Spiritul critic (8) Eroismul femeii române

Articolul anterior: https://ioncoja.ro/spiiritul-critic-7-despre-randuiala-romaneasca/

„Însărcinarea din urmă o executai cu atâta norocire, încât generalul comandante îşi descoperi a sa mulţumire într-un decret lăudătoriu.” Din Raportul prefectului Avram Iancu către împărat.

***

Să ne oprim o ţâră ca să tragem nişte concluse necesarie, ce s-or grămăditu pe capulu nost şi or rămasu în ceva obscuritate.

1) Saşii din satul Aţel voiau să-şi lăţească stăpânirea peste satul românilor, care trăiau acolo din veac. Nu puteau fi venetici, pentru că dacă saşii ar fi avut drept de proprietate, i-ar fi executat pe români fără tămândare, trăgându-i în judecată. Este clar că făceau un abuz. Ca să-şi atingă propusurile neonestatorie, saşii, ca nişte perfizi, dau foc într-o zi „colibelor” românilor, probabil nişte căsuţe mai modeste decât ale lor. Românii tac, dar chiar în ziua când s-a împlinit anul de la deardere, ca să nu fie dubie că a fost o întâmplare şi ca să le servească de una învăţătură bunişoară, românii tăciunesc satul Aţel cu foc pus din mai multe locuri! Şi ca să vadă că nu e bine să-şi facă de lucru cu românii, satul a mai fost tăciunit de şase ori la rând, fără ca făptaşii să fi putut fi dovediţi. Ne cuprinde o admiraţie amuţitoria, fiindcă pare necredibile ce s-a petrecut. Să dai foc unui sat de şapte ori fără ca să fii prins, este o realizare comparabilă cu atacul de noapte al lui Vlad Ţepeş în tabăra sultanului Mahomed al II-lea.

2) În convorbirea dintre Iosif Şuluţiu şi Iancu avută la şedinţa dietei maghiare, atunci când voia să sară de la cinci metri înălţime ca să trântească câţiva ablegaţi dietali cu capetile de păreţi, Iancu a mărturisit că starea lui nu poate fi înţeleasă de Iosif pentru că el şi familia lui (a lui Iosif) nu sunt neam de iobagi. Ori Alesandru Iancu era iobag doar cu numele, fiind gornic de pădure şi jude al Vidrei de Sus, cu avere, turme, gospodărie bine închegată şi care ţinea şi cârciumă în sat. Era iobag după Approbate şi Compilate, care erau codurile de legi feudale din Transilvania, dar care nu aveau putere în munţi. Iar tatăl lui Iancu era om liber şi jude după rânduiala românească. Este clar că Iancu, neputând să-i divulge lui Iosif adevăratul motiv al tulburării sale (prinderea Ecaterinei Varga), recurge la o explicaţie trasă de păr.

3) Scrisesem mai înainte despre unii ocupători cu istoria românilor, care nu-şi împlineasc datorinţa lor cu acurateţe. Din cauza asta fac uneori greşeli mai mari sau mai mici. În prefaţa cărţii mitropolitului unit Alexandru Şuluţiu „Istoria Horii…”, Nicolae Edroiu, la pg. 10 afirmă: „După înfrângerea revoluţiei române din Transilvania de la 1848-49…”. Doar că acea revoluţie nu a fost înfrântă de nimeni. A fost înfrântă răscoala lui Horia de către armata împărătească, când doi dintre conducătorii ei au fost macelaţi cu roata. A fost înfrântă revoluţia maghiară de la 1848 de către trupele austro-ruseşti, iar ductorii ei care s-au putut prinde, au fost fără tămândare ridicaţi la rudă. Pe moţii lui Iancu însă nu i-a învins nimeni. Iar împăratul Franz Iosef şi cel rus s-au întrecut să le dea decoraţii ductorilor români. Bineînţeles, doar celor care au avut bunăvoinţa de a le primi.

4) Una dintre caracteristicile obştii săteşti era egalitatea bărbatului cu femeia în viaţa socială. Un drept care a avut drept consecinţă emanciparea femeii române în viaţa satului şi în familie. În Germania, la 1832, la o adunare cu vreo 30.000 de participanţi, un intelighente, Jakob Siebenpfeiffer, a prezentat auditoriului o vedenie utopică, în care visa la o Germanie unită şi potencioasă, în care, printre altele, femeia să nu mai fia în servitutea bărbaţiloru, ci camaradele lor egale în drepturi. Iată cum alţii visau la ceva, ce legea pământului garanta femeii române încă din epoca de piatră.

