Suntem români şi punctum!
Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?
Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.
Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!
Suntem români şi punctum.
Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…
Nu e permis nimănui a fi stăpân în casă noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.
Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.
Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.
Eu las lumea ce merge deja, ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.
Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.
Mihai Eminescu, discurs cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871
http://www.certitudinea.ro/articole/editorial/view/suntem-romani-si-punctum
EDITORIALELE DOMNULUI EMINESCU
Rubrică îngrijită de Miron Manega
Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale – apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) – şi din manuscrisele publicate postum.
Afisari: 470066
Autor: Manega Miron
*
Text trimis de dl Nicu Pîrîu. Mulțumiri.
Tiverții si ulicii au fost un triburi slave care a populat teritorii din apropierea Nistrului, Prutului și cursul inferior al Dunării, ținuturi ce vor forma ulterior principatul Moldovei, astăzi împărțite între Republica Moldova, vestul Ucrainei și estul României. Cele mai multe situri arheologice tiverțiene au fost descoperite în Republica Moldova la Alcedar, Echimăuți, Rudi și altele.
Tiverții și Ulicii sunt menționați pe scurt în primele manuscrise rutene, anul 863 conținând cea mai timpurie referință, iar 944 fiind ultima. Cronica vremurilor trecute menționează că ei au trăit de la Nistru și Dunăre până la Marea Neagră . Cronica Ipatiev îi plasează între Nistru și Nipru. Cronica Tver îi menționează în anul 883, luptând împotriva lui Askold. Un număr de manuscrise îi menționează în anul 885, purtând lupte cu Oleg de Novgorod. Deasemenea sunt menționați că iau parte la expediția lui Oleg în 907 și la expediția lui Igor de Kiev în 944, acesta fiind ultima trimitere către TiverțI . La începutul secolului al X-lea, tribul intră în vasalitatea Rusiei Kievene. Începând cu mijlocul secolului al X-lea, Tiverții frecvent poartă lupte cu pecenegii și cumanii vecini. În secolele XII și XIII, teritoriile de nord ale Tiverților fac parte din cnezatele Galiției și mai târziu, Marele Ducat al Lituaniei. Pe terItoriile populate de dacii din Transilvania și Moldova, populația tiverțiană s-a amestecat treptat cu aceștia, intrând astfel în etnogeneza poporului valah , volohii care inseamna părosii in limba slavona , fals numit de istorici mercenari naimiti de Vatican si români = subiecti deznaturalizati ai Romei .