Stalin, în decembrie 1944: „Dej, Transilvania va fi pe veci a României.”

2000. Fragment din volumul memorialistic al lui Paul Sfetcu, fostul șef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, cuprinzând o relatare a acestuia din urmă dspre modul cum Stalin i-a sugerat începerea lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Cu ocazia altei aduceri aminte, Gheorghiu-Dej mi-a vorbit despre modul cum fusese generată hotărârea referitoare la construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră.

„După naționalizarea principalelor mijloace de producție, prin actul de la 11 iunie 1948 – a povestit el – conducerea statului nostru a analizat perspectivele ce se deschid economiei naționale în noile condiții social-economice, în vederea stabilirii celor mai corespunzătoare măsuri, s-a hotărât ca o delegație de stat și de partid să se deplaseze la Moscova și să discute cu conducerea sovietică pentru a pune bazele unei cooperări economice. Am prezentat conducerii sovietice potențialul industriei noastre naționalizate și măsurile pe care conducerea României le considera necesare de aplicat în vederea valorificării depline a acestui potențial, precum și a asigurării continue a dezvoltării schimburilor comerciale româno-sovietice. Stalin, ca și când n-ar fi auzit ce-am spus, a întrebat:

– Are cunoștință conducerea României de un proiect întocmit de englezi, pe la începutul secolului XX, pentru construirea unui canal navigabil între Dunăre și Marea Neagră?

 Am rămas înmărmurit și totodată înspăimântat de perspectiva ca în loc de dezvoltarea industriei – obiectiv cu care venisem la Moscova – să ne alegem cu o gaură în pământ. I-am răspuns lui Stalin că nu avem cunoștință de un asemenea proiect, însă cum ne vom întoarce în România vom pune să se scotocescă arhivele și dacă-l vom găsi, îl vom prezenta. Stalin, sigur pe el, a replicat:

– Proiectul nu mai trebuie să-l căutați.

A apăsat pe un buton de pe masa de ședință și după câteva secunde în biroul său de lucru a intrat un individ care probabil așteptase chemarea cu o hartă în mâna pe care a pus-o în fața noastră pe masă. Stalin a arătat harta și a spus:

– Iată, pe harta României, cum este trasat drumul acestui canal!

Am privit și am văzut o linie groasă, roșie, care unea localitățile Cernavodă și Năvodari, traseul așa-zisului viitor canal. După ce ne-a lăsat câteva minute să admirăm «miracolul», Stalin ne-a recomandat:

– Canalul trebuie realizat în România în vederea asigurării unor condiții mai favorabile transporturilor fluviale pe Dunăre și a economiei noastre [voastre] naționale.

Îngrozit de perspectiva nenorocită ce se profila, am explicat că România nu este pregătită, încă, pentru o asemenea lucrare de mare amploare, că nu dispune de fondurile financiare necesare. Stalin, însă, a intervenit:

– Fondurile vor fi găsite dacă tovarășii români vor să realizeze o lucrare așa măreață.

Am adus și alte argumente și în principal că ne lipsesc fondurile, utilajele de excavație și mijloacele de transport. De aceea, am propus ca România să organizeze mai întâi fabricația acestora și apoi să ne apucăm de realizarea canalului. Dar totul a fost în zadar căci Stalin, neînduplecat, a zis fără a ne da posibilitatea de replică:

– Uniunea Sovietică va livra României utilajele de excavație și mijloacele de transport necesare dacă românii sunt hotărâți să se apuce de o lucrare atât de importantă și de necesară.

Astfel s-a întors delegația română de la Moscova «împroprietărită» cu o hartă pe care era trasat drumul viitorului canal Dunăre-Marea Neagră. Presa scrisă și radioul au făcut cunoscut țării, poporului român, vestea cea mare, fericirea a căzut pe capul nostru, fără să se spună, bineînțeles, a cui fusese ideea genială. Pentru a se masca acest adevăr și pentru a se da proiectului un «caracter național» a fost adoptată și o hotărâre a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în acest sens.

