Stalin despre militarii români ca armată de ocupație! Câteva amintiri de la Simion Ghinea
18 ianuarie 2025|Doctrină naţionalistă, Legionarii în eternitate
Stalin despre militarii români ca armată de ocupație! Câteva amintiri de la Simion Ghinea
20 februarie 2018|Legionarii în eternitate
Simion Ghinea a fost o persoană pe cât de discretă și de modestă, pe atât de importantă în lumea legionară. L-am cunoscut prin Petre Țuțea, la câteva zile după prima discuție cu „domn profesor”. În timp, am observat că Petre Țuțea avea un respect aparte față de Ghinea. Marcel Petrișor mi-a explicat: în ierarhia legionară Petre Țuțea îi fusese subordonat! Ierarhia se păstra neatinsă de trecerea anilor… Am primit informații despre bădia Simion de la Marcel Petrișor, de la părintele Boldeanu și de la Grigore Malcasian.
De la părintele Boldeanu, care fusese șeful legionarilor rămași în țară după „rebeliune”, am aflat că după arestarea sa, a părintelui Boldeanu, și fuga acestuia din țară, această funcție a îndeplinit-o Simion Ghinea. Evadarea părintelui a fost opera lui Simion Ghinea. Părintele mi-a acordat toată atenția când m-am prezentat la Biserica din Jean de Beauvais din partea lui Simion Ghinea, în 1984. Acolo l-am cunoscut și pe Grigore Malcasian, cu care am petrecut câteva ore. El m-a dus la Versailles, la Demostene Nacu, la o întâlnire de legionari anti-simiști, povestită de mine în Șeitanii, volumul 2, capitolul Legionăreală la Versailles. Cuvîntul „legionăreală” nu l-am inventat eu, l-am auzit la directorul editurii Valahia, cred. Numele lui Grigore Malcasian l-am găsit apoi pe lista celor condamnați la moarte în contumacie după rebeliune. L-am „luat la rost” pe Ghinea: Bine, domnule Ghinea, m-ați trimis la Paris să mă întâlnesc cu un condamnat la moarte? Și i-am arătat cartea scoasă în 1941 în care erau pomenite și faptele armeanului: sechestrare de persoană în timpul rebeliunii! Aproape că l-a amuzat pe Ghinea cele citite. Și mi-a povestit:
A doua zi după asasinatele de la Jilava, toți cei care se știau implicați în asasinatele din vremea lui Carol și care nu fuseseră încă arestați, precum fuseseră cei de la Jilava, au fost cuprinși de mare spaimă că urmează la rând. Se știa că la Jilava acționaseră de capul lor un grup de tineri care deciseseră să-și facă singuri dreptate, convinși că procedurile juridice legale sunt prea încete și riscă să-i facă scăpați pe vinovați!
Detaliu important: mulți dintre acești suspecți au venit la sediul legionar și au cerut protecție! Adică se știa la ora aceea că acțiunea de la Jilava nu fusese organizată de conducerea Mișcării Legionare. La sediul ML aceștia primeau sfatul să dispară din București câteva zile până se liniștesc lucrurile. Unul dintre acești panicați a început acolo în sediu să se lamenteze, să plângă chiar, că el nu are unde să plece din București, unde să se ascundă! Atunci Simion Ghinea și Malcasian, făcându-li-se milă de acel nenorocit, l-au dus acasă la ei, câteva zile a stat la Malcasian, câteva la Ghinea!… Comentariul lui Ghinea: am fost la fel de vinovat ca și Malcasian! Pe mine de ce nu m-au condamnat? Pentru că eu fiind în țară mă puteam prezenta la proces și puteam să mă apăr, să demonstraz că n-a fost nicio sechestrare de persoană! Malcasian fiind fugit din țară i se putea pune orice în cârcă!… Așa s-a făcut justiție cu legionarii, a încheiat cu amărăciune Ghinea!…
Ghinea a făcut 17 ani de pușcărie comunistă, mai mulți decât Țuțea, numai 13!! De aceea am rămas foarte surprins când, la un moment dat, a zis: Carol și Antonescu s-au purtat cu noi mai rău decât comuniștii!… Am fost atât de surprins că nu i-am cerut deslușiri, dar nu mi-e greu să argumentez eu această surprinzătoare „depoziție”! Dacă ar fi nevoie!
