ARIA CALOMNIEI:
INTERPREŢII ŞI DIRIJORII

Prin toată activitatea mea de presă, în cei unsprezece ani de când se difuzează revistele Justiţiarul, am deranjat mulţi indivizi puternici prin adevărurile spuse răspicat şi fără teamă. Erau de aşteptat reacţiile adverse şi tentativele de discreditare a şefului incisivei reţele de publicaţii pentru trimiterea în derizoriu a opiniilor exprimate liber în aceste reviste. Presa locală şi naţională a ajuns la dispoziţia tâlharilor care au jefuit România, iar cei numiţi „tonomate” de preşedintele Băsescu, mercenarii de presă, trebuie să-şi facă „datoria”, că doar de aceea sunt plătiţi şi se înfruptă şi ei din banii murdari ai corupţiei generalizate.

Dar, până la atacurile murdare prin presa aflată la dispoziția bandiților care au jefuit România şi pe cetăţenii ei, alte lovituri au fost menite să mă descurajeze şi să mă determine să abandonez munca de demascare a tâlharilor şi impostorilor din mediul de afaceri şi politică. Astfel, începutul timid al actelor de terorism psihic s-au materializat prin clasicele ameninţări la telefon, vandalizarea autoturismului personal prin zgâriere, ruperea oglinzilor retrovizoare sau spargerea celor patru cauciucuri într-o singură noapte. Tocmirea unor bătăuşi pentru agresare mea fizică a fost demonstrată în instanţă, „angajatorul” fiind un proxenet şi corupător de minore, Trif Mihai Marcel, despre care se scrisese în revistele conduse de mine. Dacă aceste procedee nu au avut absolut nici un rezultat, decât doar o reacţie proprie de înverşunare şi mai mare împotriva ticăloşilor, s-a luat decizia de a se arunca în luptă „artileria grea”, adică presa, la fel de coruptă ca şi instituţiile publice din România. Fără talent, dar instruiţi la şcoala diversiunii şi manipulării prin presă, ziariştii din presa locală nu s-au mulţumit doar să încerce să mă ridiculizeze prin articolaşele lor puerile sau prin fotografii care mă dezavantajau, în anul 2008, când mi-am depus candidaturile pentru Primăria şi Consiliul Local Sibiu, ci au pornit şi un „război virtual” prin diverse postări jignitoare pe internet. Acuzele anonime şi împroşcarea cu noroi prin comentarii pe site-urile ziarelor sibiene nu aveau alt scop decât dorinţa de a demonstra cititorilor ocazionali cât de vicios, degenerat şi insignifiant poate să fie „nebunul”, „beţivul” şi „pocitul” de Marius Albin Marinescu, adversarul declarat al „icoanei” lor, „imaculatul” Klaus Iohannis. Oricum, eu fusesem singurul contracandidat care îndrăznise să-l atace deschis pe primarul „pe viaţ㔺i să prezinte probe privind multiplele infracţiuni ale impostorului lăudat în cor de presa sibiană. Ziarul „Tribuna”, deşi avea doi ziarişti la conferinţele de presă organizate de mine şi colegii mei, la sediul P.N.Ţ.C.D., nu a scris absolut nimic despre candidaţii ţărăniştilor pe perioada campaniei electorale, fiindcă aşa ordonase Ilie Carabulea, patronul ziarului. Această „directivă” fusese recunoscută cu sinceritate de către cei doi gazetari. Cu toate acestea, veneau totuşi la respectivele conferinţe de presă, notau de zor şi fotografiau sârguincios. Doar o singură fotografie a mea a apărut în „Tribuna”, din cele multe realizate conştiincios de cei doi jurnalişti în luna mai 2008 , dar aceasta s-a aflat pe prima pagină – ce „cinste” pentru mine! – abia în perioada 22 – 25 februarie 2011 (!!!) cu ocazia „serialului” denigrator, comandat de patronul Ilie Carabulea şi intitulat insidios: „‹‹Justiţiarul›› Albin Marinescu, nume de cod ‹‹Rahova››”.

Însă, înainte de acuzele colaborării cu Securitatea, au fost învinuirile cu aşa-zisa nebunie. În România a devenit un adevărat modus operandi practica de a învinovăţi de nebunie taman pe gazetarul care prezintă probe într-un demers jurnalistic. Cu alte cuvinte, persoanele incriminate, în loc să se disculpe, tot pe bază de documente, lansează prin interpuşi varianta lejeră a nebuniei acuzatorului. Bine, să presupunem că cel care învinuieşte este, cu adevărat, nebun. Dar, cu ce-l face mai puţin vinovat pe ticălosul acuzat cu probe incontestabile, acest detaliu psihic al celuilalt? Această simplă afirmaţie fără acoperire „ X este nebun” probează „onestitatea” celui acuzat de corupţie sau hoţie? Halal disculpare!!! Apropos de dovezi, îi reamintesc pe această cale traficantului internaţional de copii, Klaus Werner Iohannis, pe numele său întreg şi scris corect (nu Johannis, cum scriu lingăii din presă), că a rămas dator cu promisiunea, neonorată, de a prezenta presei sibiene pe unul dintre mulţii copii vânduţi de el în Canada. Promisiunea a fost făcută într-o conferinţă de presă din luna mai, anul 2000 şi se referea la anul următor, când urma să-i invite în ţară pe părinţii adoptivi împreună cu copilul în cauză. Posed înregistrarea video a declaraţiei candidatului de atunci la Primăria Sibiu. Parcă ar fi prima sau ultima minciună a acestui impostor… Ia gândiţi-vă doar la promisiunile mai recente, din campania electorală a anului 2008, când se lăuda că va acorda audienţe amărăştenilor de rând! S-a ţinut de cuvânt? Aiurea!

Despre înscenarea pe care mi-o cocea Mircea Dinescu şi colegii săi de la C.N.S.A.S. – adevărata poliţie politică a zilelor noastre! – scrisesem în urmă cu mai bine de un an, la finele lui 2009. Nu doar eu, ci şi alţi colegi din presa naţională. Este foarte uşor de verificat pe internet! Printr-o simplă căutare pe „Google”, cu termenii „Marius Albin Marinescu colaborator al securităţii„, se regăsesc articolele mele şi celelalte, scrise de jurnalişti autentici, nu dintre cei care scriu articole pe ambalaje pentru cârnaţi. Dar cum nu toată lumea are acces la internet, sibienii aflaseră din revistele conduse de mine, tipărite şi difuzate în perioada octombrie – decembrie 2009, despre mascarada care mi se pregăteşte, deci cu un an înainte de a se da tonul campaniei de denigrare împotriva mea. Atunci, la sfârşitul anului 2009, fiind vorba de altă campanie, cea electorală, revistele conduse de mine, care conţineau şi cele două episoade ale articolului „Transformarea unei victime a Securităţii în colaborator al acesteia”, au fost tipărite în tiraje de câte 10.000 de exemplare, difuzate gratuit în tot judeţul. Aşa că dacă socotim că fiecare din cele două ziare, care conţineau episoadele articolului, a fost citit de cel puţin trei oameni, însemnă că 60.000 de locuitori ai judeţului Sibiu ştiau cu un an înainte despre senzaţionalele dezvăluiri a „negrilor” de pe „plantaţia” lui nea Ilie de la Sculărie. Pe internet, la fel, articolele respective fuseseră postate în aceeaşi perioadă. Aşa că, cele două ziare, „Sibiu 100 %” şi „Tribuna” – dacă pot fi numite aşa un pliant publicitar şi un ferpar (listă specială care anunţă decesele) – atunci când au declanşat, simultan, atacuri împotriva mea pe un subiect deja cunoscut, nu au făcut altceva decât să reîncălzească o ciorbă veche şi sleită.

