Învinuirea de „naţionalism” pe care te miri cine i-o aducea de curând lui Eminescu, ne-a amintit distincţia netă, pe care Petre Ţuţea o făcea cândva, între naţionalişti şi patrioţi: „Patriot poţi să fii în mai multe ţări la rând”, băga de seamă subtilul gânditor care atâtora dintre noi ne-a fost profesor fără catalog. „Azi eşti patriot aici, mâine în Germania, poimâine cine mai ştie unde?… Dar eşti patriot, căci odată cu cetăţenia pe care ţi-o acordă, legile oricărei ţări te obligă să fii patriot. A fi patriot este o datorie cetăţenească. A fi naţionalist este o stare de graţie. Nimeni nu-ţi poate pretinde să fii naţionalist aşa cum nu-ţi poate cere să fii talentat sau genial. A fi naţionalist este un noroc, pe care nu-l au prea mulţi”.

Ne luăm îngăduinţa de a continua:

Naţionalismul ca stare de graţie, de iluminare, de înţelegere a ceva ce scapă „celorlalţi”… Adică motivele pentru care nu poţi concepe patriotismul decât într-un singur spaţiu, chiar depărtându-te de el – cu sau fără voie – dar rămânându-i fidel…

Naţionalismul este mai mult decât o atitudine, este un mod de-a-ţi trăi viaţa, un mod de-a recepta lumea şi de-a i te dărui.

Patriotismul este o virtute egal răspândită în lume, în vreme ce naţionalismul are îndreptăţiri diferite de la o naţie la alta. Pe alocuri lipsind chiar. Sau mie mi-e greu să-l înţeleg. Bunăoară ce ar putea fi acela naţionalismul american… Sau sovietic…

Probabil că şi alte naţionalisme mi-ar fi greu să le înţeleg. Ceea ce nu mă face să le respect mai puţin.

Oricum, îmi pare lucru sigur că temeiurile naţionalismului pentru un german sunt altele decât ale unui franţuz, şi chiar doi români s-ar putea să aibă justificări diferite pentru naţionalismul cu care îşi nutresc viaţa, gândurile şi faptele.

Încerc, cât mă priveşte, să mă dumiresc asupra acestor raţiuni şi să le cuprind sub bolta cea mai încăpătoare. Ajung astfel să mi se pară că pentru noi, Românii, sentimentul naţionalist creşte în chip firesc din sentimentul de justiţie, din înăscuta noastră şi atât de omenească sete de dreptate. Căci, asistând la spectacolul istoriei noastre naţionale, te alegi în primul rând cu evidenţa nedreptăţii ce ni s-a făcut în atâtea rânduri, precum şi a nenorocului nostru, românesc, care au marcat tragic atâtea răspântii din calea neamului nostru.

Ca român, eşti naţionalist în primul rând dintr-un sentiment justiţiar, pe care mi-e greu să mi-l închipui cum ar funcţiona în conştiinţa unui naţionalist rus sau britanic.

Naţionalismul autentic nu poate fi imperialist ori expansionist.

Naţionalismul autentic este sensibil la individualitatea inconfundabilă a neamului, a naţiei, şi cată să o conserve cât mai bine. Expansiunea asupra altor etnii nu duce decât la disoluţia lentă a notelor specifice, care asigurau caracterul de inconfundabilitate.

Nu există doi… afirma Parmenide. Nu există doi oameni la fel, iar fiecare dintre noi este un univers inconfundabil, o lume unică, irepetabilă în istoria nesfârşită a universului. Bucuria la naşterea unui om este bucuria naşterii unei lumi noi. Iar cu fiecare dintre noi, când e să fie, dispare nu un ins oarecare, ci o adevărată împărăţie, cum n-a mai fost alta pe pământ. Cu fiecare om într-adevăr că moare un rege, se destramă un regat, cum zicea Eugen Ionescu în Regele moare, probabil cea mai adevărată piesă din câte s-au scris până astăzi. Cu fiecare om se naşte şi moare un univers întreg…