Deși Ghinea era comandant legionar în libertate, când a început războiul, cruciada anti-bolșevică, s-a prezentat voluntar să fie înrolat să lupte împotriva rușilor, pentru eliberarea Basarabiei. Mi-a explicat: „războiul ăsta l-am fi făcut și noi!” Am auzit, la alții, și comentariul acesta: „dacă legionarii ar fi rămas la guvernare, iar armata intra în război cu toți legionarii care s-ar fi înrolat, moralul armatei ar fi fost cu totul altul, iar la Stalingrad rezultatul confruntării ar fi fost altul!”
Ghinea s-a oferit să lupte într-un detașament de „spărgători de cazemate”, trupă de elită și de mare risc. Cum era puțintel la trup, mi-nchipui că așa și trebuia să fie un spărgător de cazemate, să se strecoare ușor, nevăzut de inamic, până la distanța cea mai mică, de unde să atace gurile de foc… Nu i-am cerut detalii. În general așa am procedat cu foștii deținuți, am pus cât mai puține întrebări… Am greșit, din teama de a nu trezi suspiciuni! De a nu leza sensibilități necunoscute… S-a întors după câteva luni de front, rănit. Poate că Marcel Petrișor știe mai multe!
De pe front mi-a povestit totuși un moment deosebit, când s-au trezit că dintr-un avion de recunoaștere sunt aruncați fluturași de hârtie prin care se mulțumea generalului Avramescu și militarilor români pentru felul cum se poartă cu civilii, ca armata de ocupație!… Mă întreb dacă se poate găsi o confirmare pentru acest gest neobișnuit, mai ales dacă iei aminte la soarta generalului Avramescu. (Chiar în aceste clipe, când scriu acest text, caut pe internet și găsesc mențiunea că generalul Avramescu organizase la Simferopol o cantină pentru săracii localnici ruși… Se leagă cu relatarea lui Ghinea… Dacă mi-aduc bine aminte mesajul ar fi fost semnat de Stalin!…)
Memorabilă pentru mine a fost relatarea unei întâmplări petrecute cu participarea Căpitanului. Acesta, supărat că bădia Simion, flăcău la acea dată, întârziase la o acțiune a camarazilor, l-a pedepsit să facă un drum pe jos până la Cluj, iar pe drum să se gândeasă cât de mult poate să-i coste pe ceilalți o întârziere de-a ta! La ce riscuri îi poți expune pe camarazii tăi!
A mers bădia Simion mai ales pe răcoarea nopții, din oraș în oraș, din sat în sat, a trecut pe la fiecare comadant legionar să-i ștampileze foaia de parcurs! Nu se supăra nimeni să fie trezit în toiul nopții pentru acest serviciu. Mai stăteau de vorbă, vorbe avântate, despre cum va fi vreodată România legionară… La Aiud sau Jilava, în nopțile de nesomn, Ghinea a refăcut de denumărate ori acel parcurs și de fiecare dată amintirea acelui drum i-a dat puteri sporite, l-a ajutat să treacă pin „mlaștina deznădejdii”!
De la alții am aflat, după săvârșirea sa din viață, am aflat drama prin care a trecut ca soț și tată: la întoacerea din cei 17 ani de detenție nu a mai vrut să știe de el nici nevasta, nici fiica!… Nu le fusese ușor nici lor să trăiască cu povara unui soț și tată „dușman al poporului”! Dar, har Domnului, și-a refăcut viața de familie și pe urma sa au rămas câteva nepoate care la Șerbești, în Vrancea natală încearcă să-i păstreze amintirea printr-o bibliotecă sătească ce-i poartă numele. În comuna Chiajna o stradă îi poarta numele!