Tonul campaniei de denigrare, cu „proaspătul” subiect „Albin Marinescu, colaborator al Securităţii” a fost dat, timid, de săptămânalul sibian „Turnul Sfatului” încă din 19 septembrie 2010, prin articolul „Preoţi în umbra Securităţii”, care face referire şi la persoana mea, deşi eu nu sunt preot şi nici nu am studii teologice. Măcar cei de la revista respectivă au avut bunul simţ să-mi telefoneze, prin intermediul jurnalistului Traian Deleanu şi să-mi ceară o declaraţie. Ca urmare, a apărut doar acest mic text cu referire la Raportul C.N.S.A.S. pe 2009 (!), undeva în subsolul articolului: „Tot în calitate de colaborator este prezentat și Marius Albin Marinescu, proprietar al ziarului Justițiarul, căutat la dosar după ce a candidat pentru funcția de primar al Sibiului în 2008. Albin Marinescu și-a expus pe larg părerea despre acest proces în publicația pe care o conduce”. Au trebuit să mai treacă trei luni pentru ca în 28 decembrie 2010să fiu atacat şi insultat grosolan, de un „autor” anonim la comentariile unui articol de pe site-ul săptămânalului „Turnul Sfatului”, al cărui subiect nu avea nici o legătură cu persoana mea. Motivul este acelaşi, adică aşa-zisa colaborare a mea cu Securitatea. Doar un naiv poate să creadă că este o întâmplare că în aceeaşi zi de 28 decembrie 2010 am fost atacat şi de un agramat care se dă jurnalist, pe nume Călin Blaga, pe propriul său blog, intitulat sugestiv şi conform cu realitatea, „Podul minciunilor”! Sunt la o vârstă când nu mai cred în coincidenţe. Cei care au făcut zarvă pe internet, „inspirându-l” şi pe ziaristul „deontolog”, sunt Trif Mihai Marcel şi Oprea Nicolae Mircea Alexandru. Primul a fost angajatorul bătăuşilor care urmau să mă ciomăgească pe mine, de care am pomenit mai sus. Acesta este judecat pentru proxenetism şi corupere sexuală de minori şi trage de timp prin instanţe, în speranţa prescrierii faptelor grave comise de el. Pentru aceasta invocă citarea în străinătate, fiind cetăţean german, cu toate că locuieşte în Sibiu şi tot cu corupere de minore şi proxenetism se ocupă! Celălalt, Oprea, este un escroc de duzină şi şantajist, cunoscut ca mitoman care se dă jurnalist, profesor universitar, doctor în drept, procuror, agent secret, etc. Acesta mă urăşte de moarte, fiindcă l-am dat afară de la revista „Justiţiarul bihorean” pentru tentativă de şantaj prin presă. Ulterior am aflat şi de dosarul său penal pentru înşelăciune. Şarlatanul taxase naivitatea unor medieşeni, cărora le-a cerut bani ca să-i trimită la muncă în Germania. Un potlogar de ultimă speţă! Despre amândoi s-a scris în revistele pe care le conduc, cu ambii am avut procese şi trebuie să-i execut în urma unor sentinţe judecătoreşti, definitive şi irevocabile. Secătura Oprea, precum şi restul piticilor care-i alcătuiesc prenumele şi îi bântuie unicul neuron activ, a ieşit din anonimatul de pe internet şi este un comentator constant pe blogul colportorului Călin Blaga, alcătuind împreună un cuplu de lichele reuşit din toate punctele de vedere. Acest individ a cărui boală psihică este caracterizată prin tendința maladivă de a denatura permanent adevărul şi care se semnează „Alex” Oprea, tocmai pentru a părea credibil pentru toate porcăriile debitate fără acoperire, continuă să mă calomnieze, deşi trebuie să-mi plătească peste 60 de milioane de lei vechi, prin două sentinţe definitive şi irevocabile, pentru aceeaşi infracţiune: calomnie. Şi acum minte pe blogul celuilalt om de nimic, Blaga, dar şi pe alte site-uri, că el deţine documente cu Marinescu care „a turnat efectiv” şi mai pomeneşte de munca mea pe la „Cooperaţie” sau cum ieşeam eu din ţară cu colegii mei de la „Junii Sibiului” ca să-i torn la Securitate. Nişte aberaţii de bolnav psihic, fiindcă nu am scris în viaţa mea note informative şi pot să demonstrez oricând cu carnetul de muncă că nu am lucrat nici măcar o singură zi la „Cooperaţie” sau la ansamblul „Junii Sibiului”. Din ţară nu am ieşit, până în 1990, decât în Bulgaria, cu autocarul într-o excursie de o zi organizată de O.J.T. Sibiu şi împreună cu soţia mea, chiar după ce ne-am cununat religios în septembrie 1980. Cât despre note informative sau colaborări de altă natură cu Securitatea, licheaua Oprea Nicolae Mircea Alexandru să se holbeze bine pe hârţoaga eliberată de C.N.S.A.S. şi numită Notă de constatare, pe care o reproduc în facsimil 3, unde scrie clar la punctul 4, litera D: „Nu s-au identificat documente care conţin informaţii transmise către Securitate.”

continuare în pagina 4

urmare din pagina 3

Iar mai jos, la litera E scrie la fel de clar despre Contrainformaţii şi U.M. (unitatea militară) 0607, ceea ce exclude din start „turnătoria”, delaţiunea ticăloasă pe care o practică acum chiar netrebnicul de Oprea împotriva persoanelor pe care le urăşte – nu sunt eu singurul! – folosindu-se de un mijloc de comunicare moderne, internetul, care nu exista pe vremea comuniştilor! Ratatul în cauză se bazează pe faptul că, deşi are 44 de ani, nu a dobândit nici un fel de avere şi astfel, conform raţionamentului său, nu va putea fi executat pe cale judecătorească în veci. Nu-i nimic, am să găsesc altă modalitate prin care să aplic legea, ca să se convingă şi impostorul respectiv că totuşi trăim într-un stat de drept şi nu poţi calomnia la infinit un om, în mod iresponsabil şi fără să aduci absolut nici un fel de probe materiale în sprijinul murdăriilor cu care-l împroşti, fără să păţeşti nimic! Cu siguranţă o să plătească, într-un fel sau altul, pentru calomnierea mea în formă continuată şi fără dovezi care să susţină acuzele sale mincinoase.

