SOLUȚIA (pentru o televiziune națională)
Nu mi-a venit să cred când l-am auzit pe dom’ Marcel (a nu se confunda cu Marcel Proust), prim-ministrul Ciolacu, mârâind, că e nemulțumit de TVR, că-l consideră cel mai prost post din țară (pe ultimul loc în privința audienței)! A făcut această descoperire foarte târziu, acum, când are nevoie de susținere la prezidențiale! Postul a fost prost dintotdeauna, cum am arătat în volumul Teroriștii din Turn (turnul televiziunii, desigur), carte pe care mi-a prezentat-o Aristide Buhoiu la postul lui de televiziune, care avea sediul principal la Los Angeles, spunând că în ea nu este vorba de nici o vendetă, că autorul prezintă, din interior, în cunoștință de cauză, situația TVR, apără ideea de televiziune națională și propune soluții de redresare. Recent, m-am întâlnit cu un fost coleg de la TVR, care mi-a spus că abia acum cartea mea e fff actuală, fiindcă răul semnalat atunci de mine (anul 2002) este de zece ori mai mare!
Sigur, TVR a fost și este o instituție falimentară pe bază de salarii amețitoare (2000 euro pe lună orice paznic). Sindicatul de asta există, ca să-i apere pe profitori. Fiecare nou director care a venit, și-a mai mărit salariul. Șefa TVR câștigă mai mult decât Iohannis! Asta înseamnă, automat, mărirea tuturor salariilor. Și totul pe bani publici, fiindcă TVR este singurul post de televiziune din țară sponsorizat de guvern (anul trecut a beneficiat de 100 de milioane de euro!). Au fost numiți directori să scape instituția de faliment, să o schimbe din rădăcini, precum Răzvan Theodorescu, dar care s-a speriat, nu a știut cum să mai fugă de acolo! Am vorbit cu el când era ministrul culturii, și mi-a spus că acolo, la TVR, „purceaua-i moartă în coteț”. A venit altul, Nicolau, care a înțeles cum stă treaba și a acționat în consecință, adică și-a făcut butic, toate filmele din arhiva televiziunii se difuzau trecând prin firma lui. O emisiune veche cu Toma Caragiu și Anda Călugăreanu, de pildă, era difuzată de firma lui, nu de TVR (el fiind directorul general al instituției!). Dacă ceva nu era în spirit terorist, dacă le deranja confortul TeVeR-oriștilor, imediat șeful sindicatului, unul Iuga, ieșea în stradă și făcea greva foamei. Circ și pâine, pentru salariile amețitoare ale unor pungași și puturoși, care nu fac nimic. Iar pe cei harnici, precum s-a întâmplat cu Iosif Sava, îi dau afară. Nu se poate face nimic cu o instituție anchilozată, dar care are toate pârghiile pentru a-și menține pseudo-echilibrul. Eu am demascat toate raciile din interior, le-am demascat și în mai multe emisiuni la OTV, mi-au dat dreptate mulți, ca inginerul Dani, dar, din cauza salariilor mari, nu s-au mișcat spre idee, nu le-a păsat de televiziunea națională, și falimentul s-a conservat. Și, evident, mie mi-au desfăcut contractul de muncă, pe la spate, când eram la o filmare, filmam serialul Dunărea sacră, după Memento mori de Eminescu. Instituția e falimentară, dar salariații, TVR-oriștii ei, cum era unul Dincă, sunt milionari! TVR este modelul actual al burgheziei socialiste.
De ce-i falimentară această instituție? Fiindcă nu produce nimic. Ea nu face filme, precum celelalte posturi independente, nu face emisiuni originale, nu investește în nimic, fiindcă banii trebuie să se ducă în buzunarele TVR-oriștilor. Exact așa cum se întâmplă și cu banii pe care UE îi trimite guvernului. Ei nu sunt investiți, nu ajung la popor, ci în sacii fără fund ai guvernanților.
Bref, TVR este țara în mic. Ea ilustrează perfect politica României. Guvernanții fac o politică de gașcă, stau cu spatele la popor. Se întorc numai când vin alegerile. TVR-oriștii nu se întorc niciodată, ei au transformat televiziunea publică în moșia lor. Unui supervizor destoinic i-aș da o soluție cum poate țara să scape de șandrama.
