Călin Kasper

Spiritul critic (2)

Ce n-ar mai face unu duşimanu maliţiosu, numai se potă dărâma ce tocmeşte timpulu.

***

Cetitoriului luător aminte am datorinţa de a-i da un răspuns la articolul precedent, care poate fi citit aici:

https://ioncoja.ro/calin-kasper-serial-pasoptist-i/

De ce era nevoie de rezolutul Buteanu la Abrud şi necesarie pregătiri belice încă din 1846? E învederatu că nu pentru evenimentele răsturnătorie de la 1848 care nici nu se puteau prevedea la acea vreme, ci pentru o mişcăminte (mişcare, răscoală) a moţilor, care trebuia să izbucnească în primăvara anului 1847. În aceste ţircustări, Abrudul urma să joace un rol decisivu, aşa cum a fost şi în timpul lui Horea. Ori tocmai Abrudul nu era capace a sustiene o astfeliu de rescolare. Iancu „agita” deja în zona Vidrei, fraţii Corcheşiu la Câmpeni, Popa Balint la Roşia de Munte, Petre Dobra la Zlatna, Ecaterina Varga în zona Bucium-Mogoş, numai la Abrud nu „agita” nimeni. Erau făcute deja pregătiri pentru izbucnirea unei revolte româneşti cu un an înainte de 1848. Dar Abrudul nu era îndestul preparat pentru ieşita cauzei, poate şi pentru că acolo era şef al Poliţiei Diosegi, un mare neprieten al românilor care, alături de nobilul magistrat de la Abrud, vegheau cu cerbicia pentru „păstrarea liniştii şi apărarea proprietăţii” ţiviliştilor.

Documentul care duce la acest conclus este o mărturie a lui Avram Iancu, făcută prietenului lui din copilărie Iosif Sterca Şuluţiu, în primăvara anului 1848:

„Ce păcat că printr-o surprindere s-a sugrumat anul trecut intenţiunea poporului de a se elibera. S-ar fi şters sclavia şi neamul românesc cu arma în mână s-ar fi declarat naţiune regnicolară. Atunci n-aveau arme nici ungurii; astădi sunt armaţi până şi copiii lor.”

Iancu, dacă cunoştea asemenea secrete înfricoşietoare, probabil că era unul dintre organizatori. Iată şi alte fapte ce ne conduc la aceleaşi concluse.

Ştim positivu (sigur) că Iancu se afla la sfârşitul lui martie 1848 la Maroş-Oşorhei (Târgu-Mureş) unde era cancelist (practicant) la Tabla Regală (curtea de apel), înainte de a deveni advocat. Tatăl lui era gornic (primar) cu stăricică bună, iar el un „ştudinte” întârziat îmbrăcat orăşeneşte. Nu erau deloc ţircustări favoritoare ca moţii, cunoscuţi drept cei mai suspiţioşi dintre români, să aibă încredere într-un junişior cu cizme şi sucman şi căruia abia îi crescuseră perişori sub nas. (avea 24 de ani)

La 1 aprilie 1848 Iancu porneşte de la Oşorhei spre casă. La 3 aprilie a fost la adunarea românilor de la Abrud organizată de Buteanu, unde a stat blândicel, apoi la 8 aprilie vorbeşte la o adunare la Câmpeni, „urcat pe o ridicătură”. Iar la 30 aprilie, dorere! Este deja conducătorul recunoscut al moţilor, devansându-l pe Buteanu, care trece pe plan secund. La adunarea de la Blaj din Duminica Tomii, Timotei Cipariu îşi aminteşte că Iancu şi nu Buteanu a făcut un semn moţilor, iar aceştia i-au aranjat pe cei prezenţi pe plateea din faţa catedralei în ordine, lăsând cărări de acces printre grupurile de participanţi „de puteai trece cu trăsura printre oameni”, ceea ce arată că fuseseră instruiţi anteriore. Cineva se gândise din vreme că la o mare adunătură de oameni sunt necesarie spaţii de trecere. Ductorele clarvăzătoriu care a pus în praxă lucrul acela de mirare, trebuie să fi fost cel care a dat semnalul, adică togma Iancu. Această ordine a impresionat pe ungurii prezenţi la Adunare până dincolo, fiindcă nu se aşteptau la o asemena disţiplină de la „vorbitoarea turmă valahă”. Iar secuii la adunarea lor de la Lutiţa, 5 luni mai târziu, aveau să imite această rânduială.

