Teatru țărănesc, o tradiție vie încă în satul Șanț! Felicitări! Nădejdea ne este tot la satul românesc!

Publicat de |2019-08-26T13:44:25+03:0026 august 2019|Doctrină naţionalistă, Textele altora|
Nescrisa justiție țărănească din comuna bistrițeană Șanț. Păcatelor omenești li se bate obrazul, încă de la 1912, în piese jucate de actori amatori

Nescrisa justiție țărănească din comuna bistrițeană Șanț. Păcatelor omenești li se bate obrazul, încă de la 1912, în piese jucate de actori amatori

Numai în gura satului să nu intri, că nu te mai spală toate apele din lume! Asta este expresia care mi-a venit în minte aflând de un obicei vechi din comuna Șanț, județul Bistrița Năsăud. Vechi, adică din 1912, cel puțin, dacă nu chiar și mai mult coborât în negura timpului.

Așadar se iau păcatele omenești, unele haioase prin natura lor, altele de-ți vin ciuda ori lacrimile când le auzi, și se transformă cu mult tâlc într-o piesă de teatru. Piesa asta e jucată de țăranii din localitatea de care vă povestesc acum.

Umitoarea bogăție a lumii rurale

Însuși Dimitrie Gusti, marele sociolog, cel care a căutat să scoată la lumină bogăția lumii rurale și s-o îndemne la neuitarea propriei identități, ajuns în 1935 pe aceste meleaguri, rămâne umit de un asemenea rod al imaginației și talentului celor ce întorc brazda recoltelor.

De Trupa ”Teatru Nescris Constantin Iugan” din comuna Șanț am aflat prima oară cu ceva luni în urmă, atunci când oamenii aceștia veniseră, cu ocazia unei manifestări culturale, în Muzeul Satului din București.

Nu am reușit la vremea respectivă să-i întâlnesc, din cauza programului meu foarte încărcat. Dar totul se aranjează în cele din urmă și iată că azi îmi este interlocutoare a rândurilor ce urmează doamna Sofia Ceciuleac, coordonatoarea acestei trupe.

Scena și actorii

Vă invit, pentru început, să vă imaginați cum se desfășoară un spectacol. Arhaismele dominând verbul, la fel și modul de a înnobila cuvintele, într-un ton cald, umplându-ți sufletul cu bucuria firescului.

Actorii sunt pe scenă. Nu au nevoie de cine știe ce decoruri. O masă, un scaun, ceva carpete pe un perete sunt de-ajuns. Sunt îmbrăcați în portul lor popular, de cele mai multe ori. Sau în hainele normale, de stradă. Depinde cum impune subiectul.

Un spectacol poate să țină un sfert de oră sau cel mult 45 de minute. Dar, atenție, dacă vezi aceeași piesă de zece ori, să știți că de zece ori o să auziți alte replici. Numai subiectul în sine nu se schimbă. Rămân și personajele. Dar numai atât.

Povestea calului breaz

Expresia ”Teatru nescris” nu-i deloc întâmplătoare. Nu se scrie un text. E drept că trupa se strânge, înaintea fiecărei premiere, și se fac repetiții. Unde vă strângeți? ”La mine acasă. Sau la Primărie. Avem acolo la dispoziție o sală”. Regizor? ”Ne regizăm noi, singuri”.

Dar ce contează e povestea în sine. Povestea de viață pe care toți o știu, din satul lor. Evident că se stabilesc și personajele. Atât. Nu memorezi un text.

Doar știți cum e în lumea satului. Ai auzit de cutare că a făcut ceva de râs ori de plâns. Toți îl arată cu degetul, de cal breaz. Și atunci trupa de teatru ce face? Pur și simplu ia întâmplarea și o aduce pe scenă. Filonul, narațiunea în sine, nu se schimbă. Dar cuvinetele sunt altele în fiecare reprezentație.

Poreclele sunt la putere

Încă ceva important. În piesă nu se arată numele real al oamenilor ale căror fapte sunt transpuse în arta dramatică. În schimb, apar poreclele. Că doar mulți se cunosc între ei după porecle.

Hai să vedem niște personaje care au făcut, și încă fac, deliciul publicului. Paraschiva din deal, Nastasia lui Papuc, Ciuma Pădurii, Paraschiva Orbului, Nastratii cu Cuptoriu, Ion de sub coastă. Numai denumiri una și una, observați.

”Lucrați voi, c-om mânca noi”

Darămite titlurile pieselor! Să le aflăm și pe acestea. ”Rămași pe drumuri”, ”Fermierii”, ”Sărbători de vis”, ”Dragostea nu are vârstă”, ”Surpriza vieții”, ”Arest la domiciliu”, ”Bani europeni”, ”Ispita”, ”Baba la farmacie”, ”No, însoară-te, Ioane!”, ”Căsnicie eșuată”.