Soluția pentru reformă se numește 4 x 40 x 400 x 4000.
Câți salariați are TVR? 4 000, să spunem, câți avea pe vremea când lucram eu acolo. Supervizorul să pună la avizier un anunț prin care să ceară să se formeze echipe din patru oameni, care să facă emisiuni de 40 de minute, care să se difuzeze zilnic timp de 400 de zile. Ziua și emisiunea nouă. Fiecare salariat să-și găsească perechea, echipa. Care să aibă un realizator, un scenarist, un șef de producție, un operator. E posibil ca realizatorul să fie și scenarist, iar operatorul și sunetist sau iluminist, atunci poate să apară și un specialist în marketing sau un compozitor. Salariații se cunosc bine între ei, știu ce poate fiecare, pot face aceste echipe, iar filmele pe care le face fiecare echipă să aibă durata de 40 de minute (timpul stas pentru un episod Tv). Emisiunile trebuie să fie făcute pe bază de sponsori. Fiecare echipă, prin relațiile ei, să-și găsească sponsori. Eu știu bine că se poate acest lucru, fiindcă am realizat 47 de filme la „Viața spirituală”, genul docudrama, și la toate am fost și co-producător, adică am făcut rost de transport, locuri de filmare, locuri de cazare, asigurarea hranei, tot, cu excepția echipei de filmare și a montajului. TVR trebuie să asigure aceste departamente. Filmul meu Brâncuși-Cioplitorul de suflete, care m-a dus pe tot pământul, l-am făcut doar cu operatorul și cu Bădia (Ernest Maftei), în rolul lui Brâncuși, restul a fost susținut de localnici (Tg. Jiu). De la TVR nu am avut nevoie decât de montaj. Sigur, uneori mai ai nevoie și de sunetist, și de lumini, și de muzică. Ideal este să ai cât mai puțini colaboratori. Sunt departamente care merg ceas în TVR, nu e o problemă. Ba, aș spune, aici e crima, de ce unor realizatori li se face lehamite să creeze ceva, fiindcă în TVR realizatorul este o slugă, este la cheremul șoferului, șefului de producție sau sunetistului. Filmam la Mărțișor cu mitropolitul Valeriu Anania, care a fost ucenicul lui Arghezi. Și el tocmai recita Duhovnicească, dar pe la mijlocul poeziei, sunetul se blochează. L-a blocat sunetista, care a spus că s-a terminat ziua de muncă, e ora 17, deși noi începusem munca pe la 11. Așa cică le-au spus de la sindicat, când se face ora de terminare a programului, să strângă echipamentul. Mai aveam câteva minute, să termin, dar sunetista nu a vrut. Părintele Anania venise tocmai de la Cluj pentru această filmare. Și el a rezolvat treaba, i-a dat sunetistei o sută de lei și ea a dat drumul la nagra.
Cei mai căutați pantofi de mers confortabil pentru bărbați în 2024!
Archstride
Fiecare trader trebuie să știe despre CFD-uri, iată de ce
Marea problemă sunt emisiunile, adică producția. TVR e falimentară fiindcă nu produce. Soluția mea este să producă, să fie puși la treabă responsabilă toți salariații. Să fie judecați de public. Echipele de 4 se vor concura între ele. Și cei mai buni vor primi avizul de difuzare. Și așa se va petrece minunea, adică salariații se vor elimina între ei. Cine nu face față, nu i se mai dă de lucru și pleacă cu de la sine voie. Epurarea din interior, nu pe bază de salarii, ci pe bază de producție, de ceea ce produce fiecare. E o originală formă de autoprivatizare.
Apoi, după experimentul 4x40x400x4000, totul se reorganizează cu cei mai buni pe fundamentul adevărat care înseamnă televiziune națională, o televiziune nu pentru TeVeR-oriști, ci pentru popor, pentru poporul român, care o sponsorizează și are nevoie de ea.
Ofer guvernului această soluție profesionistă, fără nici un drept de autor.
Grid Modorcea, Dr. în Arte
TVR e o abominatie.
g.modorcea a supt pana a ametzit de la ”tembeliziunea publica”
sa se dea la o parte!