De la Simion Ghinea, cu un ocol pe la colonelul de securitate Gavrilă Gheorghe, a ajuns la mine „plosca Căpitanului”, primită dar de nuntă, cu care obișnuia Căpitanul să plece la drum, ca să-și astîmpere setea. N-am insistat pe lângă Gavrilă Gheorghe să aflu cum a ajuns la dînsul plosca Căpitanului, de ce și când i-a dat-o Simion Ghinea! Din alte discuții aflasem că înainte de 1990 îl avusese în „obiectiv” pe bădia Simion și-l simpatizase, că era „om serios și bun român”(!). La un moment dat colonelul Gavrilă a primit ordin să-i aresteze pe Simion Ghinea și pe prietenul său Octavian Voinea pentru activitate politică subversivă. Nu s-a grăbit cu arestarea, a insistat la șeful său că nu este cazul, mai ales pentru Ghinea era gata să garanteze că „nu uneltește împotriva statului”!
Am fost așa de impresionat când am văzut plosca Căpitanului, că o țin în mâinile mele, că nu știam cum să plec mai repede din casa colonelului, nu cumva să se răzgândească. S-o duc cât mai repede acasă. M-am gândit să-i pun întrebările necesare, dar le-am lăsat pentru altă ocazie, ocazie care nu s-a mai ivit…
Au rămas atât de puține obiecte de care Căpitanul s-a folosit în scurta sa viață. Clădirea în care a activat cel mai mult, de pe Splaiul Dâmboviței, a fost demolată din ordinul primarului alogen și infractor Vanghelie. Îl caut pe internet să văd cât de alogen este, așa cum s-a zvonit! Și nu e, domnule! La părinți este trecut un singur nume, al maică-sii! Nu poți spune despre secătură că n-are mamă, n-are tată!… Alta este definiția sa! Dar tot aș vrea să aflu de ce a dat ordinul să distrugă clădirea care a fost sediul legionar cel mai încărcat de amintiri?! Cine i-a dat ordin să dea acest ordin scelerat și stupid?!
ion coja
Memoriile legionarului Grigore Caraza, cel care a făcut 21 de ani de închisoare, menţionează şi el omenia românească de pe frontul de est, contra bolşevicilor:
„Din partea de vest a satului Girov, porneşte un deal care ţine până în Piatra Neamţ, învecinându-se cu dealul Balaurul şi cartierul Vânători, situat în partea de sud-est a oraşului, unde se afla o unitate militară – Regimentul 15 Dorobanţi. Acest regiment şi-a căpătat numele de faimă în războiul din 1877, când, la Plevna, în faţa redutelor Griviţa I şi Griviţa II, ostaşii nemţeni au cucerit aceste mari bastioane şi au înfipt drapelul românesc pe redută. Pe acest deal, încă din primăvară când se arată firul ierbii, până târziu, toamna, putea fi văzut un bătrân cu o barbă albă ca a lui Moş Crăciun, purtând o turmă de vreo 20-25 de cârlani adunaţi din tot satul. Păzitorul nostru de oi purta o traistă pe umăr, în care avea ceva merinde şi câteva cărţi, însa foarte mult timp din zi îl petrecea admirând dealurile şi munţii din jur. De nişte aduceri aminte, privirile bătrânului când se luminau, când se întristau până la lacrimi.
Pe acelaşi deal, recruţii din unitatea militară a Regimentului 15 Dorobanţi făceau instrucţie şi teme de luptă. Mai multe zile la rând, un locotenent încercase o temă de luptă care nu-i reuşea deloc pentru că formaţia militară cu care se antrena îl dădea de fiecare dată peste cap. Urmărindu-i acţiunea, bătrânul se apropie de el şi, zâmbindu-i cu blândeţe, îi întocmi o temă de luptă atât de apărare, cât şi de atac. Necăjit de faptul că până şi un cioban ştie mai multă tactică de luptă decât el, se răsti la acesta şi-l alungă. Bătrânul oier plecă şi în coltul gurii îi apăru un zâmbet amar. Trecu un an de la această întâmplare şi, într-o zi, un ofiţer şi un grup de soldaţi veniseră la instrucţie pe acelaşi deal.
Atent la mişcările militarilor, acelaşi bătrân dădea dezaprobator din cap. În cele din urmă, se apropie de ofiţer şi îi zise:
– Domnule locotenent, anul trecut mi-aţi vorbit urât şi m-aţi alungat când v-am spus că tema pe care o aplicaţi nu este bună. Şi dovadă a acestui lucru este că pe umărul dumneavoastră n-a mai apărut nicio stea. De data aceasta, va rog să mă ascultaţi.
