Articol re-publicat
*
A fi român nu trebuie să vă oprească de la a asculta politicos predicile americane despre democraţia globală, dar ar trebui să vă împiedice de la a le lua prea în serios.”
8 august 2019|Doctrină naţionalistă, Textele altora
Un adevărat înțelept al Sionului despre „dezrădăcinarea planificată a europenilor”!
Publicat de Ion Coja|13 august 2014|Textele altora
Cuvantare ca din EMINESCU – discursul prof. Paul Gottfried sustinut la UNIV.AL.I.CUZA din Iasi
(merita citita pana la capat!!!)
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a găzduit marţi, 1 iunie 2010, conferinţa “Worrying about Europe’s historic nations” susţinuta de Paul Gottfried. Gottfried este profesor universitar doctor la Departamentul de Ştiinţe Politice, Elisabethtown College, Statele Unite şi cel mai cunoscut critic american al neoconservatorismului, multiculturalismului şi elitelor manageriale ale statului. Este autor a numeroase cărţi, articole şi studii despre istoria intelectualităţii, paleoconservatorism, istoriografie veche şi teorie politică, publicate în mai multe limbi.
Descendent al unei familii evreieşti de cultură germană din Budapesta, educat la Yale şi la Yeshiva University, Paul Gottfried e un reputat istoric al mişcării conservatoare, bucurându-se de-a lungul vieţii de prietenia lui Richard Nixon, Pat Buchanan, John Lukacs, Christopher Lasch şi Murray Rothbard. Beneficiar al unei burse Guggenheim, profesorul Gottfried a publicat zece cărţi şi sute de articole, în reviste de specialitate şi în presă americană şi din Europa. Prof. Paul Gottfried este autorul lucrării “Mişcarea conservatoare”, apărută în toamna anului trecut la Editura Logos, în traducerea lui Dragoş Moldoveanu şi sub îngrijirea lui Mircea Platon.
Pe lângă multe alte observaţii şi întrebări esenţiale şi urgente, Paul Gottfried ne aminteşte că nu trebuie să-i permitem perspectivei economice să devină dominantă. Spre deosebire însă de alţi pretinşi conservatori, care ne spun, aşa cum o face Roger Scruton de pildă, că “bunurile spirituale sunt corupte sau distruse de încercarea de a le cumpăra, iar dacă ele au un preţ, acesta este măsurat de jertfă şi abnegaţie, pe Gottfried îl putem lua în serios. Nu pentru că ar spune mai bine aceleaşi lucruri, ci pentru că, spre deosebire de un Scruton, Gottfried nu a participat la parcelarea şi brandificarea nici unei culturi (Scruton, după cum se ştie, este membru al Consiliului Academic al Institutului de Studii Populare, sprijinind, din această poziţie, proiectul neoconservator/neoliberal de purificare identitară a românilor”, arată Gheorghe Fedorovici pe blog-ul personal.
Prezentăm mai jos textul integral al conferinţei susţinute de Paul Gottfried, în traducerea lui Mircea Platon.
*
*
*
“E o onoare deosebită pentru mine să mă adresez astăzi dumneavoastră cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la întemeierea universităţii dumneavoastră. Universitate care, am aflat, e cel mai vechi centru de învăţământ superior din România. Mărimea si facilităţile impresionante ale Universităţii “Al. I. Cuza” precum si distinşii profesori si membri ai administraţiei universitare pe care i-am întâlnit mi-au dat o idee despre rolul pe care îl jucaţi in propăşirea educaţională si culturală a României. Ca atâtea alte centre europene de educaţie care au devenit proeminente in secolul al nouăsprezecelea, Iaşul a reflectat si a promovat in acelaşi timp renaşterea naţionala care avea loc in acea epoca. Nu era, si nici nu e încă, nicio incompatibilitate intre a fi unul din punctele focale ale gândirii si cercetării si redescoperirea tradiţiei naţionale. Aceste procese au mers mana in mana in Europa Centrala si de Est, si din acest punct de vedere Iaşul si România nu sunt excepţii.
Un fenomen mai nou e insa încercarea deliberata de a slabi conexiunea care exista intre naţiuni si trecutul lor istoric, diminuarea relaţiei dintre învăţământ sau alte activităţi culturale si contextul specific naţional. Aceasta moda a implicat tratarea politicii, a educaţiei si a “valorilor” ca exerciţii de antrenare a conştiinţei globale. Desigur ca nimeni nu neaga standardele de decenta umana sau impulsurile conştiinţei care ne fac sa tratam alte fiinţe omeneşti cu respectul cuvenit. Nu voi nega nici faptul ca încleştările si conflictele etnice si naţionale si ura la care au dat naştere au avut, in special in aceasta parte a Europei, consecinţe nefericite. S-a vărsat mult sânge nevinovat din cauza ca naţiunile europene nu au putut sa îşi rezolve in mod paşnic disputele etnice si teritoriale. Ca descendent al unor oameni care au suferit mult in ambele războaie mondiale, declanşate din cauza unor răni naţionale lăsate sa se infecteze, pot sa înţeleg refuzul unor europeni de a se întoarce in acel punct. De ce sa trezeşti monstrul care doarme si care ar putea sa ne rănească dacă-l sculam din somn?
Dar astăzi nu aceasta e principala noastră problema. Problema noastră e diferită şi cel puţin la fel de gravă. Ameninţările la adresa libertăţilor individuale si colective vin din Occident, dintr-o civilizaţie cu care România are legături lingvistice, culturale si religioase. Ameninţările la care mă refer vin de la cei care, in numele luptei împotriva inamicului “fascist”, vor să niveleze si să omogenizeze omenirea, începând cu cei care ţin prea mult la trecutul lor. Statul universal omogenizant care nivelează până la anihilare naţiuni, sexe si comunitati e acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin, Ceauşescu si altor tirani recenţi. Daca vechii tirani mărşăluiau împotriva duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor “clase duşmănoase”, noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel care ne lipseşte de identitate, de tradiţie. As prefera, in orice caz, sa nu am de-a face cu niciunul.
Părţile centrale si de vest ale continentului european s-au depărtat atât de tare de idealul lui Charles de Gaulle, al unei “Europe a naţiunilor”, ca ne vine greu sa credem ca nu mai târziu de anii ’50 cei din Europa Centrala si de Vest se considerau o confederaţie de comunităţi naţionale. Uniunea Europeana reglementează acum pana si cele mai mici aspecte ale comportamentului social in numele tolerantei. E intr-adevăr imposibil pentru orice naţiune membra a UE sa încerce sa se conducă după propriile standarde naţionale sau religioase fara sa fie învinuita ca incalca vreunul din “drepturile omului” confecţionate birocratic. Aceleaşi autoritati internaţionale ne dictează si ce putem sau ce nu putem sa spunem despre propria noastră istorie, si ce trebuie sa credem si sa predam in scoli pentru a nu fi consideraţi “intoleranţi”.
Lucrând la cartea mea despre stânga europeana post-marxista, adică multiculturala, am fost şocat sa descopăr dezrădăcinarea planificata a europenilor, un proces controlat si încurajat de administratorii guvernamentali, si care se petrece deja de multa vreme in tari receptive la asemenea tratament precum Spania, Germania, Suedia si Anglia. Printre vecinii dumneavoastră occidentali, corectitudinea politica se afla la loc de cinste si orice abatere de la criteriile ei e considerata, din ce in ce mai des, o crima.
“Hate speech” e pedepsit ca ofensa împotriva oricărui grup, cu excepţia creştinilor europeni albi, iar populaţiile majoritare au fost reeducate conform modelului cultural-politic propus de marxistul cultural Jürgen Habermas, printre alţii. Europenii ar trebui sa se vadă pe sine nu ca membri ai unor naţiuni etnice sau istorice, ci ca cetăţeni ai unei democraţii generice. Aceasta democraţie rezista sau cade odată cu ceea ce s-au declarat a fi nişte drepturi ale omului universal aplicabile, deşi in acest sistem grupurile imigrante sunt uneori considerate “mai egale” decât populaţia indigena. Din acest punct de vedere, asocierea cu o tara e relevanta doar din raţiuni de convenienta lingvistica. Totuşi, Habermas insista ca germanii au o raţiune speciala de a ramane germani, de a se perpetua ca si entitate colectiva, si anume pentru a ispasi la infinit trecutul lor de o răutate ieşita din comun.
Recent, un politician creştin-democrat german s-a plâns ca imigranţii turci din tara lui nu devin cu adevărat germani. Identitatea germana la care se gândea creştin-democratul respectiv implica si obligatoria acceptare a vinovatiei pentru Holocaust si pentru tot felul de nenumărate alte atrocitati puse astăzi in cârca unor germani morţi demult. In forma ei teutonica, aceasta pervertire a identitatii naţionale presupune acte de autoînjosire – sau ceea ce germanii numesc “Sündenstolz”, adică sa fii mândru ca iti mărturiseşti vina de a fi membru al unei naţiuni mandre de a-si mărturisi vina.
Dar eurocratul Jacques Attali, romancierul Umberto Eco, si teoreticianul social Antonio Negri au plăsmuit o imagine mult mai senina a viitoarei ordini globaliste. Aceasta ordine va fi caracterizata prin nomadism, mai specific, prin năvala popoarelor din Lumea a Treia în Occident. Problema pe care si-o pun asemenea veseli profeţi ai unei Europe reeducate, falsificate din temelii, nu e dacă europenii ar trebui sa fie lăsaţi să-şi decidă singuri viitorul. Europenii pur si simplu nu au nimic de spus in această privinţă. Problema lor e, mai degrabă, după cum se întreba in 1991 un fost ministru italian al imigraţiei, Margherita Boniver, cum vom construi mai repede acest tip ideal de societate. Se va petrece prin socializarea indivizilor, sau prin “integrare”, adică prin incorporarea comunitatilor etnice străine in ceea ce erau cândva naţiuni europene recognoscibile ca atare?