În urmă cu doi ani Călin Blaga, zvonistul de pe „Podul Minciunilor”, făcea pe „civicul” şi îi contra pe jupânii Klaus Iohannis şi Ilie Carabulea (proprietarul cotidianului „Tribuna”), pentru planurile lor care vizau distrugerea pădurii „Dumbrava”, acţiune la care am subscris şi noi, cei de la „Justiţiarul”. Ca urmare, trepăduşii lui nea Ilie de la Sculărie îi administraseră „civicului” un pamflet cu titlul „Umărul odihnit, plânsul şi Călin Blaga”, în data de 6.04.2009, pe care îl semnaseră, în stilul lor caracteristic, cu „îndrăzneţul” pseudonim Victor Stoica. Totuşi, „semnătura” reprezenta „o palmă”, în plus, dată celui cu „umărul odihnit”, fiind vorba chiar de pseudonimul cu care iscălise Călin Blaga un articol plagiat de pe internet şi reprodus în „Sibiu 100 %”. Această publicaţie, unde tocmai îşi făcea debutul pseudo-ziaristul agramat şi fără talent, nu poate fi încadrată la ceea ce îndeobşte numim „presă scrisă”, fiind un săptămânal de publicitate, aparţinând proprietarului unor localuri cu mâncare nesănătoasă de tip fast-food, numite „Big Mamma”. De atunci au trecut doi ani şi foştii duşmani au devenit aliaţi, aşa cum se întâmplă foarte des în promiscuitatea numită, elegant, comunitatea sibiană. Ambele publicaţii, atât „Tribuna”, cât şi „Sibiu 100 %”, unde între timp Blaga a devenit şef, din debutant plagiator, au făcut front comun împotriva mea, declanşând o campanie de presă în paginile lor: „Marius Albin Marinescu, patronul şi ziaristul de la ‹‹Justiţiarul sibian›› a fost colaborator al Securităţii” („Sibiu 100%” din 19 – 25 februarie 2011) şi „‹‹Justiţiarul››Albin Marinescu, nume de cod ‹‹Rahova››„ („Tribuna” din 22, 23, 24 şi 25 februarie 2011!). Articolele respective au fost semnate „curajos” cu următoarele „nume”: C.P. (în revista publicitară a patronului hamburgherist) şi Tribuna (în ziarul cu acelaşi nume al lui nea Ilie de la Sculărie), încât ai putea crede că fiecare slugoi truditor pe plantaţia miliardarului de carton a scris câte două-trei propoziţii ca făcătura să fie semnată de întregul colectiv! Mai are rost să vorbim despre laşitate sau actul de responsabilitate în presa sibiană, atunci când aceste „semnături” nu implică răspundere din partea vreunei persoane? Se ştie că ambele publicaţii sunt obediente primarului corupt Klaus Werner Iohannis, iar „Tribuna”, în plus, face şi jocurile patronului său, Ilie Carabulea, demascat împreună cu afacerile sale necinstite de atâtea ori în revistele „Justiţiarul” şi „Justiţiarul sibian”. În schimb, „obiectivul” şi „independentul” ziar „Tribuna” nu pomeneşte nici un cuvinţel despre preşedintele F.D.G.R. Sibiu, preotul şi revoluţionarul Hans Klein, proaspăt demisionat din Consiliul Local Sibiu. Acesta se află în acelaşi stadiu procesual ca şi Albin Marinescu, fiind şi Hans Klein declarat colaborator al Securităţii de către Curtea de Apel Bucureşti, dar linşajul mediatic îl are ca ţintă doar pe jurnalistul care a supărat mafioţii Sibiului! În plus, F.D.G.R. şi preşedintele său pe ţară, Klaus Werner Iohannis, au toate motivele să încerce discreditarea jurnalistului care a dezvăluit un fapt de o gravitate extremă: reactivarea unei organizaţii naziste prin declararea oficială a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.) ca succesor al Grupului Etnic German, organizaţie hitleristă condamnată şi desfiinţată de Puterile Aliate din Al Doilea Război Mondial. Prin Sentinţa civilă a Judecătoriei Sibiu, nr. 2790, din 28 mai 2007 s-a legalizat cererea de recunoaştere a calităţii de succesor al Grupului Etnic German (Deutsche Volksgruppe) pentru Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.). Pentru justiţia sibiană condusă de judecătorul-combinator Marcel Rusu nu a mai contat că anglo-americanii şi sovieticii prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 au impus, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Prin aceeaşi lege s-a hotărât şi confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei organizaţii hitleriste. Deci, nu comuniştii au naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German, inclusiv ale bisericii evanghelice care s-a integrat de bunăvoie, cu proprietăţi cu tot, în respectiva organizaţie hitleristă, cum tot încearcă F.D.G.R.-ul să inducă în eroare instanţele de judecată! Această lege (nr. 485/1944) nu a fost abrogată, dar justiţia sibiană aplică propriile ei legi, la fel ca administraţia locală sau poliţia comunitară sibiană, aşa că, uşor-uşor ne întoarcem la vremurile când Grupul Etnic German conducea Sibiul, acest oraş fiind stat în stat, ca Vaticanul.

ADEVĂRUL DESPRE

AŞA-ZISA COLABORARE CU SECURITATEA

În viaţa mea nu am dat măcar o singură notă informativă Securităţii, aşa că eram şi sunt în continuare cu conştiinţa curată! Ca urmare a faptului că una dintre surorile mamei mele (pe care unii imbecili o jigneau în campania electorală din anul 2008, la comentariile de pe site-urile ziarelor sibiene, deşi era decedată de 12 ani!) a plecat din România în anul 1967, legal, în urma căsătoriei cu un cetăţean austriac, am fost permanent în vizorul Securităţii. Nu am putut susţine examen de admitere la facultăţile ale căror cursuri doream să le urmez (Ziaristică şi Sociologie), am fost scos din examen de la Şcoala Militară de Artilerie, în urma verificărilor, deşi trecusem vizita medicală eliminatorie şi probele sportive. La fel, mi-a fost respinsă o excursie în Ungaria prin O.N.T., tot în urma verificărilor, efectuate – culmea! – pe banii mei. Cel puţin aşa mi s-a spus când m-am prezentat pentru returnarea avansului plătit pentru excursia la Budapesta şi am primit doar o parte din suma achitată. Adică, mătuşa mea fost lăsată să plece legal „la mai bine”, iar eu am rămas aici ca să trag ponoasele! Toată aceste tărăşenii m-au afectat profund, schimbându-mi practic destinul. Singurul mea „colaborare” a fost doar cu Trupele de Securitate, deci arma Securitate, actuala Jandarmerie, unde am fost încorporat în octombrie 1976. Nu era opţional, la alegere, să-ţi satisfaci stagiul militar unde ţi-ar fi dat ghes inima. Nu puteai să alegi tu, recrutul, arme ca „Marina”, „Vânători de munte” sau „Infanterie”, în funcţie de preferinţe. Erai obligat să te prezinţi la unitatea la care ai fost desemnat. Refuzul se pedepsea cu închisoare. Dacă stau să mă gândesc bine, am fost coleg cu Mircea Dinescu, cică poet, cel cu aspect şi comportament de ţigan, acesta satisfăcându-şi stagiul militar tot la Trupele de Securitate. Ba, chiar m-am dovedit mai capabil decât acest parvenit al revoluţiei, el fiind lăsat la vatră ca soldat fruntaş, cum singur se laudă, în timp ce eu m-am eliberat cu gradul de caporal, aşa că balaoacheşul trebuie să stea în poziţie de drepţi în faţa mea! Dar, iată că „Mircea, fă-te că lucrezi!” a ajuns „mare sculă” (ca să fiu la nivelul limbajului său de pe micile ecrane) pe la C.N.S.A.S., iar eu sunt pe cale să devin o victimă a maşinaţiunilor puse la cale chiar de către instituţia respectivă, cu largul concurs al omului cenuşiu şi purtător de strungăreaţă.

