– Va urma –

Un comentariu

  1. maxtor 19 august 2021 la 3:06 pm - Raspunde

    „Destinul dumneavoastră are destule puncte tumultoase. La 17 ani aţi plecat de acasă, din Galaţi, la Bacău, ca să vă faceţi ziarist.
    Trebuie să ştiţi că în momentul ăla Galaţiul era în ruine şi era o foamete teribilă. Am lăsat şcoala, ştiam că era nevoie la Bacău de un condei şi m-am dus acolo pe un salariu şi pe posibilitatea de a supravieţui. Era o foamete pe care o simţeam dureros. ”
    -un condei bolshevik de 17 ani
    tudor caranfil ta-su celuilalt bolshevic/bolshevik.

Comenteaza

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Go to Top