Titlurile acestea, cel puțin unele dintre ele, vorbesc de la sine despre conținutul actului artistic.

Uite, de pildă, ”Rămași pe drumuri” ne descrie povestea unui fecior care și-a găsit o fată, amărâtă, vai de capul ei. Numai că viața a evoluat așa cum bărbatul nu se aștepta. Și după atâtea combinații financiare eșuate, îmboldit de femeia lui care dorea mai mult și mai mult, ajung în cele din urmă, și el, și maică-sa, pe pustii, fără un acoperiș deasupra capului.

Când vine vorba de ”banii europeni”, aici e și mai groasă. E despre cei care fac oarece combinații, numai să le iasă lor bine, iar statul, ori comunitatea, să piardă. După principiul ”munciți voi, c-om mânca noi”, simt biciul cuvintelor.

Membrii trupei

Vreau să știu cine face parte din trupă, în momentul actual. O rog pe doamna Ceciuleac să spună și două vorbe despre fiecare dintre colegii ei.

Încep, evident, cu coordonatoarea și aflu despre Sofia Ceciuleac că e, normal, fiică a satului și gestionară de meserie.

Urmează Dorel Timiș, în prezent pensionar, dar la viața lui a fost electrician. Al treilea pe listă e Andrei Carafa, student în anul III la Informatică, tocmai în Cluj. Dar uite că de satul unde a văzut lumina zilei nu s-a despărțit. Bravo lui!

Lista continuă cu Ionela Timiș, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național ”Andrei Mureșanu” din Bistrița, la clasa de Matematică, ține să sublinieze șefa trupei. La rând este Ancuța Filipoi, și ea tot elevă, la același liceu, și specializare, numai că e cu un an mai mare.

Și ultimul, dar nu în cele din urmă, cum se zice, Marte Macedon, pensionar, tot cu patalama de electrician.

Un țăran luminat

De ce se numește trupa aceasta Constantin Iugan? Pentru că el este omul care și-a dedicat întreaga viață acestui deziderat, de-a ține pe picioare arta dramatică a țăranilor din comuna Șanț.

El asta a fost un agricultor, un țăran, îmi este descris. Dar, după cum constat, un țăran luminat. Trecut la cele veșnice în 1989, după ce timp de 40 de ani, bătuți pe muchie, a condus destinele nu ale unui obicei, aș spune ale unei instituții cu rol și cultural, dar în același timp moralizator.

Trupa a fost condusă, după dispariția sa, de Sabina Constantin, iar azi de cea care îmi răspunde la întrebări. ”Noi suntem a treia generație”, îmi spune Sofia despre ea și colegii ei, luând ca punct de reper perioada legată de Constantin Iugan.

Justiția țărănească

Și dacă tot vorbim de morală, să ne adâncim și mai mult în trecut, să vedem cum se desfășurau lucrurile în partea asta de țară, încă de la 1912.

Se întâmpla așa. Duminica, după ce ieșea lumea de la biserică, se strângeau toți într-un anumit loc, în centrul satului, și discutau despre ce s-a mai întâmplat în comunitate, în săptămâna ce-a trecut.

Cutare a făcut aia. Altcineva a făcut ailaltă. Că se auzea, e clar, în toate zările. Ba unii începeau chiar să întruchipeze apucăturile celui ajuns de ocară.

Toți râdeau, firește. În afară de cei care se simțeau vizați, mai mult sau mai puțin, de prostiile pe care le făcuseră. Ei tăceau și înghițeau ”gălușca”.

Într-un fel, o justiție asupra faptelor care nu fac cinste ideii de gospodar și de om cumpătat. Scopul era ca aceia care au greșit să-și îndrepte viața pe cărarea normală. Și să scape în acest fel de judecata vecinilor.

Îndemnul lui Dimitrie Gusti

Sub această formă descoperă Dimitire Gusti, în 1935, cele ce se petreceau în fiecare duminică în comuna Șanț. Remarcând unicitatea acestui model de sancționare a comportamentelor nesăbuite și de vindecare, de-a râsul și de-a plânsul, a celor care o luaseră pe arătură.

Oamenii i-au spus oaspetelui lor că e un obicei de pe la 1912, dar nimeni nu ar fi băgat mâna-n foc că exact atunci se născuse. Să fi fost mai vechi? Posibil.

Din câte se știe, Dimitrie Gusti e cel care îi îndeamnă pe săteni să dea o formă și mai cizelată întâlnirilor de dumunică, punând piatra de temelie a ceea ce avea să devină o trupă de teatru.

O trupă care în toată existența ei a fost formată numai din țăranii comunei Șanț. Amatori, să le zicem așa. Dar, în același timp, niște profesioniști, în a ține, dincolo de vremuri și de schimbările politice, nealterat, steagul obiceiului lor.

Fără reproșuri, vreodată

Acum să vă întreb și altceva, doamnă Ceciuleac. ”Pacienții” cărora li s-a aplicat acest tratament, de-a lugul timpului, s-au vindecat? Sau măcar aveau oarece jenă când se știau cu musca pe căciulă?

