Spiritul critic (5)

Articolul anterior: https://ioncoja.ro/spiritul-critic-4-disparand-catarina-iancu-era-cel-desemnat-ca-sa-i-ia-locul/

Acum, că ştim cine este Hoheder, să dăm curs unei legende despre aurul Apusenilor. Una dintre cele mai frumoase de care am auzit! Spre deosebire de toate celelalte însă, este adevărată în cea mai mare parte:

Ca să cunoască mai îndeaproape viața și obiceiurile locuitorilor, dar și împins de plictiseala soției, care-l îndemna s-o scoată în lume, Hoheder se lăsă înduplecat prin ianuarie și februarie 1846 ca să ia parte la câteva baluri la Casină unde, spre marea încântare a acesteia, a dansat-o pe cele mai noi valsuri și melodii la modă aduse de la Paris sau Viena. Luxul celor prezenți la balurile din Abrud sau Roșia Montană era orbitor. Unul dintre domnii ce nu lipsea de la niciun bal purta potcoave de aur la cizmele țifrașe cu care umbla, iar un oarecare din familia Şiuluţeştiloru pudra scrisorile trimise ibovnivcei cu pudră de aur. La mese se bea doar cele mai alese vinuri, șampania cea mai selectă sau lichiorurile cele mai scumpe, aduse din toate unghiurile Evropii. Mofturile domnițelor și doamnelor ajunseseră și ele la superlativ. Iar în sala de joc, averile treceau dintr-o mână în alta cu o nepăsare nebună. Această risipă fără noimă îl scârbi până dincolo pe Hocheder. Traiul ușor nu va dura o veșnicie. În loc de a pune în mișcare cu acel capital inițiative productive care, atunci când aur nu va mai fi, să ofere comunității alte mijloace economice, românii își băteau joc cu inconștiență de darul acesta ceresc, care căzuse pe nemeritate pe capul lor. (Pentru “Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă” se pare că suntem noi, românii, cei mai vinovaţi!) Nu erau departe de indienii din America, care schimbau aur pe mărgele de sticlă colorată. Și totuși, printre acești fii risipitori au fost și unii care au știut ce să facă cu bogăția lor. Cel mai cunoscut dintre aceștia a fost Fratele de Cruce Mihăilă Gritta.

Părinții acestuia, mama Fira și tata Ghiorghiuț, aparținători relegiunei ortodocse, ar fi provenit dintr-o familie italiană, zic gurile rele, dar fără dovezi. De asta e mai probavera să fi fost români. Italieni ortodocși nu prea s-au văzut, iar o veche piatră de mormânt scrisă cu bucoavne slavonești din cimitirul ortodocs purta pe ea numele Grita, cu un singur t. Dacă mai târziu, vreunui Grita i s-o fi năzărit că numele lui e cam de sărăntoc, hotărând să-l italienizeze cu încă un t, asta nu a schimbat de bună seamă originea familiei. Dar fie cum va fi! Gritta ori Grita, faptele sunt decisive.

Ghiorghiuț s-a stins în 1791, iar Fira în 1802, nu înainte de a lăsa numele Gritta moștenire urmașilor. Unul dintre ei, sau poate unicul, a fost Mihăilă, născut în anul 1762. Ca orice roșian get-beget, meseria lui nu putea fi alta decât cea de băieș, pe care o moștenise din familie. Din fragedă pruncie începuse să care coșurile cu minereu din mină sau să mâne caii încărcați cu desagii plini cu rocă auriferă pentru șteampuri. Tatăl lui avea drept de concesiune pe dealul „Cetatea Romanilor” pentru o mină ce purta numele, cum altfel, de Baia Gritta, unde fiul Mihăilă avea să descopere un filon de aur uimitor de bogat. Dar la un asemenea filon nu puteai ajunge fără sprijinul și îngăduința Vâlvei Munților, o arătare ca un duh, ce veghea asupra comorilor şi bogăţiilor subpământene, despre care nu se vorbea decât în șoaptă.