Acest fapt aparent mărunt a făcut ca românii să aibă numeroase Johanne von Orleans ( numele german al Jeannei D’Arc), în timp ce alte naţii n-au nici una. Numai la 1848 am avut cel puţin şase astfel de eroine. Nu e vorba numai de cea mai cunoscută, Pelaghia Roşu, fiindcă după mine, analizând faptele, sunt altele cinci înaintea ei. Despre patru dintre ele povesteşte Iancu în Raportul lui: ” Opt honvezi cercară să scape în satul După Piatră; acolo însă, două femei tinere şi două fete, îi deculară pe toţi”. Fără pardon! ( O expresie des folosită în presa românească de după 1848, folosită şi sub forma „Nu i-a dat pardon”.).

Povestea celei de-a cincea femei, rămasă din păcate anonimă ca şi primele patru, a fost povestită de Iosif Şuluţiu în amintirile sale. Iată cum a descris el această întâmplare:

„O FEMEIE EROICA

            În ziua următoare am plecat la Bucium, am cercetat şteampurile unde fata ştemparului nostru mi-a povestit că au venit odată nişte husari p-acolo cari au vrut să dea foc caselor, dar fiind barbatii pe acasă, i-au înconjurat şi i-au omorât pe toţi. De astă dată bărbaţii nu erau acasă, erau duşi toţi la tabără în contra ungurilor, către Zarand la comuna Bucureşci, pe cum spunea fata.
            M-am întors dar către casă, şi fiindcă era către amiazi, abia puteam merge de arşiţa soarelui pe drum, şi fiind şi flamând, am îndreptat calul prin pădure pe o cărare, care conduce paralel cu drumul.
           Lângă un izvor care-l ştiam ca vânător, m-am dat jos de pe cal, mi-am agăţat puşca pe o creangă, şi scoţându-mi merindea din straiţă, am mâncat. În jurul meu o tăcere profundă, ici-colea se auzia clopotul unei vaci, care păştea deasupra stâncilor, şi fluerul unui băiat care păzia vitele.
           Pentru un om dela cetate o asemenea excursiune totdeauna e plăcută, cu deosebire eu care iubesc şi admir natura nespus de mult, abia mă pot desparţi de o asemenea panoramă. Am mai băut o dată din izvor, cum se zice “de drum”, şi apoi am pornit ducând calul dupa mine de frâu.
           Deodată aud pe o femeie strigând ca din gura şarpelui: “fugiţi pentru D-zeu, că au venit ungurii în sat şi ne omoară pe toţi.” – Mă uit într-acolo şi văd vreo trei femei prin fundul grădinilor fugind la deal în sus. – Totodată văd doi husari mergând la o casă să-i dea foc. – Ce-i asta, pentru D-zeu? nu-mi puteam explica deloc; nu-mi credeam ochilor mei.
          În Abrud nici pomană de soldaţi unguri; cum şi de unde au răsarit acei husari? au să vină mai mulţi?… Situaţiunea-mi venea foarte periculoasă; pe loc am legat calul de o tufă, pentru că călare nu puteam merge; a trage calul dupa mine, nu mai aveam nici timp nici voia, şi m-am dat pe cărare inainte vreo sută de paşi, din cauză că eram într-o adâncime, de unde nu mi se vedea bine. Se vede că sindrilele casei nu vor să prindă foc; nu vedeam flacăra ieşind; husarii au părăsit casa aceea şi înaintau pe drum în sus, dar numai în paşi. Într-aceea o femeie tânără cam de vreo 24 de ani, înaltă şi voinică, purtând pe braţe un copil mic, iar în mână o lance, îmi atrase atenţia în cel mai mare grad. A ieşit în fugă din casă afară, şi-a sărutat copilul şi l-a pus între nişte tufe în apropierea grădinei; a pornit către husari,…a stat pe loc,…iar s-a întors la copil, l-a sărutat mai de multe ori, şi iar l-a băgat în tufe.
           Se părea că are ceva lucru mare şi grabnic a întreprinde. Nu se putea decide. Cine ştie ce simţăminte se luptau în sufletul sau! Era palidă ca moartea. Ar fi avut timp să fugă cu copilaşul sau, dar n-a fugit.
           Husarii într-aceea se apropiau de casa de unde ieşise femeia. Deodată a răcnit femeia ca o ursoaică, careia vanătorii i-au răpit puii. “Nu ma lăsa Doamne, D-zeule!” S-a repezit ca o turbată asupra husarilor, cari observând-o şi-au tras săbiile şi au strâns caii în pinteni, ca sa ajungă înaintea femeii la o punte unde era sa treacă.