Deşi sociologul francez, si consilier al fostului preşedinte Mitterand, Edgar Morin a celebrat in paginile ziarului Le Monde “haosul care devine Europa”, obiectul celebrării sale nu e rezultatul unei evoluţii organice si nici un simplu răspuns la nevoia de forţa de munca ieftina. “Haosul care devine Europa” e rezultatul unui plan pentru reconstrucţia radicala susţinut de factori de decizie cândva naţionali si acum supranaţionali. In urma cu doua luni, un consilier al lui Tony Blair a dezvăluit ca Blair, ca prim-ministru, a încurajat ideologia multiculturala, protejata de legi împotriva lui “hate speech” si de preferinţa acordata minoritatilor, nu din raţiuni economice, ci pentru a distruge Anglia conservatoare si electoratul Partidului Conservator. Blair a inventat sau a exagerat nevoile economiei pentru asemenea forţa de munca ieftina pentru a-si justifica planurile de transformare culturala a Marii Britanii. Blair nu si-a cerut scuze pentru nobila sa minciuna. Abaterea sa de la adevăr a servit avansării unei cauze nobile, adică transformării ţării sale in ceva mai puţin englez dar mai la modă.
Să reţinem că acest plan pentru o ordine democratica globala de un fel sau altul nu e deloc străin culturii politice americane. Faptul ca sunt cunoscut ca un critic al acestei idei specific americane a transformării democratice globale a dus la încercarea de a mă izola si de a mă distruge profesional. A dus la strania situaţie ca mai degrabă mă citesc polonezii, romanii si ruşii decât universitarii si jurnaliştii americani. Pe scurt, am devenit un fel de non-persoana la mine in tara, deoarece am exprimat sentimente ne-americane. Ideile mele deviaţioniste au avut in vedere de obicei misiunea noastră de a impune, fie si prin forţa armelor, drepturile omului in alte tari, aparent mai puţin dezvoltate. Mai recent am atras atenţia asupra indiferentei falşilor “conservatori” americani in privinţa asaltului asupra libertăţilor civile si a identitatilor naţionale care se petrece in Canada si in Europa. Cenzurarea limbajului incorect politic e in general privita de mass-media noastră, inclusiv de presa Republicana, drept un lucru necesar pentru ajutorarea fostelor societati autoritare in drumul lor spre democraţie. Central-europenii care protestează împotriva acestui aranjament sunt trataţi in presa americana ca “extremişti de dreapta”.
Dar dezavantajele acestui tip de control multicultural sunt prea evidente pentru a putea fi ignorate. Ele merg de la întemniţarea celor care neaga versiunea istorica impusa de stat in privinţa anumitor evenimente istorice, cum ar fi Holocaustul sau masacrul armenilor din Turcia (deşi cei care neaga crimele comise de tirania sovietica nu patesc nimic), pana la persecuţia creştinilor care susţin deschis morala biblica. In Anglia, luna trecuta, un pastor baptist de 42 de ani a fost arestat pentru ofensa adusa ordinii publice si drepturilor omului pentru ca a spus intr-o predica cum ca “homosexualitatea e un păcat in ochii lui Dumnezeu”. Dat fiind sensul cat se poate de clar al textului pe care acest pastor si pana de curând întreaga lume occidentala îl considera ca fiind de inspiraţie divina, e greu de văzut cum anume ar fi putut pastorul cu pricina sa spună altceva. In Canada si in Suedia, li s-au intentat procese penale preoţilor creştini care au îndrăznit sa citească cu voce tare in biserica parti ale textului biblic care condamna stilurile de viata alternative.
Dar lasă-i pe germani sa le impună tuturor cu forţa o educaţie politic corecta. Creştinii germani care vor sa-si educe copiii acasă sunt acum aruncaţi in închisoare fără prea multe discuţii. Câtă vreme inamicii libertăţii fac uz de limbajul drepturilor omului sau de antifascismul bun la toate, nu lipsesc oportunităţile de suprimare a celor care sunt consideraţi necorespunzători.
Există desigur posibilităţi sporite de control atunci când acesta se face in numele democraţiei. Exista anumite criterii, general acceptate, conform cărora o tara e considerata “democratica”. De exemplu, o tara e “democratica” atunci când partidele privilegiate pot organiza alegeri pe baza de subvenţii de la stat, când sistemul de educaţie publica obligatorie se ocupa cu reeducarea si resocializarea cetăţenilor, când opinia publica e modelata cu ajutorul mass-media favorabile acestui proiect transformaţional, si când totul e supus presiunilor unei economii din ce in ce mai globalizate. Paradoxal, rezultatele acestei aparente democratizări s-au dovedit a fi opuse libertăţii, sistemelor de credinţă tradiţionale si identităţii naţionale.
Dar cei care avansează noua ordine dau din bagheta magica a drepturilor universale si nimic nu li se poate opune. Deja acest termen a ajuns sa ilustreze “pericolul doctrinei înarmate”, termen pe care Edmund Burke l-a inventat pentru a descrie pretenţiile universaliste si violenta expansionista ale Revoluţiei Franceze. Ceea ce un anumit grup aflat la putere decide ca e convenabil pentru el trebuie sa fie aplicat tuturor, si daca asta nu se poate face prin mijloace paşnice, atunci se vor face presiuni pentru ca toata lumea sa se conformeze unui anumit principiu, unei anumite valori sau unui anumit drept.
Dar imediat ce acest plan e pus in aplicare apar anumite tensiuni. Acest plan a provocat, nu întâmplător, din toate părţile lumii, o revărsare de populaţii diverse cultural si uneori duşmănindu-se reciproc. Suntem îndemnaţi sa primim cu braţele deschise aceasta revărsare de umanitate care îşi exercita dreptul la libera circulaţie, deşi membrii acestor comunităţi nu sunt de obicei dispuşi sa accepte îndoctrinarea postmoderna care li se aplica occidentalilor dezmoşteniţi cultural. Exact cum sa creezi din aceste sisteme de credinţa diferite un tot unitar, exemplificat in unele tari prin coexistenta paşnică a occidentalilor creştini corecţi politic si a patriarhilor musulmani practicând Sharia, e o problema pe care nu mă ofer sa o dezleg. Le voi lăsa doctorilor bisericii universale a drepturilor omului misiunea de a-si armoniza părţile comunităţii lor globale.
Si soluţii sau finaluri fericite au venit de la susţinătorii acestui experiment. Acestea merg de la cele evocate de Michael Hardt si de Antonio Negri in best-sellerul lor Empire, in care propun o “lume a nomadismului si miscegenarii” care va pune capăt hegemoniei economice si politice a Occidentului, până la speranţa pe care si-o pun neoconservatorii americani intr-o lume clădita pe dogmele drepturilor omului si pe pieţele de consum. Asemenea vizionari considera migraţiile de populaţii spre Vest ca binefăcătoare, din cauza ca duc fie la un socialism triumfător, fie la o religie post-creştina universala a democraţiei teleghidate. Clasele politice si mediatice ale Occidentului nu sunt doar resemnate cu aceasta noua ordine. Sunt îndrăgostite pana la extaz de ea, si oricine citeşte New York Times, Wall Street Journal, Le Monde, Süddeutsche Zeitung, sau orice alt mare ziar occidental nu poate sa nu observe acest lucru.
O ultima observaţie pe această temă: pe măsură ce construirea societăţii globale pe bazele ideologiei drepturilor omului avansează, posibilitatea unei opoziţii devine din ce in ce mai redusa. Devine din ce in ce mai greu sa lupţi împotriva acestui proces făcând apel la ceea ce comunităţile sau naţiunile obişnuiau sa creadă. Experimentul îngustează si in cele din urma exclude orice posibilitate de apel la trecut, mai ales la ideile unei naţiuni majoritare care a existat înainte de iniţierea marşului forţat in viitor. In cele din urma devine necesar, pentru a rezista unui stagiu mai avansat al crizei culturale declanşate de experţii in drepturile omului, sa recrutezi radicali mai puţin radicali. Tot ce mai poţi susţine odată ajuns in acest punct e ca acest nobil experiment a început bine dar ca a fost exagerat puţin.
Acest lucru explică de ce toţi cei care se opun concentrării de musulmani fundamentalişti in Olanda s-au raliat in jurul unui susţinător al drepturilor homosexualilor, Pym Fortun, si mai târziu s-au îngrămădit in jurul unei feministe de Lumea a Treia, Hirsi Ali. Aceasta doamna e acum in SUA, unde e subvenţionata cu bani frumoşi, ca fellow si autor, de neoconservatorii de la American Enterprise Institute. Combinaţia ei de feminism si secularism a făcut-o draga pretinşilor noştri conservatori. Au găsit in aceasta figura o foarte oportuna (si poate in acest moment si singura posibila) critica a Islamului reacţionar. Ce tovarăş de drum mai bun pot găsi aceşti proslăvitori moderni târzii ai diversităţii si ai drepturilor omului decât o somaleza feminista si secularistă, cineva care nu ar putea fi niciodată confundata cu un tradiţionalist WASP (alb, anglo-saxon, protestant)? Nici măcar un pretins critic de dreapta al Islamului ca olandezul Geert Wilders nu invoca niciodată calvinismul tradiţional olandez; nici nu invoca trecutul naţional olandez atunci când previne împotriva imigranţilor musulmani. Mai degrabă alege sa evidenţieze incompatibilitatea dintre Coran si drepturile femeilor sau autoinventarea individuala.