Calm, cu multa siguranţă, păzitorul de oi întocmi un plan de bătălie, în faţa căruia locotenentul ramase mut de uimire.
– Cine sunteţi dumneavoastră şi ce grad aţi avut în armată?
– Numele meu n-o sa va spună nimic, îi răspunse bătrânul, dar ca militar am fost general de armată.
Fulger parcă trecu peste ochii ofiţerului, călcâiele îi scăpărară în poziţia de drepţi şi cu mâna la caschetă salută:
– Să trăiţi, domnule general!
Bătrânul zâmbi, se întoarse şi plecă la oile lui, în timp ce locotenentul încremeni în poziţie de drepţi şi nu-şi mai putea reveni din uimirea ce îl cuprinsese. Cu planul de luptă făcut de „oier“, tânărul ofiţer a fost înaintat în grad şi citat pe armată. Comandantul regimentului avu însă curiozitatea să-l întrebe cum reuşise să realizeze un plan atât de iscusit, în felul acesta ofiţerul fiind nevoit sa spună că adevăratul strateg este un cioban, fost general de armată.
În campania din Răsărit, în afară de un bun camarad şi conducător de oşti, Nicolae Dăscălescu a fost un om cu suflet mare şi, totodată, un bun creştin. Avea grijă întotdeauna de ostaşii lui şi se simţea îndatorat faţă de oricare cetăţean întâlnit în drum. Astfel, pe frontul din Rusia, a salvat câteva mii de civili de la o moarte sigură prin înfometare, civili de toate vârstele, dar în special femei, copii şi bătrâni. Între cele două fronturi, în vale se afla un sat populat de circa 2.000 de oameni, izolat de restul lumii şi prădat de înşişi ostaşii sovietici. Neavând posibilitate de comunicare şi nici de a se alimenta, zilnic mureau cu sutele, căci de 4-5 săptămâni, de când erau între fronturi, nimeni nu le venise în ajutor. Cu multe riscuri, generalul Nicolae Dăscălescu trimitea în sat ostaşi romani încărcaţi cu alimente.
Şi frontul a înaintat înspre inima Rusiei, ca apoi să se întoarcă la bază şi să pornească înspre apus, de această dată nu alături de ostaşii germani, ci împotriva lor. De la Cotul Donului şi Marea de Azov, generalul Nicolae Dăscălescu şi ostaşii români au ajuns în Munţii Tatra, iar la sfârşitul războiului până aproape de Praga. Era cunoscut sub numele de „Eroul din Munţii Tatra“. După acel trist 9 mai 1945, generalul şi ostaşii români au făcut cale întoarsă pe jos, de la Praga la Bucureşti, trecând prin Budapesta şi intrând în ţară pe la Curtici-Oradea.
În anul 1950, în trecere spre Moscova, Gheorghe Gheorghiu-Dej a mers şi la Praga, unde secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac l-a întrebat de soarta generalului Dăscălescu, cerându-l ca specialist pentru instruirea armatei cehoslovace. La Moscova, Stalin l-a întrebat pe Dej de acelaşi general care, deşi inamic, salvase de la moarte circa 2.000 de nevinovaţi. După ce s-a întors din Rusia, Gheorghiu-Dej s-a interesat la subalternii săi cine este generalul Dăscălescu, cerând sa fie adus în faţa lui.
Într-o celulă a închisorii Jilava, arhiplină, un gardian întrebă care este generalul Dăscălescu. Spălat, bărbierit şi îmbrăcat cu hainele pe care le avea la magazie, generalul Dăscălescu a fost dus cu o maşină la Gheorghiu-Dej. Au urmat mai multe întrebări, după care i s-a spus că este liber, fiind condus până în stradă. Spre marea sa uimire, când a văzut ca nimeni nu-l mai urmăreşte, generalul a rămas mult timp pe gânduri, neştiind încotro să apuce. S-a hotărât s-o ia înspre satul natal, la singura fiinţă apropiată pe care o mai avea în viaţă – o soră văduvă, săracă şi care locuia în casa părintească din ţinutul Neamţului.