BLASFEMIE LA ACADEMIE: Cine a vrut să o facă academician pe Marta Petreu, clujeanca care L-a înjurat pe Dumnezeu și l-a mistificat pe Eminescu. Acad. Eugen Mihăescu: DRAMA ACADEMIEI
De Acad. Eugen Mihăescu
Drama Academiei
Motto: „Gândiți-vă că puricele, evaziv, absent și provizoriu, mai trăiește și după ce limba latină, în care i s-a zis pulex, a murit.”
Tudor Arghezi, „Bilete de papagal nr.1”, 2 februarie 1928
Tot așa și Academia Română, care a supraviețuit după două cataclisme. Primul a avut loc după lovitura de stat din 23 august 1944. Mai exact, după decretul nr. 76 de „transformare a Academiei Române în instituție de stat, cu denumirea de Academia Republicii Populare Române”, publicat în Monitorul Oficial din 9 iunie 1948.
A urmat apoi decretul prezidențial publicat în Monitorul Oficial nr.186, din 13 august 1948, în care „sunt numiți membrii titulari activi ai Academiei Republicii Populare Române”. Printre personalități care își regăseau locul pe bună dreptate în aula „celui mai înalt for științific și cultural”, Mihai Sadoveanu, C.I. Parhon, George Călinescu, Grigore Moisil, Alexandru Rosetti, George Enescu, Victor Eftimiu au apărut și „oamenii noi” asemenea lui Barbu Lăzăreanu- Baruch Lazarovici (conform Dicționarului membrilor Academiei Române).
Acesta devenea prin același decret directorul Bibliotecii Academiei și primea un loc în prezidiu, deși nu și-a încheiat studiile liceale. Îl înlocuia pe Ion Nistor, doctor în filosofie al Universității din Viena (1909) și membru al Academiei Române din 1915, care a fost „încărcat” într-o dubă în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, alături de alți peste 100 de academicieni, și cărat la Sighet unde a petrecut cinci ani și trei luni fără a fi judecat vreodată. Numele celor care au fost duși la pușcărie în acea noapte sunt înscrise pe placa de marmură ce se găsește sub scara care duce la etajul întâi al clădirii din Calea Victoriei, în locul strâmt și meschin denumit „muzeul Academiei Române”.
În jurnalul său, intitulat „Amintiri din închisoare”, Ion Nistor povestește cum a fost trezit noaptea de soție, care îl prevenea că bate cineva în ușă: „am întrebat: cine bate? Mi s-a răspuns: Poliția! Am deschis ușa și cinci agenți de poliție intrară în camera unde dormeau nepotul meu Vlăstar si nepoata mea Ileana. Nevastă-mea îngrozită înlemnise lângă patul meu. Unul dintre agenții de poliție îmi prezentă ordinul prin care eram chemat la Prefectura de Poliție pentru informații, somându-mă să mă îmbrac imediat și sa îi urmez.” L-au ținut o noapte în subsolul Ministerului de Interne, iar a doua zi, împreună cu alți arestați au fost urcați în camioane dube și trambalați prin toată țara zile în șir, fără să li se comunice destinația. Unii nici nu au mai ajuns să afle…
După cinci ani și trei luni de chin, Ion Nistor a fost pus în libertate și trimis acasă cu trei lei în buzunar. Nu mai avea casă, soția i se prăpădise în chinuri groaznice și a fost nevoit să mai aștepte un an până i s-a aprobat o pensie de 518 lei pentru 37 de ani în câmpul muncii. „După câte știu s-au dat pensii de merit până la 2000 de lei lunar, unora dintre foștii mei colegi în cariera didactică. Eu nu m-am învrednicit de această favoare, pe care nici nu am solicitat-o. Se vede că activitatea mea didactică, ca profesor universitar, ca rector al Universității, ca membru al Academiei Române și ca autor a numeroase publicații istorice, ca autor a cinci volume de documente din colecția Hurmuzachi, publicate de Academie, ca întemeietor și director al revistei beletristice „Junimea literară” 1904-1938, și al Buletinului Institutului de Istorie și Limbă „Codrii Cosminului”, 10 volume care se găsesc în toate bibliotecile mari din străinătate, n-au fost luate în considerare la acordarea pensiilor de merit. Și cu drept cuvânt! Fiindcă activitatea și meritele mele literare și științifice n-au fost considerate de mine ca merit, ci ca o sfântă datorie a vieții mele de om de litere!”