Aceasta tendinţa de a traduce identitatea in limbajul drepturilor omului e caracteristica americanilor. In SUA, creştinii albi sunt foarte dispuşi sa lase minorităţile etnice si religioase sa vorbească in numele lor împotriva Stângii culturale. Membrii culturii cândva dominante se simt ruşinaţi sa-si apere tradiţiile, din cauza ca sunt convinşi ca tradiţiile sunt compromise de asocierea cu un trecut plin de prejudecăţi. Câteodată apărarea tradiţiilor poate fi făcuta de o maniera mai sensibila sau mai convingătoare daca non-WASP, non-albi si non-creştini pot fi făcuţi sa spună lucrurile pe care le-ar spune albii daca nu si-ar fi pierdut onoarea in proprii lor ochi.
La fel de neliniştitor, dispariţia străvechilor tradiţii si identităţi naţionale a făcut uneori ca elitele locale, in compensaţie – lucru valabil mai ales in cazul administraţiei Bush –, sa întreţină relaţii conflictuale cu restul lumii. Aici se poate observa cu dureroasa claritate zelul misionar al guvernului american care încearcă sa aducă alte societăţi in turma democratica si pluralistă. Un prieten mi-a spus recent ca in SUA există două partide naţionale: unul ar primi pe toata lumea înăuntru, in vreme ce celalalt ar face acelaşi lucru daca nu ar fi interesat sa controleze sau sa ocupe toate tarile altora. Desigur ca cele doua partide invoca aceleaşi concepte ale drepturilor omului.
Dumneavoastră, cei din audienţă, vă întrebaţi poate ce legătura au observaţiile mele cu celebrarea aniversarii unei renumite universităţi naţionale. De ce ar trebui sa le pese profesorilor si studenţilor de la Universitatea “Al. I. Cuza” de problemele pe care le ridic aici? Mai precis, ce are a face avertismentul meu in privinţa imperialismului drepturilor omului cu acest avanpost al civilizaţiei dacice, fondat odată cu renaşterea naţiunii dumneavoastră istorice? Si de ce ar trebui eu, a cărui familie a luptat pentru Imperiul Austro-Ungar in Primul Război Mondial, sa fiu interesat de viitorul naţiunii a cărei moştenire e întrupată si transmisă de instituţia dumneavoastră?
Răspunsul stă in reacţia mea la auzul unei afirmaţii atribuite preşedintelui american Woodrow Wilson, care in 1919 a ajutat la redesenarea graniţelor Europei. Conform sarcasticului său critic si tovarăş de Congres de Pace la Versailles, Harold Nicolson, liderul american a devenit lăcrimos de sentimental “când a vorbit de micile naţiuni ale Europei”. Lui Nicolson i s-a părut ca acest lucru e nedemn de un adevărat om de stat, si ca om ai cărui bunici se aflau de partea celor care au pierdut ceva din acest conflict, nu pot sa spun ca am fost foarte mişcat de descrierea romanţioasei duioşii a lui Wilson pentru ţările mici, si mai ales pentru cele care au căpătat teritorii luate de la noi, cei învinşi.
Dar recent ceea ce Nicolson intenţiona ca o ironie a căpătat valenţe noi si pozitive pentru mine. Mă trezesc ca spun si eu cu Wilson: “Dumnezeu sa binecuvânteze micile natiuni ale Europei!” sau in acest caz pe cele care ies la lumina din coşmarul opresiunii comuniste cu ceva simt al identităţii naţionale. Pronia divina v-a dat şansa sa terminaţi revoluţiile naţionale pe care le-aţi început in secolul al nouăsprezecelea, fără gafele care au însoţit prima încercare. Pentru reuşita acestei a doua încercări, va trebui sa evitaţi Scylla si Charybda trecute si prezente, adică si naţionalismul divizator, care face imposibile relaţiile cu vecinii, si pericolul de a sucomba ideologiei drepturilor omului si presiunilor globaliste care va ataca dinspre Occident. De acum vechile pericole si tentaţii pot sa nu mai fie atât de periculoase, aşa că m-am concentrat pe noile provocări cărora trebuie sa le faceţi faţă ca naţiune cultural-politică.
Va rog sa reţineţi că nu va indemn sa începeţi sa va certaţi cu ungurii sau cu rusii sau chiar să vă reprimaţi expresia sincera a simpatiei pentru americani. Trebuie sa încercam să convieţuim cât de bine putem cu vecinii noştri, mai ales daca sunt mari puteri; si dacă interesul naţional o cere, trebuie sa facem uneori si alianţe de convenienta, jucând marile puteri una împotriva alteia. Dar in relaţiile cu SUA trebuie sa-i imitaţi pe polonezi si pe baltici, nu pe germani. Trebuie sa fiţi motivaţi in aceste relaţii de ceea ce e bun pentru tara dumneavoastră, nu de sentimentul ruşinii sau al inferiorităţii morale. Nici nu trebuie să lăsaţi să deveniţi complet dependenţi de marile puteri, aşa cum aţi fost forţaţi sa faceţi sub sovietici si, înainte de asta, sub domnia nazista.
In final, ţara dumneavoastră poate avea doar doua tipuri de viitor: să fie o America de mana a doua, proslăvind “deschiderea”, “diversitatea”, si “drepturile omului”, sau sa fiţi urmaşii strămoşilor dumneavoastră. A fi român nu trebuie să vă oprească de la a asculta politicos predicile americane despre democraţia globală, dar ar trebui sa va împiedice de la a le lua prea in serios. Si dacă sunteţi îndreptăţiţi sa reconstruiţi infrastructura materiala după deceniile devastatoare ale dictaturii comuniste, aceste preocupări economice nu ar trebui sa fie exclusive. Nu ar trebui să vă facă să uitaţi cine sunteţi. Moralitatea publica si cultura naţională va definesc ca naţiune istorică, si aveţi o datorie colectiva de a controla aceste forte in interiorul graniţelor dumneavoastră.
Poate că toate acestea vă sună straniu venind de la un oaspete american vorbind in engleza, dar tocmai datorita modului meu american de a gândi îndrăznesc sa va dau aceste sfaturi. Veţi face mai multe pentru dumneavoastră rămânând naţiunea lui Eminescu si a lui Vasile Alecsandri decât daca urmaţi ca nişte sclavi directivele multiculturale ale UE sau devenind ceea ce decid ca trebuie sa fiţi experţii in politica externa de la Washington. Ca distinsă universitate românească reprezentând continuitatea poporului roman, dumneavoastră, aici, la Iaşi, puteţi sa va aduceţi cea mai importanta contribuţie la istoria umanităţii si a ţării dumneavoastră fiind mai deplin romani”.
http://www.ziuaonline.ro/eveniment/romania-profunda/paul-gottfried-ce-se-intampla-cu-natiunile-istorice-ale-europei.html
Text semnalat de DACICUS
NOTA REDACȚIEI: Rămâne fără răspuns – deocamdată!, întrebarea întrebărilor: CINE? Cine, domnilor, face această planificare și se ocupă de ea?
Sunt convins că cine a gândit la dezrădăcinarea europenilor a provocat după 1990 și „dezrădăcinarea românilor”!
Domnule profesor,
am impresia ca postarea mea despre bustul generalului Davila am inclus-o aici, in loc sa o pun la titlul: „Noul Brâncuși”!
Vina imi apartine, dar va rog sa o mutati la titlul potrivit!
Cu scuzele de rigoare si daca doctorul va permite, voi da un rand la o data ulterioara, stabilita de comun acord!
Cu deosebita consideratie,
„Barbierul”
Si totusi l-am vazut! Este acolo, la loc de cinste!
In postarile mele anterioare am povestit ca in urma „unui contact facial cu o tufa de trandafiri” m-am ales cu o infectie urata la o pleoapa! vazand ca timpul trece si se agreaveaza am ajuns la mana si bisturiul unei doamne doctor din INMSA, in curte cu SMC! Reparatie nu usoara, sub microscop, pacient reparat 100% SI OPERATIE REUSITA! Sarut mana dreapta cu care ati lucrat doamna doctor kirurg oftamolog! …nu dau nume, caci pot fi acuzat de trafic de influenta si vremurile sunt tulburi, cu DNA in ele!
La iesire, cu pansament pe oki, in parcarea de la ceea ce a fost Astoria ma astepta un amic cu masina! Strabat la pas curtea vestitului spital si ce-mi vede okiul? (era sa scriu okii, insa cu unul nu puteam fiind acoperit de pansament}
Bustul generalului Carol Davila, omul care a pus pe picioare serviciul medical militar! Revenind la control si constatand ca totul este asa cum m-a zamislit natura si a reparat minunata doctora l-am salutat pe general cu 2 degete, strengareste, ca deh si eu mi-s roman; un militar tantos cu insemne „Politia Militara” s-a uitat ingaduitor la mine si mi-a zambit! Nu cred ca paream iesit de la sectia psihiatrie, dar stiu eu ce a gandit omul?