În anul 1976, când am terminat liceul „Octavian Goga” şi după ce mi-a fost respins dosarul de înscriere la cele două facultăţi pentru că nu aveam „origine sănătoasă” şi am fost scos din examenul de admitere de la Şcoala Militară din acelaşi motiv, am fost încorporat, în luna octombrie, pentru stagiul militar obligatoriu. Nu m-am fofilat, ca alţi tineri de vârsta mea, deşi aveam posibilitatea să o fac pe bază de „pile”, tatăl meu fiind ditamai colonelul la Academia Militară. El nu a fost afectat de căsătoria mătuşii mele cu austriacul, deoarece divorţase de mama înaintea plecării surorii acesteia din România. Armata am făcut-o la Trupele de Securitate, fiindcă acolo m-au încorporat şi aşa cum am spus nu era pe alese. Sunt chiar mândru că am făcut şcoala de gradaţi la o unitate de elită, anti-terorism, mai precis anti-desant, adică împotriva grupurilor de tip comando care s-ar fi paraşutat în caz de război pe teritoriul României, în spatele frontului. Instrucţia a fost extrem de dură şi am făcut de la efort apendicită acută, trebuind să fiu operat de urgenţă la Spitalul Militar din Sibiu, fiind la un pas de peritonită. Din cauza acestei operaţii nu mai era posibil să particip la instruirea contigentului următor, ca majoritatea camarazilor mei şi am fost numit comandant de gardă la dispozitivul de pază al Combinatului Chimic Făgăraş, având funcţia de ofiţer, cu treizeci de soldaţi şi patru gradaţi (caporali de schimb) sub comanda mea. Era normal ca, datorită funcţiei mele să mă întâlnesc cel puţin o dată pe săptămână cu ofiţerul de contrainformaţii al batalionului, care avea sediul în Sibiu, pe Calea Poplăcii, fiind unitatea care s-a transformat, după revoluţie, în Jandarmerie. Acesta se interesa doar de cetăţenii străini care pătrundeau în perimetrul obiectivului păzit şi dacă noi, militarii în termen, aveam relaţii cu cetăţeni din alte ţări. A trebuit să „mă spovedesc” şi eu că am o mătuşă în Austria, dar cu care nu corespondam din comoditate, fiindcă eram „leneş la scris”. În ceea ce priveşte activitatea străinilor în zonă, am avut ocazia să mă conving personal că ofiţerul în cauză nu se deplasa periodic la subunitatea condusă de mine chiar „de florile mărului”. Astfel, chiar eu, în timpul unui control la posturile de santinelă, am prins doi aşa-zişi „turişti” polonezi care se rătăciseră taman în interiorul combinatului, împrejmuit cu gard înalt de peste doi metri!, deşi nu era nici un obiectiv turistic în apropiere. Mai mult, i-am surprins pe băieţi în timp ce fotografiau „la greu” o secţie de armament a combinatului cu un aparat deosebit de sofisticat pentru vremea aceea. Ţările din blocul comunist (Tratatul de la Varşovia) se spionau cu asiduitate reciproc, fiind chiar mai active decât serviciile de spionaj occidentale.

Am devenit prieten cu ofiţerul de C.I. (contrainformaţii militare) şi datorită faptului că eram sibieni amândoi. Un om deosebit, sufletist şi cu mult bun simţ. Şi acum, după atâţia ani, păstrez pentru domnul în cauză aceleaşi amintiri plăcute, nu mă dezic de el şi-l consider prietenul meu în continuare, chiar dacă ne-am văzut mai rar în ultimul timp. După terminarea stagiului militar (februarie 1978) m-am mai întâlnit la câte un şpriţ cu ofiţerul respectiv, care nu avea legătură cu Securitatea „civilă” cum le spuneam noi, militarii în termen, celor de la Inspectoratul Judeţean de Securitate. Acesta nu mi-a propus vreodată să devin „sursă de informaţii” pentru el sau pentru alţi ofiţeri ai serviciilor secrete. După doi ani, în mai 1980, prietenul meu m-a rugat să semnez un angajament că-i pun la dispoziţie apartamentul pentru întâlniri cu sursele sale. L-am întrebat de ce nu mi-a solicitat acest favor în cei doi ani în care locuisem singur, mai ales că dădusem cheia apartamentului mai multor prieteni pentru întâlniri amoroase şi nu m-ar fi interesat în ce scop foloseşte el apartamentul în lipsa mea. Dar, la data solicitării acestui serviciu, devenise dificil de folosit locuinţa pentru alte scopuri, fiindcă de o lună se mutase la mine cea care urma să-mi devină soţie şi cu care m-am şi căsătorit în 26 iulie 1980. Ofiţerul a zis că nici măcar nu are de gând să folosească apartamentul meu de două camere, dar trebuie să vadă cei de la Brigada Braşov, de care aparţinea batalionul din Sibiu, că are activitate şi nu ia solda de pomană. I-am dat declaraţia şi cu asta basta! Nu mi-a folosit niciodată locuinţa, iar eu am şi uitat de hârtia semnată de mine, fără nici un fel de valoare sau implicaţii de orice natură din partea mea. În acest sens fostul ofiţer, acum pensionar, a dat o declaraţie la notariat că nu a folosit locuinţa mea ca loc de întâlnire cu sursele sale de informaţii (facsimil 1), dar instanţele judecătoreşti nu au vrut să ţină cont de documentul în cauză. Sper să se pronunţe C.E.D.O. până la urmă, fiindcă voi apela la instanţa europeană de la Strasbourg, dacă, în final, justiţia română va păstra decizia nedreaptă, care aruncă asupra mea „anatema” de „colaborator al Securităţii”. Sentinţa este definitivă, dar nu şi irevocabilă, următorul termen la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind în data de 19 aprilie 2011 (Dosar 608/1/2011), dar slugile din „presă” ale tandemului Carabulea – Iohannis nu au mai avut răbdare până la decizia finală!