           Femeia fiind aproape de punte a ajuns înaintea lor acolo. Aici s-a început o luptă pe viată şi moarte. Femeia mânuia lancea cea lunga cu ambele mâini astfel, încat nu se puteau apropia de dânsa. Dădea lovituri când în cai, când în husari. Deodată a pleznit pe unul care intrase pâna la capul punţii peste obraz aşa cumplit, încât soţul său a trebuit să-l sprijinească, ca să nu cadă jos de pe cal. L-a năpădit sângele; făra un cuvânt, rănitul s-a întors pe drum îndărăt. Dar în momentul acela s-a aruncat celălalt husar asupra femeii cu o furie, între injurături infernale; şi cu toate că femeia s-a apărat cu disperare, i-a succes husarului prin o apucătură a-i lovi lancea astfel,încât aceea i-a sărit departe din mâna.
           Femeia un moment nu şi-a pierdut prezenţa de spirit.
           A luat-o la fugă către tufele din apropierea drumului, unde călare nu ar fi putut-o urmări. Husarul după ea.
           Încă un pas şi era scăpată.
           Dar oh! fatalitate! S-a împiedicat biata femeie; a căzut, vai de ea…Husarul a ajuns-o. Femeia s-a ridicat, dar numai pe genunchi, cu spatele catre pădure, cu faţa către acel loc unde era ascuns copilaşul său; cu ochii şi mâinile către cer.
           Erau cam 80 de paşi în această pozitiune de mine. Husarul cugetând că biata femeie se ruga de el să-i deie pardon, o înjură de Dumnezeu. Ea sărmana nu cerea pardon; ar fi fost şi în zadar, se părea ca ea în acele momente supreme, se împăca cu Dumnezeu.
           Atunci husarul şi-a băgat sabia în teacă, şi-a luat carabina s-o împuşte înjurând de Dumnezeul cel românesc…
           Oh! Dumnezeu cel românesc e drept şi puternic!
           În acel moment a trăznit o împuşcătura din pădure…Husarul a căzut mort de pe cal jos.
           Calul speriat s-a întors în fugă sălbatică, târând pe husar, – al cărui picior se agăţase în scăriţă – dupa el, izbindu-i trupul de toate stâncile.
           Femeia a mai stat vreo câteva secunde ca înmărmurită pe acel loc. Apoi s-a sculat, s-a uitat în jurul său; n-a văzut pe nimeni. Şi-a facut de trei ori cruce, şi în fuga mare s-a dus la tufişul cu copilul. L-a ridicat la gură, si sărutându-l s-a depărtat.
           Toate acestea s-au petrecut în vreo câteva minute; ca fulgerul aşa încât eu abia am avut timp să mă reculeg; mi s-a părut totul ca un vis; dar timp de pierdut nu era, mi-am dezlegat calul şi scoborându-mă la drum în fuga calului m-am dus – nu către Abrud – dar către Izbita, alarmând pe toti câţi se aflau în apropierea drumului, făcându-i atenţi despre apropierea pericolului.
           Aici observ, că deşi pe timpul acela telegraful înca nu era inventat, muntenii noştri se avizau despre apropierea pericolului, cu o iuţeală de admirat; ei aveau pe culmile dealurilor păzitori, cari suflau buciumul, şi aprindeau foc; păzitorul din satul vecin făcea la moment asemenea, aşa încât în puţine ore toţi munţii, la o extindere de mai multe mile pătrate, erau alarmaţi.
           Abătându-mă la pădurarul domenial, şi spunând bătrânului pădurar scena petrecută cu femeia aceea eroică, bătrânul a dat cu socoteală că acea femeie, a cărei bărbat va fi fost în tabără, desigur va fi avut tată, ori mamă bătrână bolnavă în pat, care nu putea fugi de acasă, biata femeie tânără decât să-i părăsească mai bine şi-a expus viaţa. – Va să zică sufletul său se lupta în acele momente de extremă anxietate, nu pentru a-şi scăpa viaţa sa: ci pentru a decide între iubirea de părinţi, şi iubirea de copil; s-a decis a se jertfi pe sine. Ce suflet nobil! Vazand eu acestea cu ochii mei, numai aşa mi-am putut face o idee clară, despre eroismul femeilor Române, care la Fântânele s-au bătut în contra lui Vasvari alăturea cu bărbaţii şi despre acele, care ele singure au omorât o mulţime de honvezi din armata lui Hatvani.”