Si iata ce gasesc gratie INTERNETULUI:
„Bustul generalului Carol Davila este o sculptură în bronz realizată de Constantin Brâncuși, singurul monument de for public al sculptorului amplasat în București, dezvelit la 30 septembrie 1912. Comanda lucrării a fost dată de Spitalul militar „Regina Elisabeta” prin intermediul lui Dimitrie Gerota. Artistul a realizat bustul din ghips în primăvara anului 1903 și din cauză că cei care au comandat-o nu au fost mulțumiți de ea, au tergiversat plata și ca urmare Brâncuși a părăsit România îndreptându-se spre Paris. Turnarea bustului în bronz s-a petrecut în anul 1912 la turnătoriile artistice ale lui V. V. Rășcanu, care a folosit ghipsul original parțial degradat de trecerea timpului. Pare că reparațiile modelului de ghips au fost făcute de Frederic Storck, cel care era asociat cu Rășcanu încă din anul 1905. În anul 1930, la aceleași turnătorii, a fost realizată o copie care stă astăzi în curtea Spitalului Militar. Brâncuși a revenit în România în anul 1938 și a fost nemulțumit de felul cum a fost turnat bustul. Ghipsul original s-a distrus, singurele trei fotografii originale, din poziții diferite, au fost făcute în anul 1903 și ele se află astăzi păstrate la Muzeul Național de Artă Modernă (Musée national d’art moderne) de la Paris.”
https://ro.wikipedia.org/wiki/Bustul_generalului_Carol_Davila
ROGER SCRUTON, OIKOPHOBIA si EXPLOZIA IMINENTA A POPOARELOR EUROPEI
Traducere mecanica a articolului din Brussels Journal , pubicat de Paul Belien, Sambata, 2006-06-24
Originalul in engleza il gasiti aici:
link:
https://www.brusselsjournal.com/node/1126
titlul:
„Roger Scruton on Immigration, Multiculturalism and the Need to Defend the Nation State”
From the desk of Paul Belien on Sat, 2006-06-24 07:23
TRADUCERE MECANICA
Roger Scruton privind imigrația, multiculturalitatea și nevoia de a apăra statul națiune
De la biroul lui Paul Belien din Sat, 2006-06-24 07:23
Roger Scruton
Ieri seară, Roger Scruton a ținut un discurs la Anvers. El a vorbit la invitația Vlaams Belang (VB), care este cea mai mare partidă din Anvers, Flandra și Belgia. VB se străduiește pentru independența Flandrei, jumătatea nordică a limbii olandeze din Belgia. Este, de asemenea, singurul partid Eurosceptic din Belgia, o țară care se mândrește cu faptul că este modelul unui stat pan-european.
Nu sunt membru al VB, deși soția mea este parlamentară pentru asta. Cu toate acestea, întrucât Roger și cu mine suntem prieteni de lungă durată, m-au rugat să mă întreb dacă ar fi dispus să susțină o prelegere pentru conducerea VB, consilierii locali și membrii interesați, simpatizanți și, în general, pentru oricine din Flandra interesat de Roger Scruton . VB vrea să se familiarizeze mai mult cu gândirea conservatoare și libertariană. Anul trecut l-au invitat pe Hans-Hermann Hoppe , anul acesta au fost interesați să-l audă pe Roger.
Când i-am transmis cererea lui Roger, el a acceptat imediat. De îndată ce au ieșit invitațiile VB pentru seară, Roger a început să primească mesaje de e-mail din Belgia, avertizându-l să nu meargă, deoarece, e-mailurile au spus că, vorbind cu VB-ul îi va deteriora reputația, îl va expune ca „ rasist ”și„ fascist ”. Cu toate acestea, cu cât presiunea era mai mare asupra lui Roger, cu atât era mai hotărât să vină la Anvers. Când revista belgiană Humo l-a pus la îndoială cu privire la acest lucru, el a spus că, dacă Partidul Socialist , cel mai mare partid din Valonia, partea franceză din Belgia, l-ar invita, va pleca și el. Mai jos este discursul pe care Roger l-a susținut:
Discursul lui Roger Scruton, Antwerp, 23 iunie 2006
Când am fost invitat să susțin această discuție de către vechiul meu prieten Paul Belien, prima mea reacție a fost una de plăcere ca un partid politic din Belgia să fie interesat de ideile mele. Nu mi s-a cerut niciodată să mă adresez unui partid politic din Europa de Vest și am concluzionat cu mult timp în urmă că o voce ca a mea este irelevantă pentru practica politicii europene și trebuie privită doar ca un murmur vag în stratosfera gândirii, fără aplicarea clară pe tărâmul faptelor politice. Am auzit despre Vlaams Belang și despre predecesorul său, Vlaams Blok, ca un partid controversat, cu un sprijin răspândit în rândul populației flamande din Belgia. Știam că partidul fusese vizat de instituția liberală, fusese acuzat de „rasism și xenofobie” și fusese desființat, în incarnarea sa anterioară, de o instanță belgiană. Pe de altă parte,
Această suspiciune a fost confirmată într-o anumită măsură când au început să sosească e-mailuri de la „colegii” în cauză din Belgia – persoane care nu au arătat niciodată vreun interes față de părerile mele, dar care acum mă roagă să anulez această misiune, cerându-mi să nu da credibilitate unui partid periculos de dreapta și avertizându-mă cu privire la pagubele reputației mele, ar trebui să fiu asociat cu un partid de extremiști. A devenit imediat clar că controversa din jurul Vlaams Belang este una care ajunge în inima politicii belgiene și că adversarii lui Vlaams Belang nu doresc doar să o învingă la alegeri corecte și libere, ci să o distrugă ca politică forta. Și pentru că nu o pot distruge prin mijloace democratice, deoarece are obiceiul de a primi cel mai mare număr de voturi la alegerile parlamentare, în schimb, doresc să o distrugă prin instanțele de judecată și să tacă și să-i intimideze pe cei care altfel ar putea acorda legitimitate eforturilor sale. Însăși sugestia că, adresându-mă lui Vlaams Belang – fie în tonuri de acord, fie în tonuri de mustrare – m-am asociat cumva cu acesta, indică intenția adversarilor partidului, care este de a o pune dincolo de palidul dialogului.
Acum, instinctul meu, când vine vorba de intimidare, este să mă alătur victimei. Dacă oamenii îmi spun că nu trebuie să mă asociez cu Jim pentru că toți oamenii decenți îl boicotează, atunci instinctul meu este să mă asociez cu Jim. S-ar putea să descopăr că există motive foarte bune pentru boicotarea lui Jim. Dar dacă nu am făcut efortul să-l cunosc și să-l readuc în faldul societății umane, atunci am eșuat în datoria mea de creștin. Și ceea ce se întâmplă pentru indivizi merge și pentru partidele politice. Nu neg că există partide care ar trebui scoase în afara legii – întrucât Partidul nazist a fost scoasă în afara legii, multe milioane de morți prea târziu, întrucât Partidul Comunist ar trebui scutit în afara legii, iar întrucât anumite partide islamiste sunt scoase în afara legii în Europa. În opinia mea, părțile sunt ca niște oameni: trebuie să se conformeze imperativului categoric. Acestea nu trebuie să practice sau să justifice omorul și nu trebuie să incite la ură față de nicio minoritate sau față de nicio sub-comunitate recunoscută în interiorul statului. Și dacă fac aceste lucruri, statul are dreptul și datoria să le desființeze. Și, desigur, asta voi începe prin a vă spune astăzi, încrezător în convingerea că nu are nevoie să spună.
Trebuie subliniat, însă, că partidele socialiste nu au respectat întotdeauna fundamentul împotriva instigării. Timp de mai mulți ani, propriul nostru Partid Laburist a existat pe o dietă de ură de clasă care nu este în totalitate similară cu ura care fusese o piatră de temelie a ideologiei comuniste între războaie. Cea mai marcantă caracteristică a mișcărilor de stânga din anii șaizeci – mișcări din care au făcut parte multe elite politice de azi – a fost fervoarea de ură pe care o exprimau față de „burghezie”, adică oricine deținea proprietăți. Incitarea nu este niciodată departe de suprafață în politică și noi toți trebuie să ne examinăm continuu conștiința pentru a ne asigura că această crimă, despre care este atât de ușor să ne acuzăm adversarii, nu este una dintre care și noi suntem vinovați. Este doar într-o stare de deliberare calmă, până la urmă,
Acesta este motivul pentru care acuzația de „rasism și xenofobie”, care a fost nivelată la Partidul dvs., este una atât de serioasă. Căci este conceput pentru a sugera că Vlaams Belang nu poate face parte din nicio soluționare negociată; că ofensează nu numai împotriva regulilor fundamentale ale politicii democratice, ci și împotriva obiectivului principal al Noii Europe, care este încorporarea populațiilor mari de imigranți într-o formă de cetățenie care transcende rasa, religia, cultura și crezul. Dacă nu stabilim această formă de cetățenie, atunci putem aștepta cu nerăbdare un viitor al conflictului și al dezafectării, în care cearta comunitară este norma. Și dacă „rasismul și xenofobia” stau în calea acestei noi forme de cetățenie, există motive foarte bune pentru a le considera că sunt caracteristici inacceptabile ale oricărui partid care le exprimă.