Știe răspunsul, căci azi e o femeie în toată puterea vârstei și face parte din acest fenomen local încă de la 12 ani.

Pe mulți i-a văzut că lăsau capul în jos, dându-și seama de greșelile lor. Unii, cel puțin, au înțeles că judecata satului e dreaptă și că tot ce au de făcut se află în decizia lor de-a îndrepta lucrurile. Nimeni n-a venit vreodată să reproșeze actorilor că de ce ”pe mine” m-ați luat în ”bâză”.

Condițiile de participare

Deci dumneavoastră ați intrat în trupă de la 12 ani. ”Da”. Și cum se intră în trupa asta, dai un test, ceva? Vreau să știu.

Nu e niciun test. Pur și simplu e dorința de-a face acest lucru și apoi rămâi dacă reziști pe scenă. Dacă ești făcut pentru asta.

S-a mai întâmplat, în timpul spectacolelor, ca unul dintre actori să aibă așa, un fel de blocaj, poate de la emoții, dar imediat colegii lui de replici interveneau și-l susțineau. ”Să nu te indimidezi și să ai simțul umorului”, sunt condițiile de bază ale artiștilor noștri.

Și, bineînțeles, să-ți aloci timpul cuvenit din viața ta pentru munca asta. Că fiecare are responsabilitățile lui. Ba unii cu școala, ba alții cu serviciul. Dar de teatru nu te lași. Dacă îți place ce faci.

Observ că sunt vârste diferite în colectiv. Normal să fie așa, de vreme ce interpretezi personaje mai tinere, mai vârtsnice.

Marcă înregistrată

Turiștii care vin în comuna Șanț sau în localitățile învecinate, pentru că au ce să vadă aici, la ce peisaj le oferă Munții Rodnei, află și de trupa de teatru.

O trupă care a devenit, oficial, brandul acestei așezări. Oficial, adică prin implicarea Primăriei, a primarului Ioan Szabo, chiar mi se subliniază aspectul, pentru că el a făcut demersurile pentru apariția unei mărci înregistrare.

Oaspeții vor să vadă și spectacolele. Cei veniți din toate colțurile României. Și reprezentațiile sunt găzduite ba de autoritățile locale, ba de nenumăratele pensiuni din acest areal.

În toată țara

Dar parcă numai în comuna lor au dat spectacole! Au mers în toate colțurile țării, invitați fiind. La București, Mediaș, Drobeta-Turnu Severin, Fetești, Arad, Sibiu, Slatina, Găești, Oțelul Roșu. Și în comune, nu numai în orașe.

Au fost la concursuri și la festivaluri dedicate artei scenice, căci trupe de teatru amator există și în alte părți.

Probabil că dacă s-ar face un clasament al longevității, comuna Șanț ar fi în frunte. Dar poți să știi?! Lumea satului e plină de surprize. Eu însumi am întâlnit, nu o dată, cercuri culturale cu rădăcini încă din perioada interbelică.

Bistrițenii au câștigat de curând premiul I la concursul național de satiră și umor de la Drobeta-Turnu Severin. Au multe alte premii la activ.

Fără politică

Dar pe vremea comunismului cum a fost? Mă gândesc la oarece obstacole care puteau să vină din partea cenzurii. Că de, în societatea multilateral dezvoltată toți erau perfecți, și să vorbești de anume deraieri de comportament nu era de colea. ”Nu am făcut niciodată politică, nu am avut probleme”, vine răspunsul, tranșant.

Au câștigat un concurs de teatru, în București, după 1970. Nu mai știe exact anul. Ce piese jucați atunci? ”Bătrâna își împarte averea” și ”Sacul fermecat”, sunt două exemple. ”Bătrâna își împarte averea” a fost premiată.

E drept că veciul repertoriu nu se compară cu cel din ziua de azi, cu titluri mai multe și teme mai variate.

Un amănunt care arată că teatrul țărănesc a fost totuși influențat de frământările politice, de război și de perioada stalinistă, e că obiceiul din Șanț renaște în 1972.

”Așa se întâmplă și la noi”

La câte lucruri anormale frământă România, și câte caractere ciudate ne cutremură actualitatea, îi spun în final doamnei Ceciuleac, aveți subiecte cât nici universul nu-și poate închipui.

Mai aude din când în când la spectatori remarca ”așa se întâmplă și la noi”. Adică acolo de unde vin ei sunt aceleași păcate, precum cele arătate într-o anume piesă. Diplomatic, să le zicem păcate.

Îmi dau seama că a fost odată, demult, o altfel de lume, una în care dacă ți se scoteau în față necugetatele fapte aveai bunul simț să te îndrepți. Țăranii din comuna Șanț, cu tot cu teatrul lor, deja secular, ne amintesc…