În lumea în care trăim, o sumedenie de instituţii sunt concepute să anihileze această individualitate, să se sprijine în (şi să încurajeze) ceea ce este, totuşi, repetabil în fiecare fiinţă umană. Perspectiva zis ştiinţifică, matematizantă, care ne numără, fără nici o ezitare dinaintea unicităţii fiecăruia dintre noi – inventându-l astfel pe 2, 3, 4, ş.a.m.d., până la cele patru sau cinci miliarde, câte se pare să suntem azi cu toţii – iscodeşte omul pentru a afla numitorii comuni ai umanităţii, desfăşurându-se exclusiv în acest spaţiu al tuturora şi al nimănui. Adică ignorând, mai apoi uitând ori călcând chiar şi în picioare ceea ce fiecare dintre noi are în plus faţă de atributul general uman, adică propria persoană, personalitatea distinctă. Sistematic desconsiderată de aceste instituţii, de perspectiva din care ele funcţionează…

Aceasta este şi perspectiva din care se face medicină, de pildă. Sau politică. Ori milităria. Şi în primul rând matematica. (Medicina, practicată cu har, se supune altei reguli: „nu există boli, ci bolnavi”…).

Nu există doi oameni identici… Cu atât mai mult nu pot exista două neamuri identice, fiind deci un dat fatal această individualitate. A n-o recunoaşte, a încerca s-o anulezi înseamnă a ignora firea şi drepturile ei.

Cum ai putea-o anula? Într-un singur fel: În numele internaţionalismului sau al altui naţionalism. Şi-ntr-un caz, şi-n celălalt, eroarea şi crima sunt la fel de mari.

Respectul pentru individ este respectul pentru irepetabilitatea fiinţei umane. De aici decurge şi preţul inestimabil al oricăruia dintre noi. Umanismul, tradiţia umanistă şi căile de viitor ale acestuia, sunt imposibil de separat de acest respect pentru om ca individ fără pereche. Căci, dinaintea lui Dumnezeu, fiecare dintre noi este nepereche…

La fel, fiecare neam, fiecare naţie, este fără pereche…

Tot de esenţa umanismului ţine şi anticul sfat cunoaşte-te pe tine însuţi. Nu există îndeletnicire mai pasionantă şi mai îndreptăţită… Îndreptăţită tocmai de faptul că nu există doi, că fiecare suntem nepereche…

Mutatis mutandis suntem îndreptăţiţi, ba chiar datori să ne cunoaştem pe noi înşine şi ca neam, neam fără de pereche. Leg dar naţionalismul de această îndoită legătură, a dreptului şi a datoriei ce le avem de a ne cunoaşte fiinţa naţională în ceea ce are ea unic, şi de a cultiva această unicitate… A fi naţionalist înseamnă să simţi, să intuieşti, să înţelegi unicitatea fără de pereche a neamului tău şi să ţii la ea ca la podoaba sa şi a ta cea mai de preţ.

În lumea în care trăim, funcţionează oare instituţii concepute să ignore şi, dacă se poate, să anuleze această unicitate?… Mi-e teamă că da…

Nu le voi pomeni nici numele, nici faptele prin care s-au afirmat împotriva sentimentului naţionalist. Mă simt dator şi îndreptăţit la o singură precizare: naţionalismul românesc n-a făcut din nimeni victimă vreodată… Naţionalismul românesc n-a întins mâna decât spre a feri şi apăra fiinţa neamului românesc. N-am tânjit decât după noi înşine, în nădejdea de a ne împlini menirea, de a rodi după părerile noastre, nestingheriţi de nimeni.

Singurele victime ale naţionalismului românesc au fost cei, fără de număr, care şi-au trăit, fără să pregete, norocul de a fi naţionalişti, fără să se lepede de el, ca de un blestem.

– Dumneata ce meserie ai, domnule Ţuţea, l-au întrebat unii, mirându-se de răspunsurile domnului profesor.

– Eu sunt de meserie român, le-a răspuns înţeleptul, încurcându-le şi mai şi minţile şi înţelegerea acestui lucru chiar de neînţeles pentru unii, că marea deşteptăciune în viaţă e să ştii să pierzi, să nu te fereşti să pierzi. Orice… Numai propria identitate nu… A ta şi a neamului tău. Rămânând adică credincios ţie însuţi mereu, şi astfel, precum ziua urmează neabătut nopţii, la fel şi tu nu vei trăda pe nimeni… Şi în primul rând nu-ţi trăda neamul, reperul cel mai sigur al identităţii celei neschimbătoare, demnă de acest nume.