Cu toate acestea, citind unele dintre atacurile asupra lui Vlaams Belang, nu pot să nu amintesc vremea, în urmă cu douăzeci de ani, când și eu am fost acuzat de „rasism și xenofobie” de către media de stânga-liberală din Marea Britanie și am fost obligat să conducă dizgrație din partea colegilor mei universitari. Infracțiunea mea a fost să mă cert, prin Salisbury Review pe care l-am editat și prin coloana mea săptămânală din London Times, că politica oficială a „multiculturalismului” a fost o greșeală și că viitorul Marii Britanii depinde nu de încurajarea imigranților să trăiască separat în ghetouri culturale, ci de integrarea lor într-o cultură comună a națiunii. Aceeași instituție liberală care a reacționat atunci cu indignare la argumentele mele, de atunci le-a acceptat în liniște, iar viziunea primită astăzi este că avem nevoie de o cultură a britaniciei, în care toți cetățenii noștri să poată împărtăși. Fiind obiectul acestei acuzații pe care în cazul meu o consider falsă, sunt obligat să fiu sceptic față de cei care o fac și care par să o facă atât de ieftină și cu o mulțumire atât de neprihănită, încât este celălalt. și nu Sinele, care este vinovat. Prin urmare, în loc să examinați cazul dvs., vă propunem să vorbim mai general despre sensul acuzației de rasism și xenofobie,
Cineva care se află într-o stare de refuz în ceea ce privește boala sa muritoare, infidelitatea soției sale sau delincvența copilului său se va transforma furios pe cel care se referă la adevărul interzis. De asemenea, o cultură politică care se leagă de o problemă socială gravă îi va condamna pe cei care încearcă să o discute și să încerce tot posibilul să le reducă la tăcere. De multă vreme clasa politică europeană a negat cu privire la problemele pe care le prezintă imigrația pe scară largă a persoanelor care nu intră în modul nostru de viață european. S-a transformat furios pe cei care au avertizat împotriva perturbării care ar putea urma sau care au afirmat dreptul comunităților indigene de a refuza admiterea la oameni care nu pot sau nu se vor asimila. Și una dintre armele pe care le-a folosit elita, pentru a se asigura că nu este niciodată tulburată de adevărurile pe care le neagă, este de a-i acuza pe cei care doresc să discute despre problema „rasismului și xenofobiei”. Oamenii din generația mea au fost crescuți de frica acestei acuzații, la fel ca oamenii dinSalem a fost crescut de frica de a fi denunțat ca vrăjitoare. Am văzut ce s-a întâmplat cu Enoch Powell, ca urmare a unui discurs public care a avertizat împotriva pericolelor. Nu spun că discursul lui Powell , în care se referea la „râul Tiber spumând cu mult sânge”, a fost înțelept sau de ajutor. Dimpotrivă, a fost prea ușor să-l acuzăm că a făcut scaremme și citatul său de la Cumean Sybil din AeneidBk VI – care, desigur, nimeni nu a recunoscut – a fost rescris instantaneu ca „râuri de sânge”, iar el însuși l-a demis ca un nebun periculos. Aceasta a fost practic ultima dată când un politician britanic a îndrăznit să avertizeze împotriva efectului imigrației pe scară largă. De atunci, o liniște neliniștită a predominat la nivel politic, în timp ce discuțiile la toate celelalte niveluri au fost împiedicate de testările periodice ale celor judecați vinovați de „rasism” – de exemplu, deoarece au susținut că comunitățile de imigranți trebuie să se integreze și că separatismul este intrinsec periculos: poziția adoptată de The Salisbury Review sub redacția mea și care a fost cauza propriei mele pedepse.
Negând o problemă, împiedicați discuția ei, până când discuția este prea târziu. De-a lungul anilor treizeci, elita politică europeană a trăit în refuz în ceea ce privește rearmamentul german. Până când adevărul nu mai putea fi ascuns, era imposibil să descurajezi confiscarea de către Hitler a Cehoslovaciei. Reflectând asupra unor astfel de exemple, este cu siguranță rezonabil să concluzionăm că avem acum datoria de a acuza acuzația de „rasism și xenofobie” și de a discuta despre fiecare aspect al imigrației. Acest lucru îi datorăm nu numai indigenilor din Europa, ci și imigranților înșiși, care au un interes la fel de mare pentru conviețuirea pașnică ca și noi. Iată cum văd problema:
Fiecare societate depinde de o experiență de apartenență: un sentiment de cine suntem „noi”, de ce aparținem împreună și ce împărtășim. Această experiență este pre-politică: precedă toate instituțiile politice și ne oferă motivul pentru a le accepta. Acesta unește stânga și dreapta, guler albastru și guler alb, bărbat și femeie, părinte și copil. A amenința acest „plural în prima persoană” înseamnă a deschide calea către atomizare, deoarece oamenii încetează să recunoască orice datorie generală față de vecinii lor și își propun să pătrundă resursele acumulate în timp ce pot. Fără apartenență, riscăm o nouă „ tragedie a bunurilor comune ”, deoarece bunurile noastre sociale moștenite sunt confiscate pentru a fi utilizate în prezent.
Calitatea de membru este definită în moduri diferite la diferite momente și locuri. Pentru multe societăți, religia este o parte importantă a acesteia, astfel încât infidelul este alungat sau marginalizat, ca în societatea islamică tradițională. Deși religia a fost o parte importantă a identității europene, ea a fost treptat, sub influența Iluminismului, împinsă pe fundal de naționalitate și, ulterior, de ascensiunea statului național. Și datorită statului național ne bucurăm de libertățile și jurisdicțiile laice care sunt atât de atractive pentru imigranți – și în special pentru acei imigranți care își definesc apartenența pre-politică la termeni religioși, mai degrabă decât naționali. Pentru loialitatea națională este o formă de vecinătate: este loialitatea față de o casă comună și față de oamenii care au construit-o. Nu cere cerințe specifice de natură religioasă sau ideologică și se mulțumește cu o ascultare obișnuită față de un stat laic de drept și cu un sentiment comun de apartenență la pământ, obiceiurile și obiceiurile sale de coexistență pașnică. Comunitățile bazate pe o concepție națională, mai degrabă decât pe o concepție religioasă, sunt în mod inerent deschise nou-veniților, în modul în care comunitățile religioase nu sunt. Un imigrant într-o comunitate religioasă trebuie să fie pregătit să se convertească; un imigrant într-o comunitate națională nu trebuie decât să respecte legea. Un imigrant într-o comunitate religioasă trebuie să fie pregătit să se convertească; un imigrant într-o comunitate națională nu trebuie decât să respecte legea. Un imigrant într-o comunitate religioasă trebuie să fie pregătit să se convertească; un imigrant într-o comunitate națională nu trebuie decât să respecte legea.
Statele naționale europene au încercat să încapsuleze ideea pre-politică a loialității naționale în criterii legale de cetățenie. Relația cetățeanului cu statul este concepută în termeni de drepturi și îndatoriri reciproce. A pretinde statutul de cetățean înseamnă a aduce puterea statului în ajutorul cuiva împotriva maleficilor și, de asemenea, a promite ajutorul cuiva atunci când statul este în pericol. Este de a se bucura de drepturi protejate de stat care fac ca unul, legal vorbind, să fie egal cu toți ceilalți cetățeni în orice conflict și la fel de legat de datoria de ascultare așa cum sunt.
Prin urmare, noi, ca cetățeni ai statelor naționale, suntem obligați prin obligații reciproce față de toți cei care pot revendica naționalitatea noastră, indiferent de familie și indiferent de credință. Libertatea de cult, libertatea de conștiință, libertatea de exprimare și de opinie nu reprezintă o amenințare, credem noi, pentru loialitatea noastră comună. Legea noastră se aplică unui teritoriu cert, iar legiuitorii noștri sunt aleși de cei al căror domiciliu este. Prin urmare, legea ne confirmă destinul comun și ne atrage ascultarea comună. Respectarea legii devine parte a schemei lucrurilor, parte a modului în care este așezat pământul. Oamenii noștri se pot uni rapid în fața amenințării, deoarece se unesc în apărarea a ceea ce este necesar tuturor – teritoriului lor. Simbolurile loialității naționale nu sunt nici militante, nici ideologice, ci constau în imagini pașnice ale patriei, ale locului unde aparținem. Prin urmare, loialitățile naționale ajută la reconcilierea dintre clase, interese și credințe și formează fundalul unui proces politic bazat pe consens și nu în vigoare. În special, loialitățile naționale permit oamenilor să respecte suveranitatea și drepturile individului.
Pentru aceste motive și similare, loialitate națională nu doar emite în guvern democratic, dar este profund asumat de acesta. Oamenii legați de un „noi” național nu au dificultăți în a accepta un guvern ale cărui opinii și decizii nu sunt de acord; ei nu au nici o dificultate în a accepta legitimitatea opoziției sau exprimarea liberă a unor opinii care par a fi scandalos. Pe scurt, ei sunt capabili să trăiască cu democrația și să își exprime aspirațiile politice prin urne. Nici unul dintre aceste lucruri bune nu se regăsește în state care sunt întemeiate pe „noi” de identitate tribală sau „noi” de credință. Și în condiții moderne, toate aceste state se află într-o stare constantă de conflict și război civil, fără nici o adevărată stat de drept și nici o democrație durabilă.
Nu este nevoie ca eu să vă spun că contul de loialitate națională pe care tocmai l-am oferit nu se potrivește cu ușurință în cazul Belgiei. Pentru Belgia modernă este un stat în care două națiuni sunt ținute împreună, în mare parte împotriva voinței uneia dintre ele. Cetățenia belgiană nu își are rădăcinile într-o loialitate națională comună și a devenit un privilegiu juridic pur, care poate fi cumpărat sau vândut cu pașaportul. Această cumpărare și vânzare de cetățenie, adesea persoanelor care o consideră pur și simplu drept drept și niciodată drept datorie, este comună în toată Europa. Elita politică nu vede nimic greșit la oamenii care colectează pașapoarte, deoarece ar putea colecta calitatea de membru al cluburilor. Dar se pare că traficul de pașapoarte belgiene este deosebit de popular, poate pentru că nu există o loialitate pre-politică pe care pasaportul o reprezintă.