Am afirmat că uitasem, pur şi simplu, de acceptul meu scris pentru folosirea locuinţei, fiindcă acesta este adevărul. Nu intenţionez să mă eschivez de la o eventuală răspundere penală pentru o aşa-zisă declaraţie falsă, în cazul declaraţiei mele de necolaborare cu Securitatea, depusă în primăvara anului 2008 la dosarul meu de candidat pentru Primăria Sibiu şi Consiliul Local Sibiu sau alte asemenea declaraţii date anterior. Numeroşii mei duşmani, ticăloşii demascaţi în revistele conduse de mine, care speră că vor putea să declanşeze urmărirea penală împotriva mea, pentru fals în declaraţii, se înşeală amarnic. Am să le şi explic de ce, fiindcă ăstora le stă mintea doar la furat şi la legile care-i ocrotesc pe hoţi, adică pe ei! C.N.S.A.S. funcţionează pe baza a două legi: O.U.G. nr. 24 din 05.03.2008 şi Legea nr. 293/2008, care a adus modificări ordonanţei. Aceasta din urmă (L 293/2008) a fost promulgată de Parlament în data de 14 noiembrie 2008 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 800 din 28 noiembrie 2008. Nota de constatare a C.N.S.A.S. fusese aprobată la 22.05.2008, dar gorobeţii lui Dinescu nu m-au putut trimite în judecată, fiindcă în O.U.G. nr. 24/2008, pe baza căreia ei funcţionau ca instituţie, nu erau prevăzute şi „gazdele” (posesorii de locuinţe de întâlnire) ca fiind colaboratori ai Securităţii, ci doar persoanele care scriseseră note informative. Doar prin Legea nr. 293 din 14 noiembrie 2008 s-a adăugat la articolul 2, litera b), următoarea completare: „Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea…” Aşa că, atunci când am semnat declaraţia că nu am fost colaborator al Securităţii, în luna aprilie 2008, nici nu fusesem, conform O.U.G. nr. 24/2008 care era singura lege valabilă la data respectivă. Acesta a şi fost motivul pentru care C.N.S.A.S a introdus tardiv la Curtea de Apel Bucureşti acţiunea în constatare, doar în data de 25.02.2009, deci după nouă luni de la aprobarea Notei de constatare de către Consiliul C.N.S.A.S. (22.05.2008). Tare mult s-ar fi bucurat Iohannis dacă s-ar fi putut ieşi în presă atunci, în 22.05.2008, în plină campanie electorală cu „bomba”: „Albin Marinescu, colaborator al Securităţii”, dar nu a fost posibil, fiindcă la vremea aceea, potrivit legii, nu mă încadram în categoria respectivă! Aşa că, practic am fost judecat retroactiv şi contrar legilor, doar ca să fiu compromis prin manevrele lui Mircea Dinescu, susţinătorul primarului Klaus Iohannis, duşmanul meu vădit. Deci, bandiţilor, nu vă mai faceţi iluzii că o să mă puteţi inculpa penal, ca să mă băgaţi la „cremenel” pentru fals în declaraţii!

Sincer, dacă chiar ar fi fost folosită locuinţa mea pentru acţiuni de contracarare a spionajului, nu m-ar fi deranjat, chiar aş fi fost mândru pentru că mi-am iubit ţara şi o iubesc în continuare. Am urât comunismul, nu am fost membru de partid şi am fost filat de Securitate pentru rudele mele din străinătate. Însă serviciile de contraspionaj nu făceau altceva decât să apere ţara de duşmanii externi, pe care i-a avut şi înainte de instaurarea comunismului şi pe care-i avem şi în ziua de azi. În Statele Unite, dacă mi-aş fi pus locuinţa la dispoziţia contraspionajului american, serviciul în cauză mi-ar fi oferit o medalie, aici, în ţara în care impostorii şi antiromânii ca Mircea Dinescu fac „legea”, patrioţii trebuiesc puşi la stâlpul infamiei! Se pot scrie multe despre găselniţa cotrobăitorilor în dosare, despre felul în care ei amestecă în aceeaşi „oală” delaţiunea scârboasă, „turnătoria”, cu serviciile de contrainformaţii militare. C.N.S.A.S. chiar demonstrează că nu este altceva decât un instrument al poliţiei politice, mai periculoasă decât aceea din etapa comunismului pe care ei o condamnă în mod oficial! Însă, purul adevăr este că nu a fost utilizat apartamentul meu pentru întâlniri conspirative, aşa cum a şi declarat fostul ofiţer de contrainformaţii militare în faţa notarului public. Atunci de ce să fiu blamat şi acuzat pe nedrept în mod public?