Proiectarea și începerea lucrărilor pentru realizarea canalului au demarat destul de repede. Până la moartea lui Stalin, canalul a «înghițit» o mare parte a venitului național. Dacă fondurile respective le-am fi alocat pentru dezvoltarea industriei, avuția națională ar fi sporit considerabil. După moartea lui Stalin conducerea noastră a discutat foarte deschis și cu deosebit simț de răspundere sistarea lucrărilor la canal. După cum bine știți, în cabinetul meu de lucru de la Consiliul de Miniștri a fost un du-te-vino permanent timp de aproape o săptămână. La început s-a avansat ideea amânării termenului de punere în funcțiune, dar pe măsură ce discuțiile abordau mai profund implicațiile economico-financiare, am ajuns la concluzia înțeleaptă că lucrările la canal trebuie sistate. Din concluziile specialiștilor, cărora li se ceruse să realizeze lucrarea, reieșea că acest obiectiv, odată dat în exploatare, va genera permanent pagube, întrucât taxele ce urmau să fie încasate pentru trecerea prin canal nu vor acoperi nici măcar cheltuielile de administrare și de întreținere a acestei căi de navigare. Așa s-a încheiat această lucrare menită să minuneze lumea”, și-a sfârșit Gheorghiu-Dej relatarea.

Mai trebuie știut că Gheorghiu-Dej nu a vorbit public niciodată despre paternitatea ideii construirii canalului și nici despre modul în care i-a fost impusă lucrarea. De câte ori își aducea aminte de felul în care a fost „convins” și apoi stăpânit de „euforia” realizării canalului, manifesta o mare jenă. Era totodată sigur că nu i s-ar fi putut opune lui Stalin.

Ce a urmărit Stalin când a impus construcția canalului Dunăre-Marea Neagră? A fost o toană oarecare, ca și cele care-au dus la împânzirea Uniunii Sovietice cu canale, sau a vrut ceva special? Aceste întrebări – relata Gheorghiu-Dej – l-au frământat multă vreme, până când a ajuns la o concluzie pe care-o socotea adevărată și pe care mi-a împărtășit-o și mie:

„Am crezut că hotărârea ne-a fost impusă din considerente așa-zis strategice, dar până la urmă nu i-am putut vedea o astfel de justificare. După un timp, am devenit convins că Stalin a urmărit cu totul altceva și sunt aproape sigur că dacă ar mai fi trăit și canalul ar fi fost dat în exploatare, ar fi cerut României să renunțe «de bunăvoie și nesilită de nimeni» la stăpânirea gurilor de vărsare a Dunării în Marea Neagră, inclusiv a Deltei, pe motiv că avem de-acum ieșire directă la mare prin canalul pe care l-am construit.”

(Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Selecție, introducere și note, Lavinia Betea, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000, pp. 269-272)

Și iata cum ne-a dat Stalin inapoi, dupa razboi, Nordul Ardealului … E limpede că nu-i iubea pe unguri (intrebarea e dacă îi iubea pe români; sau, mai general, pe cine iubea Stalin …), prețuind intoarcerea armelor de catre România, la 23 august 1944, motiv pentru care l-a și decorat pe regele Mihai (conducatorul armatei, și autorul puciului) cu cea mai inalta distincție militară sovietică. Aceasta propoziție ar trebui sa ne încălzească inimile: „Transilvania va fi pe veci a României”… 

Vedeți ce bine era pe vremea lui Stalin? … 

1998. Fragment din volumul memorialistic al lui Gh. Apostol referitor la întâlnirea cu I.V. Stalin din luna decembrie 1944.

Problema centrală a preocupărilor lui Gheorghiu-Dej în acel moment era readucerea Ardealului de Nord în cuprinsul țării, mai întâi prin forța armelor și apoi prin toate mijloacele diplomatice posibile. S-a lansat lozinca:„Totul pentru front, totul pentru victorie!”, ca principiu de luptă al P.C.R., ca nimeni mai târziu să nu ne poată reproșa că nu am făcut totul pentru a ne recuceri teritoriul răpit și obținerea victoriei asupra Ungariei horthyste și Germaniei hitleriste.