Astăzi, domnul Ion Nistor îl privește din fotografia agățată pe peretele din holul Bibliotecii Academiei Române pe cel care i-a luat locul, tovarășul Barbu Lăzăreanu, colaborator la ziarul „L’Humanité” și rector al universității muncitorești, care a pus sub lacăt ziarele, revistele și cărțile avangardei românești dintre cele două războaie mondiale..
Al doilea cataclism s-a produs după decembrie 1989. După executarea cuplului Ceaușescu, Academia, redevenită Academia Română, dar rămasă, până de curând, „cel mai înalt for științific și cultural” s-a grăbit să-i dea afară pe „tovarășul” și pe „tovarășa”, conform statutului, pentru că au fost condamnați de un tribunal și nu pentru că au intrat fraudulos pe băncile din aulă, împinși înăuntru de servilul Ioan Ursu, al cărui monument funerar domină astăzi parcela academicienilor din cimitirul Bellu. „Sic transit!”
Decretul prezidențial din august 1948 preciza că academicieni numiți vor putea completa locurile din Academie prin alegeri, conform statutului. „Somitățile”, ținute la mare preț de comuniști, și-au pregătit tinerii colaboratori ca să le ia „dinastic” locul, iar astăzi, ajunși la vârsta senectuții, părăsesc această lume și după ei sosește generația „woke”, promovată de un propagandist care lăuda realizările epocii Ceaușescu în revistele pentru străinătate, președintele Ioan-Aurel Pop și un colaborator al Securității cu nume de cod „Negulescu II”, vicepreședintele Mircea Dumitru. Un propagandist și, după moda nouă, un avertizor de integritate conduc astăzi Academia Română.
Academia – Un Simbol
De vreo câțiva ani, nu mulți, Academia Română a intrat în era digitală și și-a schimbat site-ul. Și prezentarea: Academia Română a devenit, în primul rând un simbol (semn, imagine care reprezintă indirect, în mod convențional, un obiect, o ființă, o noțiune, o idee) al spiritualității și abia apoi un forum (adunare, colocviu, instanță) al consacrării, spațiu al cercetării fundamentale. Adică a devenit o idee abstractă în locul unei adunări de înțelepți, oameni de știință și artiști recunoscuți, consacrați, care să vegheze și să discute despre prezervarea culturii, educației, științei, despre păstrarea și perpetuarea spiritualității românești.
Multe s-au schimbat în Academia Română de când la conducere ei a fost ales Ioan -Aurel Pop. O alegere controversată, într-un moment în care profesorul și istoricul de la Cluj părea pregătit de forțe care nu aveau nimic a face cu intelectualitatea, cultura, pentru a deveni candidatul ideal și independent la președinția României. Trăncăneala tipic românească a devoalat prematur planul.
De când am descoperit că în cuvinte mă pot exprima la fel de bine ca în desen, mi-am folosit simțul de observație, care m-a ajutat atât de mult în cariera mea de artist, ca să îmi portretizez contemporanii.
Poate pentru a înțelege ce reprezintă Academia Română astăzi, ar trebui să-i fac portretul președintelui Ioan-Aurel Pop. Cu atât mai mult cu cât există o mare discrepanță între imaginea lui publică și cea pe care o proiectează în fața colegilor săi academicieni . „Intelectualul” subțire, istoricul patriot înflăcărat este de fapt un personaj chinuit de complexe, care pare ca îl urmăresc de undeva din trecutul său de student de provincie, și de boala insidioasă care îl macină.
E obsedat de putere și a interzis oricui să se exprime în numele Academiei Române. Pe cât e de slab și fragil pe atât de aprig își ridică glasul pițigăiat ca să se stropșească la bătrânii academicieni din aulă. Cu o totală lipsă de respect îi reduce la tăcere. E obsedat de tinerețe, cu atât mai mult cu cât simte că îi trece timpul. Am aflat acum, după șapte luni de la data când am depus dosarele cu propuneri de noi membri pentru Secția de Arte, Arhitectură și Audiovizual, că nu se mai primesc în Academie candidații care au depășit vârsta de 70 de ani! M-a „informat” despre asta doamna Sabina Ispas, președinta secției, care conduce la 83 de ani și Institutul de Etnografie. Vor rămâne astfel în afara Academiei pictorii Constantin Flondor, Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu, sculptorul Mihai Buculei și Vladimir Cosma, marele compozitor de la Paris, în timp ce graficianul Mircia Dumitrescu tocmai a fost confirmat titular. Cine îl cunoaște? Studenții de la Academia de Artă? A alergat ca disperatul să-și facă cinci expoziții într-un an pentru această titulatură. Asta îl face mai valoros decât Corneliu Baba, care a murit membru corespondent sau decât Nicolae Grigorescu, care a fost numai membru de onoare?