Din același motiv nu se fac eforturi pentru ca imigranții din Belgia să dobândească loialitate față de statul secular sau pentru respectarea obiceiurilor care l-au format: cetățenia belgiană este ceea ce caută imigranții, iar cetățenia belgiană a fost tratată de clasa politică ca o marfa, care trebuie cumparata si vanduta ca oricare alta.
În cele din urmă, clasa politică belgiană și-a stabilit viziunea asupra Europei, ca întreprindere colectivă care va stinge toate acele loialități naționale vechi și va pune o indiferență cosmopolită în locul lor. Uniunea Europeană a însemnat mult pentru elita belgiană. Îi situează în centrul continentului, transformă Bruxelles-ul dintr-un oraș provincian din Flandra în capitala Europei și oferă un proiect care va distrage atenția de la dezintegrarea tot mai mare a țării și de problemele care sunt determinate în orice caz de negat. Nu este de mirare că sunt supărați, atunci când un partid popular solicită separarea Flandrelor și pentru reconstituirea sa ca stat național care se autodepinde. Chiar dacă nu există niciun motiv pentru acuzația de „rasism și xenofobie”, puteți fi sigur că planul este să-l aplice. Imaginează-ți ce s-ar întâmpla cu UE, Flandra ar deveni un stat național! Ce pas înapoi ar fi acesta – un pas către loialitate, responsabilitate, democrație și toate celelalte lucruri supranajate pe care UE încearcă să le stingă.
Acum nu mă îndoiesc că există așa ceva ca rasismul, că a fost imens distructiv și că guvernele noastre au dreptate să caute metode care să împiedice exprimarea lui. Infracțiunea motivată rațional are o pedeapsă suplimentară în dreptul englez, iar instigarea la violență rasială este considerată o infracțiune gravă. Cu toate acestea, adoptarea unor astfel de dispoziții nu trebuie să ne orbească de numeroasele standarde duble care bântuie discuțiile despre această problemă.
În primul rând, dublul standard în ceea ce privește „rasismul”: o acuzație a fost constant îndreptată împotriva membrilor nevinovați ai majorității indigene și aproape niciodată împotriva nivelului vinovat al minorităților imigrante. Acesta nu este doar un fenomen european. Dimpotrivă, există un fel de sentiment de vinovăție colectivă care îmbie toate discuțiile despre diferența rasială în Occident. Recent am avut motive să studiez un articol academic în jurnalul Asociației Americane de Psihologie, care își expune politica oficială în ceea ce privește multiculturalismul și tratamentul minorităților. Și am rămas uluit să întâlnesc următoarea propoziție: „Toți albii sunt rasisti, cu bună știință sau nu”. Acolo îl aveți, susținut de un organism academic și profesionist de prestigiu: toți albii sunt rasisti, cu bună știință sau nu. Aceasta este, în opinia mea, o remarcă rasistă de cea mai joasă specie, una care atribuie oamenilor de o anumită culoare a pielii o vina morală enormă și pe care ei nu pot face nimic pentru a o depăși, întrucât o posedă fără să știe. Și propoziția indică o abordare pe scară largă a relațiilor rasiale și culturale din lumea modernă. Racismul este definit ca o boală a majorității indigene, de la care minoritățile primite sunt imune genetic, chiar și atunci când aduc cu ele antisemitismul visceral care predomină în mare parte a lumii arabe sau ura malasiană a etnicilor chinezi. De ce elita noastră politică este atât de dornică de a-și încărca propriul popor cu rasism și de a da cu ochii orbiți asupra rasismului imigranților? Răspunsul se găsește într-un alt dublu standard,
Nu mă îndoiesc că există așa ceva ca xenofobia, deși este un lucru foarte diferit de rasism. Etimologic termenul înseamnă frică de (și, prin urmare, aversiune față de) străin. Folosirea ei implică o distincție între cel care aparține și cel care nu, și, prin faptul că ne invită să ne împiedicăm de politicienii noștri de xenofobie, ne invită să facem o întâmpinare altor oameni decât noi înșine – o întâmpinare predicată unei recunoașteri a alterității lor . Acum este ușor pentru un membru educat al elitei liberale să-și elimine xenofobia: în mare parte, contactele sale cu străinii îl ajută să-și amplifice puterea, să-și extindă cunoștințele și să-și lustruiască expertiza socială. Dar nu este atât de ușor pentru un muncitor fără educație să împărtășească această atitudine, atunci când străinul care intră își ia locul de muncă,
Din nou, însă, există un dublu standard care afectează descrierea. Membrii elitei noastre liberale pot fi imuni la xenofobie, dar există o greșeală egală pe care o manifestă din abundență, care este repudierea și aversiunea față de casă. Fiecare țară expune acest viciu în propria sa versiune internă. Nimeni adus în Anglia postbelică nu poate să nu conștientizeze deriziunea educată care a fost îndreptată spre loialitatea noastră națională de către cei a căror libertate de a critica s-ar fi stins cu ani în urmă, dacă englezii nu ar fi fost pregătiți să moară pentru țara lor. Loialitatea de care oamenii au nevoie în viața de zi cu zi și pe care o afirmă în acțiunile lor sociale neconsiderate și spontane este acum ridiculizată sau chiar demonizată de mass-media dominantă și de sistemul de învățământ. Istoria națională este predată ca o poveste despre rușine și degradare.
Această repudiere a ideii naționale este rezultatul unui cadru de spirit aparte care a apărut în întreaga lume occidentală de la cel de-al doilea război mondial și care este deosebit de răspândit în rândul elitelor intelectuale și politice. Nu există niciun cuvânt adecvat pentru această atitudine, deși simptomele ei sunt recunoscute instantaneu: anume, dispoziția, în orice conflict, de a se alătura cu „ei” împotriva „noi” și nevoia simțită de a denigra obiceiurile, cultura și instituțiile care sunt identificabile ‘a noastra’. Numesc atitudinea oikofobie – aversiunea față de casă – prin sublinierea relației sale profunde cu xenofobia, din care este imaginea în oglindă. Oikofobia este o etapă prin care trece în mod normal mintea adolescentului. Dar este o etapă în care intelectualii tind să devină arestați. După cum a subliniat George Orwell, intelectualii din stânga sunt în special predispuși la aceasta, iar acest lucru i-a făcut adesea agenți dispuși ai puterilor străine. Spionii din Cambridge – oameni educați care au pătruns în serviciul nostru străin în timpul războiului și i-au trădat pe aliații noștri din Europa de Est către Stalin – oferă o ilustrare grăitoare a ceea ce a însemnat oikofobia pentru țara mea și pentru alianța occidentală. Și este interesant de menționat că o „docudrama” recentă a BBC, construită în jurul spionilor din Cambridge, nu a examinat realitățile trădării lor și nici nu a abordat suferințele milioanelor victimelor lor din Europa de Est, ci doar a susținut oikofobia care i-a determinat să acționeze ca au facut. Spionii din Cambridge – oameni educați care au pătruns în serviciul nostru străin în timpul războiului și i-au trădat pe aliații noștri din Europa de Est către Stalin – oferă o ilustrare grăitoare a ceea ce a însemnat oikofobia pentru țara mea și pentru alianța occidentală. Și este interesant de menționat că o „docudrama” recentă a BBC, construită în jurul spionilor din Cambridge, nu a examinat realitățile trădării lor și nici nu a abordat suferințele milioanelor victimelor lor din Europa de Est, ci doar a susținut oikofobia care i-a determinat să acționeze ca au facut. Spionii din Cambridge – oameni educați care au pătruns în serviciul nostru străin în timpul războiului și i-au trădat pe aliații noștri din Europa de Est către Stalin – oferă o ilustrare grăitoare a ceea ce a însemnat oikofobia pentru țara mea și pentru alianța occidentală. Și este interesant de menționat că o „docudrama” recentă a BBC, construită în jurul spionilor din Cambridge, nu a examinat realitățile trădării lor și nici nu a abordat suferințele milioanelor victimelor lor din Europa de Est, ci doar a susținut oikofobia care i-a determinat să acționeze ca au facut.
Nici oikofobia nu este o tendință specific englezească, cu atât mai puțin specifică britanică. Când Sartre și Foucault își desenează imaginea mentalității „burgheze”, a mentalității Celuilalt în Alteritatea sa, ei îl descriu pe francezul decent obișnuit și își exprimă disprețul pentru cultura sa națională. O formă cronică de oikofobie s-a răspândit prin universitățile americane, sub pretextul corectitudinii politice, și a ieșit la iveală în urma zilei de 11 septembrie, pentru a disprețui cultura care ar fi provocat atacurile și pentru a se implica cu teroriștii. Și oikofobia poate fi citită peste tot în atacurile îndreptate împotriva lui Vlaams Belang.