CE ESTE ADEVĂR ŞI CE-I MINCIUNĂ ÎN ZIARUL
PUŞCĂRIABILULUI ILIE
CARABULEA

Se vede treaba că s-a supărat rău nea Ilie de la Sculărie, de şi-a pus argaţii să iasă la atac în ziarul german „Tribuna”, scris în limba română, de se zvârcolește Ioan Slavici în mormânt când vede pe mâna cui a încăput ziarul fondat de el! Probabil că titlurile acestea din „Justiţiarul sibian”, apărut în data de 1 februarie 2011, i-au căzut greu la ficat: „Legea lui Ilie Carabulea, protejată de Parchetul lui Florin Apostu” şi „Tartorii Carabulea şi Iohannis au transformat Sibiul nostru în oraşul lor”. Ceata de scribălăi, fără coloană verticală şi curaj, nu doar că s-a conformat ordinelor primite, dar au supralicitat misiunea trasată şi au transformat o informaţie de patru fraze într-un serial publicat timp de patru zile. Ce cinste pe mine! Nici măcar mitropolitul, alt duşman personal de-al jupânului Carabulea, nu s-a „bucurat” de atâta spaţiu la gazetă, timp de patru zile la rând! Nici limbile catifelate pentru popoul celui mai iubit dintre primari nu ţin continuu patru zile, aşa că l-am bătut până şi pe Iohannis la apariţii consecutive. Mulţumesc, Tribuna! Nu ziarului „Tribuna”, ci celui care a semnat articolul, fiindcă aşa era semnat: Tribuna, fără ca numele să fie încadrat de ghilimele. Probabil că-i o coincidenţă între numele autorului şi cel al ziarului sau poate este vorba de un avorton de-al patronului, botezat la beţie cu numele publicaţiei pe care o cumpărase la început de mileniu prin manevre dubioase, ca majoritatea afacerile sale! Nenea ziaristul a uitat să-şi adauge prenumele, aşa că nu ştiu dacă-l chema Tribuna Ilie, Dragoş, Rareş sau Klaus… Iată cu ce frază lungă şi îmbârligată iese nea Tribuna la „răzbel” în 22 februarie, citez: „Cu ceva timp în urmă Sibiul răsuna de o ştire care avea să pună multora un mare semn de întrebare faţă de calitatea de ‹‹justiţiar›› a unui personaj destul de cunoscut în urbe, Marius Albin Marinescu, fost candidat la Primăria municipiului Sibiu, proprietarul publicaţiei ‹‹Justiţiarul››”. Parcă este scris de Călin Blaga, cel care a deschis primul ofensiva anti-Marinescu pe site-ul său agramat. Totuşi, cei de la ziarul cu anunţuri mortuare au avut decenţa să facă diferenţa dintre notorietatea subsemnatului şi anonimatul aliatului lor recent. Iată ce scria „Tribuna” în urmă cu doi ani (6 aprilie 2009) despre cel cu care s-au întovărăşit acum: „În ultima vreme, la Sibiu, responsabil cu ‹‹atmosfera›› este un anume Călin Blaga, proaspăt descoperitor al apei calde, al cozii de la prună şi al acidului din apa plată, din cale afară de celebru în baia personală şi, eventual, printre vecinii de palier.” După stilul greoi, vocabularul aproape identic şi construcţia frazei se vede clar că este acelaşi autor, probabil arma secretă şi la fel de ruginită ca şi publicaţia care-i dă simbria de mercenar. Domnul ziarist Tribuna continuă, la fel de şcolăresc: „Vestea că Marius Albin Marinescu a fost declarat de instanţă colaborator al fostei Securităţi a stârnit mare vâlvă, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre o bârfă vehiculată la colţ de stradă, ci despre un act oficial.” Singura deosebire, faţă de prima frază, este că s-a schimbat tacâmul cu care se mănâncă rahat, adică linguriţa a fost înlocuită cu polonicul! Nu prea înţeleg unde a stârnit aşa mare vâlvă „vestea”. Pe blogul lui Blaga sau în fiţuica publicitară unde scrie la fel de prost şi agramat acelaşi personaj? Şi despre ce act oficial vorbeşte ţucălarul lui nea Ilie de la Sculărie, fiindcă procesul nu s-a încheiat? Se poate vedea în citaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (facsimil 2) că procesul meu cu C.N.S.A.S. are termen în data de 19 aprilie 2011 (Revizuire – Recurs în dosar nr. 608/1/2011). Până şi în cazul Dan Voiculescu, care pe lângă faptul că este mult mai cunoscut decât mine şi chiar a dat note informative – eu nu am scris în viaţa mea aşa ceva! – presa naţională a avut bunul simţ să aştepte până la pronunţarea finală, definitivă şi irevocabilă, deşi era previzibilă sentinţa. Slugile lui Carabulea de ce nu au avut răbdare până la termenul din aprilie? Graba aceasta s-ar putea să-l coste, în perspectivă, pe domnul patron… Deşi cel care mă înfierează, cu aceeaşi fervoare proletară a ziarului de până în 21 decembrie 1989, susţine că am fost chemat legal de C.N.S.A.S. în faţa justiţiei, eu nu numai că-l contrazic, dar chiar îl sfătuiesc să apeleze la un jurist competent. Conform O.U.G. nr. 24/2008, respectiv art.4, alin. 4, se constată existenţa unei norme de drept imperative care dă naştere EXCEPŢIEI TARDIVITĂŢII introducerii acţiunii în constatare, excepţie absolută, peremptorie, peste care nu se poate trece. În articolul respectiv se precizează că „Acţiunea în constatarea calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia……. se introduce în cel mult 48 de ore de la aprobarea notei de constatare……la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti”. În ceea ce mă priveşte, aşa cum am spus şi mai sus, Nota de constatare C.N.S.A.S. (facsimil 3) a fost aprobată la 22.05.2008, dar acţiunea în constatare a fost introdusă la Curtea de Apel Bucureşti abia în 25.02.2009, deci după nouă luni!!! Nerespectarea termenului de 48 de ore conduce la decăderea reclamantei (C.N.S.A.S.) din dreptul de a mai introduce acţiunea în constatare la Curtea de Apel Bucureşti. Potrivit art. 103 alin.1: neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal, atrage decăderea din acest drept. În plus, dat fiind faptul că alegerile pentru funcţia de primar se desfăşuraseră în 1 iunie 2008, iar acţiunea a fost introdusă în 25.02.2009 mai interveneau alte două excepţii: excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi excepţia lipsei de interes, fiindcă nu mai eram candidat şi nici nu fusesem ales primar sau consilier local şi deci nu mai prezentam interes, nefiind o persoană publică. Ce mai copiază din motivarea sentinţei Curţii de Apel Bucureşti scribii de la „Tribuna”, în încercarea lor disperată de a infirma evidenţa că, în cazul meu, a fost vorba de o înscenare, iar eu trebuia să fiu pus la stâlpul infamiei cu orice preţ? Următorul pasaj: „OUG 24/2008 nu vizează doar persoanele alese sau numite în funcţie prevăzute de Ordonanţă, prevederile art. 5 vizând o procedură specială, ce se referă la procedura de verificare a persoanelor care candidează sau ocupă funcţii sau demnităţi publice, în speţa de faţă, Marius Albin Marinescu având calitatea de candidat la funcţia de primar al municipiului Sibiu.” Păi, băi berbeci iraţionali, ce naiba de „calitate de candidat” mai aveam eu în data de 25.02.2009, din moment ce alegerile avuseseră loc în 01.06.2008?! De fapt, această motivare, obţinută în mod fraudulos dintr-un dosar la care aveam acces doar eu şi partea reclamantă (C.N.S.A.S.), este întoarsă pe toate părţile, analizată şi interpretată subiectiv timp de patru zile. Despre persoana care presupun că a procurat Sentinţa civilă nr. 3078 din 6.10.2009, pe marginea căreia bate ziarul lui nea Ilie apa în piuă, am să vorbesc mai încolo. Pentru ziarul „Tribuna”nici nu contează dacă o informaţie este adevărată sau nu, „jurnaliştii” truditori pe plantaţia „baronului” specializându-se în transformarea unor informaţii, prin repetarea lor obsesivă, în „fapte”. Este o metodă clasică de manipulare, prin care o informaţie devine „adevărată” nu pentru că se conformează unor criterii obiective, ci pentru că mai întâi este distorsionată, după care este repetată şi trimisă spre alte medii de informare tot în scopul reluării. Astfel, informaţia este… confirmată! Repetiţia menţine confuzia, mai ales dacă autorul „bifează” aceeaşi informaţie de patru ori, doar pentru amplificare şi inducţie în mentalul cititorilor a unei variante unice, cea proprie, prezentată ca postulat! Aceeaşi repetiţie insidioasă se substituie demonstraţiei, iar la nevoie, alte publicaţii, „forumurile de opinii” şi site-urile prietene sunt gata să repete şi să „confirme” orice. În cazul de faţă, „Tribuna” a preluat informaţia din ziarul de publicitate „Sibiu 100%” şi de pe site-ul „Podul Minciunilor”, unde scrie agramatul şi incultul de Călin Blaga, altul care se crede lider de opinie convingător, fiindcă a citit şi el broşura „Manualul manipulatorului retardat”.

Nu am să mă apuc să dau şi eu explicaţii pe marginea motivării Curţii de Apel Bucureşti. Alăturat sunt reproduse fragmente dintr-un articol scris de domnul Vasile Zărnescu „la cald”, domnia sa asistând la procesul de la Curtea de Apel Bucureşti. Eu nu m-am prezentat, convins fiind că avocatul angajat de mine o să reuşească să îndeplinească condiţiile minime pentru câştigarea acestui proces facil. Din păcate, avocatul, un fost procuror pe care mi l-a recomandat o amică, a fost sub orice critică! Nefiind prezent la proces, la nici un termen de judecată, toate tâmpeniile puse de „Tribuna” pe seama mea, ca fiind invocate de mine în faţa instanţei sunt aberaţii! Dar, de unde să ştie „tonomatele”, din moment ce ei s-au mărginit doar să copieze cele spuse de avocat şi consemnate de grefier. Dacă erau ziarişti cinstiţi şi obiectivi, ar fi luat legătura cu mine, iar eu le explicam exact cum s-au derulat „ostilităţile” şi le-aş fi pus la dispoziţie toate documentele de la dosar!