Această arătare fantomatică era și bună, și rea, după felul omului căruia-i ieșea în cale. Nu de puține ori, prăbușea câte un perete al minelor peste unii băieși, omorându-i. Pe Grigoraş al lui Mitru, care nu voise să asculte că în zilele de sărbătoare nu se lucră, intrat în mină într-o duminică, l-au găsit luni ortacii lui mort, cu ochii aproape ieșiți din găvane: murise de spaima Vâlvei ce-l vizitase! Uneori însă ajuta pe unii ca să ajungă la filoane bogate de aur!

Așa păți și Mihăilă în Postul Paștelui când, parcă tras de Nefârtate, intră într-o surpătură de galerie, părăsită de ani de zile, în crucea nopții, de parcă își pierduse mintea de totului. Umbla cu lampa aprinsă, căutând nici el nu știa ce: poate potcoave de cai morți. Deodată, înconjurată de o negură singularia, îi apăru în față Vâlva Munților. Mihăilă îngheță de spaimă, dar Vâlva îi vorbi blândicel, ca să nu-l sparie și mai tare. „Mihăilă, flăcăiașule, nu-ți fie teamă, că nu-ți voi face niciun rău. De multă vreme caut un om de ispravă și cu suflet curat, căruia să-i arăt locul unde se află un filon bogat de aur cum încă n-a fost aflat de nimeni și nici nu va mai fi. Iată că nădejdile mele s-au implinit, găsindu-te pe tine. Dar trebuie să te legi că cu acel aur, vei face cât mai multă facere de bine. Ce crezi tu că ar fi mai de trebuinția poporenilor tăi?” Bâlbâindu-se de frică, Mihăilă răspunse: „Dacă aurul va fi de ajuns, fiindcă trebuinţia este straşnică, voi ridica şapte besearici și şapte școale confesionale, ca pruncii noștri să aibă unde învăța cetania, scrisorea şi cântarea, ca să crească mândri de neamul lor și cu frică de Dumnedieu!”

Răspunsul păru a fi mulțumitoriu, fiindcă Vâlva dădu din cap a încuvinţare, apoi se întoarse și pluti prin galerii întortocheate, până ce, oprindu-se lângă un părete, arătă spre piatra ţiitoare de aur, unde Mihăilă trebuia să sape o galerie nouă. Încredințând încă odată Vâlva că-şi va ține vorba, Mihăilă Gritta se duse acasă și se culcă.

Dar chiar de a doua zi se puse pe lucru. Acolo unde-l duse Vâlva, abia lovi cu târnăcopul peretele umed, că se și ivi un filon de aur curat, gros cât degetul cel mic. Aşa ceva nu se mai văzuse în Roşia şi nici în Abrud. De obicei, filoanele erau groase cât un fir de păr. Filonul lui Mihăilă nu era numai foarte gros, ci şi curat și fără șclic (sulfuri), încât nici nu mai trebuia sfărâmat la șteampuri și nici rafinat în cohurile de la Zlatna. Era mare ușurare pentru Mihăilă, fiindcă aurul din mina lui era aur liber şi putea fi schimbat direct la camera din Abrud ca aur pur. De la 16 ani, timp de 50 de ani, Mihăilă va scoate din acel filon aurifer și va schimba la casa de schimb abrudeană nu mai puțin de 1700 de kilograme de aur curat! Aur cu care a ridicat, aşa cum apromise Vâlvei, cele 7 besearici și cele 7 școli, pe lângă alte binefaceri mai mici. Cu Vâlva nu se glumea, dacă erai întreg la minte! Cu atât mai puțin ar fi fost el aplecat să glumească, fiindcă Frate de Cruce fiind, îşi ţinea întotdeauna cuvântul dat.