A doua problemă concretă, a revendicării Ardealului, trebuia să se facă în această vastă perspectivă, cu atât mai mult cu cât oamenii politici ungari, cu mare credibilitate în Occident, cât și comuniștii maghiari, în frunte cu Rakozzi [Rákosi], exercitau tot felul de presiuni asupra Moscovei, Parisului, Londrei, Washigtonului, ca Ardealul de Nord să rămână încorporat Ungariei. Mai mult, forțele revanșiste susțineau sus și tare ca Transilvania în întregime să revină acesteia.

În aceste condiții, Gheorghiu-Dej a propus încă din luna noiemrie 1944 o dezbatere în cadrul conducerii de atunci a P.C.R. asupra poziției noastre, a comuniștilor români, față de situația Ardealului de Nord și, în general, a Transilvaniei.

În dezbatere s-au conturat două poziții:a „băștinașilor”, care cereau o poziție activă de propagandă, pentru ca Ardealul de Nord să revină României, și a celor sosiți de la Moscova, care susțineau că problema aceasta se rezolvă numai de către „tovarășul Stalin”. În această situație dificilă a trebuit să se accepte formarea unei delegații a conducerii P.C.R. care să discute problemele Transilvaniei cu tovarășul Stalin. Din acestă delegație a făcut parte Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și eu, Apostol. Stalin a acceptat sosirea delegației P.C.R. la Moscova. Ne-a primit foarte amical în biroul său de lucru. S-a arătat încântat să-l cunoască pe Gheorghiu-Dej, despre care a fost informat că este un „comunist român cu experiență politică și înflăcărat patriot”. Îi este deosebit de plăcut să discute el problemele de viitor ale României. Nu s-a referit în niciun fel la persoana Anei Pauker. Pe mine, bătându-mă pe umăr, m-a numit „viitor conducător al mișcării sindicale din România”… Gheorghiu-Dej i-a mulțumit pentru acceptarea primirii delegației române, în condițiile grele în care se afla U.R.S.S., datorită războiului crâncen împotriva armatelor hitleriste și hortyste. A rugat pe Stalin să-i permită să prezinte pe scurt scopul vizitei noastre. Era pregătit de acasă să facăo expunere concentrată în fapte istorice de necontestat asupra Transilvaniei, cam 20-25 de minute. După vreo zece minute, Stalin l-a oprit, scuzându-se și zicând următoarele:

— Dej, eu nu pretind că stăpânesc istoria României și mai ales a Transilvaniei, mai bine decât tine. Am înțeles ce doriți. Cunoașteți că nu de mult a fost la mine Rakozi [Rákosi], susținând că nu numai Ardealul de Nord, ci și întreaga Transilvanie se cuvine de drept să fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni, îl voi alunga fără menajamente… Stalin a făcut o pauză și a reluat:

— Dej, Transilvania va fi pe veci a României. Comuniștii unguri și poporul ungar n-au fost în stare să facă ce au făcut comuniștii români și poporul român. Voi ați întors armele împotriva Germaniei, voi aveți un 23 august! Ne-ați ajutat să reducem cu șase luni războiul și să salvăm peste două milioane de soldați ai Armatei Roșii…

Apoi, pufăind din cunoscuta-i pipă și privindu-ne pe toți din delegație pe sub sprâncenele-i groase, spuse obosit:

— Mergeți acasă și spuneți-le comuniștilor români, forțelor democratice reale ale României, că noi nu ne vom schimba poziția față de Transilvania, că toate obstacolele ce vor apărea din partea Occidentului și a acoliților lui Rakozzi [Rákosi] vor fi învinse și dreptatea României va triumfa…

(Gheorghe Apostol, Eu și Gheorghiu-Dej, Ediție de casă, Regie proprie, 1998, pp. 69-70)