Totuşi, nu mă pot abţine să nu prezint câteva inadvertenţe strigătoare la cer. Adresa „casei conspirative” care apare în „Tribuna”: str. Ghe. Doja nr. 83, nu are legătură cu mine, deoarece nu am locuit niciodată la o astfel de adresă şi nici nu cred că există o stradă cu numele Ghe. Doja în Sibiu. Eu unul, cel puţin, nu am auzit de ea! Nu-i adevărat că am afirmat în faţa instanţei că nu am refuzat Securitatea din cauza repercusiunilor (de frică), la fel cum nu este adevărat că aş fi susţinut că m-am căsătorit ca sa scap de „colaborare”. Eu nu am spus absolut nimic din prostiile puse pe seama mea de ziarul lui nea Ilie de la Sculărie, pentru simplul motiv că nu m-am prezentat la proces, aşa cum am arătat şi mai sus, fiind reprezentat de acel avocat, la ale cărui servicii am şi renunţat ulterior, considerându-l slab pregătit sau rău intenţionat. Cine mă cunoaşte ştie foarte bine că sunt prea demn ca să mă milogesc sau ca să mă tânguiesc în faţa unei instanţe, mai ales că nici nu aveam motive să înduioşez completul de judecată, dreptatea fiind oricum de partea mea! „Locotenent colonelul” din „Tribuna”, care cică a folosit apartamentul meu, era doar locotenent major. Cine ştie ce imbecil, care nici măcar nu a făcut armata, a scris curajosul articol anonim şi pentru el este tot una locotenent colonel cu locotenent major! Acelaşi individ scrie de un anume Lăsculescu, deşi numele corect, din documente, este Lascu şi alte tâmpenii care nu corespund înscrisurilor, ceea ce mă face să cred că respectivul scrib s-a îmbătat ca să prindă curaj pentru scrierea articolelor comandate.
Cât despre încercările mele de vânzarea a revistei „Justiţiarul” către diverşi „oamenii de afaceri”, probabil la fel de „corecţi” ca şi patronul ziarului „Tribuna”, este o altă absurditate. În zadar se insinuează o tentativă de şantaj, fiindcă îmi era imposibil să fac propuneri de vânzare pentru o societate comercială care nu-mi aparține! Eu nu sunt patronul firmei care editează publicaţiile „Justiţiarul” şi nici măcar asociat, doar fiul meu deţine un sfert (25%) din acţiuni. Am observat că este o tactică a lui Ilie Carabulea să acuze jurnaliştii care-l deranjează că au avut intenţia de-ai băga publicaţiile lor „pe gât”, adică să-l forţeze să le cumpere. La fel a procedat şi cu jurnalistul Dan Tomozei, „Tribuna” minţind că acesta îl critică pe patronul lor, doar pentru că a refuzat să cumpere revista „Dacii liberi”, proprietatea ziaristului.

continuare în pagina 16

urmare din pagina 5

TEATRU BURLESC CU
MAGISTRAT ŞI BUFON

În comentariile injurioase la adresa mea, de pe site-ul revistei „Turnul Sfatului”, apare şi numărul sentinţei civile a Curţii de Apel Bucureşti (nr. 3078/06.10.09), ori acesta nu poate fi găsit pe site-ul instituţiei respective, ci doar numărul dosarului în care a fost pronunţată. Nici o instanţă nu publică pe site-ul instituţiei numărul deciziilor, ci doar al dosarelor de judecată. Aşa că este clar că informaţia a fost furnizată colportorilor de un magistrat care avea acces datorită sistemului relaţional şi al solidarităţii de breaslă la dosar. Despre care magistraţi se scrisese în ultimele numere din revistele „Justiţiarul” şi „Justiţiarul sibian”? Marcel Rusu, preşedintele Tribunalului Sibiu, a ocupat, cu averea şi incompatibilitatea sa – funcţia deţinută ilegal în cadrul ARACIS! -, cel mai mare spaţiu tipografic în ultimul număr al revistelor „Justiţiarul” şi „Justiţiarul sibian”, articolul în cauză fiind iscălit chiar de subsemnatul. La fel, în ziarul „Tribuna” au fost publicate pasaje întregi din motivarea Curţii de Apel Bucureşti, ori această motivare nu a fost făcută publică. C.N.S.A.S. face publice sentinţele, pe propriul site, doar atunci când deciziile instanţelor rămân definitive şi irevocabile, dar în cazul meu procesul nu s-a terminat. Întreb, din nou: cine avea acces la dosar în afară de părţile din proces, adică subsemnatul şi C.N.S.A.S.? Iar despre angajaţii C.N.S.A.S. iată ce spune Legea nr. 293/2008 la punctul 23: „La articolul 30, alineatul (5) se modifica si va avea următorul cuprins: 5) Traficarea şi darea spre publicitate, de către personalul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a unor date sau informaţii din dosare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.„ Aşa că mă îndoiesc că cineva din C.N.S.A.S. şi-ar fi permis să-şi rişte pielea aiurea. Nici chiar a(e)rianul iubitor de germani, Mircea Dinescu, nu cred că ar fi riscat inutil, mai ales că din punctul său de vedere maurul îşi făcuse datoria.

Aşa că, logic, doar cineva din justiţie putea să obţină documente dintr-un dosar aflat, încă!, pe rolul celei mai înalte instanţe judecătoreşti din România! Ce magistrat este prieten cu stăpânii Sibiului, Iohannis şi Carabulea, despre care s-a scris de nenumărate ori în publicaţiile conduse de Marius Albin Marinescu? Care judecător a făcut cel mai des obiectul aceloraşi publicaţii fiind acuzat de implicare în acte de corupţie? Despre care şef din Palatul de Justiţie local s-a scris în ultimele numere ale revistei „Justiţiarul sibian”, numele său fiind asociat cu Klaus Iohannis şi Ilie Carabulea, „tartorii care conduc Sibiul”? Răspunsul la toate aceste întrebări nu poate să fie reprezentat decât de o singură persoană: Marcel Ioan Rusu, preşedintele Tribunalului Sibiu, judecătorul-combinator despre al cărui rol nefast în justiţia sibiană noi scriem de ani de zile în revistele „Justiţiarul” şi „Justiţiarul sibian”! Klaus Werner Iohannis şi Ilie Carabulea nu puteau să conducă umăr la umăr oraşul şi să-l facă putred de corupt, dacă nu ar fi avut aşezată la picioarele lor o justiţie la fel de coruptă, condusă de bunul lor prieten Marcel Ioan Rusu. Acesta este un complice al crimei organizate din Sibiu. Datorită lui au fost sute de oameni evacuaţi din case, pe nedrept, de către „proprietari” sau „moştenitori” impostori, aşa ca şi prietenul său Klaus Iohannis, pe care tot judecătorul Marcel Rusu, personal, l-a ajutat să fure două imobile enorme şi ultracentrale! Tot ce au furat din averea statului rechinii oraşului, judecătorul acesta şi marionetele lui au legalizat! Însă, sunt convins că bunul Dumnezeu nu doarme şi o să vină timpul când şi Marcel Rusu o să plătească pentru toate ticăloşiile comise, pentru distrugerea a mii de vieţi şi destine. Spun mii, pentru că acum nu mă refer doar la evacuările din casele furate, la sutele de oameni transformaţi în boschetari pentru ca acest „corb” în robă neagră să împroprietărească nişte escroci, ci şi la întreaga economie sibiană pusă pe butuci de prădătorii locali, ocrotiţi de o justiţie coruptă. Mii de oameni au rămas astfel pe drumuri, fără locuri de muncă, fiind lipsiţi de minimele posibilităţi de întreţinere!