*

Ne-am necăjit, ascultând la BBC cu câtă neînţelegere era folosit cuvântul naţionalist ca un stigmat de grele păcate. Căci sunt şi dintre aceia care, neputând trăi înţelesul acestui cuvânt, nu se sfiesc să-l omologheze anapoda, în serie sinonimică cu şovin, xenofob, antisemit etc. Ne paşte, din această confuzie, o mare primejdie: conform legii că nimic nu se pierde, totul se transformă, se transferă, odată cu decăderea cuvântului naţionalist din sensul său, să nu se producă o înnobilare de sens a celorlalte, să nu le facem cumva, prin această sinonimie cu naţionalist, tolerabile, suportabile ca realităţi…

N-o fi aceasta intenţia celor ce ne-au propus această sinonimie, dar este în obişnuitul lucrurilor ca rezultatul să se întoarcă împotriva scopului urmărit, atunci când te pomeneşti doar aşa, ca să te afli în treabă, să nu pierzi ocazia… Vorba aceluiaşi Petre Ţuţea: aflarea în treabă, ca metodă de lucru la Români…

Ne-a reconfortat însă faptul că sunt şi Români de alt soi. Ca un balsam a fost să aflăm de ultimele poezii publicate la Chişinău de Grigore Vieru, printre care poemul intitulat Aproape maiakovskian, de nevoie ni s-a părut replica cea mai potrivită ce se poate da celor ce mai vorbesc despre naţionalismului lui Mihai Eminescu ca despre o rătăcire de neiertat. Alţii sunt rătăciţii… Deci le oferim şi lor, spre a se orienta, spre a se dumiri pe ce lume trăiesc, această stea polară a conştiinţei naţionale româneşti care se ridică tot mai sus dinspre partea cea mai de răsărit a românimii…

Grigore Vieru

Sînt naţionalist!

Da,

îmi iubesc mama.

(E un păcat?)

Şi pruncii.

Şi fraţii.

Şi cerul de ametist.

Ca rezumat,

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da,

graiul mi-i sfînt –

În viaţa mea

El nu este un simplu turist,

E chiar Patria.

Într-un cuvînt,

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da,

urăsc pe mancurt.

Mi-i dragă doina

prin care exist.

Nu mă tîrîi slugarnic.

Pe scurt,

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da,

hora nu vreau

să o schimb

Pe cazacioc ori pe twist.

Port suferinţa de neam

ca pe un nimb.

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da,

afirm că-i prea mult

verde-n drapel,

Avem un drapel

prea materialist.

Mai aşterneţi nişte

cer visător peste el.

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da, nesocotesc tidvele seci

Care vor să mă cârmuie

ca artist.

Mai trag cu ochiul

la istoria noastră. Deci

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da,

n-am vrut să mă însoţesc

cu Satan

N-am prăjit creieri umani

pe unt poliţist.

Omeneşte întreb:

de ce am murit în Afganistan?!

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da,

vremea în care trăim

E tot mai isterică,

Îmi vine să urlu

în muzeul satului

cu profil ateist:

„Scoateţi

mitraliera

din biserică!”

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da,

te întreb pe tine,

binevoitorule,

care-ai adus tutunul şi pesticidele:

Ce ai cu surorile noastre

din câmpul cel trist –

Ai primit vreun ordin cumva,

ţi-a ordonat cineva: ucide-le?!

Sînt na-ţi-o-na-list…

Da,

sînt contra

plevei migratoare

Care se crede

un dar minunat.

Sînt contra să prăsiţi la noi

uzina de calculatoare –

N-am ce să număr, tovarăşi,

Aproape totul

mi s-a luat

Da,

aproape totul

mi s-a răpit.

La curgerea Prutului meu

nu pot nici măcar să asist.

Totuşi

viaţa mi-i dragă,

merg spre dînsa grăbit.

Sînt na-ţi-o-na-list…