Prima besearică construită de Mihăilă a fost cea ortodocsă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, chiar din Roșia Montană, în anul 1781, precând avea 19 ani. În perioada următoare s-o fi orientat spre școli sau fapte de binefacere mai mici, pentru că celelalte biserici ridicate cu aurul lui apar mult mai târziu: trei biserici cu hramul „Arhanghelul Mihail și Gavril” (Fraţii de Cruce au avut încă din vechime un adevărat cult pentru Arhanghelul Mihail), în anul 1829 la Joseni-Geoagiu, în 1831 la Bucium-Cerbu și în 1832 la Gelmar. În 1830 fu construită biserica „Sfânta Treime” din satul Mămăligani-Mogoș, împreună cu școala confesională. O școală se crede că ar mai fi fost zidită de Mihăilă și la Gelmar. Memoria colectivă nu mai păstrează azi numele tuturor bisericilor şi şcolilor ctitorite de Mihăilă, dar el desigur că şi-a ţinut cuvântul dat Vâlvei.

Deoarece în locurile unde Gritta s-a mucenicit să înalţe școli și besearici se vor ridica, peste ani, unii dintre cei mai vânjoși și mai rezoluți luptători pentru libertatea valahilor, în anii vrăjbilor 1848-49, dar şi mai târziu, se bănuiește că numai din pricină că a fost căpiat de frică la întâlnirea cu Vâlva, Mihăilă n-a băgat de samă că aceasta purta părul legat cu un şnur din trei fire împletite, colorate roșu, galben şi albastru.

Ajunşi de la bal acasă, unde au ascultat, el și cu soția, din gura unui austrian cam bâlbâit — ce stropea când vorbea — povestea lui Mihăilă Gritta, Karl s-a pus să-şi astâmpere foamea. La bal nu pusese nimic în gură, fiindcă prețurile erau acolo de 10 ori mai mari decât la o ospătărie obișnuită. El era un om cumpătat, chiar zgârcit după normele locale și nu înțelegea să risipească banii, nici dacă erau ai altuia. După ce se sătură, privi mulțumit spre soție, care cu adevărat era o femeie frumoasă, așa precum, pe merit, o lăudară bărbații prezenți la bal. Ea togma încetase cu ciugulitul unei pulpe de cocoș, fiindcă la bal, altfel decât el, s-a înfruptat copios, împreună cu celelalte doamne şi domniţe.

Ei, draga mea, nădăjduiescu că te-ai distrat bine la balul de astă seară! Te-am văzut râzând cu gura până la urechi, împrejurată de femeile valahe ce făcuseră cerc în jurul tău. Mă mir însă peste poate că te înțelegi așa de bine cu acelea! Eu găsesc că poporul acesta este foarte, foarte ciudat! Ca să nu spun mai multe!

Ce ți se pare așa de ciudat la valahi?

Păi, în epoca raționalismului și a machinismului, să mai crezi în Vâlve? Și, mai ales, să faci acte de binefacere în jurul tău, doar fiindcă te temi de o fantomă, mi se pare copilăresc și totodată meschin!

Soția lui ridică dintr-o dată capul, iar bustul i se încordă într-o poziţiune ce semăna cu a unei pisici care-și pregătește ghearele:

Karl, noi doi nu credem în Vâlve, nu-i așa? Ia spune, ce acte de binefacere am lăsat noi în urma noastră? Îți mai aduci aminte cum am plecat din districtul brazilian Minas Gerais? Mai mult am fugit, decât am plecat! Chiar și acum, când mă gândesc la asta, mi se încrâncenează carnea pe mine: păziți de jandarmi, în timp ce bărbații roteau pumnii prin aer vociferând şi înjurând cumplit, iar femeile scuipau și aruncau asupra noastră blestemele cele mai înfricoșietoare! Și ce acte de binefacere pregătim noi acestor valahi copilăroși și meschini? Nu cumva unele foarte asemănătoare cu cele din Brazilia?

Mai multe informatii:

https://ziarulunirea.ro/mormantul-minerului-legendar-mihaila-gritta-cel-ce-a-cheltuit-doua-tone-de-aur-pentru-a-ctitori-7-scoli-si-7-biserici-in-apuseni-lasat-in-paragina-474291/

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/minerul-legendar-rosia-montana-construit-sapte-biserici-scoli-muntii-apuseni-banii-castigati-subteran-1_587b656b5ab6550cb8743194/index.html

http://www.taraiancului.ro/gritta.html