Prin toți porii, Ioan-Aurel Pop lasă să se înțeleagă că vine dintr-un oraș cosmopolit, Clujul, unde se face cultură și nu politichie ca la București. A promovat atâția clujeni în Academie, încât ar trebui să mutăm sediul în Ardeal ca să nu-i mai chinuim pe colegii noștri de acolo cu naveta. E obsedat de criteriile de valoare de modă americană. Numărul de citări din publicațiile de specialitate este mai important decât știința sau competența.
După ce l-a propulsat în Academie pe „tânărul” Daniel-Ovidiu David, cel cu cipurile implantate pentru inteligență, la ultima adunare generală Pop a încercat să o strecoare pe scriitoare Marta Vartic Petreu, tot de la Cluj, care scria că gura lui Dumnezeu pute și românii trebuie să uite de unde își trag rădăcinile și să aspire să se contopească într-o iluzorie massă europeană. Când a văzut câtă rumoare a stârnit această candidatură, patriotul Pop a recurs la un șiretlic prin care încerca să profite de lașitatea intelectualului român: a supus la vot discutarea propunerii. Numai patru mâini sau ridicat împotrivă, dar, la votul secret Marta Vartic Petreu a fost respinsă. Zadarnic a încercat Ioan-Aurel Pop să închidă gura celor care s-au exprimat împotriva candidaturii strigând ca disperatul: „Vorbiți trei minute! Ați depășit timpul!” Mai ceva ca în Parlamentul European. Ce timpuri trăim! E curios cum se propovăduiește libertatea omului de a fi pe rând bărbat sau femeie, sau găină, sau câine, dar se limitează, pe ceas, libertatea de exprimare!
Academia Romana se dorește a fi „apolitică”. De aceea nu a fost primit Dinu Săraru, considerat a fi „prea ceaușist”, deși a contribuit la „rezistența prin cultură” în cei mai negrii ani ai „Epocii de Aur” prin activitatea lui la Teatrul Mic. Astăzi însă Ioan-Aurel Pop împinge în academie toți „progresiștii” recunoscuți pentru activitatea lor continuă de deznaționalizare a românilor.
Academia Română este o sinecură bănoasă. Ar rămâne românii cu gura căscată să afle câți bani face conducerea Academiei atunci când cumulează funcții și indemnizații. Cheltuielile extravagante au îngropat independența Academiei. Cum poți să ai un punct de vedere, să fii luat în seamă când depinzi de bugetul țării?
Trebuie bani pentru construirea unei noi clădiri (în vechea aulă probabil academicienii de azi se simt cocoșați și sufocați de privirile înaintașilor lor), pentru întreținerea unei organigrame stufoase: sucursale, institute, personal administrativ etc. Academia încearcă să nu supere guvernanții momentului și de aceea punctele sale de vedere sunt comunicate discret. Intelectualii români nu l-au citit pe Mircea Eliade și sunt lași. Parcă se tem să nu fie aruncați în massa amorfă și pauperă a pensionarilor români.
Mircea Eliade scria în „Criterion”, în 1934: „Ați văzut vreodată un intelectual în timpul unei crize politice sau unei prefaceri internaționale? Nu numai că e uluit și neinformat, asta încă nu ar fi o rușine prea mare. Dar e de-a-dreptul înspăimântat, e copleșit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbește, are o încredere oarbă în orice dobitoc politic- și tremură pentru viața și libertatea lui ca cel de pe urmă sclav…
Dacă orice intelectual și-ar da seama ce reprezintă el în societatea românească, și mai ales pe cine reprezintă el – puțin i-ar păsa atunci de orice revoluție, de orice război, de orice criză politică. Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o națiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin țăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândește, se descoperă și se creează între hotarele ei… asta reprezintă intelectualii: lupta contra neantului, a morții; permanenta afirmare a geniului, virilității, puterii de creație a unei națiuni.”