Dominația parlamentelor noastre naționale și a echipamentelor UE de către oikophobes este parțial responsabilă pentru acceptarea imigrației subvenționate și pentru atacurile asupra obiceiurilor și instituțiilor asociate cu formele de viață tradiționale și native. Oikophobe respinge loialitățile naționale și își definește obiectivele și idealurile în contranațiunea, promovând instituțiile transnaționale asupra guvernelor naționale, acceptând și avizând legi care sunt impuse de la nivel înalt de către UE sau ONU și definind viziunea sa politică în termeni de valori cosmopolite care au fost purificate de toate referirile la atașamentele particulare ale unui comunitate istorică reală. Oikofobul este, în propriii lui ochi, un apărător al universalismului luminat împotriva șovinismului local. Și ascensiunea oikofobiei este cea care a dus la creșterea crizei de legitimitate în statele naționale ale Europei. Căci vedem o extindere masivă a sarcinii legislative asupra oamenilor din Europa și un atac nemărginit asupra singurelor loialități care le-ar permite în mod voluntar să-l suporte. Efectul exploziv al acestui lucru a fost deja simțit în Olanda și Franța și, desigur, acum se simte și în Belgia.
Există însă un al treilea dublu standard care poate fi perceput în politicile oficiale ale UE atunci când vine vorba de naționalitate. În cazul în care sentimentele naționale reprezintă o amenințare la centralizarea puterii, mașina europeană este hotărâtă să le stingă. Acesta este cazul când vine vorba de naționalismul flamand, care amenință chiar inima mașinii. Totuși, unde sentimentele naționale servesc pentru a descompune centrele de putere rivale, mașina europeană le acceptă cu bucurie. S-a ocupat de țara mea de parcă Marea Britanie ar fi o creație complet artificială precum Belgia, a încurajat naționalismul scoțian și galez și ne-a impus o hartă oficială în care există Scoția și Țara Galilor, dar Anglia nu este menționată, fiind doar suma arbitrară a patru „regiuni” independente prin care urmează să fie înlocuită. Marea Britanie a câștigat războiul și și-a stabilit astfel locul imobile în afecțiunile noastre, un loc pe care nu-l poate ceda unei birocrații înfometate de putere, situată într-o țară cândva ocupată. Prin urmare, singurul mod de a distruge Marea Britanie este de a sublinia loialitățile rivale care o vor distruge și, în același timp, distruge centrul său, care este Anglia.
În lumina acestor duble standarde ar trebui evaluată acuzația de „rasism și xenofobie”. Este o taxă nivelată aproape invariabil la membrii comunităților indigene din Europa și, în special, la cei de la baza scării sociale, pentru care imigrația în masă este un cost pe care nu au fost școliți (și fără nicio vină a lor) ) a suporta. Este nivelat și la partidele politice care încearcă să reprezinte acei oameni și care le promit oarecare scutire de o problemă pe care niciun alt partid nu pare să o abordeze. Cei care nivelează acuzația sunt aproape invariabil în strânsoarea oikofobiei. Sentimentul lor de apartenență este fragil sau inexistent. Ei privesc vechile forme ale comunității europene și, în special, vechile identități naționale care au modelat continentul nostru, cu o dezamăgire abia ascunsă. Și concentrându-se asupra viziunilor lor cosmopolite asupra politicii, aceștia sunt capabili să întoarcă ochii asupra faptului că statele europene conțin un număr tot mai mare de oameni care nu au nici loialitate națională, nici idealurile iluministe care au decurs din ea. Prin urmare, în acest fel ar trebui să explicăm acuzația de „rasism și xenofobie”: ea provine din conștiința proastă a unei elite elite care trăiește în negare.
Ei bine, ați putea răspunde, de ce nu ar trebui să trăiască în negare dacă le face mai confortabile? În concluzie, permiteți-mi să spun ceea ce cred că este greșit cu acest tip de necinstă existențială. Oamenii obișnuiți din Europa sunt acum neliniștiți de viitorul lor: caută pe cineva care să le reprezinte neliniștile și să ia măsuri pentru a le reduce. Atrocitățile islamiste recente și starea generală de alertă împotriva terorismului nu au făcut nimic pentru a-i liniști. Iar atunci când oamenii sunt într-o stare de anxietate, ei reprezintă o amenințare, atât pentru ei înșiși, cât și pentru cei de care se tem. Este vital ca statele europene să obțină o integrare eficientă a comunităților lor de imigranți; dar dacă elita liberală nu va discuta problema,
Și acest lucru mă întoarce la observațiile mele inițiale. Am venit aici pentru a vorbi despre ceva care este de interes vital pentru tine, dar și pentru mine. Dar se pare că există foarte mulți oameni în această țară care cred că nu ar trebui să vorbesc deloc cu tine și că, făcând acest lucru, am devenit înțepenit de acuzația care a fost nivelată la tine: acuzația de rasism și xenofobie. Vorbind despre această taxă, sper să o deviem. Nu sunt nici rasist, nici xenofob; Am obiceiul să presupun că același lucru este valabil și pentru alții, până când nu au dovedit contrariul; și mă bucur că există un partid care este dispus să îndure această sarcină, pentru a discuta problema care se află în mintea tuturor europenilor obișnuiți. Pentru cei care mi -a scris, spunând că trebuie să boicoteze Vlaams Belang, am răspuns: de ce nu aiinvita-ma? De ce nu vă inițiați discuția pe care noi toți atât de mare nevoie, dacă nu – l poți încredința să – i? Și, desigur, niciunul dintre ei nu a răspuns.
Necazul national proptit de intelectruci , impotenti mental , este insasi acceptarea denaturalizarii natiunii native a valahilor si acceptarea coboririi lor in statul de Sclavi adica de Rumâni care este un termen juridic statutar civil de subiecti ai Romei .
Iobăgia ţăranilor ” Rumâni „din Moldova şi Valahia
Iobăgia ţăranilor din Moldova şi Valahia , istorie in Moldova ca şi în Valahia până pe la sfârşitul veacului al XVI-lea, sărmanii săteni care n-aveau bard şi ale căror vite erau urmărite de birari, se îndreptau către cea mai apropiată mănăstire sau către un boier şi le ofereau spre cumpărare moşioara lor, partea lor din proprietatea comună, dealniţa lor, cum se spunea cu expresia juridică slavă.
În Valahia erau boieri mari şi mici în număr foarte mare, şi de aceea, pe lângă fiecare sat primejduit, care-şi dăduse ultimul său aspru, pândeau astfel de oameni puternici, lacomi, cu saci sau săculeţe de bani; în Moldova dimpotrivă, datorită multelor lupte mistuitoare care urmară după moartea lui Petru Rareş, se aflau mai puţine mărimi de acestea doritoare de cumpărare, şi de aceea şi sunt mai rari aici decât în principatul vecin astfel de vânzări ale pământului ţărănesc.Dacă vrem să pricepem pe deplin deosebirea vădit existentă, trebuie să ţinem samă că acapararea pământului de către puţini e mai veche în Moldova decât în Valahia , că domnii făcuseră de la început numeroase danii din ţara „nelocuită” şi nestăpânită, că ei se bucurau de mai mare consideraţie decât vecinii lor şi că erau mai iuţi de mână decât ei când era vorba de confiscarea pământului moştenit şi a celui cumpărat aparţinând unui trădător, unui hitlean ca astfel să-şi răsplătească prin el favoriţii.Pe când în Valahia totul, până la cea din urmă bucăţică de pământ, e disputată cu aprindere, dincolo de Milcov femeia bogatului, învăţatului şi influentului logofăt Luca Stroici de pildă, când câţiva vecini îi cer îndărăt o moşie cumpărată, renunţă bucuros la dânsa şi spune: „căci că avăm destule ocine şi fără de aceia”. Nu cu violenţă, sau prin vreo mare criză tragică s-au absorbit aici în puţini ani moşiile ţărăneşti ale micilor proprietari, ci pe încetul, fără să putem spune în amănunt cum au câştigat puţinii boieri mari cea mai mare parte a pământului strămoşesc.Trebuie să se ţină samă că, pe când în Valahia moşnenii de origine veche – care se deosebesc bine de moşnenii militari mai noi – nu mai joacă nici un rol, răzeşii moldoveni sunt pomeniţi şi mai târziu, că unii dintr-înşii, locuitori din ţinutul Nistrului, Orheienii, Lăpuşnenii, Sorocenii sunt în fiinţă până pe vremea lui Duca, ba chiar până la ocupaţia polonă (sfârşitul veacului al XVII-lea) şi apar ca un element totdeauna gata de răscoală şi de luptă pentru libertăţile lor şi ale ţării. Cuvântul răzeş trebuie derivat de la rază, şi atunci ar avea aceeaşi însemnare cu vecini.Prin vecini însă se arăta încă pe la sfârşitul veacului al XVI-lea un altfel de locuitor de ţară, anume o clasă, care corespunde ” rumânilor ” valahi , adică simplilor români care n-au nici un fel de privilegii. Această identitate se dovedeşte încă anume şi prin aceea, că în a doua jumătate a veacului al XVII-lea un domn muntean îngădui unui boier moldovean care locuia la dânsul să poată urmări peste tot pe „rumânii” de pe moşiile sale din Moldova. E bine să se observe că, pe când în Valahia şerbul e numit rumân, expresia obişnuită slavă e tot rumân.