Comuna Girov îşi primea într-una din zile un fiu, plecat încă de tânăr şi reîntors acum bătrân. Cu pensia de 80 de lei pe care conducerea comunistă i-o dădea lunar acestui fost general de armată, erou atât pe Frontul din Răsărit, cât şi pe Frontul din Apus, Nicolae Dăscălescu avea voie să moară de foame, neposedând niciun fel de avere. Chiar dacă toţi îl cunoşteau şi îl iubeau pe acest mare om de stat, nimeni nu putea să îl ajute, aşa încât, pentru a nu fi povară pentru sora şi nici pentru nepoţii săi, păzea cârlanii satului, pe dealul din Vânători.
După alte doua luni de la această întâlnire, un colonel comandant de regiment şi un ofiţer inferior urcau dealul pentru a-l întâlni pe bătrânul păzitor de oi. Au discutat cu el, spunându-i dorinţa superiorilor de la Bucureşti. De la această întâlnire, au mai trecut câteva luni şi generalul nostru a primit o înştiinţare că de la 128 lei, pe care îi căpătase la ultima mărire, pensia i-a fost stabilită la 2.500 lei. De asemenea, i se comunica faptul că, la sărbătorile naţionale ale RSR, va putea purta hainele militare şi decoraţiile câştigate pe Frontul de Vest, va putea merge la Bucureşti, unde va sta în tribună cu cei mari, în Piaţa Aviatorilor, primind defilarea care va avea loc de sărbătoarea respectivă. Totodată, i s-a interzis de a mai păzi oile satului pe deal.
În luna iulie 1969, l-am vizitat la Spitalul „Dr. Angelescu“ din Piatra Neamţ, într-o rezervă de la etajul doi. Ieşiţi pe coridor, am stat de vorba cred că mai bine de trei ore. Mi-a istorisit multe lucruri din zbuciumata lui viaţă, confirmându-mi şi ceea ce ştiam eu despre dumnealui.
– Am avut noroc, mi-a mărturisit, ca n-am apucat sa fiu judecat şi am scăpat doar cu câteva luni de închisoare.
Pensia de 2.500 lei nu a fost niciodată ridicata integral de el, ci maxim o treime, în jur de 800 lei, şi numai în cazuri excepţionale 900 de lei, pentru a-şi asigura o viaţă de spartan, cum spunea dânsul. Pentru restul banilor semna şi-i oferea copiilor săraci, văduvelor, orfelinatelor, spitalelor, azilelor de bătrâni etc. De la ieşirea din Jilava, nu a părăsit niciodată satul natal Girov sau oraşul Piatra Neamţ pentru a merge la vreo defilare străină lui şi poporului român, nu a mai îmbrăcat haina militară şi nu a răspuns niciunui apel al autorităţilor comuniste. Când ne-am despărţit, mi-a spus cu adâncă tristeţe:
– Vino să mă mai vezi că nu peste mult timp mă duc dincolo.
Am mai fost, într-adevăr, în două rânduri la el. Pe la jumătatea lunii septembrie 1969, în faţa Casei de cultură am văzut drapelul românesc îndoliat. În hol, pe catafalc, l-am recunoscut pe cel care a fost generalul de armată Nicolae Dăscălescu, Eroul de la Stalingrad şi Eroul din Munţii Tatra, erou al atâtor bătălii şi erou în viaţa civilă. Am îngenuncheat. Câteva ore mai târziu, o coloană nesfârşită de oameni urma cortegiul funebru. Înmormântarea era făcută de primăria oraşului pentru că decedatul fusese sărac şi nu mai avea pe nimeni. În faţa Liceului „Petru Rareş“, cortegiul s-a oprit, însemn al despărţirii de instituţia unde fostul elev a primit lumina, fiind premiant pe tot parcursul anilor de studiu. Cei care priveau şi foarte mulţi elevi s-au alăturat acestei nesfârşite coloane pentru a-l conduce pe ultimul drum pe acest om iubit de toţi. Am numărat 34 de generali, în majoritate străini, printre care şi francezi. L-am însoţit până la cimitir, ca un ultim omagiu adus acestei mari personalităţi a neamului românesc.“