Buteanu, după o activitate energioasă timp de doi ani la Abrud şi devenit ductore recunoscut al moţilor aşa cum fusese planificat, este înlocuit cât ai bate din pălmi de domnişorul căruia abia îi crescuseră perişori sub nas. Ceva scârţâie în acest scenariu. Gâcitura (ghicitoarea) iese din acea obscuritate cum a dat-o Dumnedieu, dacă admitem ipoteza că Iancu trebuie să fi avut o activitate revoluţionară anterioară anului 1848. Numai aceasta putea să-i dea auctoritatea necesaria. Iar Buteanu, îndatorat moraliceşte Iancului pentru că l-a adus la Abrud, se poziţionează benevol sub acesta, ca omul care ştie pe de o parte ce este recunoşcenţia, dar şi convins de întâietatea acestuia în activităţile revoluţionare, belice şi organizatorice.

Să ne întornăm la mărturia tânărului Lukacs Bela despre Avram Iancu, în respectu (referitor) întâlnirilor din martie de la casina îndesuită de auditori din Maroş-Oşorhei, unde veneau şi tinerii junişori români ca să afle ultimele faime (veşti), după ce la 15 martie 1848 izbucnise revoluţia lui Kossuth. Acolo se comentau ultimele informaţii şi modul în care revoluţia va schimba rânduiala în Transilvania. Odată Iancu le-a spus, foarte agitat şi iritat domnişorilor maghiari:

„Voi trebuie să renunţaţi la sistemul urbarial, fără pretenţie de răscumpărare. Asuprirea, forţa, nu sunt justificate niciodată. E destul că timp de mai mulţi seculi aţi uzurpat acest drept, nepedepsiţi. Dar poporul român, naţiunea mea, nu mai este copil. Dacă nu-i acordaţi la timpul potrivit libertatea, el şi-o va cuceri. Voi veţi răspunde apoi pentru urmări. Nu se poate ca din povara generală să vă plătiţi mărinimia. Eu nu voi îngădui naţiunii mele să plătească, în acest scop, niciun ban.”

Foarte bine! Numai că ştudintele întârziat vorbeşte în numele popoarei sale ca şi cum ar fi deja ductorele potencios al ei! Sau aceste vorbe sunt o lăudăroşenie (puţin proabil), ori agitat fiind, a scăpat un adevăr piramidal, pe care-l cunoştea doar el.

Ce fel de activitate revoluţionară putea avea Iancu înainte de răsturnăturile universali de la 1848 şi cum ar fi putut să-şi câştige un nume printre moţi pruncuţul cel fără de perişori sub nas? Să ne întornăm la „surprinderea” de care amintea Iancu şi care a zădărnicit ridicarea gloatelor române în primăvara lui 1847, când totul era pregătit ca neamul românesc să sfarme jugul pe care-l ducea de secli pe cerbice. Surprinderea nu putea fi alta decât arestarea Ecaterinei Varga cu ajutorul popii Iuda (Andrei Şaguna) şi ducerea ei la profos, în temniţa de la Aiud.