Ţăranul, după ce-şi înstrăinase pământul şi când trebuia să se ţie ca muncitor cu ziua din munca braţelor sale pe bucata de pământ care-i aparţinuse poate odată, sau şi pe alta, nu era cu toate acestea pierdut pentru vistierie. Un ţăran cu stare plătea domnului multe feluri de dări: o dare pe semănături, una pe vin şi una pe pescării, apoi mai da împăratului birul proprietăţii sale, pentru că avea o clisă mai mare, dar şi pentru persoana sa, pentru numele său, o dare pe cap: dar numele său, calitatea sa de Persoană o păstra ţăranul şi după ce boierul îi luase moşia. Orice fel de bir, orice năpastă, orice sarcină a ţării, care apăsa pe ţăranul proprietar, ajungea de aceea şi pe cestălalt în modesta lui casă, sau în sărmana şi întunecoasa sa ascunzătoare de sub pământ, în nenorocitul lui bordei.Sub cei din urmă domni munteni din veacul al XVI-lea se lua în loc de tributul anual un bir chiar lunar. Jertfă a împrejurărilor politice nenorocite ale ţării sale, ţăranul aleargă disperat iar la boier, spre a-şi mai vinde încă şi trupul şi sufletul pentru muncă şi a primi în schimb cei câţiva aspri necesari. De acum încolo era el şi fiii săi, ba chiar toţi urmaşii săi până la strângerea neamului, proprietatea boierului, „rumânul” lui; el îşi pierduse drepturile sale de om, judecia sa – cuvântul vine de la jude, căci la început acesta poruncea numai în satele libere.Pentru rumânii săi boierul plătea tot ce cerea statul; pentru dânsul, el era răspunzător fiscului. Prin „cumpărarea” omului, boierul luase asupră-şi şi birul acestuia (a lua birul). Chiar când ţăranul vindea câmpul său sau partea sa dintr-un munte şi la urmă pe sine însuşi – o moşie fără fostul ei proprietar se chema stearpă sau fără rumâni -, boierul trebuia să plătească domnului darea pe pământ. Dar în acest caz domnul avea totuşi o pagubă, căci boierii, întocmai ca şi clerul înalt şi mănăstirile, care aveau cele mai mari privilegii, primeau acum de la ţărani zeciuiala, dijma, de-a zecea, care înainte aparţinuse voievodului, şi păstrau pentru dânşii acest venit.Fără îndoială, statul putea cere boierilor un împrumut, care în Moldova a fost de cele de mai multe ori plătit îndărăt din averea domnului; în tot cazul se aştepta din partea lor un ajutor la suirea pe tron a unui nou domn, dar de regulă stăpânul lua ca dare din „veniturile” lor numai anumite dijme: în Moldova o dijmă pe oi şi porci – goştină – şi pe albine, desetină, dar îndatorite la plată nu erau decât turmele şi prisăcile ţărăneşti. Restul era pierdut pentru ţăran ca şi pentru domn, după ce un boier cumpăra moşia.„Rumânul” – femeia sa se chema rumână – îşi avea casa şi câmpul său, de unde nu putea fi izgonit; era sau fosta sa proprietate, sau bucata de pământ care i se hotărâse ca unui muncitor fără de adăpost. Păstra şi dreptul de moştenire şi nimeni nu era îndreptăţit să se amestece în treburile gospodăriei sale. El îşi putea păstra şi funcţia de mai înainte, de pildă aceea de preot.Numai cu privire la condiţiile de muncă, slujbaşul boierului, vătaful sau dregătorul, avea să-şi spună cuvântul. Pentru pedepse avea competinţă, ca şi mai înainte, judecata domnului, pentru neînţelegerile dintre cetăţeni, bătrânii satului, de la care rămase valabil apelul către judecătorul suprem. Numai mănăstirile aveau dreptul să perceapă, pentru ele însele, amenzile de pe moşiile lor, gloabe şi deşugubine.Dar „rumânul” ca şi servus apusean şi ca şi iobagul ungur nu putea părăsi pământul; peste tot el putea fi urmărit şi silit să se întoarcă. Stăpânul lui era îndreptăţit şi sa-l vândă şi să-l împartă odată cu pământul. Cu toate acestea mulţi „rumâni”, precum o făcuseră şi mulţi ţărani liberi, fugiră în Ardeal, unde se aşezară strâns laolaltă în satele de graniţă, pe ţărmul drept al Dunării sau în Dobrogea, unde se numărau cu miile şi unde ca supuşi turceşti se împotriviră cu vitejie atacurilor foştilor lor domni.În hrisoave din întâia jumătate a veacului al XVII-lea e deseori vorba despre legătura lui Mihai Vodă, despre o lege a lui Mihai Viteazul (1593-1601), prin care li se interzicea Rumânilor strămutarea, aşa încât ei rămaseră statornic legaţi de pământul pe care se aflau, când se dădu acea lege. Acum această măsură şi-a găsit explicarea. Împotriva năvălirii pedepsitorului vizir Sinan în Valahia (1593), Mihai căută să-şi asigure ajutorul Ardealului. Sigismund Bathory, principele acelei ţări, îl sili cu acest prilej la încheierea unui tratat prin care poziţia voievodului a fost foarte înjosită şi toată întocmirea principatului prefăcută după legile transilvănene – căci ţara lui Mihai trecea doar drept „unită” cu Ardealul.Într-o clauză a acestui tratat din 20 mai 1595, se mai spune: „colonii şi iobagii care prin înşelăciune ar fi fugit de pe moşiile lor şi s-ar fi aşezat pe pământ străin, să fie aduşi îndărăt la locul lor de obârşie”. După câteva luni acest tratat, pe care Sigismund îl smulsese concurentului său la strâmtoare, a fost anulat după dorinţa lui Mihai, acum învingător asupra turcilor, dar, pentru boierii îmbogăţiţi pe socoteala ţăranilor şi care dispuneau de toate, această „legătură” era prea priincioasă ca să fi putut ei renunţa la un astfel de mijloc de putere.Pentru a ne înfăţişa cuprinsul acestui foarte însemnat act, care a fost, ce-i dreptul, citat, dar niciodată reprodus, fie şi numai în rezumat, e de ajuns să luăm ca termen de comparaţie numai hrisovul asemănător al domnului moldovean Miron Barnovschi, care se dădu drept reformator al moravurilor şi al disciplinei clerului, şi care voia sa se manifeste şi pe alte tărâmuri.Prin acest hrisov, păstrat din fericire, Miron Vodă, după ascultarea plângerilor aduse de episcopi, stareţii tuturor mănăstirilor, mazilii – adică boierii scoşi din slujbă, sărăciţi – şi fiii boierilor pământeni, precum şi „sărmanele văduve”, cu sfatul clerului, al boierilor de orice rang, până la al treilea, şi al mai sus pomenitelor clase inferioare de privilegiaţi, hotărăşte următoarele: vecinii fugiţi înainte de expediţia sultanului în Moldova (1621) nu mai pot fi aduşi îndărăt; dar toţi ceilalţi trebuie să slujească din nou cu cisla şi cu birul lor fostului lor stăpân, pe moşia părăsită pe nedrept; vitele vecinului neascultător trebuie de asemeni să fie aduse îndărăt.Barnovschi era însă ginerele domnului muntean de pe atunci, mai târziu şi moldovean, Radu Mihnea, şi trebuie să admitem că avea cunoştinţă de măsurile lui Mihai şi că într-o oarecare măsură voia să le imite. Bineînţeles, nu toţi ţăranii fură atinşi prin aceste aşezăminte, căci existau încă în Moldova în număr îndestulător vecini liberi ai boierilor, răzeşi, care erau destul de tari ca să se menţină şi să facă cunoscută şi altora existenţa lor; şi în Valahia existau încă, în ţinuturi pe care norocul le slujise, megieşi, neştirbiţi.Dar în acest principat însemnătatea boierimii crescu încă şi mai mult, mai ales după măcelurile de sub Mircea Ciobanul, căci acum erau mai puţini concurenţi pentru pământ, bogăţie şi putere, iar casele boiereşti rămase aveau mână liberă ca să ajungă la o deplinătate de putere nebănuită. După boierii din vremea veche, care, mulţi la număr, dar săraci, îndrăzneţi, nerăbdători şi totdeauna neliniştiţi, vărsau sânge străin şi pe al lor propriu – aceasta le era singura distracţie -, urmară acum altfel de reprezentanţi ai boierimii; oricare din ei stăpâneşte acum asupra a nenumărate sate de munte şi din câmpie, care stau răsfirate dincoace şi dincolo de Olt, porunceşte unei întregi oştiri de ţărani, care la ocazie se puteau prezintă chiar înarmaţi sub steagul voievodului. Pe lângă aceasta sunt şi reprezentanţi ai unei culturi superioare şi posedă astfel tot ce e necesar ca să conducă statul după placul lor, măcar atâta vreme cât pe Scaunul domnesc se găsea un om mediocru.Când câteodată întâmplarea punea sceptrul în mâna unui om extraordinar, atunci un altfel de om putea să-şi apropie cu folos această nouă generaţie, care, deprinsă din copilărie cu războiul şi plină de admiraţie pentru faptele vitejeşti ale cazacilor, îşi dădea prea bine samă de slăbiciunea în care căzuse împărăţia otomană după strângerea lui Soliman cel Măreţ. Noii boieri puteau totdeauna fi câştigaţi, când era vorba de faimă, de cucerire sau pradă.Bani aveau îndeajuns pentru ca în ceasul de primejdie să ajute prin împrumuturi pe domn în campania sa; erau plini de îndrăzneală, fiindcă se simţeau tari în toate privinţele, se luptau minunat şi puteau conduce la biruinţă oştiri proprii, dar mai ales străine – ungurii şi cazacii îi stăteau totdeauna la îndemână, mergeau bine şi costau puţin. Minunata cavalerie a Roşilor de ţară – „pucherrimus Rosonum exercitus”, spune unul care văzuse cu ochii lui marile lor isprăvi – putea să întimpine fără teamă pe orice duşman.