Cât despre C.N.S.A.S. şi poetul-moşier, nu sunt singurul care susţin că instituţia respectivă este o armă de lichidare mediatică a persoanelor incomode, o unealtă periculoasă dată pe mâna unui impostor ca Mircea Dinescu, absolvent al universităţii de partid „Ştefan Gheorghiu” şi fals disident, „victimă” al unui închipuit „arest la domiciliu” ! Hai să fim serioşi, ce arest era acela? „Arestatul” ţopăia împreună cu nevastă-sa pe la diferite ambasade şi la chermezele „faunului” Gogu Rădulescu, personalitate de frunte a P.C.R., dar el, poetul disident, cică era păzit de Securitate… Aiurea, mai degrabă „gorilele” în cauză constituiau gărzile lui de corp!

Mircea Dinescu nu putea să lipsească dintre ‘telectualii de nădejde ai patriei, adică veşnicii fripturişti Patapievici, Pleşu, Liiceanu, ş.a.m.d., care s-au lipit de sinecuri cu ocazia evenimentelor derulate sub titulatura „Sibiu, capitala culturală a Europei în anul 2007″. Un articol foarte documentat despre gaşca de şarlatanii cu ştaif care s-a năpustit peste banii publici de la Sibiu, cu complicitatea autorităţilor locale în frunte cu primarul, a fost scris de jurnalistul Luca Iliescu sub titlul „Capitala Culturală a Escrocării Europei Sibiu 2007″, material publicat în cotidianul „Ziua”. Deoarece ziarul în cauză nu se mai tipăreşte şi nu mai are nici site, parte din articolul respectiv se poate citi la următoarea adresă de internet: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-09-04/capitala-culturala-a-escrocarii-europei-sibiu-2007.html. Printre cei care au venit să se înfrupte din banii publici a fost şi Mircea Dinescu, care şi-a băgat soţia la înaintare, pe Maşa Dinescu. Aceasta, fiind pe jumătate rusoaică după mamă, a tradus piesa „Viaţa cu un idiot” scrisă de un rus şi pusă în scenă la Sibiu de teatrul „Radu Stanca” în anul 2007. Cei doi soţi Dinescu s-au deplasat la Sibiu pentru perfectarea contractului privind traducerea respectivă în luna ianuarie 2007, întâlnindu-se cu Constantin Chiriac, directorul teatrului sibian. Despre acest escroc, care se dedulcise la furat bani de pe vremea când conducea Casa de Cultură a Studenţilor şi a fost prins, fiind la un pas de puşcărie, noi am scris o mulţime de articole, care cumulate ar putea alcătui un curs intitulat „Escrocherie prin cultură”! Atunci, în ianuarie 2007, s-a plâns „victima” Chiriac lui Mircea Dinescu despre „unul, Marinescu, care are un ziar şi scrie urât despre lumea bună a Sibiului, chiar şi despre dom’ primar Iohannis”. Normal că agentul de influenţă al Germaniei, moşierul lui peşte, a marşat rapid şi ca urmare C.N.S.A.S. a trimis în 1 februarie 2007 adresa de verificare nr. S/5301/01.02.2007 spre Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.), Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) şi Serviciul istoric al Armatei (facsimil 3, punctul 2 din Nota de constatare S/DI/I/680/22.05.2008), solicitând informaţii despre Marius Albin Marinescu şi o posibilă colaborare a acestuia cu Securitatea. Eu mi-am depus candidatura doar în anul următor, mai precis în luna mai 2008, aşa că nu înţeleg ce interes prezenta persoana mea pentru C.N.S.A.S. la începutul anului 2007!? Mai mult, în adresa nr. P 4027/06 (facsimil 4) din 11.06.2008(atenţie la dată!) sunt înştiinţat de către C.N.S.A.S., ca urmarea a cererii mele din anul 2006 – fără nici o legătură cu verificare făcută de ei din oficiu, în urma candidaturii mele! – că S.R.I. le-a comunicat că Marius Albin Marinescu „figurează cu dosarul fond reţea nr. 8375/Sibiu, distrus în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Deci, C.N.S.A.S. mă anunţă în 11.06.2008 că dosarul nr. 8375 a fost distrus în evenimentele din decembrie 1989, deşi ei aveau acest dosar în data de 22.05.2008 când au emis Nota de constatare S/DI/I/680/22.05.2008, deoarece pe baza acestui dosar nr. 8375 (facsimil 5) fusese elaborată chiar Nota de constatare respectivă din data de 22.05.2008! Ce dovadă suplimentară, faţă de aceasta, mai trebuie oferită în sprijinul afirmaţiei că C.N.S.A.S. păstrează documente pe model stand-by (în aşteptare) în scopul şantajului politic sau al folosirii ulterioare pentru compromiterea unei persoane la momentul oportun? Din demonstraţia de mai sus rezultă clar că ceea ce face C.N.S.A.S. este poliţie politică! Dosarul fond reţea nr. 8375/Sibiu fusese cu adevărat distrus în urma incendierii parţiale a clădirii Securităţii din Sibiu în evenimentele din decembrie 1989. Însă era atât de important ca Marius Albin Marinescu să fie discreditat, încât noii băieţi cu ochi albaştri de la C.N.S.A.S. s-au dat peste cap ca să obţină microfilmul, deoarece dosarul a fost microfilmat în 22 decembrie 1981, aşa cum şi scrie pe coperta sa (facsimil 5). Aspectul cenuşiu al tuturor filelor din dosarul nr. 8375 face să fie evident că paginile respective sunt copii xerox ale fotografiilor de pe microfilm.

Cred că aceste ultime argumente sunt suficiente ca să înţeleagă oricine, chiar şi mercenarii de la ziarul lui nea Ilie de la Sculărie, că se pregătise discreditarea mea cu mult timp înaintea alegerilor locale şi că tot ce s-a pus la cale nu a fost altceva decât o înscenare ieftină. Fiindcă legea era de aşa natură încât nu m-au putut compromite chiar în campania electorală – deşi ar fi fost o lovitură de teatru grozavă pentru ticăloşi! – au aşteptat momentul schimbării O.U.G. nr. 24 din 05.03.2008 prin Legea nr. 293 din 14 noiembrie 2008 ca să mă discrediteze, chiar şi ilegal. Procesul nu s-a terminat şi eu nu intenţionez să mă las călcat în picioare de bandiţi şi de lichelele care-i slugăresc pe aceştia. Am de gând să merg până în pânzele albe cu munca mea de asanare a societăţii româneşti, plină de hoţi şi impostori cocoţaţi în vârful piramidei, susţinuţi de o presă naţională şi locală coruptă la maximum. Rataţii din presă au devenit trepăduşii ticăloşilor care au jefuit şi sărăcit ţara. Toţi aceştia, la un loc, rămân în continuare obiectivul numărul unu al luptei împotriva corupţiei susţinută de publicaţiile pe care le conduc.

Marius Albin MARINESCU