Dară să nu ne dămu îmbrâncirei şi să vedemu mai întâi cine a fost această Ecaterină, care a venit printre moţi prin 1840, ajutându-i să-şi scrie gravaminele şi lăcrămaţiile către guberniu sau alte dicasterii (instituţii) ale statului, în vederea obţinerii vechilor lor drepturi şi privilegii. A mers chiar la Viena, unde a ajuns în faţa împăratului Ferdinandu, pledând pentru cauza muntenilor pe care-i reprezenta. Această „îndrăzneală” a acestei Hore cu fustă de a se plânge împăratului i-a şi grăbit sfârşitul. Unii o socoteau o femeie vulpenoasă din fire şi lacomă de bani, care numai asta aştepta, să-i jecmănească pe moţi de parale. Alţii o considerau o femeie devotată moţilor, dând credit faptului că aceştia nu puteau fi atât de naivi, ca să se lase şpoliaţi ca şi cum ar fi fost prunci neajunşi încă la pricepere. Unul dintre detractori este Ioan Lupaş, autorul unei monografii istorice despre Andrei Şaguna. El s-a devaluat ca subiectiv datorită unul defect congenital al autorilor români de monografii istorice, şi anume că prind prea mare drag de eroul lor, ceea ce-i face să încerce cu tot deadinsul să convingă cetitorii că eroii lor sunt din stirpea lui Christos cel fără de păcat. Ioan Lupaş nu face excepţie, atunci când caută să scuze fapta deplorabile a lui Şaguna.

Această acţiune deonestatorie, ajutătoare la tendinţele maghiare, îi va aduce lui Şaguna binemeritarea gubernatorelui Transilvaniei Iosif Teleki, ceea ce nu era de dat la spate. Chiar înaintea alegerilor pentru funcţia de episcop (ortodox) care au avut loc la 2 decembrie 1847, la vicarul Şaguna a venit o delegaţie de protopopi, rugându-l să nu candideze că ţara nu-l vrea. La care Şaguna i-a dimis fără multă ţeremonie cu vorbele lui Lăpuşneanu: „Dacă nu mă vreţi voi pe mine, vă vreau eu pe voi şi să ştiţi că eu voi fi episcopul vostru.” Se pare că binemeritarea lui Teleki intrase deja în acţiune, fiindcă la alegeri, cu toate că din totalul celor 126 de voturi 33 au fost pentru Ioan Moga teologul, 31 pentru directorul şcoalelor Moise Fulea şi doar 27 pentru Şaguna, împăratulu Ferdinandu, amintindu-i-se de binemeritare, avea să-l puie pe Şaguna episcop, „spre norocul neamului şi al bisericii noastre” zice Lupaş ca un conclus, cu care suntem de acord cu toţii. Dar greşeala rămâne.

Un alt denegătoriu al Catarinei, de alt feliu şi cu altă motivaţiune, este istoricul şi publicistul George Bariţ, care prieten la cataramă cu Andrei Şaguna fiind, nu putea să-l lase pe acesta cu pata pe obraz. Pentru asta o consideră pe Catarina Varga o aventurieră. Deci, după Bariţ, era sarcina unui vlădică să facă treaba poliţiei, ca s-o arestedie pe vânturătoarea de ţară Catarina. Bariţiu dă şi un citat din opul unui maghiar, Jakab Elek, care scrie despre Catarina că, pe la începutul anului 1846, însoţită de 50 de munteni, a tăbărât asupra unui casier comunal, căruia i-a smuls nişte chitanţe. Iar în lupta vânjoasă dintre ei, s-a întâmplat că a lovit pe un nepoţel al casierului, de a rămas mort. De mirare cum Bariţ, altfel tare circumspect când era vorba de istoricii maghiari, dă credit unei poveşti cu ochi şi cu sprâncene, cum îi place să spună în alt loc. De ce-a mai avut Catarina nevoie de cei 50 de flăcăi după ea, dacă a doborât singură, doi dintr-o lovitură? Iar „nepoţelul” ce vârstă avea? Poate era de 20 de ani! Şi nici nu ştim cum a murit. Jakab dă prea puţine explicaţii, încât simţiulu critic al lui Bariţ ar fi trebuit să se alarmeze. Dar el (simţul) rămâne adormit. Osebitu lucru mai iaste prietenia cea adevărată!